Religious community's acquisitive prescription of church complex upheld; municipality's appeal dismissed as unfounded

Decizia nr. 2722/2015

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2780/2014 din 27 iunie 2014 Tribunalul Iaşi a admis acţiunea civilă formulată de către reclamanta A. localității Zanea în contradictoriu cu C. com. Ciurea.

S-a constatat că A. localității Zanea a devenit, prin uzucapiune, proprietarul următoarelor bunuri imobile:

- construcţie C1 - biserică - în suprafaţă construită de 92 mp;

- construcţie C2 - prăznicar - în suprafaţă de 83 mp;

- clopotniţă C3, în suprafaţă de 11mp;

- magazie C4, în suprafaţă de 11 mp;

- grup sanitar C5, în suprafaţă de 3 mp;

- terenul intravilan din sat Lunca Cetăţuii, com. Ciurea, în suprafaţă de 5.209 mp, tarlaua T49, compus din parcela 1245 de 4.904 mp aferentă construcţiilor de mai sus, categoria de folosinţă curţi construcţii (cc) şi parcela nr. 1243, de 304 mp, categoria de folosinţă păşune (p), delimitat conform planului de amplasament şi situare-anexa nr. 1 aferent expertizei de la fila 43;

- terenul extravilan din com. Ciurea, în suprafaţă de 2076 mp, compus din parcela 1244, în tarlaua T49, în suprafaţă de 938 mp, categoria de folosinţă păşuni (p) şi parcela nr. 1541/100, tarlaua T60, în suprafaţă de 1.138 mp, categoria de folosinţă neproductiv (N), delimitat conform planului de amplasament şi situare-anexa nr. 1 aferent expertizei de la fila 43.

A fost obligată pârâta com. Ciurea la plata către reclamantă a sumei de 4249 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a reţinut că reclamanta, prin probele administrate în cauză (acte, martori şi expertiză) a făcut dovada faptului că stăpâneşte, de peste 50 de ani (aşa cum a rezultat şi din declaraţia martorului B.) netulburat, sub nume de proprietar, clădirile aparţinând Complexului Bisericesc.

Potrivit dispoziţiilor Legii cultelor nr. 489/2006 „toate clădirile Bisericilor, împreună cu bunurile religioase din ele, precum şi clădirile destinate desfăşurării serviciilor religioase precum: clopotniţe, capele, case parohiale, case praznicale, paraclise, etc., constituie obiecte de cult, aparţinând cultului ortodox român”.

De asemenea, expertul a identificat terenul aflat în posesia parohiei şi l-a delimitat pe amplasamente, respectiv:

- construcţie C1 - biserica - în suprafaţă construită de 92 mp;

- construcţie C2 - prăznicar -în suprafaţă de 83 mp;

- clopotniţă C3, în suprafaţă de 11mp;

- magazie C4, în suprafaţă de 11 mp;

- grup sanitar C5, în suprafaţă de 3 mp;

- terenul intravilan din sat Lunca Cetăţuii, com. Ciurea, în suprafaţă de 5.209 mp, tarlaua T49, compus din parcela 1245 de 4.904 mp aferentă construcţiilor de mai sus, categoria de folosinţă curţi construcţii (cc) şi parcela nr. 1243 de 304 mp categoria de folosinţă păşune (p), teren delimitat conform planului de amplasament şi situare-anexa nr. 1 aferent expertizei de la fila 43;

- terenul extravilan din com. Ciurea în suprafaţă de 2.076 mp, compus din parcela 1244, în tarlaua T49, în suprafaţă de 938 mp, categoria de folosinţă păşuni (p) şi parcela nr. 1541/100, tarlaua T60 în suprafaţă de 1138 mp, categoria de folosinţă neproductiv (N), delimitat conform planului de amplasament şi situare-anexa nr. 1 aferent expertizei de la fila 43.

Împotriva sentinţei civile nr. 2780 din 27 iunie 2014 a Tribunalului Iaşi a declarat apel C. com. Ciurea.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel a reţinut că apelul nu este întemeiat, constatând că tribunalul a constatat dreptul de proprietate al reclamantei, prin uzucapiune, pentru o suprafaţă mai mare de teren (7.285 mp, din care 5.209 mp teren intravilan şi 2.076 mp teren extravilan) decât cea solicitată prin cererea de chemare în judecată (2.000 mp), precum şi pentru magazia, în suprafaţă de 11 mp, care, de asemenea nu a fost menţionată în cererea introductivă, însă C. com. Ciurea nu a criticat hotărârea instanţei de fond sub acest aspect, achiesând la aceasta.

Curtea a constatat că, potrivit art. 1890 C. civ., toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile şi pentru care nu a definit un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel care invoca această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără a i se putea opune reaua-credinţa.

Prescripţia constituie, conform art. 1837 C. civ., un mijloc de a dobândi proprietatea, fiind fondată pe faptul posesiunii (art. 1846 alin. (1) C. civ.).

Pentru a putea prescrie, se cere, în lipsa unui just titlu, o posesiune utilă pe o perioada de cel puţin 30 de ani, utilitatea posesiei fiind apreciată în raport de prevederile art. 1847 C. civ., şi anume: să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

În speţă, martorul, B., în vârstă de 53 de ani, care a fost audiat de către instanţa de fond, a declarat că biserica era construită de când se născuse bunicul său, aceasta fiind împrejmuită cu gard, care nu a fost mutat niciodată.

Martorul a mai declarat că, în incinta spaţiului împrejmuit al bisericii, au existat: biserica, clopotniţa, casa de prăznuire, grupul sanitar, precum şi cimitirul, iar construcţiile menţionate nu au avut vreo altă destinaţie decât cea din prezent.

Această declaraţie de martor se coroborează cu expertiza tehnică efectuată în cauză la instanţa de fond, care a stabilit că A. localității Zanea este atestată documentar de peste 30 de ani şi a exercitat posesia, în mod public, continuu, neîntrerupt, netulburat şi sub nume de proprietar asupra următoarelor imobile: biserica, clopotniţa, casa de prăznuire, magazie, grup sanitar, precum şi asupra terenului aferent, care include şi cimitirul.

Suplimentul de expertiză tehnică efectuat în apel a concluzionat că imobilele din litigiu se regăsesc înscrise la poziţiile nr. 118 şi 120 din inventarul din 1948, aflat la fila 56 din dosarul de apel.

Critica apelantei referitoare la faptul că, între anii 1974-1990, terenul din litigiu nu se afla în circuitul civil, conform art. 1 din Constituţia Republicii Socialiste România-România şi nu putea fi uzucapat nu a fost primită.

Instanţa de apel a observat că, prin Decizia nr. 4 din 16 ianuarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-Lege nr. 1/1989 şi Decretul-Lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.

Curtea a înlăturat şi susţinerile apelantei referitoare la faptul că, în perioada 1999-2011, terenul a aparţinut domeniului public, nefiind susceptibil dobândirii sale prin efectul prescripţiei achizitive.

Raportat la declaraţia martorului B., la inventarul din 1948 şi la suplimentul de expertiză efectuat în apel, a rezultat că termenul prescripţiei achizitive asupra terenului, cu destinaţia de cimitir, din litigiul dedus prezentei judecăţi era împlinit cu mult înainte de momentul apariţiei acestei legi.

Raportat la cele reţinute, Curtea de Apel a concluzionat că în mod corect s-a apreciat de către instanţa de fond că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1847 şi următoarele C. civ. de la 1864 pentru a opera uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilelor din litigiu, astfel cum au fost identificate şi individualizate prin expertiza tehnică efectuată şi avizată de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi şi prin planul de situaţie anexat.

În temeiul art. 296 teza I C. proc. civ., s-a respins apelul declarat de Unitatea Administrativ - Teritorială Ciurea, judeţul Iaşi şi s-a păstrat sentinţa tribunalului.

C. Ciurea - aflată în culpă procesuală ca urmare a respingerii apelului - a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către A. localității Zanea cu ocazia soluţionării căii ordinare de atac.

Împotriva Deciziei nr. 266/2015 din 30 iunie 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, a declarat recurs pârâta C. com. Ciurea, prin primar, care a învederat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate:

În dezvoltarea motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 din C. proc. civ., se susţine de către recurentă că în mod greşit, prin Decizia civilă nr. 266/2015 a Curţii de Apel Iaşi s-a respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 2780/2014, instanţa constatând faptul că, în ceea ce priveşte terenul cu destinaţia de cimitir sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii, fără însă a se mai analiza toate criticile formulate în faţa instanței de apel.

Deşi pârâta a solicitat să se verifice riguros îndeplinirea de către reclamanta-intimată a condiţiilor impuse de art. 1846-1847 C. civ. cu privire la toate bunurile clădiri şi terenul cu destinaţia de cimitir, (criticile în apel vizând întreaga cerere de chemare în judecată, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată), instanţa a analizat îndeplinirea condiţiilor cerute pentru uzucapiune doar cu privire la terenul cu destinaţia de cimitir.

În mod greşit se reţine că A. localității Zanea este atestată documentar de peste 30 de ani, exercitând posesia în mod public continuu, neîntrerupt, netulburat şi sub nume de proprietar, şi că sunt îndeplinite condiţiile necesare dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii asupra bunurilor incluse în cererea de chemare în judecată, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, reţinându-se că la data emiterii Hotărârii nr. 51 din 23 august 1999, prin care Consiliul local şi-a însuşit inventarul cu bunurile din domeniului public al com. Ciurea, termenul de 30 de ani, necesar prescripţiei achizitive era deja îndeplinit, iar terenul făcea parte din patrimoniul reclamantei şi nu din domeniul public al C. Ciurea. Pentru ca bunurile în cauza să fi intrat în patrimoniul A. localității Zanea anterior aprobării Hotărârii Consiliului Local nr. 51/1999, era necesar ca aceasta să fi obţinut o hotărâre judecătorească care să recunoască dobândirea uzucapiunii, în caz contrar aceasta având cel mult calitatea de posesor al bunurilor.

Se invocă cu titlu de practică judiciară Decizia civilă nr 317/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. x/99/2011.

Se susţine că imprescriptibilitatea bunurilor din domeniul public, fie el naţional sau local este prevăzută expres în art. 5 alin. (2) din Legea 18/1991 şi art. 11 din Legea nr. 213/1998. De asemenea, art. 1844 C. civ. dispune: "Nu se poate prescrie domeniul lucrărilor care printr-o declaraţie a legii sunt scoase afara din comerţ". Tot astfel, art. 136, pct. 4 din Constituţie prevede "bunurile proprietate publica sunt inalienabile" în măsura în care sunt inalienabile, bunurile din domeniul public sunt şi imprescriptibile.

Se precizează că, în anul 1999, terenul pe care este amplasat cimitirul A. Zanea a fost inventariat ca aparţinând domeniului public al com. Ciurea, că acest inventar bunurilor care aparţin com. Ciurea a fost aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 51 din 23 august 1999, însuşit prin H.G. nr. 1354/2001 publicată în M. Of. al României nr. 326 bis din 16 mai 2002, anexa 17, poziţia 451.

Întrucât în perioada 1974-1990 şi 1999-2011 terenul a aparţinut domeniului public, nefiind susceptibil dobândirii sale prin efectul prescripţiei achizitive (având caracter imprescriptibil), se arată că în aceste intervale de timp cursul prescripţiei achizitive s-a întrerupt.

Pe de altă parte, se precizează că în mod greşit pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în condiţiile în care acestea nu au fost solicitate de reclamanta intimata prin cererea de chemare în judecată şi nici prin întâmpinarea depuse în faţa instanţei de apel.

Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

Deşi recurenta-pârâtă C. com. Ciurea prin primar învederează, în susţinerea recursului formulat, incidenţa prevederilor art. 304 pct. 6,7 şi 9 C. proc. civ., din modul de formulare a criticilor rezultă că se invocă, în esenţă, aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 1846 şi1847 C. civ. în ceea ce priveşte îndeplinirea de către reclamantă a condiţiilor legale necesare pentru constatarea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii asupra bunurilor construcţii şi terenuri. Drept urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va analiza prezentul recurs sub auspiciile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În primul rând, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel ar fi analizat îndeplinirea condiţiilor legale pentru a opera uzucapiunea doar în ceea ce priveşte terenul cu destinaţia de cimitir, nu şi în ceea ce priveşte celelalte bunuri, critică ce nu poate fi primită.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că instanţa de apel a supus analizei elementele posesiei şi a stabilit pe baza probelor administrate că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor imobile ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată şi anume: biserica, clopotniţa, casa de prăznuire, grupul sanitar, magazie şi terenul aferent care include şi cimitirul (teren intravilan în suprafaţă de 5209 mp şi teren extravilan în suprafaţă de 2.076 mp).

Astfel, nu se justifică susţinerile recurentei-pârâte privind omisiunea instanţei de apel de a proceda la analiza îndeplinirii condiţiilor legale pentru a opera uzucapiunea, doar în ceea ce priveşte terenul cu destinaţia de cimitir.

Pentru dobândirea proprietăţii prin uzucapiune, conform art. 645 şi 1837 C. civ., trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1846-1847 C. civ. şi anume exercitarea unei posesii utile.

Uzucapiunea de 30 de ani (uzucapiunea logisimi temporis) este recunoscută în art. 1890 C. civ. în favoarea posesorului bunului care prescrie prin 30 de ani, fără să fie obligat să producă vreun titlu şi fără a i se poată opune reaua-credinţă, cu condiţia ca el să posede tot timpul prevăzut de lege, iar posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu.

Dispoziţiile art. 1847 şi 1846 C. civ. au fost în mod just interpretate şi aplicate de instanţa de apel care a procedat la verificarea îndeplinirii condiţiilor posesiei exercitate de reclamantă pentru ca starea de fapt să poată fi transformată în stare de drept, asupra bunurilor imobile în litigiu.

Astfel, în mod corect s-a constatat că este întrunită atât condiţia existenţei posesiei de 30 de ani, cât şi aceea a existenţei unei posesii utile, adică continue, neîntrerupte, netulburate, publice şi sub nume de proprietar, neputând fi primite criticile recurentei privind lipsa dovezii continuităţii posesiei.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei referitoare la faptul că între anii 1974-1990 terenul în litigiu nu se afla în circuitul civil şi, drept urmare, nu putea fi uzucapat, nici aceasta nu subzistă, instanţa de apel aplicând în mod just dispoziţiile Deciziei nr. 4 din 16 ianuarie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.

Prin această decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, după abrogarea acestora prin Decretul-Lege nr. 1/1989 şi Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acestor terenuri putând solicita instanţei de judecată constatarea dobândirii dreptului de proprietate privind terenurile respective.

Prin cele două texte legale - art. 30 alin. (1) din Legea nr. 58/1974 şi art. 44 alin. (1) din Legea nr. 59/1974 terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar a avut loc o restrângere a atribuţiei de dispoziţie din conţinutul dreptului de proprietate, ceea ce nu poate echivala cu lipsirea de efect a posesiei utile asupra terenului.

Imposibilitatea transmiterii terenurilor prin acte juridice între vii nu poate împiedica exercitarea posesiunii asupra terenului, cât timp cele două legi nu au determinat luarea de măsuri împotriva actelor de folosinţă, în nume propriu, ale beneficiarilor prezumţiei de neprecaritate.

Drept urmare, nu se poate ajunge la concluzia că aceste bunuri nu s-ar fi aflat în circuitul civil, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.

Raportat la împrejurarea că, în materia uzucapiunii, legea aplicabilă este cea în vigoare în momentul începerii curgerii termenului de prescripţie achizitivă, şi câtă vreme, în speţă, termenul de prescripţie achizitivă a început să curgă cel puţin din anul 1948 (raportat la declaraţia martorului B., la inventarul din 1948 şi la suplimentul de expertiză efectuat în apel), Curtea de Apel a considerat în mod just că dispoziţiile art. 1890 C. civ. de la 1864 - sub imperiul căruia a început să curgă termenul de prescripţie achizitivă, de 30 de ani - sunt deplin aplicabile.

Contrar susţinerilor recurentei pârâte, instanţa de apel în mod corect a considerat că nu pune problema caracterului imprescriptibil al bunurilor pentru care s-a solicitat a opera uzucapiunea, nefiind incidente dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 şi art. 11 din Legea nr. 213/1998, bunurile în litigiu neputând fi incluse în categoria bunurilor proprietate publică.

Invocarea de către recurenta-pârâtă a Hotărârii Consiliului Local nr. 51 din 23 august 1999 a comunei Ciurea care cuprinde inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al com. Ciurea unde apare inserat şi cimitirul în suprafaţă de 0,9700 ha. (domeniu public) nu poate duce la concluzia că acesta ar aparţine domeniului public.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 a cărui greşită aplicare a fost invocată prin motivele de recurs reglementează regimul juridic al bunurilor din domeniul public, ca fiind bunuri inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.

Însă, sub acest aspect, corect instanţa de apel a considerat că termenul de prescripţie achizitivă asupra terenului cu destinaţia de cimitir, era împlinit cu mult înainte de apariţia Legii nr. 213/1998.

Aşadar, la data emiterii Hotărârii nr. 51 din 23 august 1999, prin care Consiliul Local al com. Ciurea şi-a însuşit inventarul cu bunurile care fac parte din domeniul public al comunei - care evidenţiază în anexa 17, poziţia nr. 451 şi cimitirul din satul Ciurea - termenul de 30 de ani, necesar prescripţiei achizitive era deja împlinit, iar terenul făcea parte din patrimoniul reclamantei - intimate şi nu din domeniul public al C. com. Ciurea.

Cum Hotărârea Consiliului Local nr. 51 din 23 august 1999 a fost adoptată ulterior constatării intervenirii uzucapiunii ca efect al îndeplinirii termenului de 30 de ani nu se pot desfiinţa, cu efect retroactiv efectele prescripţiei achizitive împlinite anterior apariţiei Legii nr. 213/1998 şi adoptării Hotărârii Consiliului Local nr. 51 din 23 august 1999.

Mai mult, prin hotărârea nr. 16 din 17 februarie 2011, Consiliul Local al com. Ciurea şi-a însuşit inventarul cu bunurile care fac parte din domeniul privat al com. Ciurea, iar în anexa nr. 4b la această hotărâre este menţionat la punctul 5 cimitirul din satul Zanea, com. Ciurea, în suprafaţă de 0,9700 ha.

Drept urmare, nu sunt justificate criticile recurentei referitoare la întreruperea cursului prescripţiei achizitive pentru perioada 1990-2011.

Nu se pot reţine nici susţinerile recurentei referitoare la întreruperea cursului prescripţiei achizitive pe perioada 1974-1990, perioadă pe parcursul căreia terenul ar fi aparţinut domeniului public, sub incidenţa dispoziţiilor art. 1864 alin. (1) şi (2) C. civ.

Este adevărat că dispoziţiile art. 1864 alin. (1) şi (2) C. civ. reglementează întreruperea cursului prescripţiei atunci când ”lucrul este declarat neprescriptibil în urmarea unei transformări legale a naturii sau destinației sale”.

Însă, aşa cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 4 din 16 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin dispoziţiile Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil spre a li se transforma natura sau destinaţia legală, ci doar au fost restrânse modalităţile de transmitere şi de dobândire a acestora, astfel că nu se poate considera întreruptă prescripţia pentru perioada în care acele legi au fost în vigoare.

Rezultând astfel că terenurile ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 şi-au păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, iar posesorii lor au beneficiat atât de prezumția de neprecaritate prevăzută de art. 1854 C. civ., cât şi de dispoziţiile art. 1858 C. civ. referitoare la prezumţia de neintervenire în titlu, se impune concluzia că intervalul de timp în care aceste legi au fost în vigoare nu a întrerupt cursul prescripţiei începute anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru constatarea prescripţiei achizitive asupra acestor terenuri.

Mai mult, faţă de caracterul „in rem” al întreruperii naturale a prescripţiei, dedus din prevederile art. 1866 coroborate cu cele ale art. 1864 alin. (2) C. civ., care nu se putea produce atâta timp cât în cazul terenurilor ce au făcut obiectul prevederilor prin Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 se invocă o prescripţie de durată, bazată pe o posesie efectivă şi necontestată, începută anterior adoptării acestei legi şi încheiată după abrogarea expresă a acestora, prin Decretul-Lege nr. 1/1989 şi nr. 9/1989, constatarea prescripţiei achizitive în acest caz devine de neînlăturat.

În ceea ce priveşte invocarea cu titlu de practică judiciară a unei Decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 317/2015, instanţa apreciază că aceasta nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, dat fiind faptul că în sistemul nostru de drept practica judiciară nu constituie izvor de drept.

Nici motivul de recurs invocat de recurenta pârâtă C. com. Ciurea privind greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta A. localității Zanea nu poate fi primit.

Dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. au fost în mod just interpretate şi aplicate de instanţa de apel care a constatat culpa procesuală a pârâtei şi a obligat-o în consecinţă la plata cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă atât în şedinţa publică din data de 27 iunie 2014, cât şi în cuprinsul întâmpinării depuse în dosarul de apel.

Va fi deci înlăturată susţinerea recurentei privind lipsa solicitării de către reclamantă a cheltuielilor de judecată la care a fost obligată intimata.

Pentru aceste considerente, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul formulat ca nefondat.

Văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată pârâta C. com. Ciurea, prin primar la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă A. localității Zanea, reduse în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora se va putea diminua cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat pe care partea căzută în pretenţii le va acorda celei ce a câştigat procesul, instanţa va proceda la diminuarea cheltuielilor de judecată constând în acest onorariu, deoarece acesta apare disproporţionat în raport cu valoarea şi complexitatea cauzei (obiectul acţiunii fiind constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune), ţinând seama şi de circumstanţele cauzei (cauza a fost soluţionată în recurs la primul termen de judecată).

De altfel, prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.

Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. com. Ciurea, prin primar, împotriva Deciziei nr. 266/2015 din 30 iunie 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, şi va fi obligată recurenta pârâtă C. com. Ciurea la 500 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă A. localității Zanea, reduse în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. com. Ciurea, prin primar, împotriva Deciziei nr. 266/2015 din 30 iunie 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă pe recurenta pârâtă C. com. Ciurea la 500 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă A. localității Zanea, reduse în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 noiembrie 2015.