Compensation upheld for expropriated heirs; state appeal rejected, cross-appeal time-barred

Decizia nr. 2522/2015

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub Dosar nr. x/97/2010, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin SC B. SA Bucureşti, pronunţarea unei sentinţe prin care:

- să se constate că reclamantul, în calitate de persoană expropriată, a consimţit să fie preluată prin expropriere suprafaţa de 1.010 mp, pentru realizarea lucrării de interes naţional „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate Simeria”, declarată de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002;

- să fie obligat pârâtul să-i plătească despăgubiri în sumă de 34.370 lei reprezentând valoarea de piaţă a terenului şi suma de 25.000 lei reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a terenului respectiv, pe ultimii 18 ani.

În cauză, pârâtul a formulat cerere de chemare în garanţie a Statului Român - prin Ministerul Finanţelor Publice - invocând calitatea statului de unic beneficiar al investiţiei, precum şi aceea de „singur organism” îndrituit să deţină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil şi deci singurul având obligaţia de a suporta costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică.

Prin întâmpinarea depusă, Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara - a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, raportat la prevederile H.G. nr. 392/2002 şi art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în condiţiile în care prin actul normativ emis de guvern, pârâta este desemnată expres ca organ abilitat cu îndeplinirea obiectivului de utilitate publică de interes naţional - solicitând totodată, pe fond respingerea cererii de chemare în garanţie, raportat la atribuţiile sale, strict de reprezentare a statului, conferite expres prin H.G. nr. 1634/2009.

În şedinţa publică din 30 iunie 2010, instanţa a respins excepţiile invocate de pârât în apărare, prin întâmpinare, în condiţiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ. şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie.

Prin sentinţa civilă nr. 129/2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român reprezentat de SC B. SA Bucureşti împotriva chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi s-a admis, în parte, acţiunea reclamanţilor împotriva pârâtului Statul Român prin SC B. SA Bucureşti, s-a constatat că reclamantul are calitatea de persoană expropriată care a consimţit la exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes naţional a suprafeţei de 826 mp teren arabil, situat pe raza localităţii Subcetate, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului cu titlu de despăgubiri, suma de 17.437,84 lei reprezentând valoarea terenului expropriat şi suma de 11.530 lei, reprezentând prejudiciul creat reclamantului pentru folosul agricol nerealizat, pe perioada 2002-2013, precum şi suma de 6.000 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes naţional a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, desemnând expres la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, Statul Roman prin SC B. SA.

În scopul realizării obiectivului de utilitate publică declarat prin Hotărârea nr. 969/2004, s-a constituit la nivelul Primăriei com. Sîntămărie Orlea, Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere. Prin intermediul acestei comisii - înfiinţată în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994 - expropriatorul a purtat negocieri cu persoanele expropriate pentru despăgubirea lor pentru terenurile ce le-au fost preluate încă din anul 1990, între care şi terenurile ce au aparţinut antecesorilor reclamanţilor - conform notificărilor transmise.

Reclamantul, deşi de acord cu exproprierea, nu a primit despăgubirile legale, care conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, trebuie să includă valoarea imobilului expropriat stabilită la preţul de piaţă plus valoarea prejudiciului creat, care reprezintă folosul agricol nerealizat.

Art. 44 alin. (4) din Constituţia României, consacră imperativul - şi totodată garanţia constituţională a proprietăţii particulare - potrivit căruia nimeni nu poate fi expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Principiul constituţional a fost preluat prin art. 1 al Legii nr. 33/1994 - privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică - care, reglementând cadrul general şi procedura specială a exproprierii, impune ca despăgubirea să fie echitabilă şi prealabilă - iar în ipoteza în care părţile nu ajung la un acord de voinţă, preluarea proprietăţii să se realizeze prin instanţă, pe baza unei hotărâri judecătoreşti.

În cauză este cert că mecanismul exproprierii amiabile nu a funcţionat între părţi, astfel că instanţa a desemnat comisia de evaluare a despăgubirilor, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994.

Prin lucrarea de evaluare întocmită de comisia formată din experţii judiciari C., D. şi E., a fost identificat terenul expropriat reclamantului în suprafaţă de 826 mp, teren arabil, din care 447 mp extravilan şi 379 mp intravilan, estimat la 8,6 lei/mp pentru terenul extravilan şi la 31,72 lei/mp, pentru terenul intravilan, astfel că valoarea întregii suprafeţe expropriate a fost stabilită la suma de 17.437,84 lei, potrivit variantei I din raportul de evaluare şi răspunsul la obiecţiuni.

În ce priveşte despăgubirile reprezentând folosul agricol de tras, astfel cum au fost stabilite de experţii judiciari, pe suprafaţa de teren expropriat, având în vedere categoria de folosinţă (arabil), faptul că în zonă nu se practică culturi de legume şi zarzavaturi pe arii extinse, culturile de bază fiind porumbul şi cartoful, instanţa a apreciat că suma de 12.690 lei/an/ha este rezonabilă şi poate compensa în mod echitabil prejudiciul ce a fost creat reclamanţilor, în condiţiile în care acesta era singurul lor potenţial agricol, mai important. Ca atare, valoarea despăgubirilor reprezentând folos agricol nerealizat pe perioada 2002 - 2013 a fost stabilită la suma de 11.530 lei.

Cu privire la perioada pentru care instanţa a acordat aceste despăgubiri pentru nevalorificarea potenţialului agricol al terenului preluat abuziv, instanţa a apreciat că acestea se justifică doar de la momentul declarării utilităţii publice a lucrării de interes naţional „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, respectiv de la data publicării H.G. nr. 392/2002, act ce constituie conform art. 5 - 7 din Legea nr. 33/1994, condiţia sine-qua-non a demarării procedurilor de expropriere şi legitimează preluarea imobilelor în acest mod pentru scopul realizării investiţiei de interes public naţional.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta - SC B. SA, care a solicitat desfiinţarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii reclamanţilor.

Prin Decizia civilă nr. 88 din 2 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia s-a respins excepţia tardivităţii apelului pârâtei, invocată de intimatul reclamant A. şi s-a admis apelul declarat de pârâta SC B. SA împotriva sentinţei civile nr. 129/2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, şi, în consecinţă, s-a schimbat în parte sentinţa atacată, numai sub aspectul despăgubirilor acordate reclamantului A. cu titlu de folos agricol nerealizat, şi rejudecând în aceste limite, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului despăgubiri în sumă 6.290 lei, reprezentând folos agricol nerealizat, pe perioada 2007-2013. A fost menţinută în rest sentinţa atacată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin SC B. SA.

Înalta Curte, prin Decizia civilă nr. 1851 din 12 iunie 2014, a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârât aceleiaşi instanţe de apel.

În motivarea deciziei de casare se reţine, în esenţă, că excepţiile inadmisibilităţii, prematurităţii, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamatului au fost corect soluţionate de către instanţa de apel, fiind, de asemenea, menţinută în recurs soluţia pronunţată cu privire la cererea de chemare în garanţe.

Ceea ce a apreciat greşit însă instanţa de apel a fost modul de interpretare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanţa supremă dispunând casarea pentru refacerea raportului de expertiză, în sensul ca experţii să ţină cont de contracte de vânzare cumpărare, deci tranzacţii efective, nu oferte de vânzare, cu privire la terenuri de natura celui în cauză, la momentul efectuării raportului de expertiză, în vederea stabilirii preţului cu care se vând în mod obişnuit imobile de aceeaşi natură cu cel în litigiu.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub Dosar nr. x/97/2010*.

Ca urmare a decesului reclamantului A., în cauză au fost introduşi moştenitorii acestuia - F. şi G.

Intimatele reclamante au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei SC B. SA de a formula prezenta cale de atac.

Prin Decizia nr. 34 din 25 iunie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I-a civilă, a respins, excepţia lipsei calităţii procesuale active în exercitarea căii de atac a SC B. SA.

A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin SC B. SA împotriva sentinţei civile nr. 129/2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosar nr. x/97/2010.

A schimbat în parte sentinţa atacată în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi rejudecând în aceste limite:

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru folosul de tras solicitat pentru perioada anterioară anului 2007.

A obligat pârâtul să plătească reclamantelor F. şi G., succesoare ale reclamantului A., decedat în cursul procesului, suma de 6.290 lei cu titlu de folos de tras pe perioada 2007-2013.

A menţinut în rest sentinţa atacată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea, în temeiul art. 137 C. proc. civ., s-a pronunțat mai întâi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active în exercitarea căii de atac a SC B. SA.

A reţinut, mai întâi, că prin notele scrise depuse la fila 286 s-a precizat expres faptul că apelul ce face obiectul prezentului dosar a fost formulat în numele Statului Român, în temeiul calităţii de reprezentant, conferită şi instituită prin dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002.

În al doilea rând, trebuie avut în vedere că prin Decizia nr. 1851/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că instanţa de apel, în primul ciclu procesual, în mod corect a reţinut că pârâta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al Statului Român şi nu în nume propriu.

Raportat la precizarea formulată în acest ciclu procesual, luând în considerare şi susţinerile formulate prin motivele de apel ale pârâtei, motive prin care se susţine că SC B. SA poate fi cel mult un prepus al Statului, dar nu se confundă cu acesta, în baza art. 129 C. proc. civ. (vechi), instanţa a respins excepţia invocată, având în vedere dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, acest text de lege prevăzând expres că expropriatorul este Statul Român prin SC B. SA.

În consecinţă, această societate nu a participat în proces în nume propriu, ci doar în calitate de reprezentantă a expropriatorului Statul Român, iar mandatul dat acestei societăţi este un mandat legal şi obligatoriu, deoarece calitatea de reprezentant este conferită de lege.

În consecinţă, instanţa apreciază că apelul este declarat de SC B. SA, în calitate de reprezentantă a Statului Român.

Pe fondul cauzei, Curtea, analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., conform celor dispuse de instanţa supremă, reţine următoarele:

Aspectul asupra căruia instanţa de apel a rămas sesizată, celelalte probleme intrând în autoritate de lucru judecat ca urmare a respingerii motivelor de recurs formulate de pârât sau ca urmare a neatacării cu recurs, este valoarea terenului expropriat.

Pentru a clarifica acest aspect, prin raportul de expertiză efectuat experţii au stabilit valoarea cu care se vând în mod obişnuit terenuri de natura celui în cauză în aceeaşi unitate administrativ teritorială, la momentul raportului de expertiză, ţinând cont de tranzacţii efectiv realizate, recurgând la metoda comparaţiei directe.

Procedând în acest mod s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, conform celor dispuse de către instanţa supremă.

Prin raportul de expertiză s-a stabilit că valoarea terenurilor situate în extravilan este de 4,56 euro sau 20,45 lei, iar a celor din intravilan de 5,90 euro sau 26,44 lei. Valoarea totală a terenurilor în litigiu a fost stabilită la 19.162 lei.

Instanţa de fond a acordat cu titlu de despăgubiri, respectiv ca şi contravaloare a terenurilor, suma de 17.437,84 lei.

Comparând cele două valori, rezultă că suma stabilită prin raportul de expertiză efectuat în apel, şi care ar reprezenta valoarea ce trebuie acordată în rejudecare reclamantelor pentru terenul expropriat, este evident mai mare decât cea acordată de instanţa de fond.

În acest caz s-ar ajunge la o agravare a situaţiei pârâtului în propria cale de atac, ceea ce nu este posibil, deoarece s-ar încălca dispoziţiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora „apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată”.

Exclusiv din acest punct de vedere, întrucât acordarea sumei ce rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză ar echivala cu o situaţie mai grea decât cea dispusă prin hotărârea atacată, apelul formulat de către pârâtă sub acest aspect este nefondat.

În ceea ce priveşte folosul agricol este de menţionat faptul că decizia pronunţată în primul ciclu procesual sub acest aspect nu a fost recurată, intrând în autoritate de lucru judecat.

Cu toate acestea, întrucât Decizia civilă nr. 88/2013 a fost casată în întregime şi nu doar în parte, strict din considerente de tehnică juridică, pentru a se cunoaşte ce anume s-a menţinut ca urmare a pronunţării deciziei din recurs, se impune reluarea soluţiei pronunţate în primul ciclu procesual, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la folosul agricol şi a obligării pârâtului la plata către reclamantele F. şi G., succesoare ale reclamantului A., decedat în cursul procesului, a sumei de 6.290 lei cu titlu de folos de tras pe perioada 2007-2013.

Cu privire la cheltuielile de judecată, apelanta solicitând contravaloarea onorariilor de expert, este de menţionat faptul că această cheltuială nu poate fi pusă în sarcina părţii adverse, pentru că sub acest aspect i s-a respins apelul, astfel că raportat la dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. nu pot fi acordate.

Intimatele au solicitat onorariul avocaţial cu titlu de cheltuieli de judecată, dar la dosar nu s-a depus vreo chitanţă justificativă în acest sens, astfel că nu s-au acordat în cauză.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele F. şi G. şi pârâtul Statul Român prin SC B. SA prin administrator judiciar SC H. SPRL.

În recurs, SC B. SA prin administrator judiciar SC H. SPRL a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamante, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Totodată, a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivarea căii de atac, în temeiul dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit c) C. proc. civ.

Recurentele-reclamante F. şi G. au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârât, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Totodată, au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate expres reglementate de art. 304 C. proc. civ.

Cu privire la recursul declarat de recurentele reclamante F. şi G., Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia de tardivitate, în raport de dispoziţiile art. 301 C. proc. civ., excepţie care urmează a se soluţiona cu prioritate, faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care se aplică în mod corespunzător în recurs.

Conform art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile şi se socoteşte de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

În speţă, hotărârea recurată este Decizia civilă nr. 34 din 25 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I-a civilă.

Dovezile de comunicare a acestei hotărâri către reclamante se află la filele 324 - 325 în dosarul instanţei de apel, iar potrivit acestora, comunicarea hotărârii s-a făcut la data de 16 iulie 2015.

Raportat la această dată, termenul legal de recurs socotit pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul, conform art. 101 alin. (1) C. proc. civ., s-ar fi încheiat la data de 03 august 2015 (o zi lucrătoare de luni).

Recursul a fost declarat la data de 14 august 2015 (conform ştampilei de pe plicul ataşat la fila 23 în dosarul instanţei de recurs).

Potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 103 C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

În speţă, recurentele reclamante nu au solicitat instanţei repunerea în termenul de recurs, cerere prin care ar fi putut dovedi că au fost împiedicate printr-o împrejurare mai presus de voinţa lor să-l respecte, astfel că au fost decăzute din dreptul de a exercita calea de atac.

Dispoziţiile legale ce reglementează termenul pentru exercitarea recursului au caracter imperativ, astfel încât nerespectarea acestui termen atrage sancţiunea decăderii părţii din acest drept, cu consecinţa respingerii, ca tardiv, a recursului formulat în aceste condiţii.

În consecinţă, având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantele F. şi G.

Referitor la excepţia nulităţii recursului declarat de pârât pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate expres reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocată de recurentele reclamante prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recurentul pârât a indicat motivele de nelegalitate pe care îşi întemeiază recursul şi anume, cele reglementate de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., pe care le-a şi dezvoltat, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei de apel, raportat la aceste motive, pe care instanţa de recurs urmează a le analiza din perspectiva încadrării lor în dispoziţiile legale menţionate, dar şi a caracterului lor fondat sau nefondat în circumstanţele speţei.

Prin urmare, cum recursul pârâtului apare ca fiind motivat, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii acestui recurs, invocată de recurentele reclamante prin întâmpinare.

Recurentul-pârât Statul Român prin SC B. SA, prin administrator judiciar SC H. SPRL, a criticat decizia atacată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.

I. Se susţine, generic, că nelegalitatea deciziei atacate decurge din încălcarea normelor procedurale privind desfăşurarea judecăţii, aspect ce se subscrie punctului 5 al art. 304 C. proc. civ.

În considerarea acestui motiv de nelegalitate, se arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce priveşte modalitatea de efectuare a raportului de expertiză în rejudecare, respectiv cea dispusă de instanţa de recurs prin decizia de casare, şi anume realizarea expertizei evaluatorii în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, cu emiterea unei adrese către Camera Notarilor Publici care să comunice informaţii legate de tranzacţiile privind terenuri de acelaşi fel ca şi cele din litigiu.

Se susţine, de asemenea, încălcarea formelor de procedură impuse în materia încheierilor interlocutorii pronunţate în cadrul desfăşurării judecăţii, forme legale impuse prin prevederile art. 268 C. proc. civ., încălcare pentru care intervine sancţiunea nulităţii instituită prin art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens se arată, în esenţă, că prin încheierea de şedinţă din data de 02 octombrie 2014, instanţa de apel, în rejudecare, a dispus administrarea probei cu expertiză în modalitatea dispusă prin decizia de casare, fiind transmisă către comisia de experţi, desemnată în cauză, o adresă în vederea efectuării raportului de expertiză.

Având în vedere că din conţinutul lucrării de specialitate, comunicată de comisia de experţi la termenul din data de 19 martie 2015, a reieşit faptul că nu s-a întocmit raportul de expertiză cu respectarea în integralitate a criteriului prevăzut de art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin încheierea de şedinţă din data de 09 aprilie 2015 instanţa de apel a admis obiecţiunile pârâtului şi a dispus revenirea cu adresă la experţi, dispunând totodată în sarcina acestora completarea expertizei prin determinarea valorii terenului expropriat luând în considerare contractele de la filele 111-142 din dosarul cauzei şi eventual, alte contracte privind terenuri de acelaşi fel pe care le-ar putea obţine experţii.

La termenul următor, în data de 21 mai 2015, ulterior încuviinţării de completare a raportului de expertiză, intimatele reclamante au depus la dosar trei contracte, solicitând să fie luate în considerare la determinarea valorii terenului expropriat.

Deşi pârâtul a prezentat, prin obiecțiunile formulate, argumentele pentru care aceste contracte nu puteau fi luate în considerare având în vedere că nu respectă criteriul legal impus de art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanţa a dispus trimiterea lor către experţi pentru a fi luate în considerare la efectuarea completării de expertiză, suplimentar preţurilor din contractele de la filele 111-142.

Prin completarea de expertiză comunicată la termenul din data de 18 iunie 2015, comisia de experţi a determinat valoarea terenului expropriat cu încălcarea atât a obiectivului dispus de instanţă prin cele două încheieri anterioare, cât şi cu încălcarea prevederilor legale în materia exproprierilor, respectiv dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Se susţine, de asemenea, că momentul care trebuie luat în calcul pentru aplicarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 este momentul încuviinţării expertizei şi începerii acesteia, respectiv octombrie 2014, ci nu momentul când a fost întocmit raportul, respectiv în iunie 2015.

Ca atare, faptul că raportul de expertiză a fost depus de către comisia de experţi la un termen de 6 luni de la încuviinţare nu schimbă momentul întocmirii expertizei, raportat la dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, respectiv momentul de început al efectuării expertizei.

O altă critică, expusă în continuare, vizează încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare al pârâtului, respectiv principiul aflării adevărului, prin aceea că instanţa de apel a soluţionat cauza cu încălcarea celor hotărâte prin încheieri interlocutorii şi totodată, cu nesocotirea drepturilor procesuale câştigate în cauză, neregularităţi ce se circumscriu, de asemenea, motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Vătămarea produsă prin încălcarea acestor principii este dată de faptul că prin hotărârea recurată s-a pronunţat o soluţie cu nesocotirea dispoziţiilor legale şi a Deciziei de casare nr. 185/2014.

II. Un alt motiv de recurs invocat şi încadrat de recurentul pârât în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., priveşte nelegalitatea deciziei recurate, decurgând din nemotivarea soluţiei pronunţate cu privire la respingerea obiecţiunilor formulate la completarea raportului de expertiză efectuat în rejudecare, sens în care subliniază că, la termenul din data de 25 iunie 2015, instanţa de apel a respins obiecţiunile pârâtului în contextul în care aceste obiecţiuni au vizat exact aceleeaşi problemă ca şi obiecţiunile din data de 09 aprilie 2015, încuviinţate anterior. Motivarea superficială a soluţiei de respingere a obiecţiunilor din data de 25 iunie 2015 este în contradicţie cu cele hotărâte prin încheierea interlocutorie din data de 09 aprilie 2015, contravenind totodată desfăşurării cursului procesului.

O altă chestiune nemotivată din cuprinsul hotărârii atacate, priveşte alegerea variantei de determinare a valorii terenului expropriat. Având în vedere că instanţa nu a înlăturat motivat argumentele din cuprinsul obiecţiunilor apelantului pârât din data de 25 iunie 2015, parte din aceste argumente regăsindu-se şi în obiecţiunile anterior încuviinţate şi totodată, luând în considerare faptul că alegerea variantei de determinare a despăgubirilor din cele două existente nu a fost motivată în niciun fel, Decizia civilă nr. 34/2015 a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

III. În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se invocă nelegalitatea deciziei civile nr. 34/2015, decurgând din pronunţarea hotărârii cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 33/1994.

În conformitate cu prevederile exprese şi imperative ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, atât instanţa de judecată, cât şi experţii sunt obligaţi ca în stabilirea despăgubirilor să aibă în vedere preţul cu care se vând în mod obişnuit terenuri de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială.

Deşi prima variantă din raportul de expertiză se circumscria atât dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, cât şi celor hotărâte de Înalta Curte prin decizia de casare, instanţa de apel a ales ca variantă de determinare pe cea din completarea raportului de expertiză, care nu corespundea obiectivului stabilit prin încheierea din data de 02 octombrie 2014, respectiv 09 aprilie 2015, variantă care încalcă dispoziţiile imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Contractele în raport de care s-a stabilit valoarea despăgubirilor privesc terenuri dintr-o altă categorie de folosinţă, fiind vorba de terenuri înscrise pe acelaşi extras de carte funciară la valori exagerat de mari, care nu corespund şi nu reflectă piaţa de tranzacţionare din acea zonă, motiv pentru care, este inechivoc că în determinarea valorii despăgubirilor, astfel cum instanţa de apel a ales varianta de calcul, s-au încălcat dispoziţiile imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Mai mult, potrivit normelor de evaluare imobiliară, în cazul unei evaluări prin metoda comparaţiei directe care are în vedere preţuri de mai multe niveluri, preţurile cu valori extreme, prea mari ori prea mici sunt excluse, urmând să se determine o valoare medie de tranzacţionare care să reflecte cel mai corect valoarea de piaţă, aceasta fiind şi raţiunea pentru care legiuitorul a folosit sintagma preţul cu care se vând în mod obişnuit terenuri de acelaşi fel.

Nelegalitatea hotărârii pronunţate în rejudecare decurge din faptul că soluţia cu privire la determinarea cuantumului despăgubirilor este dată, atât cu aplicarea greşită a legii exproprierii în ceea ce priveşte prejudiciul pretins, cât şi cu încălcarea prevederilor art. 26 alin. (2) Legea nr. 33/1994, cu privire la criteriul de stabilire a valorii terenului expropriat.

În concluzie, în ceea ce priveşte valoarea terenului expropriat, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, stabilind valoarea despăgubirilor prin luarea în considerare a unor preţuri care nu reprezintă o vânzare în mod curent, obişnuită.

Examinând recursul pârâtului prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:

Structurând multiplele argumente aduse în susţinerea primului motiv de casare invocat, cel reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fundamentat pe încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., decurgând din încălcarea normelor procedurale privind desfăşurarea judecăţii în rejudecare după casare, Înalta Curte constată că prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei, Decizia nr. 1851 din 12 iunie 2014 a acestei instanţe, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel şi s-au dat indicaţii precise în legătură cu probele care urmează a fi administrate în vederea lămuririi pe deplin a valorii terenului expropriat.

În acest sens instanţa de casare a reţinut că, ceea ce a apreciat greşit instanţa de apel (în primul ciclu procesual) a fost modul de interpretare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, sens în care a dispus refacerea raportului de expertiză, în sensul ca experţii să ţină cont de contracte de vânzare cumpărare, deci tranzacţii efective, nu oferte de vânzare, cu privire la terenuri de natura celui în cauză, la momentul efectuării raportului de expertiză, casarea deciziei pronunţate în apel fiind, aşadar, dispusă pentru efectuarea unui nou raport de expertiză în vederea stabilirii preţului cu care se vând în mod obişnuit imobile de aceeaşi natură cu cel în litigiu.

Rejudecând cauza, după casare, instanţa de trimitere era obligată, potrivit art. 315 C. proc. civ., să se conformeze indicaţiilor din decizia de casare referitoare la administrarea probei cu expertiză şi, pentru a clarifica acest aspect, prin raportul de expertiză dispus şi efectuat în cauză, experţii au stabilit valoarea cu care se vând în mod obişnuit terenuri de natura celui în cauză în aceeaşi unitate administrativ teritorială, la momentul raportului de expertiză, ţinând cont de tranzacţii efectiv realizate, recurgând la metoda comparaţiei directe.

Procedând în acest mod s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, conform indicaţiilor instanţei de casare, dar şi dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care limitează obligativitatea deciziei instanţei de recurs la problemele de drept dezlegate şi la necesitatea administrării de probe.

În consecinţă, nu se poate reţine că instanţa de trimitere a nesocotit hotărârea instanţei de casare pronunţând o hotărâre nelegală, de natură să determine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Mai mult, Înalta Curte constată că, deşi recurentul pârât invocă nerespectarea deciziei de casare, criticile formulate vizează anumite împrejurări legate de modul de administrare a probei cu expertiză şi de interpretarea dată acestei probe, aspecte care nu pot fi valorificate pe această cale, nefiind motive de casare sau modificare, ci eventual, de netemeinicie a deciziei atacate.

Este nefondată şi critica privind încălcarea formelor de procedură impuse în materia încheierilor interlocutorii pronunţate în cadrul desfăşurării judecăţii, cu referire la faptul că greşit instanţa de apel a revenit asupra încheierilor interlocutorii din data de 02 octombrie 2014 şi de 09 aprilie 2015, prin care a dispus stabilirea prin expertiză a valorii terenului expropriat conform preţurilor din contractele comunicate de Camera Notarilor Publici, fapt ce a condus, în opinia recurentului, la încălcarea formei legale impusă prin normele procedurale conţinute de art. 268 alin. (3) C. proc. civ.

Se constată, în speţă, că prin încheierea din data de 02 octombrie 2014 instanţa de trimitere a dispus efectuarea unei expertize evaluatorii în vederea determinării valorii terenului expropriat, în deplină conformitate cu indicaţiie obligatorii din decizia de casare.

La termenul de judecată din data de 09 aprilie 2015 recurentul pârât a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză depus la dosar, iar prin încheierea de şedinţă de la această dată, instanţa a admis obiecţiunile formulate şi a dispus completarea raportului de expertiză având în vedere contractele de la dosarul cauzei (filele 111 - 142) şi, eventual, alte contracte în situaţia în care privesc terenuri de acelaşi fel ca şi cele din litigiu.

La termenul de judecată din 18 iunie 2015 comisia de experţi a depus la dosar completarea raportului de expertiză, iar la termenul din 25 iunie 2015 instanţa de judecată a respins obiecţiunile pârâtului la această completare a raportului de expertiză şi a rămas în pronunţare.

Din expunerea precedentă nu rezultă că decizia atacată a fost pronunţată cu neobservarea formelor legale prevăzute de art. 268 alin. (3) C. proc. civ. în materia încheierilor interlocutorii pronunţate în cursul desfăşurării judecăţii, astfel cum susţine recurentul pârât.

Critica în sensul că, prin respingerea obiecţiunilor formulate de acesta la data de 25 iunie 2015, instanţa de apel ar fi revenit asupra încheierilor interlocutorii din data de 02 octombrie 2014 şi respectiv, de 09 aprilie 2015, nu atrage nulitatea acestor încheieri, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., şi nici incidenţa motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nefiind vorba despre încălcări prevăzute sub sancţiunea nulităţii, ci mai de grabă, de o chestiune ce ţine de modul de administrare şi apreciere a probei cu expertiză de către judecătorii cauzei.

Referitor la susţinerea pârâtului recurent, că momentul care trebuie luat în calcul pentru aplicarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 este momentul încuviinţării expertizei şi începerii acesteia, respectiv octombrie 2014, ci nu momentul când a fost întocmit raportul, respectiv iunie 2015, Înalta Curte constată că în rejudecare după casare, instanţa de trimitere a luat în considerare momentul efectuării raportului de expertiză, în acord cu decizia de casare, acesta fiind momentul întocmirii raportului de către comisia de experţi.

Textul de lege nu distinge în privinţa acestui moment, astfel încât susţinerile recurentului pârât în acest sens sunt lipsite de orice suport legal şi chiar jurisprudenţial cu privire la această chestiune.

Nici critica ce vizează încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare al pârâtului, respectiv principiul aflării adevărului, prin aceea că instanţa de apel a soluţionat cauza cu încălcarea celor hotărâte prin încheieri interlocutorii şi totodată, cu nesocotirea drepturilor procesuale câştigate în cauză, nu este fondată.

Argumentele aduse în susţinerea acestei critici nu reclamă neregularităţi de natură să conducă la concluzia încălcării principiilor fundamentale ale procesului civil şi care să se încadreze motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., după cum vătămarea invocată, aceea că prin hotărârea atacată s-a pronunţat o soluţie cu nesocotirea dispoziţiilor legale şi a Deciziei de casare nr. 185/2014, nu reclamă un prejudiciu personal, produs pârâtului, care să nu poată fi altfel înlăturat decât prin anularea actului de procedură astfel încheiat.

Înalta Curte urmează să respingă şi motivul de recurs bazat pe nemotivarea hotărârii atacate, respectiv critica privind nemotivarea soluţiei pronunţate cu privire la respingerea obiecţiunilor formulate la completarea raportului de expertiză, prin încheierea din 25 iunie 2015, constatând că în considerentele acestei încheieri, instanţa a justificat soluţia de respingere a obiecţiunilor, motivând că expertiza a fost întocmită în luna iunie 2015, contractele comunicate de Camera Notarilor Publici sunt în cea mai mare parte din anul 2014, iar textul de lege - art. 26 din Legea nr. 33/1994, raportat la decizia de casare, are în vedere sintagma „ de la momentul raportului de expertiză”.

În aceste condiţii nu se poate reţine că decizia atacată cu recurs nu este motivată, în sensul că nu cuprinde considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora judecătorii au respins obiecţiunile formulate de pârât, aşa încât să se poată considera că s-a soluţionat procesul fără a se intra în cercetarea fondului, ipoteză a motivului reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în care nemotivarea ar atrage casarea soluţiei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare. Pe de altă parte, soluţia dată pricinii este juridică, neimpunându-se nici suplinirea motivării de către instanţa de recurs.

De asemenea, referitor la alegerea variantei de determinare a valorii terenului expropriat, din cele două prezentate de comisia de experţi, Înalta Curte apreciază că reprezintă o chestiune de judecată, eventual o critică de netemeinicie a soluţiei pronunţate şi, nicidecum, de nelegalitate, în măsură să atragă casarea hotărârii atacate.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decurgând din pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Referitor la acea ipoteză a motivului de nelegalitate invocat, ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a legii, Înalta Curte constată că este incidentă atunci când instanţa a recurs la textul de lege aplicabil speţei dar, fie l-a încălcat în litera sau spiritul lui, fie l-a aplicat greşit.

De pildă, instanţa încalcă sau aplică greşit legea atunci când: aplică o normă generală, nesocotind existenţa normei speciale; aplică o normă care nu este incidentă în speţă; aplică legea română, deşi raportul juridic cu element de extraneitate este guvernat de legea străină; dă o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt.

În speţă, instanţa de rejudecare a recurs la textul de lege aplicabil speţei, respectiv art. 26 din Legea nr. 33/1994, şi a stabilit pe baza expertizei de specialitate întocmită de o comisie formată din 3 experţi, valoarea terenului expropriat.

Criticile recurentului pârât care vizează anumite împrejurări legate de modalitatea efectuării expertizei, contestarea concluziilor expertizei, sau a răspunsului experţilor la obiecţiuni, nu pot fi valorificate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Alegând ca variantă de determinare a valorii terenului expropriat pe cea din completarea raportului de expertiză, instanţa de apel nu a încălcat criteriul de stabilire a valorii prevăzut de art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel cum greşit susţine recurentul pârât, ci a procedat la judecată în conformitate cu principiul aflării adevărului, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice în cauză.

Aceasta reprezintă, de altfel, o chestiune de interpretare şi apreciere dată probei cu expertiză, ceea ce constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica relativă la încălcarea sau aplicarea greşită a legii exproprierii în ceea ce priveşte prejudiciul pretins este o critică superfluă, în condiţiile în care încă din primul ciclu procesual acest aspect, al folosului tras, a intrat în autoritate de lucru judecat.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurentul pârât, Înalta Curte având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de pârâtul Statul Român prin SC B. SA prin administrator judiciar SC H. SPRL.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin SC B. SA prin administrator judiciar SC H. SPRL împotriva Deciziei civile nr. 34 din 25 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I-a civilă.

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanţii F. şi G. împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2015.