Vindication claim barred by special reparation law despite force majeure exception for institutionalization

Decizia nr. 2404/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 295 din 03 decembrie 2012, Tribunalul Braşov a respins acţiunea reclamantei A., prin curator B., prin mandatar C., în contradictoriu cu pârâtul Judeţul Braşov, prin preşedintele Consiliului Judeţean.

În esenţă, s-a reţinut că, pentru a fi soluţionată cererea reclamantei cu privire la verificarea valabilităţii titlului statului de preluare a imobilului situat în Braşov, cadrul procesual trebuie stabilit corect, fiind necesară chemarea în judecată a Statului Român. Formularea cererii doar în contradictoriu cu Judeţul Braşov nu este suficientă pentru soluţionarea cererii, raportat la dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 115/1938 şi ale art. 69 alin. (2) din Legea nr. 7/1996.

Împotriva acestei sentinţe a formulat cerere de apel, reclamanta. În cadrul acestei cereri de apel, s-a invocat excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 972/2002 privind atestarea domeniului public al Judecătoriei Braşov, în ceea ce priveşte poziţia 5 din anexa referitoare la trecerea imobilului în domeniul public al Judecătoriei Braşov.

Prin sentinţa civilă nr. 119 din 10 iunie 2013 pronunţată în Dosarul nr. x/64/2013, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ, a respins această excepţie de nelegalitate, iar instanţa supremă, în recurs, la 26 noiembrie 2014, a respins recursul.

La prezenta cauză a fost conexată, conform dispoziţiilor din încheierea de şedinţă din 28 mai 2015, cauza ce face obiectul Dosarului nr. x/62/2013, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 33 din 23 februarie 2015.

Prin sentinţa civilă nr. 33 din 23 februarie 2015, Tribunalului Braşov a admis în parte acţiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâţii Judeţul Braşov, prin preşedintele Consiliului Judeţean şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a constatat trecerea fără titlu în proprietatea Statului Român a imobilului situat în Braşov, înscris iniţial în C.F. Braşov, în baza Decretelor nr. 218/1950 şi nr. 712/1966, a respins restul pretenţiilor reclamantei.

În esenţă, în ce priveşte valabilitatea titlului cu care imobilul a fost preluat, instanţa a reţinut că, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 218/1960, dreptul la orice acţiuni având ca obiect restituirea în natură sau prin echivalent a unui bun intrat înainte de data publicării acestui act normativ în posesia statului, în aceea a unei organizaţii cooperatiste sau a oricărei alte organizaţii obşteşti, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951, se prescrie în teremen de 2 ani, socotit de la data când a avut loc intrarea în posesiune. Conform alin. (1) al articolului unic al Decretului nr. 712/1966, bunurile ce se încadrează în prevederile art. 3 din Decretul nr. 218/1960 şi se află în posesia unei organizaţii socialiste sunt considerate proprietate de stat de la data intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizaţii socialiste.

Prin prisma criteriilor instituite de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, aceste acte normative nu pot constitui temei al preluării unui imobil de către Statul Român sau de către o organizaţie socialistă sau cooperatistă, având în vedere că acestea încalcă prevederile constituţionale aflate în vigoare la data adoptării fiecăruia dintre aceste acte normative, precum şi dispoziţiile C. civ., act normativ cu putere superioară.

Instanţa a înlăturat astfel apărarea pârâtului Statul Român în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu s-ar mai putea solicita, de plano, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilelor preluate în perioada de referinţă a acestei legi, având în vedere hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Faimblat contra României, prin care Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, ca urmare a respingerii ca inadmisibile a acţiunii reclamanţilor având ca obiect constatarea caracterului nelegal al naţionalizării imobilului, cu motivarea că reclamanţii ar fi trebuit să urmeze şi să aştepte să se finalizeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului constituit în favoarea pârâtului Consiliul Judeţean Braşov prin efectul H.G. nr. 972/2002, Tribunalul a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 119/F din 10 iunie 2013 a Curţii de Apel Braşov, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4498 din 26 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost respinsă excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 972/2002 - Anexa 1, poziţia 5, constatându-se legalitatea acestui act normativ.

Faţă de modalitatea de preluare şi de momentul preluării, instanţa a constatat că imobilul în litigiu face obiectul legii speciale de reparaţie, astfel că reclamanta era obligată să urmeze calea procedurală prevăzută de acest act normativ, existând toate şansele ca măsura reparatorie de restituire în natură să fie adoptată, în condiţiile în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acesta nu ieşise din patrimoniul statului, aşadar reparaţia ar fi fost efectivă, astfel că acțiunea în revendicare nu poate fi primită.

Rectificările înscrierilor de carte funciară se fac în mod succesiv, iar nu omissio medio, iar înscrierea dreptului de proprietate al pârâtului Judeţul Braşov nu ar putea fi rectificată, ca urmare a constatării de către instanţa de contencios administrativ a valabilităţii titlului acestui pârât, nefiind incidente prevederile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, aflată în vigoare (în prima republicare) la data efectuării înscrierii.

Prin Decizia civilă nr. 727/A din 03 iunie 2015, Curtea de Apel Braşov a respins apelul reclamantei formulat împotriva sentinţei civile nr. 295 din 03 decembrie 2012 a Tribunalului Braşov pe care a păstrat-o, a respins apelul reclamantei formulat împotriva sentinţei civile nr. 33 din 23 februarie 2015 a Tribunalului Brașov, pronunţată în Dosarul conex nr. x/62/2013, pe care a păstrat-o.

S-a constatat că apelul reclamantei promovat împotriva sentinţei civile nr. 295 din 03 decembrie 2012 este nefondat. Soluţia instanţei de fond nu aduce atingere dreptului părţii interesate de a avea acces la justiţie. Exigenţele procedurale referitoare la modul de formulare a cererii de chemare în judecată sunt reglementate de dispoziţiile C. proc. civ. în vigoare la momentul judecăţii - V.C.P.C. - iar rolul activ al instanţei nu poate fi extins până la maniera introducerii de părţi din oficiu în cauză sau de precizare a obiectului cererii de chemare în judecată. Aşadar, s-a apreciat că în mod corect instanţa de fond a respins cererea pe motiv că pentru a se soluţiona pretenţiile ce ţin de analiza valabilităţii titlului statului, reclamanta trebuia să indice ca pârât, Statul Român.

Acest argument al instanţei de fond chiar a şi fost însuşit de reclamantă, aşa justificându-se formularea celei de a doua acţiuni ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/62/2013.

În ce priveşte apelul reclamantei promovat împotriva sentinţei civile nr. 33 din 23 februarie 2015, instanţa a constatat că nu este fondat. S-a reţinut că admiterea pretenţiilor referitoare la constatarea trecerii fără titlu în proprietatea statului a imobilului în litigiu atrage şi soluţia de admitere a restului petitelor ce au ca obiect rectificarea C.F., în sensul radierii înscrierii titlului statului şi restabilirea situaţiei de C.F. anterioară înscrierii statului, cu consecinţa lăsării imobilului în proprietatea şi posesia reclamantei.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată vizează dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, art. 6 parag. 1 din Convenţie.

Este real că situaţia de fapt se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi că reclamanta nu a formulat notificare, însă s-a susţinut că, indiferent de aceste aspecte, respingerea acţiunii în revendicare pe motiv că nu a urmat procedura legii speciale îi încalcă acesteia dreptul la respectarea proprietăţii, garantat de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, dată în recurs în interesul legii, s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe că, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.”

În cauza pendinte, în raport de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, dată în recurs în interesul legii, s-a apreciat că nu se poate reţine vreun conflict între legea naţională, respectiv Legea nr. 10/2001, şi dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, respectiv conflictul dintre legea naţională şi dreptul european, reclamanta ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului convenţional menţionat. Noţiunea de „bun” are o semnificaţie autonomă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale aşa cum sunt ele definite în dreptul intern, dar şi aşa numitele speranţe legitime, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. Speranţele legitime trebuie să fie însă suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ. În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condiţiile esenţiale pe care persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege. Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „o speranţă legitimă” în patrimoniul reclamantei, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.

S-a reţinut că reclamanta nu a formulat o atare notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanţele anterioare au reţinut că aceasta nu are un „bun actual” şi nici măcar „o speranţă legitimă” care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1.

Prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamantă. Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun, de constatare a nevalabilităţii titlului statului, îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantei, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. l Protocolul 1 al Convenţiei (Cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458 din 02 iulie 2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu, o astfel de concluzie nu mai este posibilă.

Împotriva Deciziei civile nr. 727/A din 03 iunie 2015 a Curţii de Apel Braşov a formulat cererea de recurs reclamanta A., prin curator B., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În esenţă, s-a susţinut că reclamanta a sesizat instanţa de fond cu o acţiune în revendicare. Calitatea sa de proprietar-neposesor asupra imobilului în litigiu care a făcut obiectul revendicării a fost stabilită prin sentinţa civilă nr. 295 din 03 decembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. x/62/2012 al Tribunalului Braşov. Prin aceeaşi hotărâre au fost respinse excepţiile de inadmisibilitate a capătului 1 de cerere şi de inadmisibilitate a acţiunii în constatarea nevalabilităţii titlului statului. Prin sentinţa civilă nr. 33 din 23 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/62/2013 al Tribunalului Braşov (conexat în apel la Dosarul nr. x/62/2012 al Tribunalului Braşov) s-a constatat trecerea fără titlu în proprietatea statului a imobilului în litigiu, celelalte pretenţii ale reclamantei fiind respinse.

Constatarea calităţii reclamantei de proprietar-neposesor asupra imobilului revendicat, trecerea acestuia fără titlu valabil în proprietatea statului, precum şi respingerea excepţiilor de inadmisibilitate, au intrat în puterea lucrului judecat, conform art. 377 alin. (1) pct. 2 şi art. 377 alin. (2) pct. 2 din acelaşi cod, ca urmare a neatacării hotărârii primei instanţe cu apel de către pârâţi.

Împotriva acestei din urma hotărâri, suplimentar motivelor de nelegalitate şi netemeinicie invocate cu privire la sentinţa civila nr. 295 din 03 decembrie 2012, reclamanta a declarat apel, sub aspectul respingerii celorlalte pretenţii (nevalabilitatea titlului Judeţului Braşov, rectificarea cărţii funciare, lăsarea în deplina proprietate şi liniştita posesie a imobilului revendicat) şi, corespunzător considerentelor hotărârii atacate, supunând astfel examinării instanţei de apel următoarele critici: aplicarea greşita a legii, în raport de împrejurarea că nu este în discuţie niciunul dintre cazurile limitativ atribuite de legiuitor instanţei de contencios administrativ, cu referire la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, ci în situaţia prevăzuta de art. 9 din lege care este supusa controlului instanţei civile, cu referire la art. 6 alin. (3) din acelaşi act normativ; hotărârea de guvern prin care se atesta proprietatea unităţii administrativ-teritoriale nu este un act administrativ în sensul definiţiei data acestuia prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, singurul care face obiectul examinării în contencios administrativ, în temeiul art. 8 din actul normativ menţionat, respectiv a excepţiei de nelegalitate reglementata prin art. 4 din lege; în aceste condiţii, era dreptul şi obligaţia instanţei civile de a examina, sub aspectul deciziei acesteia, dacă titlul judeţului (niciodată exhibat de parat) era unul valid. Instanţa de fond trebuia totodată să examineze actul prin care neproprietarul-posesor Statul Roman a transmis Judeţului Braşov un drept de proprietate inexistent.

Faţă de împrejurarea ca prima instanţa, în raport de Decizia nr. 33/2008 şi Decizia nr. 53/2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a apreciat ca acţiunea în revendicare nu poate fi examinata, întrucât reclamanta nu a dovedit ca din motive independente de voinţa sa nu a apelat la procedura reglementata de legea speciala, a învederat şi probat cu înscrisuri depuse la dosar, în apel, imposibilitatea absoluta a reclamantei de a declanşa demersuri potrivit procedurii reglementate prin Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civila nr. 727/A din 03 iunie 2015, Curtea de Apel Braşov a respins apelurile, reţinând, cu referire la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, nu se poate retine vreun conflict intre legea naţionala, cu referire la Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Totodată, s-a reţinut ca urmare hotărârii în cauza Atanasiu, instanţa nu mai poate acorda constatării nevalabilităţii titlului statului relevanta urmărită de reclamanta.

Din dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. rezultă obligaţia instanţei de a motiva soluţia adoptată. Motivarea soluţiei pronunţate constituie o îndatorire care înlătura orice aspect discreţionar în realizarea justiţiei, dând posibilitatea părţilor din proces şi opiniei publice sa-si formeze convingerea cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiilor adoptate, instanţei de apel a examina legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele devoluţiei determinate de motivele invocate în calea de atac, iar instanţei de control judiciar în recurs elementele necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc.

Din examinarea considerentelor deciziei pronunţate în apel rezulta neexaminarea motivelor de nelegalitate a hotărârii primei instanţe, precum şi neexaminarea şi nepronunţarea asupra imposibilităţii absolute a reclamantei, invocate în fond şi apel şi probata cert în calea de atac cu înscrisuri, de a apela la procedura reglementata de legea specială. Rezulta cu evidenta nemotivarea deciziei, hotărârea pronunţata fiind astfel supusa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cu privire la cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - s-a susţinut sub un prim aspect că decizia pronunţata în apel este viciata de motivele de nelegalitate care afectează hotărârea instanţei de fond, asupra cărora instanţa de apel, urmare neexaminării, nu s-a pronunţat; sub un al doilea aspect, soluţia întemeiata pe interpretarea hotărârii în cauza Atanasiu contra României este evident nelegala - prin pct. 136 din hotărâre, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, cu referire la incidenţa art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, a arătat ca "atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adopta o legislaţie care prevede restituirea totala sau parţiala a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate aparat de aii. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire". Totodată, la pct. 141, s-a prevăzut următoarele: "Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie sa conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri".

În raport de legislaţia României, ulterioară ratificării Convenţiei şi protocoalelor la aceasta, a fost generat un nou drept de proprietate în favoarea reclamantei; este în discuţie un drept de proprietate recunoscut că aparţinând reclamantei, potrivit legii civile naţionale; în aceste condiţii, în sensul art. 1 la Protocolul nr. 1 la Convenţie, rezulta ca reclamanta dispune de "un bun". Prin urmare, reclamanta poate invoca în mod întemeiat dreptul având ca obiect satisfacerea pretenţiei sale dedusă spre soluţionare instanţei naţionale şi, în măsura în care aceasta nu valorifică procesual acest drept, în sensul admiterii acţiunii, legea naţională intră în coliziune cu dreptul convenţional, respectiv cu drepturile şi garanţiile statuate prin Convenţie, împrejurare în raport de care ne aflam cu evidenta în ipoteza a doua a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.

Recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a susținut în memoriul de recurs că a învederat şi probat cu înscrisuri depuse la dosar, în apel, imposibilitatea de a declanşa demersuri potrivit procedurii reglementate prin Legea nr. 10/2001, din motive independente de voinţa sa.

Cu privire la soluția dată capătului de cerere în revendicare, verificând actele și lucrările dosarului, strict sub acest aspect, Înalta Curte reține că, prin motivele de apel formulate împotriva sentinței civile nr. 335 din 23 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/62/2013 al Tribunalului Brașov, reclamanta a susținut că s-a aflat în imposibilitate de a apela la procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 întrucât, la data apariției acestui act normativ, se afla internată într-un azil și avea vârsta de 88 ani.

La primul termen de judecată, prin încheierea din 09 aprilie 2015, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a pus în vedere reprezentantului apelantei-reclamante să prezinte dovezi referitoare la faptul că partea pe care o reprezintă este în viață, iar la termenul din data de 28 mai 2015, apărătorul reclamantei a depus la dosarul cauzei (fila 41) o adeverință de ședere emisă la data de 10 martie 2015 de Centrul de Seniori Pullach, Germania, din care rezultă că reclamanta A., născută la data de 19 august 1913, se află în îngrijirea acestei instituții din 01 ianuarie 1998, având gradul II de invaliditate.

Prin concluziile scrise apărătorul reclamantei a susținut că prin adeverința de ședere a făcut dovada că partea se află în ipoteza avută în vedere de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008, fiind internată într-un azil de bătrâni încă din 1998, anterior apariției Legii nr. 10/2001, motiv pentru care aceasta s-a aflat în imposibilitatea de a urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În motivarea deciziei atacate, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu a prezentat argumente care să explice de ce nu s-a procedat în sensul celor stipulate prin legea specială, astfel că aceasta a pierdut dreptul de a obține dreptul de a obține recuperarea bunului prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun.

Conform celor reţinute în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008, numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

În speță, se constată că reclamanta, deși a invocat prin motivele de apel că s-a aflat în imposibilitatea de a urma calea Legii nr. 10/2001, în motivarea deciziei atacate instanța de apel nu a analizat în ce măsură aceste susțineri sunt sau nu întemeiate, raportat la actele depuse la dosar în acest sens de către reclamantă.

Or, câtă vreme, în speţă, instanța de apel nu a analizat în ce măsură susținerile reclamantei, referitoare la motivele obiective care ar fi împiedicat-o să apeleze la procedura legii speciale, se încadrează sau nu în situațiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare/retrocedare de drept comun, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a stabilit pe deplin situația de fapt care să permită instanței de recurs, ca instanță de control judiciar, aplicarea corectă a legii.

Prin urmare, instanța de apel nu a verificat situația concretă a reclamantei și nu a clarificat situația de fapt, în sensul analizării criticii formulate prin motivele de apel referitoare la „motivele independente de voinţa părţii”, care să fi generat imposibilitatea reclamantei de a acţiona în sensul legii speciale.

Ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

În rejudecare, vor fi administrate probatorii cu privire la situația medicală a reclamantei, se va verifica dacă aceasta avea posibilitatea de a acţiona în vederea recuperării bunului revendicat conform dispoziţiilor legii speciale și se va analiza în ce măsură împrejurarea internării într-un azil de bătrâni în străinătate constituie o piedică mai presus de voința reclamantei, un element de forță majoră, susceptibil de încadrare în situațiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun.

De asemenea, în rejudecare vor avute în vedere şi celelalte critici inserate în motivarea recursului în măsura şi în ordinea în care acestea se vor impune la reluarea dezbaterilor asupra apelului, raportat şi la criticile dezvoltate prin motivele de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. prin curator B. împotriva Deciziei nr. 727/Ap din data de 3 iunie 2015 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2015.