Civil Tort Claim for Moral Damages Rejected for Lack of Unlawful Conduct in Prior Litigation

Decizia nr. 2393/2015

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/105 din 31 iulie 2012, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 6 miliarde lei vechi daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe disp.art. 998 şi următoarele C. civ., art. 1349 şi următoarele din N.C.C.

Prin sentinţa civilă nr. 3187 din 20 decembrie 2013, Tribunalul Prahova, constatând că nu sunt îndeplinit condiţiile art. 1349 şi următoarele din N.C.C., a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta la 1.500 lei cheltuieli de judecată către pârâţi.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Între părţi au avut loc o serie de litigii în ceea ce priveşte anularea unor acte de executare, plata unor despăgubiri materiale, morale, evacuarea pârâţilor din imobilul situat în Băicoi, litigii generate de neînţelegerile dintre părţi în ceea ce priveşte imobilul respectiv, imobil din care, la un moment dat, a fost evacuată reclamanta în urma unor hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Cu toate acestea, la dosarul cauzei nu există nicio dovadă care să probeze că reclamanta ar fi suferit un prejudiciu moral, constând în atingerea adusă onoarei, demnităţii acesteia, dreptului la viaţă, la integritatea sa fizică, psihică. Existenţa unor litigii între părţi, care a avut drept consecinţă evacuarea reclamantei dintr-un imobil, au avut drept scop soluţionarea unor raporturi juridice dintre părţi, generate de nemulţumirile acestora, inclusiv ale reclamantei, de pretenţiile pe care reclamanta le-a avut cu privire la imobilul în litigiu.

Susţinerile reclamantei conform cărora prin conduita ilicită a pârâţilor anterior şi ulterior evacuării sale din imobil în anii 2003-2006 ar fi suferit un prejudiciu moral, aducându-i - se atingere vieţii sale private nu pot fi primite întrucât, în realitate, pârâţii nu au făcut altceva decât să emită pretenţii, ca şi reclamanta, asupra imobilului aflat în litigiu la un moment dat, să clarifice raporturile juridice existente între părţi pe cale judecătorească, caz în care toate părţile au avut şi au dreptul să formuleze diferite acţiuni în scopul soluţionării pe cale judecătorească a pretenţiilor pe care le invocă asupra imobilului în litigiu, neexistând nicio dovadă că în urma promovării unor acţiuni, reclamanta ar fi suferit un prejudiciu moral şi în ce ar fi constat un asemenea prejudiciu.

Învestită cu soluţionarea apelului exercitat de reclamanta A. împotriva soluţiei pronunţate de prima instanţă, Curtea de Apel Piteşti la termenul din 26 ianuarie 2015, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 02 februarie 2015, când, prin Decizia civilă nr. 131 din 02 februarie 2015, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 3187 din 20 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Prahova şi a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi.

Pentru a pronunţa această soluţie, a constatat următoarele:

Raportat la momentul la care prima instanţă a fost sesizată cu cererea de chemare în judecată, respectiv, 31 iulie 2012, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., ce a avut loc la data de 15 februarie 2013, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865.

Contrar susţinerilor apelantei, cauza a fost soluţionată de către prima instanţă, la termenul de judecată din data de 20 decembrie 2013, când intimaţii-pârâţi au depus la dosarul cauzei concluzii scrise.

Cererea privind încuviinţarea probatoriilor a fost pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată din data de 23 septembrie 2013, încuviinţându-se atât pentru reclamantă, cât şi pentru pârâţi, numai proba cu înscrisuri. La termenul de judecată din data de 20 decembrie 2013, tribunalul a respins ca neconcludentă cererea de probatorii cu interogatoriu, martori şi înregistrări audio - video, respingând motivat şi cererea de amânare a cauzei formulată de către reclamantă.

Sentinţa atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, tribunalul arătând în motivarea sentinţei care sunt argumentele de fapt şi de drept avute în vedere la pronunţarea soluţiei, motivarea răspunzând exigenţelor cerute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar faptul că apelanta nu este de acord cu motivele avute în vedere de prima instanţă la pronunţarea sentinţei nu conduce la concluzia nelegalităţii ori netemeiniciei sentinţei.

Cu privire la incompatibilitatea judecătorului care a pronunţat sentinţa apelată, aceasta nu poate fi reţinută deoarece art. 24 C. proc. civ. prevede expres şi limitativ cazurile de incompatibilitate. Or, raportat la actele dosarului, nu poate fi reţinută incidenţa în cauză a vreunuia din cazurile de incompatibilitate reglementate de art. 24 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. în ceea ce-l priveşte pe judecătorul ce a soluţionat cauza la prima instanţă.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor era necesar a fi întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul. Prin urmare, reclamanta era îndrituită să probeze, condiţii neîntrunite, însă, în speţa de faţă.

Daunele morale sunt generate de atingerea unor valori care definesc personalitatea umană. Aceste valori se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, sensibilitatea fizică şi psihică, sentimentele de afecţiune şi dragoste, la cinstea, demnitatea şi onoarea, prestigiul profesional, la nume, domiciliu, la drepturile nepatrimoniale rezultate din creaţia intelectuală, precum şi la alte valori similare.

Între părţi au avut loc numeroase procese civile legate de imobilul din Băicoi, str. Paltinului nr. 17, finalizate prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti irevocabile ce au condus la evacuarea reclamantei din acest imobil. Pe de altă parte, dacă executarea silită a fost realizată cu nerespectarea unor prevederi legale, nu poate conduce la concluzia temeiniciei cererii de chemare în judecată şi obligării pârâţilor la plata de daune morale, câtă vreme executarea silită se realizează de executorii judecătoreşti.

Accesul liber la justiţie este consacrat de art. 21 din Constituţie, iar promovarea de către pârâţi a unor acţiuni în instanţă formulate împotriva reclamantei din pricina de faţă, legate de imobilul situat în Băicoi, jud. Prahova, inclusiv demersurile acestora pentru executarea silită, nu pot conduce la concluzia că pârâţii ar fi exercitat în mod abuziv un drept şi că ar fi săvârşit prin aceasta o faptă ilicită, care ar fi încălcat anumite drepturi ori interese nepatrimoniale ale reclamantei şi i-ar fi cauzat acesteia un prejudiciu moral.

Istoricul litigiilor, civile şi penale derulate între părţi, raportate la prevederile legale invocate de reclamantă în cuprinsul acţiunii introductive, în temeiul cărora a fost solicitată obligarea pârâţilor la plata de daune morale, formează convingerea instanţei că soluţia pronunţată în tribunal este una legală.

Prin urmare, faţă de materialul probator administrat în cauză, în mod just prima instanţă a reţinut că în speţă nu se justifică obligarea pârâţilor la plata de daune morale către reclamantă, nefiind întrunite cerinţele legale pentru angajarea răspunderii acestora.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a formulat cerere de completare a dispozitivului, solicitând restituirea planşelor fotografice originale, obligându-se să depună copii în locul acestora. Reclamanta a mai arătat că prin încheierile de şedinţă din 29 septembrie 2014, 24 noiembrie 2014 şi din 26 ianuarie 2015 se menţionează depunerea acestora dar nu se menţionează în decizia atacată şi restituirea lor, fapt ce i-a creat o serie de neajunsuri, respectiv, registratura şi arhiva Curţii de Apel Ploieşti nu a putut elibera originalele deşi a venit cu copiile acestora.

Prin Decizia civilă nr. 521 din 20 aprilie 2015, Curtea de Apel Ploieşti, a respins cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 131 din 02 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit normelor procesual civile, completarea dispozitivului hotărârilor judecătoreşti se poate dispune în situaţia în care instanţa a omis să se pronunţe asupra unor cereri principale, accesorii, conexe sau incidentale deduse judecăţii ce îşi găsesc dezlegarea în dispozitivul sentinţei.

Or, în cauză, nu ne aflăm în niciuna din situaţiile reglementate de acest text şi care permit completarea hotărârii, cererea de eliberare a originalelor înscrisurilor aflate la dosar în schimbul depunerii unor copii, după soluţionarea cauzei, fiind de competenţa Compartimentului Arhivă al instanţei.

De altfel, această cerere a şi primit o rezolvare favorabilă prin viza de la fila 531 dosar, înscrisă pe cererea apelantei - reclamante de eliberare a unor planşe fotografice depuse la dosar în original.

Împotriva sentinţei civile nr. 3187 din 20 decembrie 2013, a Tribunalului Prahova a încheierii de amânare de pronunţare din data de 26 ianuarie 2015, a Deciziei civile nr. 131 din 02 februarie 2015 şi a Deciziei nr. 521 din 20 aprilie 2015, toate pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, a formulat prezentul recurs reclamanta A.

În motivarea căii de atac exercitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9, recurenta a criticat hotărârile judecătoreşti invocând următoarele aspecte:

Sentinţa civilă nr. 3187 din 20 decembrie 2013 a Tribunalului Prahova este nelegală şi netemeinică întrucât instanţa a respins proba cu interogatoriu, martori şi înregistrarea audio video. În mod nelegal s-a reţinut că nu există probe care să demonstreze existenţa prejudiciului moral suferit. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti se face referire la dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi art. 1358 din N.C.C., în timp ce instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 26 C. civ. de la 1864. Instanţa de fond a tergiversat judecarea cauzei timp de 7 luni, aducându-se astfel atingere dreptului de soluţionare a cauzei într-un termen rezonabil, astfel cum este reglementat şi garantat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.

Decizia curţii de apel nr. 131 din 02 februarie 2015 este lovită de nulitate absolută având în vedere că aceasta a fost fundamentată pe dispoziţiile C. proc. civ. de la 1864, în timp ce instanţa de fond a apreciat incidenţa dispoziţiilor C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

În mod nelegal a fost respinsă de către curtea de apel cererea de încuviinţare a probatoriului cu înregistrările audio video, în contextul în care în faţa instanţei de apel sunt admisibile orice mijloace de probă.

În mod greşit a fost reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale. Proba faptei ilicite a fost făcută cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv cu Ordonanţa nr. 4672/P/12 din 26 iulie 2012 emisă de Parchetul Câmpina şi a certificatului medico legal din 15 noiembrie 2012.

În ceea ce priveşte existenţa vinovăţiei, aceasta rezultă din atitudinea pârâţilor care refuză respectarea hotărârii judecătoreşti. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că proba prejudiciului moral rezultă din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un astfel de prejudiciu.

Soluţia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti prin Decizia civilă nr. 521 din 20 aprilie 2015 este nelegală întrucât conţine motive de străine de natura cauzei. Astfel, instanţa nu a reţinut solicitarea de restituire a planşelor fotografice ataşate, în exemplar original, la dosarul cauzei. De asemenea, deşi a făcut demersuri pentru restituirea acestora la arhiva instanţei, a fost respinsă cererea privind restituirea acestora cu motivarea că dosarul fiind soluţionat, nu mai pot fi restituite înscrisurile ataşate.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul reclamantei este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Prioritar, Înalta Curte constată că, în raport de dispoziţiile art. 299 raportat la dispoziţiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ., recursul declarat împotriva încheierii din data de 26 ianuarie 2015 va fi analizat împreună cu recursul împotriva Deciziei civile nr. 131 din 02 februarie 2015 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a I civilă, parte integrantă a acesteia, conform menţiunilor din chiar cuprinsul părţii introductive a acesteia.

Totodată, recursul exercitat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 3187 din 20 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Prahova. nu poate fi supus controlului de nelegalitate prin intermediul prezentului demers judiciar. Aceasta întrucâtpotrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel. Pe de altă parte, prin decizia recurată, curtea de apel a analizat netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă, or principiul unicităţii căii de atac care guvernează desfăşurarea procesului civil, împiedică reanalizarea legalităţii acesteia.

De asemenea, cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, deşi reclamanta-recurentă şi-a fundamentat recursul pe motivele înscrise în art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., din expunerea cererii de recurs rezultă că anumite critici vizează modul de soluţionare a cererilor de încuviinţare a materialului probator de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată, cu consecinţa reevaluării situaţiei de fapt, respectiv respingerea cererilor privind încuviinţarea probei cu înregistrările audio video şi pe cea privind declaraţiile martorilor. Aceste critici însă nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanțele de fond.

Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor și schimbarea situaţiei de fapt reţinută în etapele procesuale anterioare reprezintă aspecte de netemeinicie şi nu pot face obiect ala controlului judiciar în recurs, urmând a fi analizate acele critici care se încadrează în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta reclamantă invocă faptul că în soluţionarea cauzei, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor C. proc. civ. de la 1864, în timp ce instanţa de fond a apreciat incidenţa dispoziţiilor C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, apreciind astfel, că din această perspectivă, decizia conţine motive contradictorii.

Dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.

Or, în cauză nu se verifică niciuna din ipotezele prevăzute de acest text legal motivat de împrejurarea că recurenta invocă existenţa unei contrarietăţi între considerentele deciziei recurate şi cele ale sentinţei tribunalului, iar nu a existenţei unei contrarietăţi în cuprinsul aceleiaşi decizii, aşa cum impun dispoziţiile legale mai sus evocate.

Prin urmare, este nefondată critica formulată de recurenta reclamantă în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acest motiv de recurs nefiind aplicabil în speță.

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este lipsit de orice susţinere pertinentă în dezvoltarea motivului astfel formulat, având în vedere că partea nu indică actul juridic în înţelesul lui material (de negotium iuris) ale cărui clauze clare, neechivoce să fi fost interpretate greşit de către instanţă, denaturându-li-se înţelesul.

Referirea recurentei reclamante, în susţinerea acestui motiv de modificare, la faptul că se pune în discuţie interpretarea dată de către curtea de apel probelor din dosar, interpretare care a schimbat natura si înţelesul acestora, nu este susceptibilă de încadrare în acest motiv de recurs.

Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, critică încadrabilă în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată caracterul nefondat al aceste critici pentru următoarele considerente:

Aspecte privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, cât şi condiţiile generale în care se poate angaja această răspundere, se regăsesc în art. 1349 alin. (1) - (2) şi art. 1357-1371 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., în vigoare la momentul faptei ilicite şi a prejudiciului pretins.

Astfel, potrivit prevederilor art. 1357 C. civ., „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”, iar potrivit prevederilor art. 1349, „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.

Din conţinutul prevederilor legale, rezultă că pentru a exista o răspundere civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile. De reţinut că aceste condiţii erau necesare şi sub imperiul reglementării art. 998-999 C. civ. din 1864.

Prin fapta ilicită înţelegem acţiunea sau inacţiunea contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

În cauza de faţă, se susţine de către recurentă că fapta ilicită rezultă din hotărârile judecătoreşti pronunţate în contradictoriu cu intimaţii, respectiv din Ordonanţa nr. 4672/P/12 din 26 iulie 2012 emisă de Parchetul Câmpina şi a certificatului medico legal din 15 noiembrie 2012.

Potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, reiese că între părţi a existat o serie de litigii care s-au finalizat prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti în temeiul cărora reclamanta a fost evacuată din imobilul situat în localitatea Băicoi, judeţul Prahova. Nemulţumită de soluţia pronunţată şi de măsurile dispuse, reclamanta a formulat numeroase plângeri împotriva pârâţilor, a executorilor judecătoreşti şi a unor agenţi de poliţie, una dintre acestea finalizată prin ordonanţa invocată chiar de către recurentă şi care în opinia recurentei reprezintă fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Potrivit dispoziţiilor legale mai sus amintite, pentru ca o acţiune sau o acţiune să fie ilicită este necesar ca aceasta să fie contrară legii.

Exercitarea drepturilor procesuale, recunoscute la nivel constituţional, nu pot fi apreciate drept fapte ilicite, atât din perspectiva dreptului intern cât şi a celui european care garantează accesul liber al cetăţenilor la justiţie.

În dreptul român, s-a afirmat principiul potrivit căruia “neminem laedit qui suo jure utitur„ cel care uzează de dreptul său nu lezează pe nimeni”. Potrivit acestui principiu, din moment ce exercită un drept recunoscut de lege, titularul său nu poate fi răspunzător pentru consecinţele păgubitoare pe care le-a provocat altei persoane.

Or, în cauza de faţă, intimaţii B. şi C. în temeiul sentinţei civile nr. 2106 din 13 iulie 2001 pronunţate de Judecătoria Câmpina, au solicitat evacuarea reclamantei din imobilul situat în localitatea Băicoi, judeţul Prahova. Împrejurarea că ulterior acestui moment, pe calea unei ordonanţe preşedinţiale, a fost dispusă reintegrarea reclamantei în imobil, nu poate fi reţinut ca o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, nefiind îndeplinită condiţia ca acţiunea să fie exercitată contrar dispoziţiilor legale.

Prin urmare, nu este îndeplinită prima condiţie privind;

În afara existenţei unei fapte ilicite, pentru a putea angaja răspunderea delictuală pentru fapta proprie, aşa cum este reglementată în art. 1349 coroborat cu art. 1357-1371 C. civ., mai este necesară şi producerea unei pagube victimei. Esenţa răspunderii civile delictuale constă în existenţa unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane, condiţii obiective în lipsa cărora nu se poate stabili obligaţia de reparare ce se naşte în sarcina persoanei responsabile.

O definiţie legală a prejudiciului nu a fost formulată explicit în C. civ. din 1864, sarcina fiind preluată de doctrină. Nici în N.C.C. nu se dă o definiţie legală prejudiciului, dar aceasta se poate deduce din analiza textelor care reglementează răspunderea civilă delictuală în ansamblu şi în mod deosebit cele cuprinse în art. 1381-1395 din N.C.C., privind „Repararea prejudiciului în cazul răspunderi delictuale”. Astfel, în alin. (1) al art. 1349 din N.C.C., care reglementează obligaţia generală a oricărei persoane de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană, se dispune că orice atingere adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane atrage, pentru cel vinovat, răspunderea pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat la repararea integrală acestora.

Conţinutul articolului citat dezvăluie faptul că, autorii N.C.C. au preluat definiţia formulată în literatura juridică tradiţională, potrivit căreia prejudiciul, paguba, nu reprezintă altceva decât acele „efecte negative patrimoniale (…) şi morale pe care le încearcă o persoană ca urmare, fie a conduitei ilicite a altei persoane, fie a unei fapte omeneşti, a unui animal, a unui lucru sau a unui eveniment care înlătură răspunderea delictuală a agentului”. Recent, prejudiciul a fost definit ca reprezentând „rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecinţe ale încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane”. Prejudiciul a mai fost definit, în doctrină, ca fiind un „element esenţial al răspunderii delictuale” şi care „constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană, ori ca urmare a acţiunii unui animal sau lucru aflat sub paza juridică a altei persoane” . În literatura de specialitate s-a formulat ideea potrivit căreia „prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile”, „piatra unghiulară a întregii construcţii juridice”, fiind o condiţie esenţială şi necesară a acesteia, „prejudiciul este nu numai condiţia răspunderii reparatorii, ci şi măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat”. De reţinut că termenii de prejudiciu, pagubă şi daună sunt sinonimi, un astfel de sens regăsindu-se atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară. Constituie prejudiciu, în sensul celor de mai sus, distrugerea sau degradarea unui bun, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane; simple interese de fapt care nu sunt recunoscute de legiuitor ca fiind drepturi subiective civile, etc. Demn de reţinut este contribuţia adusă de practica judiciară, anterioară apariţiei N.C.C., în sensul obligării autorului prejudiciului de a plăti despăgubiri, chiar şi în unele situaţii în care pierderea suferită era consacrată încălcării unui simplu interes, care nu alcătuia un drept subiectiv.

În cauza de faţă, recurenta susţine că în mod greşit instanţa e apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale devreme ce existenţa faptei ilicite rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv din Ordonanţa nr. 4672/P/12 din 26 iulie 2012 emisă de Parchetul Câmpina şi a certificatului medico legal din 15 noiembrie 2012, vinovăţia a fost probată de atitudinea părţilor care nu au respectat dispoziţiile hotărârii judecătoreşti, iar existenţa prejudiciului moral reiese din simpla existenţă a unei fapte ilicite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 26 ianuarie 2015 şi a Deciziei civile nr. 131 din 2 februarie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, precum şi împotriva Deciziei civile nr. 521 din 20 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2015.