Divorce jurisdiction over foreign-resident parties: exclusive competence of Bucharest Sector 5 Court absent explicit agreement

Decizia nr. 2776/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 12 ianuarie 2015 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul , solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună desfacerea căsătoriei încheiate la data de 23 octombrie1999 din culpa exclusivă a pârâtului, revenirea la numele avut înainte de căsătorie, stabilirea domiciliului minorului la domiciliul reclamantei, exercitarea autorităţii părinteşti în comun, stabilirea contribuţiei pârâtului la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a minorului, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a arătat că este de acord cu desfacerea căsătoriei prin consimţământ sau din culpă comună, fără motivare. A precizat că este de acord cu stabilirea domiciliului minorului la domiciliul mamei şi exercitarea autorităţii părinteşti în comun, solicitând stabilirea unui program de vizită.

Prin sentinţa civilă nr. 3523 din 7 mai 2015 Judecătoria Brăila, secţia civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel această instanţă a reţinut că părţile nu au locuinţa în ţară, iar la dosarul cauzei nu există o dovadă din care să rezulte acordul acestora pentru ca cererea de divorţ să fie introdusă la oricare judecătorie din România.

Reclamanta a arătat că locuieşte împreună cu minorul în Italia, iar pârâtul lucrează în Italia, având reşedinţa în această ţară.

S-a mai reţinut că, potrivit art. 914 alin. (2) C. proc. civ., „Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.”

Prin sentinţa civilă nr. 6939 din 2 octombrie 2015, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brăila şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea stabilirii instanţei competente.

Pentru a hotărî astfel, această instanţă a reţinut că în situaţia în care soţii nu au domiciliul comun în Bucureşti, sectorul 5, iar aceştia locuiesc în străinătate, prin art. 915 alin. (2) C. proc. civ. republicat (anterior art. 914 alin. (2) C. proc. civ.) legiuitorul dă în mod expres părţilor posibilitatea de a înlătura competenţa Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, fără a circumstanția în vreun fel condiţiile în care ar putea face acest lucru.

S-a mai reţinut că această interpretare poate părea în contra prevederilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., care vorbeşte despre un „acord”, pe care multe instanţe l-au interpretat ca fiind expres, scris, prealabil, însă este similară interpretării date unanim în doctrină şi jurisprudenţă într-un alt caz, cel al prevederilor art. 126 C. proc. civ., care reia dispoziţiile art. 19 C. proc. civ. de la 1865.

Textul art. 126 C. proc. civ. prevede în mod expres că părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care pot dispune să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial, în afară de cazul în care această competenţă ar fi exclusivă. Or, în acest caz textul nu se mărgineşte la a face referire la o convenţie a părţilor, ca art. 915 alin. (2) C. proc. civ., ci circumstanţiază acordul, care trebuie să fie scris sau declaraţie verbală în faţa instanţei.

S-a apreciat că legiuitorul a urmărit să faciliteze accesul cetăţenilor români la instanţe, iar acordul prevăzut de art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie interpretat în mod restrictiv, în sensul că trebuie să fie unul prealabil, scris, semnat şi datat, putând fi şi unul tacit, atât timp cât din atitudinea părţilor rezultă în mod neîndoielnic că sunt de acord ca cererea de divorţ să fie soluţionată de instanţa sesizată de către reclamant.

În cauză, voinţa reclamantei de a se judeca la Judecătoria Brăila a devenit evidentă odată cu introducerea acţiunii pe rolul Judecătoriei Brăila, iar pârâtul a acceptat competenţa acestei instanţe chiar prin întâmpinarea depusă la dosar, care are şi caracter de cerere reconvenţională, solicitând a i se încuviinţa un program de legături personale cu minorul, fără a invoca excepţia necompetenţei teritoriale şi neridicând obiecţii cu privire la competenţa instanţei, neconsiderându-se dezavantajat de alegerea reclamantei cu privire la instanţă. În plus, la termenul la care Judecătoria Brăila a ridicat excepţia necompetenţei teritoriale, ambele părţi au solicitat respingerea acesteia, atitudine din care rezultă acordul neîndoielnic al acestora de a se judeca la Judecătoria Brăila.

S-a apreciat că până la verificarea competenţei de către Judecătoria Brăila exista acordul părţilor privind alegerea instanţei competente să judece divorţul, iar faptul că în faţa Judecătoriei sectorului 5 părţile au depus un acord scris privind alegerea competenţei acestei instanţe nu mai poate fi luat în considerare atât timp cât acestea îşi exprimaseră anterior acordul în faţa Judecătoriei Brăila.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, legal învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între cele două instanţe, urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, pentru următoarele considerente:

Reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul , solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună desfacerea căsătoriei încheiate la data de 23 octombrie1999 din culpa exclusivă a pârâtului, revenirea la numele avut înainte de căsătorie, stabilirea domiciliului minorului la domiciliul reclamantei, exercitarea autorităţii părinteşti în comun, stabilirea contribuţiei pârâtului la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a minorului, cu cheltuieli de judecată.

Conform art. 914 alin. (2) C. proc. civ. în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată (12 ianuarie 2015): „Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei sectorului 5 al municipiului Bucureşti”.

În cauză se reţine că reclamanta este rezident permanent în Italia, aşa cum rezultă din înscrisul aflat la fila 8 din Dosarul nr. x/196/2015 al Judecătoriei Brăila, conform adeverinţei de înscriere în evidenţa populaţiei pentru cetăţenii Uniunii Europene, iar pârâtul, de asemenea, este rezident permanent în Italia, după cum reiese din cererea de chemare în judecată din Dosarul nr. x/196/2015 al Judecătoriei Brăila (fila 4).

Analizând conţinutul cererii de chemare în judecată, al întâmpinării şi al procurii aflate la Dosarul nr. x/196/2015 al Judecătoriei Brăila (filele 4, 7 şi 31), Înalta Curte reţine că părţile nu şi-au manifestat opţiunea ca pricina să se judece pe rolul Judecătoriei Brăila. Faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul Judecătoriei Brăila, iar pârâtul prin întâmpinare nu a invocat excepţia de necompetenţă teritorială nu au semnificaţia unui acord în sensul dispoziţiilor art. 914 alin. (2) C. proc. civ. De altfel, neinvocarea în termen a unei excepţii procesuale are ca efect doar decăderea părţii din dreptul de a mai invoca excepţia.

În plus, în conţinutul procurii mandatul acordat de reclamanta A. pentru C. este pentru a reprezenta partea în „faţa judecătoriei/tribunalului din judeţul Brăila, în cauza având ca obiect procesul de divorţ”, ceea ce, de asemenea, nu este o alegere a instanţei în sensul textului de lege evocat.

Înalta Curte apreciază că în lipsa acordului părţilor în sensul alegerii unei alte judecătorii decât Judecătoria sectorului 5 Bucureşti pentru soluţionarea cererii de divorţ, acord care trebuie să intervină până la momentul la care prima instanţă sesizată îşi verifică competenţa, sunt aplicabile dispoziţiile art. 914 alin. (2) C. proc. civ.

În consecinţă, având în vedere că părţile nu şi-au manifestat acordul de voinţă în sensul alegerii de comun acord a instanţei competente să judece divorţul, devin incidente dispoziţiile art. 914 alin. (2) C. proc. civ. (devenit după republicare art. 915 alin. (2) C. proc. civ.), astfel că Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2015.