Vindication of land expropriated without public utility or compensation: superiority of pre-expropriation title over state successor's claim under Law No. 10/2001

Decizia nr. 2720/2015

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 3 Bucureşti la data de 04 mai 1998 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti pentru a fi obligat la restituirea imobilului situat în Bucureşti, teren în suprafaţă de 11.388 mp.

Prin sentinţa civilă nr. 8623 din 14 iunie 1999 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 887 din 23 martie 2000 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă şi a desfiinţat sentinţa anterior menţionată reţinând cauza spre soluţionare în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1245 din 21 noiembrie 2000 Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantă, în baza art. 480 C. civ., împotriva pârâtei SC B. SA, chemată în judecată la data de 07 ianuarie 1999, în calitate de pârâtă, posesoare a terenului revendicat în prezentul proces. Instanţa a respins cererea, reţinând că restituirea în natură a terenului nu mai este posibilă, deoarece este afectat unei zone industriale.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia civilă nr. 222 din 24 aprilie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti pentru completarea probatoriului.

Rejudecând fondul cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 613 din 07 mai 2002 prin care a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei cu motivarea că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 invocate de pârâtă în apărare.

Prin Decizia civilă nr. 133 din 20 martie 2003 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 613 din 07 mai 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi a reţinut cauza spre soluţionare în fond.

Rejudecând în fond, după anularea sentinţei civile nr. 613/2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 542 din 16 noiembrie 2006 prin care a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamantă şi a obligat pe pârâta SC B. SA să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 10.989,56 mp situat în Bucureşti, teren individualizat în raportul de expertiză efectuat în dosar.

Împotriva Deciziei nr. 542 din 16 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs pârâtele SC B. SA şi Municipiul Bucureşti.

Recursul declarat de pârâta SC B. SA a fost admis prin Decizia civilă nr. 7700 din 13 noiembrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2/2007, iar decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare numai cu privire la „modalitatea în care s-a procedat la individualizarea terenului”. Instanţa de recurs a cerut efectuarea unei expertize prin care să se individualizeze şi construcţiile aflate pe teren şi să se precizeze dacă există o linie ferată pe suprafaţa de teren revendicată şi dacă este necesară asigurarea unor măsuri de protecţie a acesteia.

Sub aspectul titlului de proprietate al reclamantei, instanţa de recurs a păstrat argumentele instanţei de apel şi a respins întreaga apărare a pârâtei recurente SC B. SA.

Asupra recursurilor declarate în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

În ce priveşte cadrul procesual şi împrejurarea că SC B. SA i s-ar fi reţinut, contradictoriu, calitatea de pârâtă şi respectiv, de intervenient forţat, aceasta este o inadvertenţă strecurată în hotărârile pronunţate în cauză, determinată de modalitatea în care această parte a fost atrasă în proces.

Astfel, necesitatea extinderii cadrului procesual a rezultat în urma probelor administrate în cauză (raport de expertiză), potrivit cărora terenul ce făcea obiect al litigiului se afla în incinta societăţii.

Faţă de o asemenea împrejurare, reclamanta a precizat, conform cererii scrise depuse în dosar (fila 30, Dosar nr. x/1998 al Judecătoriei sector 2) că înţelege să-şi îndrepte pretenţiile şi împotriva societăţii, care să fie citată în proces în calitate de pârâtă.

Această cerere, de întregire a cadrului procesual nu a fost luată în discuţie decât în faţa tribunalului (Dosar nr. x/2000), în urma desfiinţării sentinţei de primă instanţă, cu reţinere spre soluţionare în fond.

Pe de altă parte, deşi modificarea cadrului procesual s-a realizat într-adevăr, după prima zi de înfăţişare, norma înscrisă în art. 132 C. proc. civ. are caracter dispozitiv şi în măsura în care partea astfel atrasă în proces nu se opune, judecata se desfăşoară în mod valabil în contradictoriu cu aceasta.

Or, în speţă, SC B. SA a stat în proces în calitate de pârâtă, poziţie procesuală din care şi-a formulat apărările.

Critica asupra lipsei de învestire a instanţei cu cererea de anulare a formelor de expropriere a fost apreciată ca nefondată, în condiţiile în care decizia intermediară, de anulare a sentinţei primei instanţe, s-a datorat neexaminării pe fond a cererii în revendicare pe baza comparării titlurilor de proprietate (care presupunea implicit, valabilitatea exproprierii), aşa cum solicitase reclamanta.

Or, această problemă de drept fusese dezlegată anterior, în mod irevocabil, prin Decizia nr. 222 din 24 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, potrivit căreia s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare tocmai pentru nerealizarea acestei analize în legătură cu titlurile părţilor.

Cum instanţa de trimitere a nesocotit dispoziţiile acestei decizii, neregularitatea procedurală astfel săvârşită, a fost îndreptată prin anularea hotărârii şi reţinerea cauzei în vederea evocării fondului.

Susţinerea că analiza asupra valabilităţii titlului statului (a formelor de expropriere) nu putea fi realizată, întrucât în proces nu figura Statul Român, a fost apreciată ca nefondată.

Cererea a fost îndreptată împotriva SC B. SA, în calitate de succesor cu titlu particular al statului, calitate pe care acesta o dobândise anterior sesizării instanţei (conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis pe numele societăţii în anul 1995).

Societatea-pârâtă avea posibilitatea, ca, apărându-şi dreptul să apere valabilitatea titlului autorului (întrucât nemo plus juris ad allium transferre potest quam ipse habet) şi în măsura în care aprecia necesar, pentru o mai bună apărare în proces, să-l cheme în garanţie pe acesta.

De asemenea, aprecierea că pentru soluţionarea acţiunii în revendicare trebuia să se plece în mod obligatoriu de la premisa că unul dintre titluri este nul, neagă situaţia în care, fără să se fi pronunţat în prealabil nulitatea unuia dintre titlurile exhibate de părţi, se ajunge la considerarea unuia dintre ele ca fiind preferabil celuilalt (iar lipsirea de efecte să se realizeze pe cale incidentală).

O asemenea operaţiune este intrinsecă celei de comparare a titlurilor şi ea nu presupune prezenţa în proces, în mod obligatoriu a celui care a fost autorul unuia dintre titularii actuali ai dreptului de proprietate (în speţă, Statul Român).

Pentru considerentele expuse, recursul formulat împotriva Deciziei nr. 133 din 20 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost constatat nefondat şi a fost respins în consecinţă.

În privinţa criticilor aduse deciziei finale care a dezinvestit instanţa de apel, s-au constatat următoarele:

a) Recursul formulat de Municipiul Bucureşti prin primarul General este nefondat.

Susţinând caracterul inadmisibil al acţiunii în revendicare, cu referire la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi la procedura prealabilă instituită de acest act normativ, recurentul ignoră faptul că sesizarea instanţei s-a făcut cu mult timp înaintea intrării în vigoare a acestei legi (respectiv, la 4 mai 1998).

Ca atare, fiind vorba, illo tempore, de o legală învestire a instanţei, demersul judiciar nu putea deveni inadmisibil în considerarea faptului că pe parcursul desfăşurării procedurii a intervenit o lege care impune o condiţie de formă (procedura prealabilă) inexistentă la data sesizării.

Tot astfel, susţinerea că restituirea imobilului nu s-ar fi putut realiza decât prin dispoziţie a primarului, instanţa depăşindu-şi competenţa, neagă principiul plenitudinii de jurisdicţie, care funcţionează în favoarea instanţelor de judecată (şi de la care, în speţă, nu s-a făcut dovada existenţei vreunei derogări, câtă vreme procedura prealabilă în cadrul căreia primarul putea emite o asemenea dispoziţie, era inaplicabilă).

b) Asupra recursului SC B. SA, se reţin următoarele:

Critica formulată în ce priveşte lipsa de calitate procesuală a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, sub motiv că acestuia nu i-a fost justificată legitimarea în cadrul acţiunii în revendicare, întrucât nu are posesia imobilului, nu este de natură să atragă nelegalitatea soluţiei.

Pe de o parte, recurenta nu are interes în invocarea unui aspect a cărui modalitate de soluţionare nu a prejudiciat-o în niciun fel.

Pe de altă parte, faptul că una dintre părţi nu are posesia imobilului de altfel, aceasta nici nu a fost obligată să predea ceva, va duce la o imposibilitate de executare a hotărârii în raport de aceasta.

Aspectul legat de inadmisibilitatea cererii vizând nevalabilitatea titlului statului (neformulată în contradictoriu cu Statul Român), a constituit deja obiect de analiză, referitor la decizia intermediară.

Critica, reiterată astfel, va fi respinsă pentru aceleaşi considerente arătate anterior.

Susţinerea că în speţă nu s-ar fi făcut dovada nevalabilităţii preluării imobilului, întrucât formele de expropriere ar fi fost valabil realizate, este de asemenea, nefondată.

Preluarea bunului de către stat s-a realizat în baza Decretului Prezidiului Marii Adunării Naționale din care rezultă doar că se „expropriază" mai multe terenuri şi construcţii (menţionate în anexă), fără să se indice însă, cauza de utilitate publică de natură a justifica exproprierea şi fără a se face dovada plăţii prealabile a despăgubirilor.

De aceea, instanţa de apel a apreciat corect că, raportat la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 - care obligă în analiza valabilităţii titlului statului, la stabilirea conformităţii acestuia cu legislaţia în vigoare, Constituţia şi tratatele la care România era parte, preluarea bunului nu s-a realizat valabil.

Neprevăzându-se cauza de utilitate publică, măsura apare ca discreţionară, neconformă exigenţelor legale.

De asemenea, nefăcându-se dovada plăţii despăgubirilor, aceasta nu este de natură, cum se susţine, doar să dea naştere unui drept de creanţă în favoarea reclamantei.

Întrucât despăgubirea trebuie să fie prealabilă şi dreaptă (constituindu-se astfel, într-o garanţie că în locul dreptului de proprietate intră în patrimoniul persoanei o valoare echivalent neplata acesteia face ca în realitate bunul să nu iasă în mod valabil din patrimoniul titularului.

Este neîntemeiată şi susţinerea potrivit căreia titlul societății ar fi preferabil şi această preferabilitate ar decurge din dispoziţiile Legii nr. 10/2001, din faptul că bunul a fost deja inclus în patrimoniu recurentei şi raportat la art. 29 din actul normativ menţionat, măsurile reparatorii pentru o asemenea situaţie nu pot fi decât în echivalent.

Astfel cum s-a menţionat, învestirea instanţei s-a realizat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu o acţiune în cadrul căreia reclamanta a pretins compararea titlurilor deţinute de părţi.

Apariţia Legii nr. 10/2001 pe parcursul procesului a dat posibilitatea persoanei îndreptăţite (conform art. 46 alin. (1)), de a alege calea acestei legi sau de a continua judecata în procesual început.

Rezultă că recurgerea la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu măsurile reparatorii reglementate de acestea, poate avea loc, la alegerea persoanei îndreptăţite, abia după epuizarea procedurii judiciare declanşate anterior, în ipoteza unei soluţionări nefavorabile a pricinii.

Invocarea în apărare, de către pârâta-recurentă, a dispoziţiilor de drept material ale Legii nr. 10/2001, nu este de natură să conducă la paralizarea acţiunii în revendicare a reclamantei.

Aceasta întrucât, la data intrării în vigoare a legii, societatea era, cum ea însăşi a susţinut, cu capital majoritar privat.

Ca atare, nefiind vorba de o deţinere a imobilului de o persoană juridică din cele reglementate de art. 21 şi, deci, de îndeplinirea situaţiei premisă pentru aplicarea prevederilor acestei legi, calea de valorificare a dreptului de proprietate pretins de reclamantă era aceea a acţiunii în revendicare, în cadrul căreia să se procedeze la compararea titlurilor părţilor.

Criticile recurentei au fost găsite însă întemeiate în legătură cu modalitatea în care s-a procedat la individualizarea terenului.

Astfel, pe parcursul procesului, societatea a criticat felul în care expertiza a realizat suprapunerea celor două terenuri (al reclamantei şi cel deţinut de societate), arătând că schiţele întocmite relevă o extindere a proprietăţii revendicate peste cea deţinută de societate, în condiţiile în care unghiul suprapunerii este mai mare decât cel al suprafeţei peste care s-a făcut suprapunerea.

Raportul de expertiză al acesteia s-a întemeiat pe constatările din acte, în privinţa constatărilor din teren, făcându-se menţiunea că ele sunt extrase din „compararea planurilor de situaţie în timp" şi că este „clar că SC B. SA ocupă în totalitate suprafaţa expropriată" (filele 63-67, apel).

Dispunându-se completarea raportului de expertiză cu punctul de vedere al unui expert topo (reclamanta însăşi arătând că expertul desemnat iniţial, care întocmise mai multe rapoarte şi răspunsuri la obiecţiuni nu are calificarea care să-i permită efectuarea lucrării - fila 166, apel), acesta a arătat că terenul se află în incinta societăţii şi că este ocupat de două construcţii: „una situată la intrarea în imobilul deţinut de SC B. SA, cealaltă fiind fabrica de mobilă".

Planurile de situaţie depuse ca anexe la raportul de expertiză (anexele 5 şi 6) vin însă în contradicţie cu planurile cadastrale (întocmite de Oficiul Naţional de Cadastru, filele 181, 182 ), din care rezultă existenţa mai multor construcţii pe teren, inclusiv traversarea acestuia de o linie de cale ferată.

Or, faţă de aceste inadvertenţe, constatându-se că împrejurările de fapt sub aspectul menţionat, nu au fost deplin stabilite, conform art. 314 C. proc. civ. recursul a fost admis, casată decizia atacată şi cauza trimisă spre rejudecare cu privire la individualizarea terenului.

S-a stabilit că, la reluarea judecăţii să se procedeze la individualizarea terenului de către un expert specialist în topometrie, urmând a se avea în vedere planul cadastral-anexă la contractul de vânzare-cumpărare din 1939 şi planurile cadastrale actuale (întocmite de Oficiul de cadastru), cu transpunerea lor în teren şi indicarea elementului de continuitate între acestea.

S-au dat îndrumări de lămurire a elementului rezultat din planurile cadastrale anexate, care indică existenţa unei linii ferate pe teren şi în ce măsură ar deveni aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 12/1998, referitoare la zona de siguranță și zona de protecție a infrastructurii feroviare”.

Primind dosarul spre rejudecare, instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize pentru individualizarea terenului şi construcţiilor existente pe teren.

Experţii au individualizat terenul revendicat prin laturi şi vecinătăţi conform coordonatelor de la fila 633 dosar apel şi au precizat că pe teren se află mai multe construcţii aparţinând SC B. SA. De asemenea, au precizat că pe terenul revendicat nu mai există nici o cale ferată.

Reclamanta şi-a micşorat câtimea pretenţiilor la suprafaţa de teren de 11.293 mp şi anume la cea existentă în detenţia SC B. SA, conform variantei nr. 2 din raportul de expertiză (fila 633 dosar apel) astfel că, nici o suprafaţă de teren nu a fost revendicată din detenţia Municipiului Bucureşti, urmând ca acţiunea în revendicare împotriva acestui pârât să fie respinsă.

S-a reţinut că titlul de proprietate al reclamantei asupra terenului revendicat a fost confirmat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, astfel că asupra titlului reclamantei şi asupra preferinţei acestuia în prezenta acţiune în revendicare există autoritate de lucru judecat, aspectul reprezentând o problemă juridică definitiv stabilită judiciar.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat fără echivoc împrejurarea că preluarea bunului de către stat nu s-a realizat valabil, şi că exproprierea terenului a fost neconformă exigenţelor legale. De asemenea, a respins apărarea SC B. SA în baza Legii nr. 10/2001 stabilind că această societate nu poate invoca preferinţa titlului său, în baza acestei legi.

De vreme ce bunul revendicat a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, iar pârâta a dobândit imobilul de la Statul Român, este evident că titlul de proprietate preferabil este cel prezentat de reclamantă, care a dobândit imobilul de la un proprietar necontestat, prin actul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1939 autentificat, depus la dosar, în copie, şi semnat pentru conformitate (filele 6-7 dosar fond). Autorul reclamantei este C., iar transmiterea dreptului de proprietate către reclamantă a fost dovedită prin certificatele de moştenitor depuse la dosar (filele 2-5 dosar fond).

De aceea, comparând titlurile de proprietate ale părţilor, în baza art. 480 C. civ., instanţa a dat preferinţă titlului de proprietate prezentat de reclamantă, titlul fiind mai bine caracterizat şi provenind de la proprietarii anteriori, necontestaţi, ai terenului, în vreme ce titlul pârâtului este dobândit de la stat, care a preluat imobilul în proprietatea sa, în mod abuziv, aspect stabilit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare.

De aceea, acţiunea în revendicare formulată de reclamantă împotriva SC B. SA a fost admisă în totalitate, cu privire la terenul în suprafaţă de 11.293 mp, individualizat în expertiza efectuată în cauză. Având în vedere necesitatea individualizării, practice a terenului, instanţa a stabilit ca expertiza să facă parte integrantă din hotărâre, în scopul executării prezentului act judiciar.

Conform art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata sumei de 10.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorarii de expert) către reclamantă.

Apărările invocate de pârât în prezenta cauză au fost respinse.

Împotriva Deciziei nr. 129/A din 6 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta SC B. SA.

Aceasta a susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

Premisele au stat la baza deciziei Curţii de Apel Bucureşti sunt eronate şi sunt rezultatul unei interpretări eronate a dispoziţiilor legale incidente.

În recurs, în prealabil, ca un motiv distinct s-a invocat drept motiv de ordine publică lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, motivându-se că aceasta nu are calitate procesuală activă, nejustificând o transmisiune succesorală în raport de pretinsul proprietar iniţial - C.

Se arată că reclamanta a pretins a fi moştenitoarea lui D., care, la rândul său, a moştenit pe E., fratele său, dar nu rezultă că C., cumpărătorul din anul 1939 al imobilului revendicat, este una şi aceeaşi persoană cu E.

Eliberarea unui certificat de moştenitor care face menţiune asupra unui bun în masa succesorală nu constituie titlu de proprietate, el având această valoare numai dacă s-ar face dovada că cel decedat ar fi dobândit bunul menţionat.

Chiar dacă E. ar fi una şi aceeaşi persoană cu C., adoptat (înfiat) fiind de familia Slăvescu, nu putea fi moştenit de către pretinsul său frate firesc D. şi faţă de data la care s-a deschis succesiunea - 1953, întrucât legătura de filiaţie faţă de familia firească a încetat din punct de vedere civil.

Drept consecinţă, succesiunile ulterioare până la reclamantă în mod nelegal pretind transmiterea imobilului revendicat, acesta nefiind transmis, câtă vreme nu există un şir neîntrerupt de transmiteri care să le lege de C.

Se mai formulează critici asupra hotărârii atacate sub aspectele încălcării limitelor rejudecării şi greşitei stabilire a unei irevocabile preferabilităţi, de către instanţa de apel.

Se arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în considerentele deciziei sale, a răspuns unor probleme de drept privitoare la incidenţa Legii nr. 10/2001 asupra cauzei, dar, faţă de formularea din apel, după casare, a apărării deduse din dispoziţiile art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001 (existenţa unor construcţii noi care, potrivit Legii nr. 10/2001, exclud restituirea în natură), neavute în vedere şi neanalizate de către instanţa de recurs, nu se poate reţine o inadmisibilitate a analizării acestei apărări sub pretextul lucrului judecat.

În primul ciclu procesual chestiunea primordială ridicată a fost aceea a admisibilităţii revendicării de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, chestiune care interesa calea aleasă de către reclamant. De aceea decizia de casare trebuie lecturată în mod esenţial prin prisma chestiunii admisibilităţii, care nu antamează în mod necesar şi o soluţie pe fond. Se susţine acţiunea este admisibilă, partea nefiind obligată să suspende soluţionarea cererii şi să urmeze procedura legii speciale.

În ceea ce priveşte posibilitatea invocării Legii nr. 10/2001 pe cale de apărare de către recurenta pârâtă, instanţa de recurs a reţinut doar că nu poate da eficienţă apărării dedusă din preferabilitatea bazată pe dispoziţiile art. 29 şi art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi nu că Legea nr. 10/2001 este de plano inaplicabilă.

Se susţine că nu se poate atribui deciziei de casare efectul unei dezlegări privitoare la apărări care nu au fost analizate si care nu au fost avute în vedere. Astfel, considerentul decisiv al instanţei de recurs, în sensul că SC B. SA a avut capital majoritar privat (ceea ce exclude aplicarea art. 21, care se referă la capital de stat sau majoritar de stat), nu este apt să conducă la înlăturarea apărării deduse din art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001 care se aplică indiferent de ponderea participării statului la capitalul social.

Or, lectura literală a art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 arată fără echivoc că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se aplică şi proceselor în curs, doar calea aleasă de către reclamant poate fi la dispoziţia sa.

Se mai învederează că hotărârea de recurs procedează la o analiză a admisibilităţii revendicării prin prisma acestui act normativ (Legea nr. 10/2001). Or, dacă ea era de plano considerată inaplicabilă ca retroactivă nu s-ar mai fi pus problema acestei analize. În sprijinul ideii că Legea nr. 10/2001 este de imediată aplicare în ceea ce priveşte chestiunile de drept substanţial pledează şi nenumăratele modificări ale acesteia după expirarea termenului de notificare (adică după declanşarea procedurii de restituire).

În analiza concretă a aplicării principiului neretroactivităţii, se învederează că momentul împrocesuării recurentei este nerelevant faţă de obiectul cererii - revendicarea.

Momentul sesizării instanţei interesează nu pe aspectul de drept substanțial pentru că introducerea cererii nu creează şi nici nu consolidează un drept nou. Acesta este motivul pentru care legea nouă se va aplica chiar dacă va intra în vigoare după sesizarea instanţei, dar pană la soluţionarea definitivă a cauzei.

În final, se susţine că în mod eronat prima instanţă a apreciat că buna credinţă în dobândirea bunului de către SC B. SA şi edificarea unor construcţii noi nu sunt de natură a crea o preferabilitate în absenţa Legii nr. 10/2001, deşi această lege nu face decât să reia soluţii care se impuneau şi sub imperiul reglementării anterioare.

Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:

Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâta SC B. SA, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta nu poate fi primită urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Calitatea procesuală activă rezultă din identitatea dintre părţile din proces şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta a fost dedus judecăţii. Aşadar, calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantei şi cel care este titularul dreptului afirmat.

Susţinerile recurentei pârâte SC B. SA în sensul că reclamanta nu poate justifica o transmisiune succesorală în raport cu pretinsul proprietar iniţial C., că acel certificat emis de pe urma autorului reclamantei nu face dovada calităţii sale succesorale şi că nu există un şir neîntrerupt de transmiteri care să se lege de autorul C. nu subzistă.

În cauză, reclamanta a justificat calitatea sa procesuală activă prin aceea că au avut loc transmisiuni succesorale succesive, aceasta fiind moştenitor al autorului D. care, la rândul său, este moştenitor al autorului său - proprietarul iniţial al imobilului în litigiu C.

Transmiterile au avut loc succesiv, conform certificatului de moştenire din 1953 şi din 1959 de la defunctul E. (decedat) la fratele său D., iar ulterior conform certificatului de moştenitor din 1974 de la defunctul D. către reclamanta A.

De altfel, în Decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 7700/2007 instanţa supremă a admis recursul şi a casat decizia cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare numai în ceea ce priveşte modalitatea de individualizare a terenului, reţinându-se că, sub aspectul titlului de proprietate al reclamantei se impune păstrarea argumentelor instanţei de apel.

Curtea de Apel București, secţia a IV-a civilă, a considerat prin Decizia nr. 542 din 16 noiembrie 2006 că se impune admiterea acţiunii formulate de reclamant, reținând că imobilul teren în litigiu a trecut la stat printr-un abuz al statului autoritar, din acel moment, că reclamanta (autorii săi) posedă un titlu de proprietate din 11 ianuarie 1940 constând într-un act de vânzare-cumpărare, iar pârâta SC B. SA a fost împroprietărită de Guvern la 06 ianuarie 1995 prin Certificatul de Atestare a dreptului de proprietate asupra terenului.

Existând două titluri, Curtea a procedat la compararea lor, stabilind că titlul de proprietate invocat de reclamantă este în afara oricărei discuţii, pe când cel al pârâtei comportă comentarii care-l golesc de efecte.

Singura concluzie raţională care s-a impus a fost aceea a necesităţii recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamantei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat astfel prin decizia de casare existenţa titlului de proprietate al reclamantei, invocarea altor neregularităţi ce ţin de condiţiile de exercitare a acţiunii civile neputând conduce la paralizarea acţiunii deduse judecăţii, în contextul existenţei şi acordării chiar preferabilităţii titlului de proprietate prezentat de reclamantă cu privire la imobilul în litigiu, în contextul analizei comparative a titlurilor de proprietate ale părţilor în cadrul acţiunii în revendicare, întemeiate pe prevederile art. 480 C. civ.

Drept urmare, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată de pârâta SC B. SA va fi respinsă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se invocă greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 46 alin. (1), ale art. 21 şi 29 din Legea nr. 10/2001, învederându-se încălcarea limitelor rejudecării şi stabilirea unei greşite preferabilităţi a titlului de proprietate al reclamantei.

Se mai susţine că Legea nr. 10/2001 trebuie aplicată imediat de instanţa de apel, sub aspectul nerestituirii în natură a terenurilor ocupate de construcţii, către reclamantă.

Susţinerile pârâtei SC B. SA sub acest aspect nu pot fi primite.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenta pârâtă este necesar ca instanţa să fi procedat la aplicarea sau interpretarea eronată a dispoziţiilor legale incidente.

Contrar susţinerilor recurentei pârâte, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente, precum şi a dezlegărilor date prin decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 7700 din 13 noiembrie 2007 a statuat că preluarea bunului de către stat s-a realizat în baza Decretului Prezidiului Marii Adunări Naționale din care rezultă doar că se „expropriază" mai multe terenuri şi construcţii (menţionate în anexă), fără să se indice însă, cauza de utilitate publică de natură a justifica exproprierea şi fără a se face dovada plăţii prealabile a despăgubirilor.

De aceea, a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 - care obligă în analiza valabilităţii titlului statului, la stabilirea conformităţii acestuia cu legislaţia în vigoare, Constituţia şi tratatele la care România era parte, preluarea bunului nu s-a realizat valabil.

Întrucât despăgubirea trebuie să fie prealabilă şi dreaptă, constituindu-se astfel într-o garanţie că în locul dreptului de proprietate intră în patrimoniul persoanei o valoare echivalentă, neplata acesteia face ca în realitate bunul să nu iasă în mod valabil din patrimoniul titularului.

A fost apreciată ca neîntemeiată şi susţinerea potrivit căreia titlul societății ar fi preferabil şi această preferabilitate ar decurge din dispoziţiile Legii nr. 10/2001, din faptul că bunul a fost deja inclus în patrimoniul recurentei şi raportat la art. 29 din actul normativ menţionat, măsurile reparatorii pentru o asemenea situaţie nu pot fi decât în echivalent.

Învestirea instanţei s-a realizat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu o acţiune în cadrul căreia reclamanta a pretins compararea titlurilor deţinute de părţi.

Apariţia Legii nr. 10/2001 pe parcursul procesului a dat posibilitatea persoanei îndreptăţite (conform art. 46 alin. (1)), de a alege calea acestei legi sau de a continua judecata în procesual început.

În această ultimă situaţie, dacă persoanei îndreptăţite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, acţiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti (art. 46 alin. (3)).

Rezultă că recurgerea la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu măsurile reparatorii reglementate de acestea, poate avea loc, la alegerea persoanei îndreptăţite, abia după epuizarea procedurii judiciare declanşate anterior, în ipoteza unei soluţionări nefavorabile a pricinii.

Invocarea în apărare, de către recurenta-pârâtă, a dispoziţiilor de drept material ale Legii nr. 10/2001, nu este de natură să conducă la paralizarea acţiunii în revendicare a reclamantei.

Aceasta întrucât, la data intrării în vigoare a legii, societatea era, cum ea însăşi a susţinut, cu capital majoritar privat.

Ca atare, nefiind vorba de o deţinere a imobilului de o persoană juridică din cele reglementate de art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi, deci, de îndeplinirea situaţiei premisă pentru aplicarea prevederilor acestei legi, calea de valorificare a dreptului de proprietate pretins de reclamantă era aceea a acţiunii în revendicare, în cadrul căreia corect s-a procedat la compararea titlurilor părţilor.

Atât existenţa, cât şi preferabilitatea titlului de proprietate al reclamantei au fost confirmate prin decizia de casare, care se impune cu titlu obligatoriu, singurul aspect care a condus la casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel vizând modul în care s-a procedat la individualizarea terenului în litigiu de către instanţa de judecată.

Cum hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie conform art. 315 C. proc. civ. pentru judecătorii fondului, critica recurentei pârâte referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 care stabilesc că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se aplică şi proceselor în curs nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, în contextul stabilirii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 7700 din 13 noiembrie 2007 a cadrului procesual, a incidenţei prevederilor art. 480 C. civ. ce au impus analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părţilor.

Nu se poate reţine argumentul recurentei-pârâte în sensul că nu se poate atribui deciziei de casare efectul unor dezlegări ce privesc apărări ce nu au fost analizate, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în decizia de casare că nu poate da eficienţă preferabilităţii bazate pe art. 29 şi 21 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce o priveşte pe pârâtă.

În al doilea rând, se mai învederează drept motiv de recurs aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel care ar fi considerat în mod eronat că acţiunea în revendicare este admisibilă în speţă, în opinia recurentei fiind de imediată aplicare Legea nr. 10/2001. Se susţine, în dezvoltarea acestei critici, că, în analiza aplicării principiului neretroactivităţii Legii nr. 10/2001, momentul împrocesuării pârâtei nu este relevant faţă de obiectul cererii - revendicarea, şi că aceasta nu valorează din punct de vedere al dreptului substanţial.

Or, aşa cum s-a reţinut, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia de casare că nu poate da eficienţă apărării pârâtei bazate pe preferabilitatea titlului său de proprietate în temeiul art. 29 şi 21 din Legea nr. 10/2001, şi nu că Legea nr. 10/2001ar fi de plano inaplicabilă (aşa cum de altfel a arătat şi recurenta-pârâta în cuprinsul motivelor sale de recurs).

Instanţa supremă a precizat în mod univoc în decizia de casare că preluarea bunului de către stat nu s-a realizat în mod valabil, instanţa de apel a respectat aceste dispoziţii, respingând apărarea pârâtei SC B. SA bazată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel că nu pot subzista argumentele pârâtei referitoare la aplicarea de către instanţa de apel a principiului neretroactivităţii Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel a procedat în mod just, în temeiul art. 480 C. civ., la compararea titlurilor de proprietate ale celor două părţi stabilind că titlul de proprietate exhibat de reclamantă este preferabil celui prezentat de pârâtă deoarece reclamanta a dobândit bunul imobil de la un proprietar necontestat, prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 22 decembrie 1939 în timp ce pârâta a dobândit imobilul de la Statul Român în urma unei preluări abuzive.

Ultima critică a recurentei pârâte vizează aprecierea de către instanţa de apel a bunei-credinţe la dobândirea bunului de către SC B. SA şi edificarea unor construcţii noi care ar fi, în opinia recurentei, de natură a crea o preferabilitate, critică pe care însă recurenta pârâtă doar o enunţă, fără a dezvolta în mod concret motivele de nelegalitate a deciziei recurate sub acest aspect.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nici acest motiv nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, în mod just Curtea de Apel statuând în considerentele deciziei că buna-credinţă a pârâtei, la data dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat nu prezintă relevanţă în acţiunea în revendicare, în prezentul cadru procesual punându-se în discuţie compararea titlurilor de proprietate de părţi şi nu atitudinea lor subiectivă de la data dobândirii drepturilor asupra bunului revendicat.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 129/A din 6 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 noiembrie 2015.