Labor dispute over unpaid salary reallocated to Vrancea Tribunal as territorial jurisdiction under Labor Code prevails.

Decizia nr. 2714/2015

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

La data de 26 august 2014 reclamantul A., alături de alţi reclamanţi, a chemat în judecată pe pârâta SN B. SA- Sucursala C. Bucureşti, solicitând obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale neachitate şi sporurilor prevăzute de contractul colectiv de muncă, cu cheltuieli de judecată.

La data de 8 iunie 2015, pentru o mai bună administrare a actului de justiţie Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, învestit cu soluţionarea cauzei, a dispus disjungerea reclamantului A. şi formarea unui dosar nou, iar prin sentinţa civilă nr. 5989 din 8 iunie 2015 a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat spre soluţionare cauza în favoarea Tribunalului Vrancea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa aceasta a apreciat că obiect al cererii de chemare în judecată este un drept acordat reclamantului, derivat din raportul de muncă şi că în litigiile de acest gen legiuitorul a instituit competenţa teritorială absolută la domiciliul reclamantului. Prin urmare, întrucât reclamantul îşi are domiciliul în judeţul Vrancea, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Vrancea în circumscripţia teritorială a căruia domiciliază reclamantul.

Astfel învestit prin declinare, Tribunalul Vrancea, prin sentinţa civilă nr. 508 din 2 noiembrie 2015 a declinat la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi, pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Acesta a reţinut că iniţial au formulat cererea de chemare în judecată mai mulţi reclamanţi, iar prin încheierea din data de 8 iunie 2015 s-a dispus disjungerea cauzei şi formarea a câte unui dosar pentru fiecare dintre reclamanţi. Drepturile pretinse de către reclamanţi au aceeaşi cauză, respectiv Contractul Colectiv de Muncă invocat în contradictoriu cu acelaşi pârât, existând condiţiile coparticipării procesuale active. Cum cel puţin unul dintre reclamanţi locuieşte în municipiul Bucureşti, Tribunalul Vrancea a statuat că Tribunalul Bucureşti este competent să soluţioneze cauza, potrivit art. 269 alin. (1) şi (2) C. muncii, indiferent de domiciliul reclamanţilor coparticipanţi.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Aşa cum rezultă din cuprinsul cererii introductive de instanţă, obiectul acesteia îl constituie solicitarea de a i se plăti reclamantului de către pârâtă drepturi salariale şi sporurile de care ar fi trebuit să beneficieze în baza contractului individual şi a contractului colectiv de muncă pentru perioada iulie 2011 până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Potrivit art. 269 alin. (1) C. muncii, ”Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii”, iar alin. (2) prevede că “Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa”.

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că “Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”. Art. 216 din acelaşi act normativ stipulează că: ”Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ.”

Astfel, având în vedere că obiectul acţiunii îl reprezintă un litigiu de muncă, sunt incidente normele de competenţă instituite prin dispoziţiile art. 269 C. muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, care au modificat în mod esenţial regimul juridic al competenţei teritoriale a tribunalului în soluţionarea conflictelor de muncă, înlocuind astfel competenţa teritorială absolută cu o competenţă alternativă ce dă posibilitatea reclamantului să opteze între a sesiza tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul său, respectiv locul său de muncă.

Şi într-o situaţie şi în cealaltă reglementarea competenţei teritoriale a tribunalului în materia conflictelor de muncă se realizează prin norme derogatorii de la dreptul comun, care prin prevederile art. 107 C. proc. civ. dispun că cererea se adresează instanţei de la domiciliul pârâtului, cu scopul creării unei facilităţi pentru salariat care, de regulă, are calitatea de reclamant.

Se reţine că prin disjungerea cauzei nu se mai pune problema unei coparticipări procesuale active, care să atragă competenţa teritorială a Tribunalului Bucureşti, raportat la domiciliul unor alţi coparticipanţi şi la alegerea expresă a acestei instanţe de către aceştia, respectiv a opţiunii lor de a se judeca la Tribunalul Bucureşti.

Având în vedere că atât domiciliul reclamantului cât şi locul său de muncă sunt situate în circumscripţia teritorială a Tribunalului Vrancea, instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Vrancea.

Pentru aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Vrancea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2015.