Expropriation compensation claim rejected as prior payment evidenced fair value for de facto highway taking.

Decizia nr. 2231/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a sub nr. x/3 din 10 august 2009, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin CN B. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să stabilească cuantumului despăgubirilor pentru următoarele suprafeţe de teren: 753,64 mp, având număr cadastral, situată în extravilanul com. Glina, sat Manolache, jud. Ilfov, făcând parte din tarlaua, în suprafaţa totala de 5.800 mp, care a fost intabulata în C.F. a com. Glina; 339,41 mp, având număr cadastral, situată în extravilanul com. Glina, sat Manolache, jud. Ilfov, făcând parte din tarlaua, în suprafaţă totală de 5.000 mp, care a fost intabulată în C.F. a com. Glina, ambele suprafeţe fiind ocupate în prezent de Autostrada A2; stabilirea termenului de plată a acestor despăgubiri, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în prezenta cauză, data de la care pârâtul să fie obligat la plata acestor despăgubiri; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a arătat, în esenţă, că terenul în litigiu, pe care l-a dobândit prin moştenire de la părinţii săi, C. şi D., este ocupat în prezent de autostrada A2, fără ca în schimbul terenului să se fi acordat vreo despăgubire.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile netimbrării cererii şi necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 03 martie 2010, tribunalul a respins excepţia netimbrării cererii şi excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocate de pârâtă, pentru considerentele reţinute în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Prin sentinţa civilă nr. 1611 din 20 septembrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, prin titlul de proprietate din 09 august 1993 emis de Comisia Judeţeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea numitului C. asupra terenului în suprafaţă de 2 ha situat în com. Glina, sat Manolache, jud. Ilfov.

Potrivit certificatului de moştenitor din 08 martie 2006 emis de B.N.P., E., de pe urma defunctului C., decedat la data de 04 septembrie 2005 a rămas, ca unică moştenitoare, reclamanta A., în calitate de fiică.

Prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul F., astfel cum a fost modificat prin răspunsul la obiecţiuni, s-a concluzionat că parcela cu numărul cadastral, în suprafaţă de 5.800 mp (5.775,19 mp din documentaţia cadastrală) se suprapune peste proprietatea CN B. SA, reprezentată de autostrada Bucureşti-Constanţa, pe o suprafaţă de 488,05 mp, iar parcela cu numărul cadastral 482, în suprafaţă de 5.000 mp (4.998 mp din documentaţia cadastrală) se suprapune peste proprietatea CN B. SA, reprezentată de autostrada Bucureşti-Constanţa, pe o suprafaţă de 195,43 mp.

În continuare, prima instanţă a avut în vedere prevederile art. 1 - 9 din Legea 198/2004, norme în raport de care a reţinut că în cauza de faţă nu a fost urmată procedura de expropriere cu privire la cele două suprafeţe de teren ce fac obiectul litigiului, astfel cum s-a precizat de către pârâtă, cu toate că, în fapt, acestea sunt ocupate de Autostrada Bucureşti-Constanţa, aşa cum s-a concluzionat prin expertiza topografică efectuată în cauză.

Câtă vreme, pentru suprafeţele de teren în litigiu, nu s-a dispus exproprierea şi nu a operat transferul dreptului de proprietate asupra acestora din patrimoniul reclamantei în patrimoniul statului, reclamanta nu este îndreptăţită la despăgubiri conform Legii nr. 198/2004. În temeiul acestei legi, pot obţine despăgubiri proprietarii sau titulari altor drepturi reale ale căror terenuri au fost expropriate în vederea realizării lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, cu urmarea procedurii reglementate de lege, instanţa de judecată putând fi sesizată cu o acţiune formulată de persoanele expropriate care nu sunt mulţumite de cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea emisă de comisia de aplicare a legii.

Prin urmare, s-a constatat că situaţiei de fapt din speţă nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 198/2004, şi nici cele ale Legii nr. 33/1994, reclamanta având posibilitatea formulării unei acţiuni pe calea dreptului comun, prin care să solicite acordarea de despăgubiri pentru încălcarea dreptului său de proprietate. Pentru aceste considerente, cererea formulată de reclamanta A. a fost apreciată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, invocând interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 198/2004 şi ale Legii nr. 255/2010 şi reţinerea greşită de către prima instanţă a faptului că despăgubirile ar putea fi acordate doar atunci când procedura de expropriere a fost demarată conform legii. Apelanta invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa internă, conform căreia legile speciale în materie de expropriere sunt aplicabile şi în cazul în care a operat o expropriere în fapt, persoana expropriată putând solicita obligarea expropriatorului la plata despăgubirilor aferente exproprierii chiar şi după ce obiectivul de investiţii a fost realizat.

Relativ la aprecierea primei instanţe în sensul că apelanta - reclamantă are posibilitatea formulării unei acţiuni pe calea dreptului comun, prin care să solicite acordarea de despăgubiri pentru încălcarea dreptului său de proprietate, se susţine că această variantă recomandată de instanţa de fond este nelegală.

Susţine apelanta că sentinţa apelată este dată cu încălcarea legilor speciale din materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică deoarece soluţia propusă de instanţă - acţiunea în răspundere civilă delictuală - nu rezolvă sub nicio formă chestiunea transferului dreptului de proprietate din patrimoniul apelantei reclamante în patrimoniul expropriatorului, astfel cum acesta este reglementat prin art. 27 din Legea nr. 33/1994 şi art. 15 din Legea nr. 198/2004.

Obligarea pârâtului de a-i achita reclamantei un prejudiciu în temeiul art. 998-999 C. civ. nu soluţionează de fapt litigiul, pentru că într-o astfel de variantă nu poate opera transferul dreptului de proprietate. Or, este obligatoriu să aibă loc acest transfer al dreptului de proprietate, având în vedere că la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară şi la Primărie apelanta reclamantă apare, în prezent, ca proprietar şi achită impozitul, în timp ce terenurile sunt folosite de Statul Român de mai bine de 20 de ani.

Se mai arată că nici acţiunea în revendicare propusă de alte instanţe în cauze similare nu poate fi acceptată, fiind evident că faptic o sentinţă pronunţată într-o astfel de cerere nu poate fi pusă niciodată în executare, autostrada neputând fi demolată.

În apel, părţile au depus înscrisuri şi precizări în sensul solicitat de instanţa de control judiciar.

În contextul precizărilor astfel depuse (pag. 118), intimata a învederat instanţei că terenurile în litigiu au fost preluate de aceasta de la autorul reclamantei în baza contractului de vânzare cumpărare din 1992, încheiat cu autoritatea locală (Primăria com. Glina), respectivul act juridic fiind astfel perfectat în considerarea faptului că autorului apelantei reclamate nu îi fusese încă eliberat titlul de proprietate, şi a împrejurării că terenurile respective erau necesare pentru a evita blocarea investiţiei semnificative antrenate de construirea autostrăzii Bucureşti - Cernavodă. Totodată, intimata a precizat că pe terenurile respective au fost efectuate lucrările de construire a autostrăzii, finalizarea acestora realizându-se în anul 2004, astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat la data de 02 septembrie 2004 (pag. 135 şi următoarele).

Apelanta reclamantă a depus precizări (solicitate de instanţă) în sensul că terenurile în litigiu au fost dobândite de autorul său prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, conform Titlului de proprietate din 09 august 1993, şi că respectivul autor le-a deţinut în posesie în perioada 1993-1994 (perioadă în care au fost sistate lucrările la autostradă).

Ţinând seama de actele care atestă dreptul de proprietate pe care autorul apelantei l-a dobândit ca efect al emiterii menţionatului titlul de proprietate, dar şi de identificarea făcută cu ocazia măsurătorilor cadastrale în privinţa întinderii suprafeţelor terenurilor efectiv atribuite în proprietate, Curtea a solicitat apelantei precizări relativ la suprafeţele în privinţa cărora susţine, în speţă, că a avut loc o preluare fără plată (şi implicit fără drept) de către intimată. În acest context, a precizat apelanta că suprafeţele pentru care solicită despăgubiri sunt de 607,05 mp şi de 339,41 mp.

Prin Decizia nr. 162 din 7 aprilie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că pretenţiile deduse judecăţii prin acţiunea introductivă au ca obiect stabilirea despăgubirilor pentru două suprafeţe de teren situate pe raza comunei Glina Jud. Ilfov, care sunt în prezent ocupate de autostrada A2, şi stabilirea de către instanţă a unui termen înăuntrul căruia pârâta să plătească aceste despăgubiri reclamantei.

Situaţia dedusă judecăţii prin acţiunea astfel promovată a fost aceea în care pârâta intimată a preluat de la autorul reclamantei, C., suprafaţa de 1.093,05 mp pe care a realizat lucrări de edificare a autostrăzii Bucureşti-Cernavodă, iar preluarea astfel realizată constituie o expropriere care generează dreptul reclamantei de a primi despăgubiri.

Raportat la pretenţiile de despăgubire formulate de reclamantă şi la motivele de fapt şi de drept expuse în susţinerea acestora, prima instanţă a reţinut, pe baza probelor administrate, că lucrările aferente autostrăzii A2 ocupă o suprafaţă totală de 683,48 mp din terenurile menţionate în cererea de chemare în judecată.

Constatarea astfel făcută de instanţa de fond, în sensul că lucrările aferente autostrăzii A2 ocupă o parte a terenului în litigiu, nu a fost atacată printr-un apel al intimatei.

În ce priveşte regimul juridic al situaţiei de fapt astfel constatate, Curtea a apreciat că el trebuie tratat în mod similar situaţiei în care ar fi avut loc o expropriere, pentru că este vorba de o preluare de fapt ce a avut ca scop realizarea unei investiţii care, în lumina prevederilor art. 2 din Legea nr. 198/2004 coroborat cu art. 2 şi 6 din O.G. nr. 43/1997, este de utilitate publică de interes naţional - autostrada A2 -, fără a se fi procedat în prealabil la emiterea unui act juridic de autoritate prin care să se fi produs efectul translativ de proprietate specific exproprierii (deci, dobândirea de către stat a dreptului real de proprietate, ce ar fi singurul de natură a-i conferi atributului exploatării în acest mod).

Cu privire la terenul în litigiu a fost încheiat, în anul 1992, un contract de vânzare cumpărare în care a figurat Primăria Glina în calitate de vânzător.

Suprafeţele de teren pentru care apelanta reclamantă a solicitat, în speţă, ca pârâta intimată să îi plătească despăgubiri însumează 946,45 mp potrivit precizărilor depuse în etapa apelului, şi 1093,05 mp conform solicitărilor din cererea de chemare în judecată.

Din cuprinsul tabelului anexă la contractul de vânzare cumpărare din 1992 (pag. 128), Curtea a reţinut că autorul apelantei reclamante a fost înscris la poziţia nr. 24 cu o suprafaţă ce urma să fie ocupată de autostradă de 1.092,75 mp, iar cuantumul despăgubirilor menţionate în acelaşi act pentru terenul respectiv a fost de 54.636 lei.

Relaţiile comunicate, la solicitarea Curţii, de Primăria Glina atestă faptul că autorului reclamantei apelante i-a fost plătită suma astfel stabilită cu titlu de despăgubire, beneficiarul atestând prin semnătură proprie primirea respectivei sume.

Curtea reţine că menţionatul contract de vânzare cumpărare nu are aptitudinea de a produce efectul translativ de proprietate - specific convenţiilor cu această natură juridică - de la autorul reclamantei apelante către pârâta intimată, pentru că cel dintâi nu a fost parte la perfectarea actului juridic respectiv, şi nici nu a dat Primăriei Glina mandat spre a-l reprezenta la încheierea contractului. În aceste condiţii, faţă de rigorile impuse de principiul relativităţii actelor juridice civile, contractul menţionat nu putea constitui fundament al dobândirii de către pârâtă a proprietăţii asupra terenului în litigiu, teren pe care a efectuat şi chiar a finalizat până la data sesizării instanţei cu acţiunea pendinte lucrări de realizare a autostrăzii A2.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că acelaşi contract este afectat de viciul nerespectării formei autentice, care era impusă ca şi condiţie ad validitatem.

Instanţa de apel a mai remarcat că reclamanta apelantă nu a înţeles să formuleze o acţiune în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., însă această constatare nu este de natură a fundamenta o concluzie în sensul inadmisibilităţii acţiunii pendinte, astfel cum a susţinut pârâta în apărare, întrucât, chiar în situaţia în care ar triumfa într-un asemenea demers juridic, atingerea adusă dreptului său de proprietate nu ar putea fi complet remediată, câtă vreme terenul său este ocupat de lucrări care fac parte din structura a unui obiectiv de utilitate publică de interes naţional, şi anume de autostrada A2 Bucureşti-Cernavodă.

Curtea a apreciat că situaţia de fapt astfel creată are consecinţe echivalente unei exproprieri, pentru că reclamanta apelantă este lipsită de posibilitatea de a exercita atributele dreptului său de proprietate, astfel cum acestea îi sunt conferite de art. 480 din C. civ., conform căruia „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”, şi respectiv, de art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie, conform căruia „(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală. (3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.”

În lumina dispoziţiilor normative enunţate, Curtea a reţinut că exproprierea constituie o limită care poate fi impusă exercitării dreptului de proprietate privată, însă ea poate opera sub rezerva unor condiţii, printre acestea înscriindu-se aceea de a se plăti proprietarului expropriat o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Or, în speţă, reclamanta apelantă a solicitat instanţei tocmai acest lucru, respectiv să stabilească despăgubirea care i se cuvine pentru lipsirea de dreptul de proprietate asupra bunului său, în cadrul legal reprezentat de Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 198/2004.

Conform art. 4 din Legea nr. 33/1994 „(1) Cei interesaţi pot conveni atât asupra modalităţii de transfer al dreptului de proprietate, cât şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, cu respectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de fond, de formă şi de publicitate, fără a se declanşa procedura de expropriere prevăzută în prezenta lege.

În cazul în care acordul de voinţă al părţilor priveşte numai modalitatea de transfer al dreptului de proprietate, dar nu şi cuantumul sau natura despăgubirii, instanţele judecătoreşti vor lua act de înţelegerea părţilor şi vor stabili numai cuantumul sau natura despăgubirii, potrivit cap. IV din prezenta lege.”

Din economia acestei dispoziţii a legii speciale reiese că legiuitorul a prevăzut posibilitatea, pentru părţile interesate, de a conveni asupra modalităţii de transfer al dreptului de proprietate, precum şi asupra naturii şi cuantumului despăgubirii, cu respectarea condiţiilor de fond, formă şi publicitate, fără a declanşa procedura de expropriere prevăzută de lege.

Cum contractul de vânzare cumpărare din 1992 încheiat între Primăria com. Glina şi CN B. SA (instituţia antecesoare a entităţii intimate) nu respectă cerinţa formei autentice, şi nici nu conţine acordul autorului reclamantei pentru transmiterea către antecesoarea pârâtei a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.092,75 mp în privinţa căruia s-a încheiat respectiva convenţie, nu se poate reţine existenţa unui acord expres asupra modalităţii de transfer al dreptului de proprietate, în sensul prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Pe de altă parte însă, nu poate fi ignorată împrejurarea atestată prin înscrisurile aflate la filele 183-191, respectiv aceea că antecesoarea pârâtei intimate (CN B SA) a virat semnatarei vânzătoare (Primăria Glina) suma de bani stabilită cu titlu de preţ prin contractul respectiv, iar autorul reclamantei apelante (C.) a semnat tabelul anexă la acest contract privind încasarea sumei de 54.636 lei remisă de Primăria Glina cu titlu de echivalent valoric al terenului ce a fost menţionat în contractul din 1992 - teren pentru care acesta avea vocaţia (la epoca respectivă) la reconstituirea dreptului de proprietate.

În condiţiile în care autorul reclamantei apelante nu a înţeles să formuleze o acţiune în revendicare pentru a redobândi posesia bunului (şi nici reclamanta, după decesul acestuia), iar acest autor a achiesat la preluarea de către pârâtă a terenului prin încasarea sumei acordate cu titlu de echivalent valoric de către expropriator, precum şi faţă de împrejurarea că s-a produs o preluare efectivă în posesie a acestui bun de către pârâtă, bun care a fost afectat ulterior unui obiectiv de utilitate publică de interes naţional, se desprinde concluzia că existenţei consimţământului ambelor părţi cu privire la transmiterea dreptului de proprietate de la reclamantă la unitatea administrativ-teritorială, divergenţele purtând asupra întinderii dreptului la despăgubiri al reclamantei apelante (succesoare în drepturi a proprietarului de la data preluării bunului), chestiune asupra căreia instanţa de judecată are competenţa să se pronunţe, conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, la cererea oricăreia dintre părţi.

Curtea a mai reţinut că situaţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, constituie cazuri de excepţie de la regula potrivit căreia instanţa civilă nu poate fi sesizată decât de către expropriator în condiţiile art. 21 din lege, şi numai după parcurgerea procedurii premergătoare speciale reglementate în art. 5-20.

Astfel, deşi pentru terenul în litigiu nu au fost parcurse integral formalităţile prealabile prevăzute de lege, expropriatul are deschisă calea unei acţiuni civile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, în contextul dispoziţiilor art. 4 din această lege, dispoziţii ale căror rigori sunt respectate, potrivit considerentelor expuse în precedent.

Autorul reclamantei a suferit o privare de bunul său, justificată de realizarea unei lucrări de utilitate publică, situaţie în care, potrivit art. 44 alin. (3) din Constituţia României, privarea de proprietate trebuie însoţită de o despăgubire justă, de natură să reflecte valoarea reală a suprafeţei de teren de care a fost deposedat.

În speţă, nu poate fi ignorat faptul că probatoriul administrat (reprezentat de acte juridice valide, care emană de la o autoritate publică - Primăria Glina) atestă că autorul reclamantei a încasat efectiv, încă din anul 1992, suma de 54.535 lei cu titlu de echivalent valoric al terenului pe care antecesoarea pârâtei l-a preluat de la acesta. Având în vedere această cauză juridică a plăţii astfel realizate către autorului reclamantei, este de domeniul evidenţei faptul că suma respectivă are natura juridică a unei despăgubiri, care are însuşirea de a fi prealabilă, atâta vreme cât ea a fost oferită şi acceptată de beneficiar înainte de a se fi finalizat procedurile specifice unei exproprieri perfecte.

În condiţiile în care beneficiarul despăgubirii astfel acordate a înţeles să o încaseze fără obiecţiuni şi fără a formula ulterior vreo contestaţie relativ la întinderea dreptului său de creanţă (supus termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), Curtea a apreciat suma astfel plătită autorului reclamantei apelante se impune a fi prezumată ca reprezentând o despăgubire dreaptă.

Apărarea apelantei reclamante, în sensul că autorul său nu ar fi încasat suma ce este consemnată cu titlu de despăgubire în tabelul anexă menţionat, nu a fost reţinută, în condiţiile în care actul juridic în care sunt consemnate plăţile făcute de Primăria Glina - din suma pe care a primit-o de la CN B. SA. în baza contractului din 1992 - către proprietari (ale căror titluri de proprietate nu fuseseră încă emise) conţine semnătura olografă a respectivului autor la rubrica „semnătura de primire”.

Faţă de situaţia reţinută, Curtea constată că echivalentul valoric al terenurilor în litigiu a intrat în patrimoniul fostului proprietar (C.), înlocuind terenul (cu suprafaţa totală de 1.092,75 m.p) preluat în posesie de expropriator, astfel încât nu pot fi privite ca fondate pretenţiile reclamantei, de a se stabili o nouă despăgubire pentru exproprierea de fapt ce a operat în timpul vieţii autorului său.

Având în vedere concluziile reţinute, Curtea a menţinut soluţia primei instanţe.

Împotriva Deciziei civile nr. 162 din 07 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii, deoarece, deşi din considerentele deciziei pronunţate rezultă că instanţa de apel a constatat că în cauză a operat o expropriere de fapt, „fără a se fi procedat în prealabil la emiterea unui act juridic de autoritate prin care să se fi produs efectul translativ de proprietate”, iar pe de altă parte a statuat că respectivul contract de vânzare - cumpărare încheiat în 1992 nu are aptitudinea de a produce efectul translativ de proprietate, fiind afectat de viciul nerespectării formei autentice, instanţa a respins apelul cu motivarea că, din înscrisurile depuse la dosar de Primăria Glina rezultă că autorul reclamantei ar fi încasat suma de 54.636 lei, semnând în acest sens tabelul anexă la contractul de vânzare-cumpărare din 1992.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta arată că instanţa de apel a interpretat greşit aceste înscrisuri, deoarece tabelul despre care instanţa susţine că a fost semnat de autorul reclamantei în ce priveşte încasarea sumei de 54.636 lei este în mod indubitabil, o anexă a contractului de vânzare-cumpărare din 30 noiembrie 1992. Or, dacă respectivul contract este nul (în principal pentru că nu a fost încheiat în forma autentică ), este evident că toate anexele şi accesoriile sale sunt de asemenea nule, conform principiului qoud nullum est, nullum producit effectum.

Nerespectarea formei cerute ad validitatem fiind cauză de nulitate absolută şi totală, este evident că şi anexele contractului au suferit aceeaşi sancţiune. Nulitatea absolută are efecte retroactive (ex tunc), până la momentul încheierii actului juridic.

Prin urmare, instanţa de apel şi-a motivat decizia pe considerente contradictorii, pe de o parte stabilind că acest contract de vânzare-cumpărare încheiat în 1992 nu poate produce efecte juridice, iar pe de altă parte conferind eficienţă tabelului, care este o anexă a aceluiaşi contract.

Mai mult decât atât, tabelul respectiv este contrazis de probele administrate, respectiv cele două extrase de carte funciară recente (27 martie 2015), din care reiese că la ambele numere cadastrale, reclamanta figurează ca şi proprietar.

Recurenta mai arată că a depus la dosar declaraţie cu oferta de preţ, care poartă ştampila CN B. SA. şi care în mod cert a fost completată mult mai târziu, după emiterea titlului de proprietate (1993), conform celor arătate în conţinutul ei.

Or, în condiţiile în care autorul reclamantei ar fi încasat suma de bani cu titlu de despăgubiri în anul 1992, în mod cert ar fi operat şi transferul dreptului de proprietate din patrimoniul expropriatului în cel al expropriatorului.

Este absurdă teoria conform căreia CN B. SA. ar fi achitat suma de bani totală a despăgubirilor către Primăria Glina şi că Primăria ar fi atribuit aceste despăgubiri fiecărui proprietar în parte, iar ulterior nimeni nu s-ar mai fi interesat de transferul dreptului de proprietate. Vorbim despre un obiectiv de interes naţional extrem de important (Autostrada A2), despre sume de bani enorme şi despre suprafeţe de teren foarte mari.

Mai mult decât atât, este greu de conceput că, în cadrul unei proceduri de expropriere pentru construirea unei autostrăzi, despăgubirile s-au acordat pe un simplu tabel.

În opinia recurentei, tabelul a fost întocmit prealabil şi conţine un acord al proprietarilor ce urmau a fi expropriaţi cu privire la cuantumul despăgubirilor.

În momentul în care aceştia ar fi încasat banii respectivi, în mod cert ar fi fost întocmite documente valabile în vederea operării transferului dreptului de proprietate.

În plus, nu există niciun alt înscris din care să rezulte că aceşti oameni au încasat sumele respective.

Conform ordinului de plată, CN B. SA. a achitat Primăriei Glina, 2.682.764 lei în 13 iulie 1992.

În lipsa oricăror alte documente, putem interpreta că Primăria Glina a achitat proprietarilor toată această sumă în numerar, lucru care este greu de imaginat. Mai departe, se pune problema cum a justificat Primăria Glina către CN B. SA. că a achitat această sumă tuturor proprietarilor expropriaţi.

Prin urmare, apreciază recurenta că instanţa de apel a interpretat greşit acest înscris, raportat pe de o parte la nulitatea actului de vânzare-cumpărare şi, pe de altă parte, interpretând eronat celelalte probe (înscrisuri) care dovedesc cu totul altceva.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs se susţine că instanţa de apel a lăsat nesoluţionată problema dedusă judecăţii.

În considerente instanţa arată că cererea de chemare în judecată a fost corect întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, chiar dacă „pentru terenul în litigiu nu au fost parcurse integral formalităţile prealabile prevăzute de lege”.

Pe de altă parte, cele două extrase de carte funciară pentru informare dovedesc că, inclusiv la acest moment, terenul este în proprietatea reclamantei.

În aceste condiţii, reclamanta nu mai pot promova o altă cerere întemeiată pe dispoziţiile legii speciale în materie de expropriere, întrucât se va invoca autoritatea de lucru judecat.

Instanţa de apel face referire în considerente la o acţiune în revendicare „pentru a redobândi posesia bunului”, fără a avea în vedere că pierderea bunului este ireversibilă, atât timp cât pe aceste terenuri a fost construită autostrada A2.

Prin urmare, efectul subsecvent al admiterii acţiunii, respectiv transferul dreptului de proprietate ca urmare a achitării despăgubirilor, nu va mai putea fi niciodată realizat. Acest lucru înseamnă că respectivele terenuri vor fi ocupate de autostradă nelimitat în timp, fără ca transferul dreptului de proprietate să mai poată opera vreodată.

Or, în momentul în care reclamanta a decis să se adreseze instanţei, achitând onorarii de avocat şi de expert, este evident că a avut intenţia fermă de a soluţiona acest litigiu.

Pe de altă parte, judecătorul este obligat să soluţioneze litigiul, acest principiu fundamental de drept fiind reglementat în mod distinct de art. 5 din N.C.P.P.

În condiţiile existente la acest moment, reclamanta nu mai are nicio cale legală de a remedia această atingere gravă adusă dreptului său de proprietate. Deşi s-a adresat instanţei, fondul litigiului a rămas nesoluţionat, terenul rămânând în continuare în aceeaşi situaţie nelămurită.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în cadrul căruia recurenta susţine că hotărârea cuprinde motive contradictorii, deoarece, pe de o parte s-a reţinut nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1992, iar pe de altă parte, s-a considerat ca fiind valabil tabelul anexă la contract, deşi ar fi trebuit ca sancţiunea nulităţii să afecteze şi această anexă, nu poate fi primit, pentru următoarele considerente:

În primul rând, critica este încadrată greşit de recurentă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece acest motiv de recurs presupune existenţa unor contradicţii logice în cadrul motivării, prin reţinerea unor considerente care să se contrazică reciproc. Or, ceea ce susţine recurenta este faptul că nulitatea actului principal atrage şi nulitatea actului accesoriu, ceea ce ar constitui o aplicare greşită a principiilor efectelor nulităţii actului juridic, critică încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În al doilea rând, o astfel de critică este nefondată, deoarece recurenta face confuzie între actul juridic, în sens de negotium iuris şi înscrisul constatator al actului juridic, în sens de instrumentum probationis. În primul sens, actul juridic este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret, iar în cel de-al doilea sens, actul desemnează înscrisul constatator al manifestării de voinţă, adică suportul material care consemnează sau redă operaţiunea juridică.

Nulitatea reţinută de instanţa de apel are în vedere operaţiunea juridică de vânzare-cumpărare în sens de negotium, întrucât cu privire la acest act juridic instanţa a reţinut că nu are aptitudinea de a produce transferul dreptului de proprietate, deoarece autorul reclamantei nu a fost parte în contract, iar actul nu respectă cerinţa de formă ad validitatem.

Nulitatea, aşa cum corect arată recurenta, afectează şi anexa la contract, însă tot în sens de negotium, consecinţa fiind aceea că nici contractul şi nici anexa nu pot genera efectul juridic specific vânzării, respectiv, transferul dreptului de proprietate.

Însă, nulitatea acestor acte juridice nu înlătură funcţia lor probatorie, astfel încât, privite ca instrumentum, înscrisurile pot fi folosite ca probe în dovedirea prestaţiilor efectuate în temeiul actelor juridice nule.

În speţă, prestaţia reţinută de instanţa de apel ca fiind dovedită prin înscrisul reprezentat de tabelul anexă la contract este plata sumei de 54.636 lei către autorul reclamantei, cu titlu de echivalent valoric al terenului în suprafaţă de 1.092,75 mp.

În ceea ce priveşte critica recurentei, în sensul că nu s-ar fi făcut dovada că autorul său ar fi încasat suma menţionată, curtea de apel a reţinut că tabelul anexă, în care sunt consemnate plăţile făcute de Primăria Glina, din suma pe care a primit-o de la CN B. SA. în baza contractului din 1992, către proprietari (ale căror titluri de proprietate nu fuseseră încă emise) conţine semnătura olografă a respectivului autor la rubrica „semnătura de primire”.

Recurenta nu a contestat semnătura autorului său, în procedura verificării de scripte sau în procedura falsului, situaţie în care nu se poate reţine că autorul reclamantei nu ar fi semnat respectivul înscris.

Susţinerea reclamantei, în sensul că tabelul respectiv ar fi contrazis de probele administrate, precum şi prezumţiile simple pe care recurenta le invocă pentru a răsturna situaţia de fapt ce rezultă din înscrisul menţionat, sub aspectul dovedirii împrejurării că autorul său a încasat efectiv suma menţionată în tabelul anexă la contract, constituie aspecte ce vizează eventuala netemeinicie a soluţiei pronunţate în apel.

Astfel, susţineri potrivit cărora, dacă autorul reclamantei ar fi încasat suma de bani cu titlu de despăgubiri în anul 1992, în mod cert ar fi operat şi transferul dreptului de proprietate din patrimoniul expropriatului în cel al expropriatorului, sau că teoria CN B SA. ar fi absurdă, deoarece importanţa obiectivului de interes naţional nu ar fi permis ca despăgubirile să se acorde pe baza unui simplu tabel şi fără a se asigura transferul dreptului de proprietate, ori problema modului în care primăria a justificat către CN B. SA. achitarea sumelor către proprietarii expropriaţi, nu reprezintă critici de nelegalitate, ci tind la schimbarea situaţiei de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, ceea ce nu se poate obţine pe calea recursului. Potrivit prevederilor art. 304 C. proc. civ., calea extraordinară de atac a recursului permite aducerea în faţa instanţei de recurs a unor critici care să vizeze exclusiv aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, motivele de recurs fiind limitate la cele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. În speţă, recurenta este nemulţumită de modul în care instanţa a valorificat probatoriul administrat, ceea ce excede motivelor de recurs prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel a interpretat greşit tabelul anexă la contract, acesta fiind lovit de nulitate, conform principiului qoud nullum est, nullum producit effectum.

Acest motiv de recurs este impropriu invocat, deoarece, prin act juridic dedus judecăţii, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu se poate înţelege o probă administrată în cauză, ci numai actul juridic în sens de negotium.

Or, aşa cum s-a reţinut anterior, instanţa de apel a avut în vedere, la pronunţarea soluţiei, caracterul de instrumentum al actului, apreciind că acesta face dovada plăţii despăgubirii către autorul reclamantei. Ca atare, critica invocată de recurentă nu se circumscrie acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare şi valorificare a probei cu înscrisul respectiv, ceea ce nu poate constitui motiv de modificare sau casare a deciziei recurate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a lăsat nesoluţionată problema dedusă judecăţii, deoarece, nefiind admisă acţiunea sub aspectul acordării despăgubirii, nu s-a produs nici efectul subsecvent al transferului dreptului de proprietate.

Înalta Curte constată că această critică este în afara limitelor judecăţii, astfel cum au fost determinate chiar de reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, conform principiului disponibilităţii. Prin acţiune s-a solicitat exclusiv acordarea de despăgubiri pentru exproprierea în fapt a imobilului, nefiind formulat un petit care să vizeze aspectul referitor la transferul dreptului de proprietate.

În apel, reclamanta a arătat că interesul unei astfel de critici s-ar justifica prin aceea că terenul ocupat de autostradă încă figurează înregistrat pe numele său în evidenţele de publicitate imobiliară şi în evidenţele fiscale. Or, acţiunea formulată de reclamantă, limitată la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor, nu ar fi putut avea ca finalitate rezolvarea problemei legate de necesitatea rectificării înscrierilor în cartea funciară şi a evidenţelor fiscale.

Constatând, pe baza probatoriului administrat, că autorul reclamantei a beneficiat de o despăgubire dreaptă şi prealabilă, anterioară ocupării terenului de către stat prin efectuarea lucrării de utilitate publică, singura soluţie procedurală pe care o putea pronunţa instanţa, raportat la obiectul învestirii, era aceea a respingerii acţiunii, instanţa neputând dispune alte măsuri cu privire la situaţia juridică a terenului în litigiu, chiar dacă reclamanta ar justifica un interes în acest sens.

Dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., invocate de recurentă în finalul memoriului de recurs, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece litigiul a început anterior intrării în vigoare a aceste legi, fiind guvernat de C. proc. civ. din 1865, astfel cum prevede art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 162 din data de 7 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2015.