Land registry rectification and partial nullity of sale-purchase contract upheld by dismissing appeal

Decizia nr. 2665/2015

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 3 octombrie 2008, sub nr. x/299/2008, pe rolul Judecătoriei sectorului 1, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C., D. şi E., solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se constate nulitatea absolută a înscrierii în cartea funciară efectuată prin Încheierea din 2 iunie 2005 (constatând că dreptul înscris a fost greşit calificat şi că în patrimoniul beneficiarilor C. şi D. nu a existat niciodată şi nu există în prezent un drept de proprietate exclusivă asupra imobilului întabulat), să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 28 septembrie 2005, încheiat între pârâţii C. şi D., în calitate de vânzători şi pârâtul E., în calitate de cumpărător, pentru cauză ilicită şi fraudă la lege, şi, pe cale de consecinţă, să se dispună rectificarea înscrierilor în cartea funciară efectuate prin Încheierile din 2 iunie 2005 şi din 3 octombrie 2005, (prin care s-a intabulat dreptul exclusiv de proprietate asupra imobilului în favoarea pârâtului E.), cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 34 şi urm. din Legea nr. 7/1996, art. 5, 948 pct. 4, art. 966 - 968 C. civ.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că prin încheierea din 2 iunie 2005 s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra întregului pod al imobilului situat în Bucureşti, sector 1, în favoarea pârâţilor C. şi D., reţinându-se că acesta ar reprezenta un apartament de sine stătător - mansardă, în suprafaţă de 183 mp, compus din 2 camere şi dependinţe, precum şi asupra unei suprafeţe de teren de 53,81 mp din terenul situat sub construcţie.

Înscrierea a avut la bază Dispoziţia de restituire nr. 336 din 20 mai 2002 emisă de primarul general al Municipiului Bucureşti, în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a restituit acestor pârâţi imobilul situat în București, sectorul 1, compus din teren în suprafaţă de 111,70 mp, aferent construcţiei şi liber de construcţii, curţile şi construcţia, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, împreună cu cotele de teren aferente.

Deşi în cuprinsul dispoziţiei nu se prevede niciun drept de proprietate exclusivă asupra vreunei părţi a imobilului, cu excepţia celor 111,7 mp teren, prin încheierea din 2 iunie 2005, în mod nelegal, s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului exclusiv al acestora asupra unui apartament situat la mansarda imobilului, care de fapt, reprezintă podul clădirii şi face parte din partea comună a proprietăţii acesteia (întregul pod al imobilului având o suprafaţă utilă reală de 164,68 mp, fiind greu de explicat cum s-a înregistrat în favoarea pârâţilor un apartament cu o suprafaţă de 183,0 mp).

Prin încheierea atacată pârâţii C. şi D. şi-au confecţionat un titlu de proprietate asupra întregului pod al imobilului, încălcându-se astfel dreptul de proprietate forţată şi perpetuă asupra acestei părţi comune, ce revenea celorlalţi proprietari ai apartamentelor situate în imobil, inclusiv dreptul reclamanţilor.

Contractul de vânzare-cumpărare din 2005 a fost încheiat în timp ce pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti se afla în curs de judecată Dosarul nr. x/299/2005 având ca obiect acţiunea în constatare pentru determinarea părţilor comune ale imobilului şi a cotei indivize din părţile comune ce revine fiecăruia dintre proprietarii apartamentelor din condominiu, acţiune promovată tot la iniţiativa reclamanţilor. Clauza din cuprinsul acestui contract, în senul că „în situaţia în care, printr-o hotărâre judecătorească, imobilul ce face obiectul contractului va fi considerat parte de folosinţă comună (…), obiectul prezentului înscris dispărând, contractul de vânzare-cumpărare se desfiinţează”, iar vânzătorii urmează să restituie jumătate din preţul vânzării, dovedesc faptul că toţi pârâţii cunoşteau situaţia juridică a spaţiului-obiect al contractului, vânzătorii fiind de conivenţă cu cumpărătorul şi înstrăinând bunuri asupra cărora nu aveau un drept de proprietate exclusivă.

Întrucât la termenul de judecată din 4 martie 2009, reclamanţii au precizat acţiunea sub aspectul valorii celui de-al doilea capăt de cerere, pe care au estimat-o la suma de 920.200 lei (echivalent a 214.000 euro), prin sentinţa civilă nr. 3583 din 4 martie 2009, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi-a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

La Tribunalul Bucureşti, cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a IV-a civilă, sub nr. x/3/2009, iar prin încheierea de şedinţă pronunţată la 26 iunie 2008, această instanţă a dispus respingerea excepţiilor invocate de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiate.

Pentru aceasta, tribunalul a reţinut că obiectul acţiunii îl reprezintă o cerere prin care se solicită constatarea nulităţii unei înscrieri în cartea funciară, rectificarea cărţii funciare şi constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare, astfel încât nu se poate pune problema inadmisibilităţii acţiunii formulate, considerentele arătate de pârât în întâmpinare reprezentând argumente pentru respingerea cererii ca neîntemeiată şi nu ca inadmisibilă.

În privinţa excepţiei autorităţii de lucru judecat, tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 9284/2006, pronunţată în Dosarul nr. x/299/2006, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins ca lipsită de interes acţiunea prin care între aceleaşi părţi se ceruse anularea parţială a aceluiaşi contract de vânzare-cumpărare ce face şi obiectul prezentei cauze. Cum judecătoria nu s-a pronunţat asupra fondului pretenţiei, ci a soluţionat cauza prin admiterea unei excepţii, tribunalul a apreciat că nu se poate pune problema existenţei autorităţii de lucru judecat în prezenta cauză.

În plus, între acţiunea dedusă judecăţii în prezentul dosar şi cea soluţionată irevocabil prin acea sentinţa civilă nu există identitate de cauză, prima având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului pentru lipsa obiectului, în timp ce în prezent se solicită constatarea nulităţii absolute a contractului pentru lipsa sau falsitatea cauzei.

Excepţia lipsei de interes este neîntemeiată întrucât interesul reclamantului în formularea acţiunii există şi este dat tocmai de faptul că acesta invocă nulitatea înscrierii în cartea funciară efectuată de pârâţi şi inexistenţa în patrimoniul acestora a unui drept de proprietate exclusivă asupra imobilului intabulat.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 169 din 11 februarie 2010, tribunalul a respins acţiunea reclamanţilor, ca neîntemeiată.

În acest sens, tribunalul a avut în vedere că prin încheierea din 2 iunie 2005 s-a dispus înscrierea în cartea funciară a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, apartament 4 (mansardă), în favoarea pârâţilor C. şi D., în baza Dispoziţiei nr. 336 din 20 mai 2002 emisă de primarul general al Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, şi la cazurile menţionate acolo, pentru care se poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară, tribunalul a apreciat că acţiunea reclamanţilor este neîntemeiată deoarece nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat că aceştia sunt titulari ai vreunei cote din dreptul de proprietate cu privire la apartamentul, ce face obiectul înscrierii în cartea funciară.

Pe de altă parte, înscrierea în cartea funciară s-a făcut în mod legal, în ceea ce-i priveşte pe pârâţii C. şi D. în baza unei dispoziţii emisă conform Legii nr. 10/2001, iar pentru pârâtul E. în baza unui contract de vânzare-cumpărare autentificat de un notar public. Cât timp dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 şi contractul de vânzare-cumpărare din 2005 nu au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, acestea urmează să-şi producă efectele şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi anulată o înscriere în cartea funciară a imobilului deţinut de autorii acestui pârât şi nici înscrierea în cartea funciară a dreptului pârâtului.

În plus, s-a observat că reclamanţii au promovat un litigiu având ca obiect anularea aceluiaşi contract de vânzare-cumpărare ce face obiectul şi prezentei judecăţi, şi că, prin sentinţa civilă nr. 9284/2006 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, acţiunea le-a fost respinsă ca fiind lipsită de interes.

Reţinând că prin răspunsul la întâmpinare reclamantul a precizat în mod clar că petitul principal este constatarea nulităţii absolute a înscrierii în cartea funciară, în timp ce capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului este unul accesoriu, tribunalul a apreciat că respingerea acestuia se impune ca o consecinţă a respingerii primului capăt de cerere.

Tribunalul a mai reţinut că între părţi există şi o altă acţiune care are ca obiect stabilirea cotelor de proprietate asupra părţilor de folosinţă comună şi asupra dependinţelor, cerere care a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 5872/2006 a Judecătoriei sectorului 1, din conţinutul acestei sentinţe rezultând că podul şi casa scărilor nu reprezintă părţi comune. Deşi această hotărâre judecătorească a fost desfiinţat în recurs, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, până la proba contrară aparenţa dreptului este în favoarea pârâţilor şi nu în favoarea reclamanţilor, prin raportul de expertiză depus la dosar menţionându-se în mod cert că reclamanţii nu au în coproprietate imobilul pentru care se solicită nulitatea absolută a înscrierii în cartea funciară şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

În consecinţă, tribunalul a considerat că se impune respingerea acţiunii reclamanţilor, ca neîntemeiată, cu precizarea potrivit căreia, capetele 2 şi 3 de cerere din acţiune, fiind capete de cerere accesorii, sunt respinse ca o consecinţă a respingerii capătului 1 de cerere, fără ca instanţa să mai facă alte aprecieri asupra fondului acestora.

Prin Decizia civilă nr. 238 din 07 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul E., a admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B., a desfiinţat sentinţa menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare, pentru următoarele considerente:

Atât din acţiunea introductivă de instanţă, cât şi din cererea depusă ulterior de reclamanţi, intitulată răspuns la întâmpinare (filele 118-122 dosar fond) rezultă că instanţa de fond a interpretat greşit obiectul cererii de chemare în judecată, a calificat greşit cererea privind constatarea nulităţii absolute a înscrierii în C.F. efectuată prin încheierea din 02 iunie 2005 ca fiind principală, iar cererile formulate prin capetele 2 şi 3 de acţiune (nulitatea contractului de vânzare - cumpărare din 28 septembrie 2005 şi rectificarea înscrierilor în C.F.) ca fiind cereri accesorii, a căror soluţionare se face, în exclusivitate ca o consecinţă a soluţiei pronunţată pe cererea principală.

În realitate, acţiunea reclamanţilor, astfel cum a fost formulată şi motivată, avea două capete principale de cerere şi două capete de cerere accesorii (ambele incluse la pct. 3 din acţiune).

Prin cererea formulată la pct. 1 din acţiune reclamanţii solicitau să se constate nulitatea absolută a înscrierii în C.F. efectuată prin încheierea din 02 iunie 2005, prin care s-a intabulat dreptul exclusiv de proprietate al pârâţilor C. şi D. asupra întregului pod al imobilului situat în Bucureşti, sector 1, constatând că dreptul acestora a fost greşit calificat, iar pe cale de consecinţă să se dispună rectificarea înscrierilor făcute în C.F. prin încheierea din 02 iunie 2005 (cerere formulată la pct. 3 din acţiune).

Prin cererea formulată la pct. 2 din acţiune solicitau să se constate nulitatea contractului de vânzare - cumpărare din 28 septembrie 2005, iar pe cale de consecinţă să se dispună rectificarea înscrierii făcută în C.F. prin încheierea din 03 octombrie 2005 (cerere formulată la pct. 3 din acţiune).

O astfel de cerere, astfel cum a fost formulată şi motivată de către reclamanţi, obliga instanţa de fond să analizeze pe fond cererile privind greşita calificare a dreptului pârâţilor C. şi D. şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 28 septembrie 2005, iar în funcţie de soluţia pronunţată asupra acestora, să dispună şi asupra cererii privind rectificarea înscrierilor făcute în C.F. în favoarea pârâţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Neprocedând astfel şi respingând cererea de rectificare a C.F. cu motivarea că reclamanţii nu au o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat că dreptul pârâţilor a fost greşit calificat sau că actul de vânzare - cumpărare încheiat între pârâţi a fost desfiinţat, deşi prin acţiune se solicitase expres atât constatarea greşitei calificări a dreptului pârâţilor, cât şi constatarea nulităţii actului nr. 1084/28 septembrie 2005, instanţa de fond a încălcat grav principiul disponibilităţii care obligă instanţa să se pronunţe asupra tuturor cererilor cu care este învestită de părţi, iar prejudiciul astfel creat reclamanţilor nu poate fi înlăturat decât prin admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceiaşi instanţă.

Cu privire la apelul declarat de apelantul pârât E., prin care s-a criticat greşita dezlegare dată de instanţa de fond excepţiilor privind lipsa de interes a reclamanţilor în formularea acţiunii şi inadmisibilitatea acesteia, s-a apreciat că este nefondat.

Reclamanţii au solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate că dreptul pârâţilor C. şi D. a fost greşit calificat atunci când a fost înscris în C.F. prin Încheierea din 02 iunie 2005, în sensul că aceştia nu au avut niciodată un drept exclusiv de proprietate asupra imobilului întabulat, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între aceşti pârâţi, în calitate de vânzători şi pârâtul E., în calitate de cumpărător, iar ca o consecinţă a admiterii acestor cereri să se dispună rectificarea înscrierilor făcute în C.F. în favoarea pârâţilor.

Conform dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 7/1996 rectificarea înscrierilor din C.F., pentru motivele arătate la pct. 1-4, deci inclusiv pentru că dreptul a fost greşit calificat ori actul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu mai este valabil, se poate cere de orice persoană interesată.

Reclamanţii - care invocă un drept de proprietate comună asupra spaţiului pentru care s-a făcut înscrierea - au interes pentru a solicita pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate că dreptul pârâţilor C. şi D. a fost greşit calificat la momentul întabulării sau că actul de vânzare - cumpărare care a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate al pârâtului E. este lovit de nulitate, iar pe cale de consecinţă, rectificarea înscrierilor făcute în C.F. în favoarea pârâţilor.

În ce măsură reclamanţii sunt sau nu titulari ai dreptului invocat în acţiune reprezintă o problemă de fond, care va fi dezlegată de instanţa de fond cu ocazia rejudecării acţiunii, simpla afirmare privind existenţa dreptului acestora fiind suficientă însă pentru justificarea interesului lor în promovarea acţiunii.

O astfel de acţiune este reglementată de textul legal menţionat mai sus şi nu poate fi considerată inadmisibilă, astfel cum se doreşte de apelantul pârât.

De altfel, în susţinerea acestei excepţii, apelantul pârât a invocat inadmisibilitatea cererii având ca obiect constatarea nulităţii înscrierii în C.F., susţinând că nulitatea este o sancţiune care se aplică doar actelor juridice nu şi înscrierilor din C.F.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi nu are însă ca obiect constatarea nulităţii înscrierii din C.F. pentru motivele de drept comun, ci pentru greşita calificare a dreptului pârâţilor C. şi D. la momentul înscrierii, acţiune admisibilă conform art. 36 din Legea nr. 7/1996.

În plus, obiect al acestei cereri îl reprezintă şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare care a stat la baza întabulării dreptului pârâtului E., pentru fraudă la lege şi cauză ilicită şi rectificarea înscrierii dreptului acestuia în C.F., ambele admisibile conform art. 948 C. civ. şi art. 36 din Legea nr. 7/1996.

În vederea rejudecării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/3/2009*, în faţa acestei instanţe fiind administrate probele cu înscrisuri, interogatoriul părţilor, expertiză în specialitatea construcţii.

Prin sentinţa civilă nr. 1667 din 20 septembrie 2013, Tribunalul Bucureşti a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., a constatat că prin Dispoziţia primarului Municipiului București nr. 336 din 20 mai 2002 s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea exclusivă a pârâţilor C. şi D., a apartamentului în suprafaţă de 41,16 mp aflat la mansarda imobilului situat Bucureşti, sector 1, precum şi faptul că podul propriu-zis al construcţiei situată în Bucureşti, sector 1, cu o suprafaţă de 123,27 mp şi scara de serviciu în suprafaţă de 4,52 mp au regimul juridic al unui bun coproprietate forţată a tuturor proprietarilor apartamentelor din imobil. S-a dispus rectificarea înscrierii în C.F. prin Încheierea Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară sector 1 din 17 iunie 2005 în sensul că suprafaţa apartamentului nr. 4 situat la mansardă este de 41,61 mp, iar suprafaţa terenului de sub construcţie este de 23,75 mp şi s-a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 28 septembrie 2005 în ceea ce priveşte suprafaţa de 141,88 mp a mansardei şi suprafaţa de 30,06 mp teren aflat sub construcţie. S-a dispus rectificarea înscrierii în C.F. prin Încheierea din 25 ianuarie 2006 în sensul că s-a dispus radierea dreptului de proprietate în favoarea lui C. şi D. şi s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea lui E. pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1, având nr. cadastral intabulat în C.F. compus din apartamentul - mansardă cu o suprafaţă de 41,16 mp, terenul situat sub construcţie în suprafaţă de 23,75 mp şi terenul în suprafaţă de 12,36 curte cu servitute.

Analizând probatoriul administrat tribunalul a reţinut că pentru imobilul teren şi construcţie situat în Bucureşti, sector 1, au fost încheiate mai multe contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, după cum urmează:

- contractul de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat cu reclamanţii A. şi B., având ca obiect apartamentul situat la etajul 2, compus din 5 camere, hol, bucătărie, cămară, baie, vestibul, culoar şi WC, în suprafaţă utilă de 147,19 mp reprezentând o cotă indiviză de 22, 57% din imobil; odată cu locuinţa se vinde şi o cotă indiviză de 22,57% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi se dobândeşte 52 mp teren situat sub construcţie;

- contractul de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat cu F. şi G., având ca obiect apartamentul situat la etajul 1, compus din 4 camere, hol, bucătărie, 2 cămări, debara, baie, 3 oficii, vestibul, culoar, WC, boxă subsol, pivniţă, în suprafaţă utilă de 173,88 mp reprezentând o cotă indiviză de 26, 59% din imobil; odată cu locuinţa se vinde şi o cotă indiviză de 26, 59% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi se dobândeşte 61,43 mp teren situat sub construcţie;

- contractul de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat cu H., având ca obiect apartamentul situat la parter, compus din 2 camere, hol, ½ vestibul, 2 culoare, bucătărie, baie, WC, oficiu pivniţă, în suprafaţă utilă de 77,64 mp reprezentând o cotă indiviză de 11,87% din imobil; odată cu locuinţa se vinde şi o cotă indiviză de 11,87% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi se dobândeşte 27,42 mp teren situat sub construcţie;

- contractul de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat cu I., având ca obiect apartamentul situat la parter, compus din 2 camere, hol, 46/40 vestibul, 2 culoare, bucătărie, baie, pivniţă, în suprafaţă utilă de 83,32 mp reprezentând o cotă indiviză de 12,74% din imobil; odată cu locuinţa se vinde şi o cotă indiviză de 12,74% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi se dobândeşte 29,43 mp teren situat sub construcţie;

Prin Dispoziţia nr. 336 din 20 mai 2002 primarului Municipiului București s-a dispus restituirea în natură, în favoarea pârâţilor C. şi D., a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, format din teren în suprafaţă de 111,70 mp aferent construcţiei şi liber de construcţii, curţile şi construcţia, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 cu contractele de vânzare-cumpărare din 1996 şi din 1997, împreună cu cotele de teren aferente, cu respectarea dreptului de servitute pentru ceilalţi proprietari, conform schiţelor cadastrale, care fac parte din dispoziţie.

La data emiterii dispoziţiei, pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1 erau încheiate cele 4 contracte de vânzare cumpărare menţionate anterior şi contractul de închiriere din 06 iunie 1994 încheiat cu J., având ca obiect mansarda şi care a vizat doar suprafaţa de 38,25 mp, suprafaţă care, în urma retrocedării imobilului celor doi notificatori, a făcut obiectul contractului de închiriere încheiat de J. cu pârâţii C. şi D.

S-a observat şi că prin cererea depusă în 2001 în cadrul dosarului administrativ, notificatorii au solicitat restituirea în natură a subsolului imobilului, a apartamentului aflat la mansardă, având drept chiriaş pe J., şi a terenului curţilor.

Conform expertizei construcţii, întreg podul imobilului are o suprafaţă de 168,95 mp, din care mansarda are suprafaţa de 41,16 mp, casa scării de serviciu are 4,52 mp, podul înalt are o suprafaţă de 123,27 mp, iar cealaltă casă a scării are 2,86 mp.

Coroborând toate aceste informaţii, tribunalul a apreciat că, în ceea ce priveşte construcţia, ceea ce s-a restituit în natură, în proprietate exclusivă, prin Dispoziţia nr. 336 a fost numai apartamentul în suprafaţă de 38, 25 mp (potrivit expertizei 41, 16 mp) situat la mansardă, închiriat lui J. Decizia Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, de restituire în natură a părţii din imobil ce nu a făcut obiectul Legii nr. 112/1995, s-a întemeiat pe adresa SC K. SA din care a rezultat că poate fi restituit în natură „restul imobilului ocupat cu contract de închiriere”.

În acelaşi timp, au fost avute în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, din care a rezultat că podul imobilului a fost destinat folosinţei comune de către toţi coproprietarii apartamentelor, fiind un pod înalt şi circulabil, cu podină din scânduri de lemn. Răspunzând obiectivului expertizei în sensul că restul podului nu este o unitate de sine-stătătoare, expertul a menţionat că deosebirea esenţială între pod şi mansardă este aceea că podul este un spaţiu nelocuibil, iar mansarda este obligatoriu să fie izolată termic şi fonic. De altfel, în răspunsurile la întrebările 15, 16 şi 17 din interogatoriul propus de reclamanţi, pârâtul E. a confirmat că podul propriu-zis deserveşte cele 4 coşuri ale clădirii, coşurile de aerisire ale băilor şi bucătăriilor apartamentelor din condominium, fiind singura cale de acces către acoperiş, că podul include structura de susţinere a acoperişului formată din 20 de stâlpi şi grinzi de lemn şi că în cazul producerii unor infiltraţii prin acoperiş sau în cazul necesităţii unor reparaţii la structura acestuia, intervenţiile nu se pot realiza decât prin pod.

Analizând caracteristicile podului, precum şi descrierea construcţiei, astfel cum este menţionată în autorizaţia de construcţie din 1922 şi procesul verbal de înscriere în cartea funciară din 1940, tribunalul a apreciat că, încă de la momentul edificării construcţiei, aceasta nu a fost prevăzută cu o mansardă, ci doar cu un simplu pod, mansardarea suprafeţei de 41, 16 mp fiind realizată ulterior.

În raport de toate aceste elemente, tribunalul a concluzionat că documentaţia cadastrală care a stat la baza înscrierii dreptului exclusiv de proprietate al pârâţilor C. şi D. în cartea funciară a fost greşit întocmită, în schiţa corpului de proprietate fiind menţionată o suprafaţă utilă a mansardei de 173,53 mp, la care se adaugă o casă a scărilor în suprafaţă de 9,51 mp, aceasta în condiţiile în care suprafaţa mansardei ce a făcut obiectul închirierii, restituită apoi pârâţilor în natură, este de numai 41,16 mp, restul fiind un simplu pod, cu suprafaţă de 123,27 mp, cu regim juridic de bun coproprietate forţată.

În ceea ce priveşte suprafaţa de teren de sub construcţie restituită în proprietatea pârâţilor, în mod greşit în documentaţia cadastrală s-a menţionat o suprafaţă de 53,81 mp, corect fiind o suprafaţă de 23,75 mp, astfel cum s-a stabilit şi prin raportul de expertiză efectuat în cauză. Suprafeţele de teren vândute prin contractele încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 însumează 170,28 mp, la care se adaugă suprafaţa de 7, 48 mp înstrăinată de pârâţi, în total 177,76 mp. Având în vedere că, potrivit raportului de expertiză, amprenta la sol a construcţiei este de 201,51 mp, rezultă că suprafaţa de sub construcţie ce le-a revenit pârâţilor a fost de 23,75 mp Tribunalul a constatat că prin Dispoziţia de restituire nr. 336 pârâţii C. şi D. au dobândit un drept de proprietate exclusivă asupra apartamentului situat la mansardă, cu o suprafaţă de 41,16 mp, în timp ce podul construcţiei, în suprafaţă de 123, 27 mp şi scara de serviciu de 4, 52 mp au regimul juridic al unui bun coproprietate forţată a tuturor proprietarilor apartamentelor din imobil. În consecinţă, s-a dispus şi rectificarea înscrierii în C.F. prin Încheierea Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară sector 1 din 17 iunie 2005, în sensul că suprafaţa apartamentului nr. 4 situat la mansardă este de 41,61 mp, iar suprafaţa terenului de sub construcţie este de 23,75 mp

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 28 septembrie 2005, în condiţiile greşitei calificări a dreptului pârâţilor C. şi D. asupra suprafeţei de 123, 27 mp din pod şi a scării de serviciu de 4, 52 mp şi a menţionării greşite a suprafeţei de teren de sub construcţie, tribunalul a apreciat pretenţiile reclamanţilor ca fiind întemeiate. Pârâţii C. şi D. au vândut pârâtului E. mai mult decât deţineau, fiind aplicabile astfel regulile în materia „vânzării lucrului altuia”. Din interogatoriul luat acestui din urmă pârât rezultă că acesta cunoştea că reclamanţii contestă regimul juridic al podului, fiind înregistrat chiar un proces pe rolul instanţelor. Prin urmare, sancţiunea ce intervine este aceea a nulităţii absolute parţiale a contractului, în ceea ce priveşte suprafaţa de 141,88 mp (183,04 mp - 41,16 mp) a mansardei şi suprafaţa de 30,06 mp (53,81 mp - 23,75 mp) teren aflat sub construcţie. Tribunalul nu a reţinut susţinerile reclamanţilor în sensul desfiinţării contractului ca urmare a clauzei prevăzută de părţi în contract întrucât, pe de o parte, contractul continuă să aibă obiect, doar suprafeţele vândute fiind reduse, iar pe de altă parte, această clauză nu poate opera decât între părţi, reclamanţii, în calitate de terţi neputând invoca decât sancţiunea nulităţii. Ca urmare a admiterii acestui capăt de cerere, Tribunalul a constatat că este întemeiat şi capătul de cerere având ca obiect rectificarea înscrierii în C.F. prin Încheierea din 25 ianuarie 2006 în sensul că s-a dispus radierea dreptului de proprietate în favoarea lui C. şi D. şi s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea lui E. pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1, având nr. cadastral intabulat în C.F. compus din apartamentul 4 - mansardă cu o suprafaţă de 41,16 mp, terenul situat sub construcţie în suprafaţă de 23,75 mp şi terenul în suprafaţă de 12, 36 curte cu servitute.

Apelul declarat de pârâtul E. împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 71/A din 4 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În considerentele deciziei de apel s-a arătat că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a celor dispuse prin dispoziţia de restituire în natură, emisă în favoarea pârâţilor C. şi D., pornind de la situaţia juridică a imobilului în litigiu, precum şi de la semnificaţia şi natura juridică a coproprietăţii forţate.

În ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului, s-a arătat că trebuie avut în vedere, după cum corect a procedat şi instanţa de fond, faptul că există 4 contracte de vânzare cumpărare încheiate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, care nu au fost declarate nule, valabilitatea acestora fiind constatată pe cale judiciară, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile. Din examinarea clauzelor acestor contracte, rezultă că fiecare fost chiriaş, cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, a dobândit, pe lângă spaţiul locativ în proprietate exclusivă, şi o cotă-parte indiviză din părţile de folosinţă comună ale imobilului întrucât acesta nu constituie o singură unitate locativă, ci are structura unui condominium, în care se regăseşte dreptul de proprietate exclusivă asupra locuinţelor, alături de dreptul de proprietate stabilă şi forţată având ca obiect părţile comune, destinate uzului tuturor proprietarilor, în vederea asigurării unei folosinţe normale şi utile a imobilului. Potrivit clauzelor contractuale, mărimea cotei părţi indivize este direct proporţionale cu suprafaţa deţinută în proprietate exclusivă şi vizează părţile de folosinţă comună din imobil, cât şi terenul situat sub construcţie. Pe cale de consecinţă, cumpărătorii din aceste contracte sunt titularii dreptului de proprietate exclusivă asupra apartamentelor achiziţionate în temeiul Legii nr. 112/1995, cât şi titularii dreptului de proprietate stabilă şi forţată asupra părţilor de folosinţă comună din imobil, potrivit cotei de proprietate pe care o deţin.

Pornind de la definiţia şi reglementarea noţiunii de coproprietate forţată asupra unui condominium (regăsite în dispoziţiile art. 34-37 din Legea nr. 114/1996, în prevederile Legii nr. 230/2007, dar şi a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007), a cărei caracteristică esenţială constă în aceea că bunul ce formează obiectul coproprietăţii forţate este accesoriu în raport cu bunul principal, reprezentat de spaţiul locativ, care constituie obiectul dreptului de proprietate exclusivă (şi, în mod similar, cota parte din dreptul de proprietate asupra bunului comun este accesorie faţă de dreptul de proprietate asupra bunului principal) s-a arătat că bunul principal şi cota parte aferentă din părţile de folosinţă comună nu pot fi separate, ele alcătuind un tot unitar, distinct de construcţie, astfel că nu există un drept de proprietate asupra construcţiei în ansamblul ei, ci mai multe drepturi asupra unităţilor locative considerate bunuri principale, la care se adaugă un drept de proprietate comună, stabilă şi forţată, pe cote părţi asupra părţilor comune.

Observând că dispoziţia de restituire în natură a imobilului (clădire), cu excepţia apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, conţine o formulare generală, s-a arătat că aceasta trebuie interpretată în acord cu principiile şi normele dreptului civil, cu observarea şi aplicarea corectă a trăsăturilor determinante decurgând din regimul juridic al proprietăţii comune stabile şi forţate. Dând eficienţă principiilor ce guvernează această modalitate a dreptului de proprietate, s-a apreciat că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a dispoziţiei de restituire, considerând că, de fapt, ceea ce s-a retrocedat în proprietatea exclusivă a foştilor proprietari a fost doar apartamentul, reprezentând mansarda imobilului, în mod pertinent fiind reţinut de către tribunal şi aspectul relativ la precizarea notificării de către foştii proprietari, în sensul că s-a solicitat punctual restituirea terenului aferent curţii imobilului, a subsolului, precum şi a apartamentul, care nu fusese vândut în baza Legii nr. 112/1995. Dându-se eficienţă tuturor chestiunilor relative la natura şi regimul juridic al coproprietăţii forţate, s-a reţinut că foştii chiriaşi, cumpărători ai apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995, au dobândit atât dreptul de proprietate exclusivă asupra spaţiului locativ, cât şi cota parte indiviză din părţile comune ale imobilului, astfel că obiectul retrocedării nu putea depăşi limitele spaţiului locativ, obiect al contractului de închiriere, cu titlu de proprietate exclusivă, căreia în mod inerent îi corespunde şi o cotă indiviză din spaţiile de folosinţă comună.

De aceea, susţinerile apelantului referitoare la adresa emisă de SC K. SA, care ar fi stat la baza emiterii dispoziţiei pentru soluţionarea notificării formulate în temeiul legii speciale de reparaţie, au fost apreciate ca lipsite de relevanţă. În conformitate cu regulile şi principiile dreptului civil, aceasta este maniera în care trebuie să se eficienţă situaţiei juridice concrete a imobilului, caracterizată prin înstrăinarea unor apartamente în baza Legii nr. 112/1995, care transformă imobilul în litigiu dintr-o unică unitate locativă într-un condominium (în cadrul căruia cele două forme de proprietate coexistă) şi atrage implicit şi apariţia dreptului de coproprietate forţată.

Cel de-al doilea motiv de apel a fost apreciat ca nefondat, arătându-se că identificarea părţilor de folosinţă comună nu s-a făcut prin dispoziţia de retrocedare a apartamentului, această chestiune de fapt fiind elucidată de către prima instanţă prin raportul de expertiză efectuat în cauză. Pe baza concluziilor acestui raport s-a observat că expertul a realizat măsurătorile şi constatările de fapt necesare pentru clarificarea acestor împrejurări, corespunzător obiectivelor stabilite de instanţă. Cu referire la încadrarea podului unei construcţii în categoria părţilor de folosinţă comună, instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile Legii nr. 230/2007 care, în art. 3 lit. c), defineşte proprietatea comună ca fiind reprezentată de toate părţile dintr-un condominiu care nu sunt apartamente sau spaţii cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă.

Anterior adoptării acestui act normativ, reglementarea părţilor de folosinţă comună se regăsea în anexa nr. 2 a Legii nr. 114/1996, anexă care conţinea regulamentul cadru al asociaţiilor de proprietari. Prin dispoziţiile art. 3 lit.

c) din acest regulament, legiuitorul definea noţiunea de proprietate comună ca fiind formată din toate părţile dintr-o clădire aflată în proprietate, care nu sunt apartamente şi care sunt destinate folosirii în comun de către toţi proprietarii din acea clădire. Se specifica faptul că proprietatea comună este indivizibilă şi este deţinută de proprietarii apartamentelor individuale, conform cotelor calculate. În ceea ce priveşte bunurile ce pot forma obiect al dreptului de proprietate forţată, legiuitorul stabilea că proprietatea comună include toate părţile proprietăţii care sunt în folosinţă comună, ca: terenul pe care este construită clădirea, curtea inclusă, fundaţia, structura de rezistenţă, acoperişul, terasele, coşurile de fum, scările, holurile, pivniţele, subsolurile, casa scării, tubulatura de gunoi, rezervoarele de apă, ascensoarele, precum şi instalaţiile clădirii aflate în folosinţă comună cu care a fost înzestrată clădirea în timpul construcţiei sau cu care a fost dotată mai târziu de către proprietari, ca de exemplu: canale pluviale, paratrăsnete, antene, instalaţii de telefonie, instalaţii electrice, conducte de apă, sisteme de încălzire şi conducte de gaze care pot trece prin proprietatea comună până la punctele de distribuţie din apartamentele individuale.

Cum enumerarea părţilor de folosinţă comună nu era realizată în mod exhaustiv de către legiuitor, s-a apreciat că, celor menţionate expres, li se poate adăuga orice parte comună a construcţiei care nu se află în proprietate exclusivă şi care serveşte folosinţei normale a acesteia, în interesul comun al tuturor titularilor.

Utilizând aceste criterii, instanţa de apel a arătat că podul unei construcţii, în măsura în care răspunde cerinţei esenţiale de a fi destinat să deservească folosinţei comune a clădirii pentru toţi proprietarii spaţiilor locative, nu poate primi altă calificare decât aceea de bun coproprietate forţată, o situaţie particulară identificându-se în ipoteza în care podul este transformat total sau parţial, prin mansardare, într-o unitate locativă, susceptibilă de a forma obiect de proprietate exclusivă.

În lumina acestor principii deduse din dispoziţiile legale incidente şi pe baza normativelor tehnice cărora expertul le-a dat eficienţă la întocmirea raportului de expertiză, s-a constatat că au fost clarificate părţile comune ale imobilului sub toate aspectele, reţinându-se că podul imobilului a fost destinat folosinţei comune de către toţi coproprietarii apartamentelor, fiind un pod înalt şi circulabil, cu podină din scânduri de lemn. Răspunzând obiectivele expertizei, expertul a arătat că suprafaţa de 41,16 mp reprezintă o parte a podului care a fost mansardat şi care constituie apartamentul, iar restul podului, în suprafaţă de 123,27 mp, fiind un pod înalt, cu podină de lemn şi circulabil, nu poate forma o unitate de sine-stătătoare. Pornind de la deosebirea esenţială între pod şi mansardă care rezidă în aceea că podul este un spaţiu nelocuibil, iar mansarda este obligatoriu să fie izolată termic şi fonic şi având în vedere şi destinaţia concretă a podului în litigiu, care rezultă din existenţa coşurilor de fum, precum şi a celor de aerisire, din existenţa lucarnelor, respectiv a tabacherelor, cu rol în asigurarea aerisirii şi iluminatului natural, depozitarea unor obiecte de folosinţă sezonieră, uscarea rufelor, s-a apreciat că podul constituie un spaţiu comun al imobilului, fiind destinat folosirii în comun a către toţi proprietarii. Alături de concluziile expertului, prima instanţă a dat cuvenita relevanţă şi răspunsurilor pârâtului la interogatoriul încuviinţat părţilor adverse, prin care pârâtul E. a confirmat că podul propriu-zis deserveşte cele 4 coşuri ale clădirii, coşurile de aerisire ale băilor şi bucătăriilor apartamentelor din condominium, fiind singura cale de acces către acoperiş, că podul include structura de susţinere a acoperişului formată din 20 de stâlpi şi grinzi de lemn şi că în cazul producerii unor infiltraţii prin acoperiş sau în cazul necesităţii unor reparaţii la structura acestuia intervenţiile nu se pot realiza decât prin pod.

Instanţa de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă s-a raportat la caracteristicile podului, aşa cum au fost relevate de raportul de expertiză şi la descrierea construcţiei potrivit autorizaţiei de construcţie din 1922 şi procesului verbal de înscriere în cartea funciară din 1940, concluzionând că, încă de la momentul edificării construcţiei aceasta nu a fost prevăzută cu o mansardă, ci un simplu pod, mansardarea suprafeţei de 41,16 mp fiind realizată ulterior.

Pe cale de consecinţă, au fost înlăturate ca nepertinente criticile apelantului prin care se invoca faptul că stabilirea părţilor comune s-a făcut de către expert fără măsurători, bazându-se doar pe aprecieri subiective şi definiţii tehnice, în condiţiile în care lucrarea depusă în dosarului tribunalului este amplă şi bine documentată, concluziile expertului se întemeiază atât pe constatările făcute la faţa locului cât şi pe valorificarea cunoştinţelor sale tehnice, fiind însoţită de schiţe şi anexe, conţinând întreaga documentaţie studiată de expert pentru a răspunde obiectivelor fixate de organul judiciar.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de apel, relativ la încălcarea puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 9284/2006 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 486/2007 a curţii de Apel Bucureşti, s-a reţinut că este nefondat în considerarea faptului că soluţia dată prin sentinţa civilă invocată s-a întemeiat pe soluţia pronunţată prin sentinţa civilă nr. 5872/2006 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, care a fost schimbată în parte prin decizia civilă nr. 418/30 03 2007 a Tribunalului Bucureşti, recursul declarat împotriva acestei decizii fiind admis, cu consecinţa casării hotărârii din apel şi trimiterii cauzei spre rejudecarea căii de atac. Potrivit menţiunilor din încheierea de şedinţă din data de 13 februarie 2009 pronunţată în Dosarul nr. x/299/2007, în rejudecare, cauza a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea prezentului litigiu. În condiţiile în care sentinţa civilă nr. 5872/2006 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti nu este definitivă la acest moment, judecata apelului fiind suspendată până la soluţionarea prezentului dosar, s-a apreciat că nu se poate recunoaşte putere de lucru judecat sentinţei civile nr. 9284/2006 pronunţată de aceeaşi judecătorie, în prezenta cauză. Curtea a făcut aceste precizări deoarece, deşi soluţia pronunţată prin sentinţa invocată de apelant şi menţinută în căile de atac constă în respingerea acţiunii aceluiaşi reclamant ca lipsită de interes, instanţele care au judecat acel proces au examinat în considerente, prin prisma celor statuate prin sentinţa civilă nr. 5872/2006, caracterul podului de parte de folosinţă comună şi implicit asupra măsurii în care contractul de vânzare cumpărare încheiat de foştii proprietari cu pârâtul E. afectează cota parte indiviză din părţile comune ale imobilului, coproprietate forţată, a reclamantului, chestiuni de fapt şi de drept care de altfel au făcut obiectul dezlegărilor şi în acest dosar.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., faţă de soluţia preconizată în privinţa apelul pârâtului, Curtea a respins ca nefondată şi cererea acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată.

Cererea vizând cheltuielile de judecată formulată de reclamanţi a fost respinsă tot ca nefondată având în vedere că nu s-a făcut dovada acestor cheltuieli prin depunerea chitanţei care să ateste plata onorariului de avocat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul E.

În motivarea recursului declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., au fost invocate următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:

- Instanţa de apel a soluţionat în mod greşit apelul cu judecarea căruia a fost învestită, reţinând în cuprinsul motivării că prin Dispoziţia primarului general al Municipiului Bucureşti nr. 336 din 20 mai 2002 s-ar fi restituit doar apartamentul în suprafaţă de 38,25 mp, iar nu întreaga suprafaţă a podului mansardă.

Această apreciere a instanţelor de fond este eronată, în contextul în care prin dispoziţia menţionată s-a dispus restituirea în natură a întregului imobil situat în București sectorul 1, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/2005, fără a se specifica niciunde în cuprinsul documentului analizat că se va restitui doar apartamentul în suprafaţă de 38,25 mp.

Faptul că decizia de restituire are anexată adresa SC K. SA în care se arată că poate fi restituit în natură „restul imobilului ocupat cu contract de închiriere", nu înseamnă că numai suprafaţa care face obiectul închirierii se va restitui, astfel cum au interpretat în mod eronat instanţele de fond. În plus, decizia emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 nu se întemeiază pe o adresă de la SC K. SA, iar Comisia nu este ţinută să restituie în natură doar ceea ce se comunică de către SC K. SA. Faptul că SC K. SA a comunicat că există încheiat un contract de închiriere pentru suprafaţa de 38,25 mp, nu poate duce automat la concluzia că s-a restituit doar această suprafaţă din imobil, iar restul imobilului care era liber nu s-ar fi restituit, cu atât mai mult cu cât în chiar dispoziţia de restituire se specifică foarte clar că se restituie întreaga construcţie, mai puţin apartamentele vândute.

Dacă s-ar fi urmărit doar restituirea apartamentului în suprafaţă de 38,25 mp s-ar fi specificat expres că se va restitui în natură doar acest apartament, iar nu întregul imobil.

Susţinerea că persoanele îndreptăţite au solicitat prin notificarea depusă în 2001 restituirea în natură a subsolului, a apartamentului şi a terenului curţilor, nu poate duce la concluzia că aceştia au înţeles să renunţe la restul imobilului care era liber şi putea fi restituit în natură, recurentul explicând că solicitarea de a se restitui apartamentul ocupat de către familia J. s-a datorat faptului că notificatorii nu se aflau la acel moment în posesia imobilului şi nu puteau şti că suprafaţa apartamentului era de doar 38.25 mp. Din ceea ce se ştia la momentul la care s-a formulat notificarea, doar apartamentul nu fusese vândut şi putea fi restituit în natură. Având în vedere că acesta era situat la mansardă, s-a presupus că ocupă întregul spaţiu.

Că prin notificare s-a solicitat restituirea apartamentului, nu îndreptăţeşte tribunalul să presupună nefondat că persoanele îndreptăţite ar fi solicitat doar restituirea suprafeţei de 38,25 mp. Acest fapt reiese cu claritate şi din chiar dispoziţia de Lege nr. 10/2001, care arată că se restituie întreg imobilul, mai puţin apartamentele vândute. Or, dacă s-ar fi restituit doar o suprafaţă de 38,25 mp în dispoziţie s-ar fi specificat expres că se restituie apartamentul, nu întreg imobilul precum este în realitate.

Recurentul a mai susţinut că singura cale de acces în mansardă este pe scara de serviciu, prin apartamentul său, aspect care întăreşte concluzia că întotdeauna podul a format un apartament de sine stătător. Faptul că, ulterior naţionalizării, reclamanţii A. și B. au construit o scara care să dea direct din apartamentul lor în mansardă, fără a avea nici o autorizaţie şi profitând de dezinteresul autorităţilor şi vecinilor de la acea vreme, nu poate duce la concluzia că această suprafaţă a devenit spaţiu comun. Tot astfel, a arătat că este lipsit de relevanţă faptul că prin apartamentul său trec coşurile de fum, deoarece acestea trec prin toate apartamentele, începând cu parterul clădirii până deasupra acoperişului. S-ar putea deduce de aici că toate apartamentele prin care trec coşurile de fum, precum şi coloanele verticale de alimentare cu apă şi de canalizare sunt spaţii comune, ceea ce este absurd. Faptul că o instalaţie comună trece printr-un apartament nu înseamnă că acesta devine spaţiu comun, ci doar că proprietarul spaţiului trebuie să asigure accesul pentru reparaţii şi mentenanţă în condiţiile Legii nr. 230/2007.

- Instanţa de apel a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al dispoziţiei de Lege nr. 10/2001 de restituire în natură, fără a ţine seama de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 10/2001, care menţionează expres ce suprafeţe şi ce cote de folosinţă comună s-au vândut, bazându-se exclusiv pe concluziile raportului de expertiză efectuat în dosar de către expertul Ionescu Adrian, act ulterior acestei dispoziţii şi care nu a avut nici o legătură cu emiterea acesteia.

Refăcând calculele, recurentul a arătat că prin aceste contracte s-au vândut următoarele apartamente: Ap. 1 parter (H.), în suprafaţă de 77,64 mp şi o cotă indiviză de 11,87%; Ap. 2, (F. şi G.) în suprafaţă de 173,88 mp şi o cotă indiviză de 26,59 %; Ap. 1 parter, (I.) în suprafaţă de 83,32 mp şi o cotă indiviză de 12,74 %; 4. Ap. 3, (A. şi B.) în suprafaţă de 147,19 mp şi o cotă indiviză de 22,57%.

Din aceste contracte rezultă că în baza Legii nr. 112/1995 s-a vândut în total cu titlu de cota indiviză 73,77% din părţile comune ale clădirii, ceea ce înseamnă că diferenţa de cotă indiviză aferentă apartamentului mansardă, proprietatea sa, este de 26,23%, din părţile de folosinţă comună.

Aplicând regula de trei simplă rezultă că suprafaţa locuibilă a apartamentului mansardă restituit lui C. şi D. se determină astfel:

- 77,64 mp + 173,64 mp + 83,32 mp + 147,19 mp = 481,79 mp suprafaţă locuibilă vândută în baza Legii nr. 112/1995, reprezentând 73,77% din suprafaţa locuibilă totală (proprietate exclusivă).

Astfel, rezultă că diferenţa de suprafaţă locuibilă proprietate exclusivă, până la 100%, respectiv 26,23%, este inclusă în apartamentului 4 mansardă proprietatea subsemnatului.

Dacă 481,79 mp = 73,77%, rezultă că (73,77%/100%) = (481,79 mp/suprafaţă totală) de unde rezultă că suprafaţa totală este:

- (481,79 mp x 100%)/73,77% = 653,09 mp suprafaţă totală proprietate exclusivă.

Scăzând din suprafaţa totală de 653,09 mp suprafaţa de 481,79 mp vândută potrivit Legii nr. 112/1995 rezultă că suprafaţa apartamentului 4 mansardă (proprietate exclusivă) este de 171,3 mp.

În concluzie, aceasta este suprafaţa apartamentului 4 mansardă care a fost restituit lui C. şi D., şi nu cea de 38,25 mp reţinută de expert în expertiză.

Expertul nu a însoţit raportul şi de planuri sau schiţe, ci a preluat informaţiile din alte documente, fără a efectua efectiv măsurătorile şi fără a motiva pe deplin concluziile la care a ajuns, acestea reprezentând simple presupuneri.

Expertul nu a identificat în mod clar părţile din imobil care au făcut obiectul dispoziţiei de restituire, menţionând că părţile de folosinţă comună nu sunt specificate şi urmează a fi stabilite ulterior. În aceste condiţii, reţinerea de către instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel că prin dispoziţia de restituire s-a restituit numai apartamentul în suprafaţă de 38,25 mp (41,16 mp din expertiză) apare evident ca nefondată, în condiţiile în care nici expertul nu a identificat părţile din imobil restituite prin dispoziţie.

De asemenea, stabilirea părţilor de folosinţă comună se bazează pe simple afirmaţii, pe definiţiile podului şi mansardei şi pe aprecierile subiective ale expertului că mansardarea ar fi posibilă dar cu costuri foarte mari, de unde acesta trage concluzia că restul spaţiului nelocuit ar reprezenta de fapt pod, iar nu mansardă.

- Instanţa de apel, ca şi tribunalul, a nesocotit puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 9284 din 15 iunie 2006 pronunţată de Judecătoria sector 1 prin care s-a admis excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea unei acţiuni având ca obiect nulitatea parţială a aceluiaşi contract de vânzare-cumpărare, sentinţă devenită irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului reclamantului.

Prin aceste hotărâri s-a reţinut că, independent de menţiunile din actul atacat, dreptul de proprietate al reclamantului nu este lezat în niciun fel, instanţa confirmând lipsa de interes a reclamantului în promovarea acţiunii, dat fiind faptul că podul nu intră în părţile comune ale imobilului şi nu face obiectul coproprietăţii forţate şi perpetue.

Acesta nu a putut justifica un interes în promovarea acţiunii, fiindcă nu are un drept de proprietate asupra podului.

Această chestiune a fost tranşată deja prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în Dosarul nr. x/2/99/2006, astfel că instanţa de fond trebuia să ţină seama de aspectele deja dezlegate şi să dea eficienţă efectului puterii de lucru judecat.

Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumţie în cadrul litigiului de faţă, ca mijloc de probă de natură să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Instanţele de fond şi apel trebuiau să dea eficienţă aspectului pozitiv al puterii lucrului judecat, reţinând cele stabilite anterior prin hotărâri judecătoreşti, iar nu să statueze din nou asupra aceloraşi aspecte, pronunţând o hotărâre care contrazice un aspect deja soluţionat de o instanţă de judecată.

Autoritate de lucru judecat a acestei sentinţe a fost înlăturată în mod nelegal de către instanţa de apel cu motivarea că ulterior rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 9284/2006 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti s-a modificat situaţia de fapt prin pierderea caracterului definitiv al sentinţei civile nr. 5872/2006 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, şi ca atare sentinţa civilă nr. 9284/2006 nu mai beneficiază de autoritate de lucru judecat.

Recurentul afirmă că, plecând de la acest element al cauzei, trebuia să se respingă şi capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, având în vedere că obiectul vânzării l-a constituit un bun care se afla în proprietatea exclusivă a vânzătorului.

La data de 24 octombrie 2014, intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanţele de fond au dat o interpretare corectă conţinutului dispoziţiei de restituire în natură a construcţiei din sectorul 1, Bucureşti, ţinând seama de situaţia juridică a întregului bun şi de particularităţile sale constructive, concluzia lor fiind cea firească cât timp obiectul restituirii în baza legii speciale nu îl puteau constitui părţile aflate în folosinţa comună, supuse regimului coproprietăţii forţate şi perpetue, ci doar unităţi locative de sine-stătătoare, identificate ca atare la momentul emiterii dispoziţiei de restituire.

În privinţa criticilor subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, s-a semnalat faptul că nu pun în discuţie chestiuni care să ţină de legalitatea deciziei atacate, ci de temeinicia acesteia, fiind neputând face obiect de analiză în recurs. Recurentul nu face altceva decât să reia calculele expuse de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, pe care însă le alterează, prin omiterea includerii în calcul a suprafeţelor corespunzătoare spaţiilor aflate la subsolul clădirii.

În plus, toate aspectele învederate prin cel de-al doilea motiv de recurs sunt efectuate omisso medio, întrucât nu au fost invocate nici în fond şi nici în apel, iar chestiunile legate de lipsa schiţelor anexă la raportul de expertiză ori a măsurătorilor expertului sunt din nou elemente ce ţin de temeinicia hotărârii atacate.

Cea de-a treia critică, prin care s-a invocat încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 9284/2006 a Judecătoriei sector 1, este de asemenea nefondată cât timp judecata anterioară nu a fost una pe fond, ci pe o excepţie de procedură. În plus, această apărare a recurentului, invocată sub forma exepţiei puterii de lucru judecat, a fost soluţionată prin respingerea sa în mod irevocabil, în cursul celui dintâi ciclu procesual al cauzei.

La termenul de judecată din 29 octombrie 2014, în faţa secţiei a II-a a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe rolul căreia se înregistrase iniţial cauza, a fost depus la dosar certificatul de deces privitor la intimatul-pârât C.

Judecarea recursului a fost suspendată la termenul de judecată din 26 noiembrie 2014, în faţa secţiei I a Înaltei Curţi (pe rolul căreia a fost transpusă cauza) în temeiul dispoziţiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru indicarea şi introducerea în cauză a moştenitorilor părţii decedate. Judecata a fost redeschisă la cererea recurentului formulată la data de 9 noiembrie 2015, însoţită de certificatul de calitate de moştenitor din 5 noiembrie 2015 eliberat de B.N.P., L.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând recursul, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecăţii critici nefondate, după cum urmează:

Cea dintâi critică a recursului a invocat greşita determinare de către instanţa de apel a conţinutului Dispoziţiei de restituire nr. 336 din 20 mai 2002 emisă de primarul Municipiului Bucureşti, în sensul că aceasta ar fi vizat restituirea în natură doar a apartamentului, în suprafaţă de 38,25 mp, iar nu a întregii suprafeţe a podului imobilului din sectorul 1, Bucureşti. Critica a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., însă analiza acesteia va avea loc exclusiv pe tărâmul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciind asupra neincidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia” - atâta timp cât invocarea acestuia a avut loc în legătură nu cu actul juridic dedus judecăţii (în sensul de negotium iuris, de operaţiune juridică supusă interpretării), ci cu un element probator al dosarului, dispoziţia în cauză fiind invocată ca act juridic ce a stat la baza atribuirii către intimaţii C. şi D. a drepturilor subiective de care aceştia au dispus ulterior prin actul juridic încheiat cu recurentul-pârât (respectiv, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 septembrie 2005).

Aşadar, cercetând critica invocată în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine ca fiind justă concluzia instanţelor de fond ce a făcut obiectul criticii de recurs în discuţie.

Este real că Dispoziţia de restituire nr. 336 din 20 mai 2002, emisă în soluţionarea notificării intimaţilor-pârâţi C. şi D., are - cu excepţia menţiunilor referitoare la imobilul teren - prevederi cu caracter general, al căror conţinut este determinabil, lipsindu-i orice specificaţie în sensul că restituirea în natură ar viza doar apartamentul în suprafaţă de 38,25 mp.

Dar, la fel de real este că aceeaşi dispoziţie de restituire cuprinde suficiente date pentru determinarea cu exactitate a întinderii obiectului material al dreptului pe care îl recunoaşte, determinare care nu ar putea avea loc în abstract, ci cu observarea conţinutului legii, dar şi a structurii şi situaţiei juridice a imobilului la care se referă, ceea ce instanţele de fond au şi realizat cu prilejul soluţionării litigiului.

Într-o corectă aplicare a Legii nr. 10/2001 se înţelege că fac obiectul restituirii în natură nu doar suprafeţele dintr-un imobil deţinute cu contract de închiriere, ci orice suprafeţe care prin situaţia lor de fapt ori cea juridică nu se înscriu în cazurile exceptate prin lege de la măsura restituirii în natură.

Analizând ansamblul probelor administrate în cauză, instanţele de fond au stabilit însă că, încă de la data edificării sale pe baza autorizaţiei de construcţie din anul 1922, structura construcţiei în litigiu a fost aceea de subsol, parter, etaj 1, etaj 2 şi pod, aceasta nefiind prevăzută (din construcţie) cu o mansardă - spaţiu ce a fost mai târziu (după naţionalizarea bunului) amenajat în podul imobilului pe o suprafaţă de 41,15 mp (potrivit măsurătorilor din expertiză, respectiv 38,25 mp potrivit fişei locative a SC K. SA), corespunzător spaţiului ce a făcut obiectul contractului de închiriere dintre SC K. SA şi numitul J.

În privinţa restului podului, pe baza constatărilor expertului, a structurii constructive şi destinaţiei concrete conferită în mod originar acestui spaţiu de către proprietarii imobilului, ca şi prin aplicarea dispoziţiilor legale relevante ce definesc natura şi regimul juridic al proprietăţii comune pe cote-părţi ori forţate, instanţele de fond au stabilit că acesta face parte din categoria părţilor de folosinţă comună, făcând obiectul coproprietăţii forţate - ca parte comună a construcţiei care, neaflându-se în proprietate exclusivă, serveşte folosinţei normale a acesteia, în interesul comun al tuturor proprietarilor.

Pe cale de consecinţă, neexistând la nivelul superior al imobilului nici un alt spaţiu apt să facă obiectul restituirii în natură către foştii proprietari, instanţele de fond au concluzionat corect că „obiectul retrocedării nu poate depăşi limitele spaţiului locativ, obiect al contractului de închiriere, cu titlu de proprietate exclusivă, căreia în mod inerent îi corespunde şi o cotă indiviză din spaţiile de folosinţă comună”.

Faţă de această calificare dată spaţiului de pod al imobilului, de bună seamă că nu ar putea fi primită cu nicio justificare susţinerea recurentului în sensul că Dispoziţia de restituire nr. 336 din 20 mai 2002 ar fi vizat, în realitate, măsura restituirii integrale a spaţiului de la ultimul nivel al clădirii, având destinaţia de mansardă (parţial) şi pod, cu o suprafaţă totală de 183,04 mp, cât s-a specificat în actele întocmite de către intimaţii-pârâţi că ar exista la acest ultim nivel al clădirii (potrivit documentaţiei cadastrale întocmite de intimaţii C. şi D., dar şi actului de vânzare-cumpărare încheiat de aceştia cu recurentul).

Aceasta întrucât, dacă este real că măsura restituirii în natură nu este limitată la spaţiile deţinute cu contract de închiriere (putând viza şi alte spaţii care sunt restituibile, în sensul Legii nr. 10/2001), este la fel de real că măsura în cauză nu poate opera restituirea în proprietate exclusivă pe seama unor spaţii ori elemente ale proprietăţii comune forţate. Acesta este sensul real al concluziei deduse în urma judecăţii de apel, instanţa de apel reţinând în mod pertinent că „Din această perspectivă, susţinerile apelantului referitoare la adresa emisă de SC K. SA, care ar fi stat la baza emiterii dispoziţiei pentru soluţionarea notificării formulate în temeiul legii speciale de reparaţie, apar ca lipsite de relevanţă, deoarece, în conformitate cu regulile şi principiile dreptului civil, aceasta este maniera în care trebuie să se dea eficienţă situaţiei juridice concrete a imobilului, caracterizată prin înstrăinarea unor apartamente în baza Legii nr. 112/1995, care transformă imobilul în litigiu dintr-o unică unitate locativă într-un condominium (în cadrul căreia cele două forme de proprietate coexistă) şi atrage implicit şi apariţia dreptului de coproprietate forţată”.

În contextul analizei efectuate, argumentul instanţelor întemeiat pe conţinutul notificării intimaţilor C. şi D., prin care aceştia solicitau în concret şi în detaliu restituirea spaţiilor închiriate de la subsolului imobilului, apartamentul aflat la mansardă şi terenul curţilor (conţinutul notificării atestând, de altfel, o bună şi îndeaproape cunoaştere a situaţiei juridice a fiecărui spaţiu din imobil, iar nicidecum o necunoaştere a acestora), departe de a fi considerat greşit, dobândeşte însă o importanţă secundară întrucât independent de existenţa acestui document ori de conţinutul său, concluzia ce s-ar fi impus în privinţa spaţiilor ce puteau face obiectul restituirii ori a acelora ce au fost efectiv restituite în natură în baza Legii nr. 10/2001, în favoarea foştilor proprietari, ar fi fost aceeaşi.

Invocarea asigurării accesului la spaţiul în dispută exclusiv pe scara de serviciu a imobilului (ce dovedeşte, în opinia recurentului, că podul a format dintotdeauna un apartament de sine stătător) ori faptul traversării tuturor nivelurilor construcţiei de către coşurile de fum ori de către conductele de apă, fără a transforma proprietăţile individuale traversate în elemente de proprietate comună, nu pot fi reţinute ca argumente pertinente în combaterea calificării juridice date de instanţele de fond spaţiului liber de la ultimul nivel al clădirii - existent în afara celui amenajat ca mansardă, având destinaţia de pod - ca element al proprietăţii comune pe cote-părţi ori forţate.

Sub acest aspect, instanţa de recurs are în vedere că, la baza acestei calificări au stat, în primul rând, dispoziţii de lege, respectiv cele ale Legii nr. 114/1996 (anexa nr. 2, art. 3 lit. c)), ale Legii nr. 230/2007 (art. 3 lit. c)) şi cele ale Normelor de aplicare a Legii nr. 230/2007, dispoziţii în raport de care instanţa de apel a reţinut corect că, deşi nu se regăseşte printre elementele de proprietate comună nominalizate ca atare de lege, podul unei construcţii, în măsura în care îndeplineşte criteriul esenţial, acela de a fi destinat să servească folosinţei comune a clădirii pentru toţi proprietarii spaţiilor locative, nu poate primi altă calificare decât aceea de bun coproprietate forţată.

Acestor dispoziţii de lege li s-a adăugat constatarea instanţelor, reţinută în urma examinării înscrisurilor originare ale imobilului (autorizaţia de construire din 1922 şi procesul-verbal de înscriere în carte funciară din 1940), în sensul că structura construcţiei, încă de la momentul edificării acesteia în anul 1922, nu a fost prevăzută cu mansardă, ci cu un simplu pod, în timp ce mansardarea parţială a podului (în limita suprafeţei de 41,16 mp, potrivit măsurătorilor) a fost realizată ulterior, în timpul deţinerii imobilului de către stat.

Nu în ultimul rând, la realizarea calificării, au fost avute în vedere observaţiile expertului asupra structurii constructive a podului (cu podină din dulapi de lemn, neizolat termic ori fonic, cu înălţime de 5,20 m sub coamă, circulabil) şi asupra destinaţiei concrete date acestuia, ce a rezultat din existenţa coşurilor de fum, a celor de aerisire, prezenţa lucarnelor, a tabacherelor cu rol în asigurarea aerisirii şi iluminatului natural, depozitarea obiectelor de folosinţă sezonieră, uscarea rufelor, aspecte pe baza cărora s-a concluzionat că podul imobilului constituie un spaţiu destinat folosirii în comun de către toţi proprietarii.

Aşadar, întrucât nu a constituit şi nu constituie un element de proprietate individuală a imobilului - contrar unei situaţii ce s-a urmărit doar a fi confecţionată prin actele juridice efectuate de către intimaţii-pârâţi - dar şi întrucât a rezultat că are o funcţionalitate destinată să servească bunei exploatări şi întreţineri a întregii construcţii pe care o deserveşte, în mod corect au calificat instanţele de fond podul clădirii în dispută, ca parte a proprietăţii comune pe cote-părţi, pornind chiar de la definiţia legală dată proprietăţii comune.

Printr-o altă critică, recurentul a susţinut că instanţa de apel ar fi schimbat înţelesul Dispoziţiei de restituire nr. 336 din 20 mai 2002, prin aceea că nu a ţinut seama de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi de suprafeţele menţionate ca fiind vândute prin intermediul acestora.

Înalta Curte reţine că această critică este în mod evident nefondată în condiţiile în care analiza efectuată de instanţa de apel debutează chiar cu observarea situaţiei juridice particulare a imobilului, dată de existenţa celor patru contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, din cuprinsul cărora reţine că fiecare chiriaş-cumpărător a dobândit, pe lângă spaţiul locativ proprietate exclusivă, şi o cotă-parte indiviză din părţile de folosinţă comună ale imobilului, ce a dobândit structura proprie unui condominiu.

În realitate, critica recurentului este doar pretextul efectuării unor calcule pe suprafeţe (cele din contracte) al căror rezultat îl denaturează prin concluzia pe care o impune, în sensul că, deşi menţionează corect că în baza celor 4 contracte de vânzare-cumpărare s-au vândut cote-părţi indivize însumând 73,77% din proprietatea comună a imobilului, afirmă eronat că diferenţa ce rezultă, de 26,23% din părţile de folosinţă comună ar fi aferentă exclusiv apartamentului de la mansardă, omiţându-se astfel includerea în calcul a spaţiilor proprietate individuală de la subsolul clădirii (cele ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare dintre intimaţii C. şi D., pe de o parte, şi SC M. SRL, fila 38 dosar judecătorie), cărora le corespund, proporţional, părţi din această proprietate comună.

În sfârşit, se observă că această eronată concluzie, în sensul că apartamentului de la mansardă îi revine o cotă-parte de proprietate comună de 26,23%, este utilizată de recurent, în mod nefiresc şi impropriu, pentru ca, plecând de la partea de proprietate comună ce consideră că îi revine, să determine întinderea suprafeţei proprietate exclusivă. Procedeul este nefiresc şi impropriu deoarece, în acord cu dispoziţiile legale evocate în considerentele deciziei atacate, proprietatea comună pe cote-părţi se determină plecându-se de la suprafaţa deţinută cu titlu de proprietate individuală, iar nu invers.

Pe de altă parte, premisele calculului fiind greşite, prin omiterea unor spaţii proprietate individuală cărora le corespunde o cotă-parte din proprietatea comună, nici rezultatele acestuia nu pot conduce spre un rezultat, altfel decât eronat.

Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs se regăsesc şi critici de netemeinicie a deciziei atacate, cum ar fi cele prin care se critică neînsoţirea raportului de expertiză înfăptuit în faţa primei instanţe de schiţe, planuri şi măsurători ale expertului, ori critici privind neidentificarea de către expert a părţilor de folosinţă comună ale imobilului, ca şi cele privind utilizarea de către expert a unor aprecieri subiective în determinarea diferenţelor dintre pod şi mansardă.

Înalta Curte reţine că analiza unor astfel de critici nu poate avea loc pe calea recursului, care îngăduie cenzurarea hotărârilor pronunţate în apel exclusiv pentru motive de nelegalitate expres şi limitativ menţionate în cuprinsul art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. De altfel, acestor critici - invocate şi în faţa instanţei de apel, în condiţiile în care proba cu expertiza a fost administrată de către tribunal - li s-a răspuns deja prin considerentele deciziei recurate, arătându-se argumentele pentru care au fost considerate nefondate, astfel că, şi din acest motiv, simpla repetare a criticii, fără argumentarea nelegalităţii dezlegării date acesteia de instanţa ce a analizat-o anterior, nu respectă exigenţele formulării unor reale critici de recurs.

Cât priveşte motivul de recurs prin care se pretinde că s-ar fi încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 9284/2006 a Judecătoriei sector 1, ce a respins ca fiind lipsită de interes precedenta acţiune a reclamanţilor iniţiată pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare contestat şi în prezenta cauză, Înalta Curte reţine că mai multe argumente dovedesc caracterul său nefondat.

În primul rând, invocarea acestui motiv de recurs ignoră dezlegarea dată prin Decizia civilă nr. 238/A din 7 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie (neatacată cu recurs şi devenită, astfel, irevocabilă) - cu ocazia judecării apelului declarat de pârâtul E., ce a fost respins ca nefondat - condiţiei procesuale a interesului reclamanţilor în promovarea acţiunii dedusă judecăţii în prezenta cauză. Astfel, statuând asupra apelului declarat chiar de recurentul de astăzi, ce critica, printre altele, greşita dezlegare dată excepţiei lipsei de interes a reclamanţilor în formularea acţiunii, curtea de apel a reţinut că „Reclamanţii - care invocă un drept de proprietate comună asupra spaţiului pentru care s-a făcut înscrierea - au interes pentru a solicita pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate că dreptul pârâţilor C. şi D. a fost greşit calificat la momentul întabulării sau că actul de vânzare - cumpărare care a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate al pârâtului E. este lovit de nulitate, iar pe cale de consecinţă,rectificarea înscrierilor făcute în C.F. în favoarea pârâţilor.

În ce măsură reclamanţii sunt sau nu titulari ai dreptului invocat în acţiune reprezintă o problemă de fond, care va fi dezlegată de instanţa de fond cu ocazia rejudecării acţiunii, simpla afirmare privind existenţa dreptului acestora fiind suficientă însă pentru justificarea interesului lor în promovarea acţiunii”.

Această dezlegare, dată prin decizia de apel menţionată, chestiunii interesului reclamanţilor în promovarea acţiunii lor se bucură de putere de lucru judecat în interiorul procesului în care a fost pronunţată, impunându-se ca atare judecăţilor ulterioare.

Prin urmare, repunerea în discuţie a acestei condiţii, chiar sub forma unei critici ce tinde să protejeze efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 9284/2006 a Judecătoriei sectorului 1 (care, însă, apreciase asupra nedemonstrării condiţiei interesului în promovarea acţiunii pe care o soluţionase) contravine acestei dezlegări jurisdicţionale întrucât tinde să o contrazică.

Altfel spus, protejarea efectului pozitiv al sentinţei civile nr. 9284/2006 nu poate avea loc prin înfrângerea puterii de lucru judecat chiar a hotărârii irevocabile anterioare date în acest litigiu şi care a analizat verificarea condiţiei interesului reclamanţilor în promovarea acţiunii în raport de condiţiile şi motivele concrete ce au stat la baza introducerii sale.

În al doilea rând, astfel după cum corect a reţinut şi instanţa de apel, dezlegările jurisdicţionale regăsite în sentinţa civilă nr. 9284/2006 a Judecătoriei sectorului 1 (rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 486/2007 a Curţii de Apel Bucureşti), s-au întemeiat pe soluţia pronunţată prin sentinţa civilă nr. 5872/2006 a Judecătoriei sectorului 1, respectiv pe observaţia că podul imobilului şi casa scării nu figurau printre părţile de folosinţă comună ale clădirii menţionate în respectiva hotărâre, apreciindu-se că obiectul contractului de vânzare-cumpărare contestat nu poartă asupra unor părţi aflate în proprietatea forţată şi perpetuă a proprietarilor din clădire. Însă, potrivit situaţiei la zi a dosarului în care a fost pronunţată, sentinţa civilă nr. 5872/2006 a Judecătoriei sectorului 1, nu este nici în prezent o hotărâre definitivă deoarece, în urma casării deciziei ce a soluţionat apelul declarat împotriva sa şi trimiterii cauzei spre rejudecare, judecata în apel a fost suspendată în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea litigiului de faţă.

Aşadar, dezlegările regăsite în sentinţa civilă invocată de recurent, nr. 9284/2006 a Judecătoriei sectorului 1, nu mai sunt de actualitate, modificându-se împrejurările ce au stat la baza adoptării soluţiei sale, în timp ce, în absenţa oricărei dezlegări jurisdicţionale care să se impună prezentei judecăţi cu puterea lucrului judecat, aspectele privitoare la interesul reclamanţilor în promovarea acţiunii de faţă şi cele relative la natura şi regimul juridic al podului construcţiei, respectiv a drepturilor deţinute asupra acestui spaţiu, au fost clarificate în chiar litigiul pendinte, potrivit celor anterior prezentate.

Apreciind, pentru motivele arătate, că şi acest motiv de recurs este neîntemeiat, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul E. împotriva Deciziei nr. 71/A din 4 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 noiembrie 2015.