Revindication of land restored under Law 18/1991 versus claimed usucapion based on precarious detention for agricultural use

Decizia nr. 2229/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/3/2009, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D., E., F., G. şi H., solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul situat în oraşul Voluntari, în suprafaţă de 4.050 mp, obligarea pârâţilor să îşi ridice toate construcţiile edificate pe terenul proprietatea reclamantei, obligarea acestora la plata unor daune cominatorii de câte 1.000lei/zi întârziere şi la plata cheltuielilor de judecată.

Pe cale reconvenţională, prin cereri reconvenţionale precizate de mai multe ori pe parcursul judecăţii, pârâţii C., D., B. şi E. au solicitat să se constate nulitatea absolută a actului de alipire din 21 mai 2008 şi a actelor subsecvente, nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 martie 2007, contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 17 mai 1999, contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 07 august 2007, contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 03 februarie 1996, contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 martie 2007, titlului de proprietate din 04 decembrie 1997, procesului verbal de punere în posesie din 06 octombrie 1997, pentru cauză falsă, imorală şi fraudă la lege şi să se constate uzucapiunea de 30 ani pentru imobilul situat în Voluntari, începând cu anul1970.

Pârâta I. (fostă E.) a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu motivarea că soacra sa a fost aceea care a edificat casa pe care pârâta o ocupă.

Pârâta D. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

Pârâtul G. a formulat cerere reconvenţională şi a invocat uzucapiunea de 30 ani, cu motivarea că ocupă acest teren din anul 1973, teren pe care l-a îngrijit împreună cu tatăl său, comportându-se ca un proprietar.

Reclamanta-pârâtă A. a depus întâmpinare la cererile reconvenţionale şi a invocat excepţia lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare şi a actului de alipire, respectiv, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în cadrul cererilor reconvenţionale, a Primăriei Oraşului Voluntari.

La termenul de judecată din 15 decembrie 2010 s-a învederat tribunalului că pe parcursul judecăţii a survenit decesul pârâţilor F. şi H.

La data de 15 iunie 2011 reclamanta a depus cerere de renunţare la judecata cu pârâţii F. şi H., urmând să se judece cu succesorii acestora, în nume personal, respectiv cu J., K., L., G., B., C., D. şi I., introduşi în cauză prin cererea aflată la fila 436.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 18 aprilie 2012, tribunalul, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunţarea reclamantei-pârâte A. la judecata împotriva pârâţilor H. şi F.; a respins excepţia lipsei de interes privind cererile reconvenţionale având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 07 august 2007 la B.N.P., M. și N., încheiat între O. şi P. şi reclamanta A., a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 martie 2007 la B.N.P., M.

și N., încheiat între R. (căsătorit cu S.) şi reclamanta A. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 martie 2007 la B.N.P., M. și N., încheiat între T., U. şi reclamanta A., precum şi a actului de alipire autentificat din 20 mai 2008 la B.N.P., M. și N. încheiat de reclamantă; a admis în parte excepţia tardivităţii completării cererilor reconvenţionale, respectiv numai în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate din 04 decembrie 1997 emis pentru R. în baza Legii nr. 18/1991 şi a procesului verbal de punere în posesie emis în baza acestui titlu, precum şi a constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 17 mai 1999 la B.N.P., V., încheiat între R.

şi S. şi T., U. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 03 februarie 1996 la B.N.P., X., încheiat între R. şi S. şi O. şi P.; a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii completării cererilor reconvenţionale în ceea ce priveşte chemarea în judecată în calitate de pârâţi privind pe T., U., R. (pe cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare), S., O. şi P., părţi în contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 07 august 2007, din 30 martie 2007 şi din 30 martie 2007; a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii precizării cadrului procesual pe cererea principală; a disjuns capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate din 04 decembrie 1997 emis pentru R.

în baza Legii nr. 18/1991 şi a procesului verbal de punere în posesie emis în baza acestui titlu precum şi a constatării nulităţii a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 17 mai 1999 la B.N.P., V., încheiat între R. şi S. şi T., U. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 03 februarie 1996 la B.N.P., X., încheiat între R. şi S. şi O. şi P., cu formarea unui nou dosar; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Primăria Oraşului Voluntari şi Primăria com. Dobroieşti pentru cererile principală şi reconvenţionale care au fost păstrate în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 1824 din 3 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis cererea principală, astfel cum a fost precizată şi restrânsă, formulată de reclamanta-pârâtă A. în contradictoriu cu pârâţii-reclamanţi B., C., D., I. (fostă E.) , şi pârâţii L., G., J., R., S., T., U., O., P.; a obligat pârâţii-reclamanţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul proprietatea reclamantei, identificat potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat de expertul Z., astfel: pârâţii-reclamanţi J.

şi K. terenul în suprafaţă de 279 mp, delimitat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză tehnică prin pct. 10-11-12-13-14-10, cu următoarele vecinătăţi: la nord str...., la est necunoscut, la sud necunoscut, la vest H. (fost terenul defunctului pârât H.); pârâtul reclamant G. terenul în suprafaţă de 286 mp, delimitat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză tehnică prin punctele 15-16-17-18-19-16, cu următoarele vecinătăţi: la nord str. ..., la est F., la sud necunoscut, la vest necunoscut; pârâţii-reclamanţi L. şi G. terenul în suprafaţă de 351mp, delimitat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză tehnică prin pct. 16-20-21-22-18-17, cu următoarele vecinătăţi: la nord str.

Iuliu Prodan, la est necunoscut, la sud D., la vest G. (fost terenul defunctului pârât F.); pârâţii-reclamanţi B. şi Ioana terenul în suprafaţă de 555 mp, delimitat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză tehnică prin pct. 10-11-12-13-14-10, cu următoarele vecinătăţi: la nord str. ..., la est necunoscut, la sud necunoscut, la vest necunoscut; pârâtele-reclamante D. şi E. terenul în suprafaţă de 491 mp, delimitat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză tehnică prin pct. 23-22-28-32-33-34-35-23, cu următoarele vecinătăţi: la nord F.

şi necunoscut, la est necunoscut, la sud SN Y. SA, la vest necunoscut; a omologat raportul de expertiză tehnică specialitatea topografie efectuat de către expert Z. (filele 232-236, vol. I); a obligat pârâţii-reclamanţi să ridice construcţiile edificate pe terenul proprietatea reclamantei-pârâte; a autorizat reclamanta-pârâtă să ridice aceste construcţii pe cheltuiala pârâţilor-reclamanţi, în caz de refuz al acestora; a omologat raportul de expertiză tehnică specialitatea construcţii civile efectuat de către expertul tehnic A.A. (filele 253-257, vol.

I); s-au respins cererile reconvenţionale, astfel cum au fost completate şi modificate, formulate în contradictoriu cu pârâtele Primăria Oraşului Voluntari şi Primăria com. Dobroești, pentru cererile principală şi reconvenţionale care au fost păstrate în cauză, ca fiind formulate împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; s-au respins în rest cererile reconvenţionale, astfel cum au fost completate şi modificate, ca fiind neîntemeiate; au fost obligaţi pârâţii-reclamanţi B. şi C., D., I. (fostă E.) , L., G.

şi J. la plata către reclamanta-pârâtă A. a sumei de 12.780,00 lei (taxe de timbru şi onorarii experţi).

S-a luat act că pârâţii R., S. şi O. nu au solicitat cheltuieli de judecată; s-au respins cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată formulate de pârâţii-reclamanţi, ca neîntemeiate.

Potrivit art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 cheltuielile în cuantum de 1.443,08 lei, reprezentând taxă de timbru parţială datorată pârâta-reclamantă D., pentru care au fost admise cererile de ajutor public judiciar, au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Asupra cererii principale, astfel cum a fost precizată şi restrânsă, tribunalul a reţinut că reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii menţionaţi, solicitând obligarea lor să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul situat în oraşul Voluntari, str. ..., în suprafaţă de 4.050 mp, obligarea pârâţilor să îşi ridice toate construcţiile edificate pe terenul proprietatea reclamantei, precizările şi restrângerea cererii privind, în fapt, restrângerea cadrului procesual pasiv.

Din probatoriul administrat de reclamantă a rezultat că aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 martie 2007 la B.N.P., M. şi transcris la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară din 02 aprilie 2007, pentru suprafaţa de 3.218,6 mp (3.243,405 mp din măsurători), prin cumpărare de la R., care, la rândul său, îl deţinea de la autorii săi prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 (filele 19-20), prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 07 august 2007 la B.N.P., M. şi transcris sub din 08 august 2007, încheiat cu vânzătorii O. şi P. pentru suprafaţa de 550 mp (551,00 mp din măsurători), care, la rândul lor, îl deţineau de la soţii R. şi S. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 03 februarie 1998, aceştia, la rândul lor, deţinându-l de la autorii lor, prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 (filele 13-14) şi prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 martie 2007 la B.N.P., M. și N., transcris din 02 aprilie 2007, încheiat cu vânzătorii T. şi U., pentru suprafaţa de teren de 254,4 mp (din acte 256,13 mp), care, la rândul lor, îl deţineau de la soţii R. şi S. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 03 februarie 1998, aceştia din urmă deţinându-l de la autorii lor prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 (filele 6-7).

Ulterior, aceste suprafeţe de teren au fost alipite prin actul autentificat din 20 mai 2008 la B.N.P., M., transcris din 21 mai 2008 (fila 4).

În ceea ce îi priveşte pe pârâţi, tribunalul a reţinut că aceştia nu i-au putut opune reclamantei un titlu de proprietate, astfel că, potrivit art. 480 C. civ. acţiunea reclamantei apare ca fiind întemeiată.

Pentru a paraliza acţiunea reclamantei, pârâţii au solicitat să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 30 martie 2007, din 07 august 2007 şi din 30 martie 2007 (în limita în care instanţa a rămas învestită după disjungere), precum şi a actului de alipire a terenurilor, act autentificat din 20 mai 2008, însă aceştia nu au administrat probe din care să rezulte motivele de nulitate invocate, în principal frauda la lege, deşi sarcina probei le revenea, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 1169 C. civ., astfel că tribunalul a respins, ca nefondate, aceste capete de cerere.

Referitor la apărarea pârâţilor privind uzucapiunea, tribunalul a reţinut, pe baza declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, că aceştia au deţinut şi folosit terenul în litigiu pornind de la o detenţie precară.

Astfel, martorul B.B. a declarat că locuieşte în zonă din anul 1986, că ştie că terenul i-a fost dat în folosinţă numitei D., iar pentru folosinţa terenului aceasta trebuia să plătească ceva la primărie (filele 634,635), martorul C.C. a declarat că terenul a fost împărţit în anul 1978 oamenilor din zonă, care au încheiat contracte cu primăria pentru ceea ce cultivau pe teren, iar construcţiile din zonă au fost edificate după anul 1989 (filele 636-637), iar martorul D.D. a declarat şi el că, încă din 1977, „dl primar a oferit acest teren cu contract de agricultură ca să îl folosim, să-l cultivăm şi să dăm ceva la primărie” (filele 638-638).

Potrivit dispoziţiilor art. 1853 C. civ., actele exercitate sub un nume precar nu constituie o posesie sub nume de proprietar, iar potrivit art. 1855 C. civ., când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat această calitate, dacă nu este probă contrarie.

Tribunalul a constatat că o astfel de probă nu a fost administrată de către pârâţi, care nu au făcut dovada intervertirii detenţiei precare într-o posesie utilă, sub nume de proprietar.

Instanţa a mai reţinut, în sprijinul aceleiaşi concluzii, că declaraţiile martorilor se coroborează cu Decizia nr. 1567 din 02 noiembrie 1986 emisă de Cooperativa Agricolă de Producție Dobroeşti, din care rezultă că, la acea dată, terenul în suprafaţă de 150 mp era deţinut în mod nelegal de către numitul E.E. (fila 66). Instanţa a reţinut că înscrisul sub semnătură privată depus la fila 617, denumit „chitanţă”, în baza căruia se pretinde de către pârâţii-reclamanţi J. și K. dobândirea dreptului de proprietate de la numitul F.F., este lipsit de valoare juridică, întrucât nu poartă semnăturile părţilor, iar pe de altă parte, el este contrazis de titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra acelor terenuri în favoarea antecesorului în drepturi al reclamantei, ceea ce înseamnă, implicit, că proprietarul iniţial nu a fost niciodată numitul F.F., invocat ca fiind autor în ceea ce priveşte transmiterea dreptului de proprietate şi de către ceilalţi pârâţi-reclamanţi.

În ceea ce priveşte continuitatea pretinsei posesii, tribunalul a reţinut că aceasta a fost viciată încă din anul 1991, când adevăraţii proprietari au formulat cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate, aspecte relevate şi de către martorul G.G., care a arătat că pentru aceste terenuri au fost conflicte între cei ce folosesc fără drept terenurile şi proprietarii recunoscuţi de lege (filele 632-633).

Prima instanţă a mai reţinut că terenurile în litigiu au fost restituite încă din anul 1997, prin titlul de proprietate din 04 decembrie 1997, emis în baza Legii nr. 18/1991 şi transcris din 29 ianuarie 1998, dată la care pretinsa posesie şi-a pierdut caracterul de publicitate.

De asemenea, nici buna credinţă, invocată pentru constatarea uzucapiunii de scurtă durată nu mai poate fi reţinută ulterior emiterii titlului de proprietate, cu atât mai mult cu cât, potrivit depoziţiei martorului G.G., pentru aceste terenuri au fost conflicte între cei ce folosesc fără drept terenurile şi proprietarii recunoscuţi de lege, urmate de formularea unor plângeri penale (filele 632-633).

Întrucât pârâţii-reclamanţi nu au înscris terenul şi construcţiile în evidenţele primăriei locale, aceştia nu au plătit niciodată impozite, nefiind îndeplinită condiţia publicităţii.

Aşa fiind, tribunalul a respins cererile reconvenţionale cu privire la capetele privind constatarea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin efectul uzucapiunii, iar pe cale de consecinţă, a respins şi cererile privind accesiunea imobiliară asupra construcţiilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 482 şi art. 494 C. civ.

Tribunalul nu a putut reţine nici construirea acestora cu bună credinţă, pe de o parte, pentru că ele au fost edificate după anul 1989, cu excepţia puţului edificat de B., fără ca pârâţii-reclamanţi să facă dovada că ele sunt edificate cel puţin anterior formulării cererilor de restituire pe Legea nr. 18/1991, deci anterior eliberării titlului de proprietate pe numele autorului R.

Cu referire la construcţiile edificate după anul 1991, tribunalul a reţinut că ele nu au fost edificate cu autorizaţii de construire potrivit Legii nr. 50/1991, nici nu sunt înscrise în circuitul civil ca efect al intabulării, ori cel puţin a înscrierii lor la administraţia financiară locală, astfel că ele sunt nelegale. Aceeaşi situaţie a fost reţinută şi în privinţa construcţiilor edificate anterior anul 1991, faţă de prevederile Decretului nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a construcţiilor şi ale Legii nr. 5/1973.

În sfârşit, cu privire la toate capetele din cererea reconvenţională, tribunalul a reţinut formularea cu vădită rea-credinţă a pretenţiilor din cererile reconvenţionale, întrucât chiar reclamanţii-pârâţi au susţinut că au formulat la rândul lor cereri pe Legea nr. 18/1991, încercând să obţină titluri de proprietate asupra terenurilor pe care le deţineau, cereri care nu au fost soluţionate favorabil de către primărie, rezultând implicit că acestora li s-au adus la cunoştinţă şi motivele acestui refuz, necontestat în vreun fel în instanţe, potrivit dispoziţiilor Legii speciale.

Împotriva sentinţei civile nr. 1824 din 03 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a declarat apel reclamanta D.

Prin Decizia civilă nr. 116/A din 3 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.

Cu privire la situaţia de fapt, instanţa de apel a reţinut că terenul litigios a fost dobândit de către R., ca bun propriu (cu titlu de moştenire de pe urma părinţilor), prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991. În favoarea lui R. a fost emis titlul de proprietate din 04 decembrie 1997 de către Comisia Judeţeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate.

Din suprafaţa totală de 4.023 mp dobândită în temeiul Legii nr. 18/1991, a vândut prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 03 februarie 1998 suprafaţa de 550 mp către O. şi P. şi suprafaţa de 254,4 mp către U., căsătorită cu T., prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 mai 1999.

Ulterior, R. a înstrăinat lui A. suprafaţa de 3.218,6 mp prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 martie 2007 la B.N.P., M. şi transcris la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară din 02 aprilie 2007.

A. a dobândit suprafaţa de 550 mp de la O. şi P. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 07 august 2007 la B.N.P., M. şi transcris din 08 august 2007 şi suprafaţa de 254, 4 mp de la T., U., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub din 30 martie 2007 la B.N.P., M. și N., transcris din 02 aprilie 2007

Ulterior, toate suprafeţele de teren dobândite de către A. au fost alipite prin actul autentificat din 20 mai 2008 la B.N.P., M., transcris din 21 mai 2008 (fila 4).

După dobândirea tuturor imobilelor şi alipirea acestora, A. şi-a deschis rolul fiscal în care figurează cu suprafaţa de teren de 4.050 mp pe str. ..., nr. 3.

Terenul cumpărat de A. era ocupat de către B., L., fiul lui F., G., J., fiul lui H., D. şi fiica acesteia E.

În ceea ce o priveşte pe apelanta pârâtă D., aceasta invocă în favoarea sa împrejurarea că a dobândit terenul, pe care îl ocupă în mod efectiv, prin înscrisul sub semnătură privată denumit „chitanţă” emanat de la F.F.

În prezent, D. ocupă în mod efectiv suprafaţa de teren de 491 mp, aşa cum rezultă din raportul de expertiză topografică întocmit de către expertul Z., aflat la filele 232-236, vol. II, dosarul tribunalului.

Pe acest teren se află 2 construcţii, respectiv o casă din lemn acoperită cu carton fără utilităţi, în suprafaţă de 70 mp, construită în anul 1999 şi o casă din BCA, chirpici, lemn, acoperită cu carton, fără utilităţi în suprafaţă de 23 mp, reconstruită în 2003, aşa cum rezultă din raportul de expertiză în construcţii întocmit de către A.A., aflat în dosarul tribunalului, filele 253-257, vol. II.

Instanța de apel a constatat că nu sunt contestate de către părţi următoarele împrejurări: ocuparea suprafeţei de 491 mp de către D. şi fiica acesteia E. şi existenţa a două construcţii pe acest teren.

În drept, cu privire la apelul declarat de către D., instanţa de apel a învederat următoarele:

Prima critică, referitoare la nesuplimentarea probatoriului, a fost înlăturată de către instanţa de apel, reţinându-se că, deşi s-au încuviinţat în apel obiecţiunile împotriva raportului de expertiză topografică efectuat în faţa primei instanţe (obiecţiuni care nu fuseseră încuviinţate de către Tribunalul Bucureşti), din răspunsul expertului a rezultat că toate obiecţiunile formulate de către D. sunt neîntemeiate, deoarece terenul rezultat din alipire a figurat în planul cadastral al reclamantei A., iar Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară a avizat documentaţia cadastrală, înscriind şi loturile componente în cartea funciară.

De asemenea, s-a concluzionat că terenul deţinut de către A. corespunde din punct de vedere al suprafeţei, limitelor şi vecinătăţilor cu menţiunile din cuprinsul titlului de proprietate din 04 decembrie 1997 şi că, din evidenţele pe care expertul le-a avut la dispoziţie, nu a rezultat că terenul pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate ar fi făcut obiectul altei legi speciale.

Expertul topograf a concluzionat că suprafaţa de teren de 491 mp ocupată de către D. face parte din suprafaţa de teren pentru care s-a emis, în temeiul Legii nr. 18/1991, titlul de proprietate din 04 decembrie 1997 şi care a fost dobândită de către A. prin acte translative de proprietate.

Având în vedere concluziile cuprinse în completarea la raportul de expertiză topografică, faptul că acestea se coroborează cu mijloacele probatorii administrate în cauză, respectiv înscrisuri, adresele instituţiilor publice şi declaraţiile de martori, precum şi împrejurarea că apelanta-pârâtă nu a relevat aspecte noi, Curtea a apreciat că nu era util şi pertinent să încuviinţeze alte obiecţiuni la completarea la raportul de expertiză topografică.

Mai mult, instanţa de apel a constatat că noile obiecţiuni formulate reprezintă doar nemulţumiri ale părţii cu privire la răspunsurile oferite de către expert şi nu critici efective.

Având în vedere toate aspectele menţionate, s-a constatat că nu este întemeiată prima critică formulată.

Cea de-a doua critică, referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, a fost considerată ca fiind neîntemeiată. Instanţa de apel a constatat că apelanta D. invocă, pe de o parte, nevalabilitatea titlului reclamantei A., iar pe de altă parte, împrejurarea că terenul ocupat nu corespunde cu terenul deţinut în proprietate de către A.

În acelaşi timp, apelanta D. invocă faptul că a intrat în posesia terenului începând din anul 1970, când acesta era o groapă de gunoi şi că i-a fost atribuit de către autorităţile publice locale în vederea folosinţei, urmând să-i fie atribuit în proprietate.

În ceea ce priveşte valabilitatea titlului de proprietate din 04 decembrie 1997, emis în baza Legii nr. 18/1991 şi a procesului verbal de punere în posesie, curtea de apel a reţinut că acţiunea disjunsă din prezentul dosar, având ca obiect nulitatea acestor acte, a fost respinsă, fiind confirmată valabilitatea actului de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea lui R., autorul cumpărătoarei A.

Având în vedere că titlul de proprietate din 04 decembrie 1997 se bucură de prezumţia de legalitate şi valabilitate, confirmată prin hotărâre judecătorească, curtea a reţinut că toate criticile formulate cu privire la acest aspect sunt neîntemeiate.

Referitor la capătul de cerere, având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 martie 2007 la B.N.P., M. şi transcris la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară dinj 02 aprilie 2007, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 07 august 2007 la B.N.P., M. şi transcris din 08 august 2007, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 martie 2007 la B.N.P., M. și N., transcris din 02 aprilie 2007 şi a actului de alipire autentificat din 20 mai 2008 la B.N.P., M., transcris din 21 mai 2008, pe motivul fraudării Legii, curtea de apel a constatat că apelanta-reclamantă nu a criticat soluţia primei instanţe cu privire la acest capăt de cerere, motiv pentru care soluţia pe acest aspect nu a fost apelată, intrând în puterea lucrului judecat.

Având în vedere că actele translative a dreptului de proprietate asupra terenului, încheiate de A., sunt valabile, nefiind desfiinţate sau anulate, instanţa de apel a apreciat că este probată calitatea procesuală activă a lui A., prin prisma calităţii de proprietar.

În ceea ce priveşte împrejurarea de fapt invocată de apelanta D., în sensul că terenul ocupat de aceasta nu corespunde cu terenul deţinut de către A., instanţa de apel a înlăturat această susţinere, având în vedere probatoriul administrat în cauză.

Astfel, atât prin raportul de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, cât şi prin completarea la raport efectuată în faza procesuală a apelului, a fost identificat terenul deţinut de către A. şi s-a constatat că suprafaţa de 491 mp ocupată de către D. aparţine reclamantei A.

Instanţa de apel a mai reţinut că raportul de expertiză se coroborează cu relaţiile comunicate de către instituţiile publice, din care rezultă că A. figurează ca fiind titulară de rol fiscal cu suprafaţa de 4.050 mp, conform adresei din 30 iulie 2010, aflată la fila 292 din dosarul tribunalului, vol. I.

Curtea a mai reţinut că martorii audiaţi în faţa primei instanţe (C.C., fila 636, volumul II şi D.D., fila 638, vol. II) au relatat că „au venit nişte persoane, care s-au pretins proprietari şi care le-au adus la cunoştinţă acest lucru”.

De asemenea, faptul că, în anul 1998, li s-a adus la cunoştinţa pârâţilor că terenul a fost retrocedat fostului proprietar, în temeiul Legii nr. 18/1991, a fost recunoscut de către G., prin întâmpinarea formulată în apel, aflată la fila 72, dosar Curtea de Apel București, vol. I, şi de către B., prin cererea depusă în apel, fila 376, volumul II, dosar Curtea de Apel București.

Aceste probatorii administrate în cauză nu au fost combătute de către apelantă prin nici un mijloc de probă administrat în cauză, motiv pentru care se constată că nu este fondată critica formulată cu privire la lipsa calităţii procesuale active a reclamantei A.

Ultima critică, referitoare la modul de soluţionare a capătului de cerere din cererea reconvenţională având ca obiect constatarea uzucapiunii, a fost considerată de curtea de apel ca fiind nefondată.

S-a reţinut că apelanta nu a dovedit exercitarea unei posesii utile, în apel nefiind invocat niciun argument suplimentar cu privire la acest aspect.

Privitor la afirmaţia apelantei, în sensul că terenul în suprafaţă de 491 mp i-ar fi fost dat în folosinţă de către primărie, cu obligaţia acesteia de a i-l atribui în proprietate, curtea a reţinut că nu s-a administrat nici un mijloc de probă pentru a se proba titlul cu care terenul a fost acordat apelantei D., respectiv în folosinţă sau în detenţie.

Instanţa de apel, în virtutea rolului său activ, a efectuat, pe parcursul judecării apelului, numeroase adrese prin care a solicitat Primăriei să se transmită relaţii cu privire la terenul deţinut de către D..

Din toate adresele transmise instanţei a rezultat că D. nu figurează ca fiind titular de rol fiscal nici cu teren, nici cu casă şi că nu există nici un contract de închiriere, respectiv de dare în folosinţă cu privire la suprafaţa de teren de 491 mp, ocupată de aceasta.

De asemenea, martorii audiaţi, în faţa primei instanţe au declarat că „primăria a acordat terenul în folosinţă, în vederea cultivării”.

Curtea a apreciat că apelanta ar fi putut face dovada că a primit terenul în condiţiile art. 36 alin. (2)-(3) din Legea nr. 18/1991 şi că ar fi formulat cerere prin care să solicite eliberarea unui Ordin al Prefectului, în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren.

Din păcate, apelanta-pârâtă, deşi a fost asistată de către apărător, nu a făcut nici măcar aceste minime probatorii în favoarea sa, pentru a încerca să probeze titlu cu care a primit terenul de la primărie.

Astfel, în raport de probatoriul administrat în cauză, instanţa de apel a constatat că suprafaţa de teren de 491 mp nu a fost acordată în folosinţă veşnică în vederea construirii sau în folosinţă, pe durata existenţei construcţiei, nefiind întrunite cerinţele prevăzute de art. 36 alin. (2)-(3) din Legea nr. 18/1991, în forma republicată din 1998, ci a fost acordată doar în detenţie, în vedere cultivării.

Natura juridică a detenţiei suprafeţei de teren de 491 mp explică şi împrejurarea că D. nu a devenit titulară de rol fiscal, că nu a plătit taxe şi impozite nici pentru teren şi nici pentru construcţie, că nu figurează în nicio evidenţă ca fiind posesor de parcelă a unei suprafeţe de teren.

Curtea a apreciat ca fiind relevantă pentru soluţionarea cauzei şi împrejurarea că D. nu deţine autorizaţie de construire pentru cele două case ridicate, că acestea au fost ridicate, după eliberarea titlului de proprietate din 04 decembrie 1997, emis în baza Legii nr. 18/1991 şi că nu sunt menţionate în nicio evidenţă a autorităţilor publice locale, nefiind plătite taxele şi impozitele locale.

Curtea a mai învederat că înşişi pârâţii B. şi G., prin întâmpinările depuse în faza procesuală a apelului, au recunoscut că terenul a fost acordat de primărie pentru a cultiva legume şi că au sperat să li se elibereze titluri de proprietate pe suprafeţele de teren respective. Niciunul dintre pârâţii menţionaţi nu au precizat că aveau vreun drept asupra terenului respectiv.

Instanţa de apel a mai reţinut că, după anii 1997-1998, când s-a emis titlul de proprietate din 04 decembrie 1997 şi s-a adus la cunoştinţă pârâţilor detentori că terenul cultivat a fost restituit vechiului proprietar, D. nu a probat că ar fi avut vreo manifestare exterioară de rezistenţă, prin care să intervertească detenţia în posesie exercită sub nume de proprietar. Un act de rezistenţă ar fi fost declararea celor două construcţii în vederea plăţii impozitului sau solicitarea de eliberare a ordinului prefectului în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Având în vedere că nu s-a probat existenţa elementului animus, Curtea a constatat că soluţia pronunţată pe capătul de cerere având ca obiect constatarea uzucapiunii este legală şi temeinică şi că toate criticile formulate de către apelanta-pârâtă D., pe acest aspect, sunt nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta D., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, iar în subsidiar, casarea cu reţinere şi admiterea cererii reconvenţionale.

Pentru început, se impune a se preciza că memoriul de recurs nu excelează prin rigoarea exprimării, recurenta neindicând într-o manieră concisă care sunt criticile de nelegalitate prin raportare la cele trei motive de recurs invocate în preambulul memoriului său. În plus, recurenta revine în mod repetat asupra unor aspecte de fapt şi asupra unor concluzii pe care aceasta le trage din modul în care înţelege să valorifice o serie de probe, administrate în fazele procesuale anterioare şi pe care le dezbate amănunţit în motivarea recursului.

În acest context, intimata reclamantă a invocat nulitatea recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Fără a nega dificultatea decelării criticilor de nelegalitate în contextul unei motivări stufoase şi care abundă în referiri la împrejurările de fapt ale cauzei şi la probatoriul administrat, Înalta Curte constată că, cel puţin parţial, recursul poate fi examinat din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.

Astfel, într-o primă critică, ce se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că, în speţă, sunt incidente prevederile Decretului-lege nr. 115/1938, referitoare la uzucapiunea extratabulară, precum şi cele statuate prin Decizia în interesul Legii nr. 86/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta considerând că sunt întrunite condiţiile uzucapiunii prevăzute de art. 1847, art. 1890, art. 1859 C. civ. din 1865 şi art. 28 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 115/1938. În acest sens, recurenta arată că deţine posesia terenului de peste 30 de ani, nu poate fi considerată detentor precar, deoarece statul i-ar fi interzis să îngrădească, să construiască şi să cultive terenul, niciodată nu a fost tulburată, până când nu s-a formulat acţiunea în revendicare ce formează obiectul prezentei cauze.

Recurenta contestă prin memoriul de recurs modul în care s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea lui R., contestă cele reţinute de ambele instanţe cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, făcând trimitere la probele administrate şi reluând nemulţumirile expuse în apel, după depunerea răspunsului la obiecţiuni, raportat la identificarea terenului.

Reluând întreaga situaţie de fapt a cauzei, recurenta susţine că, deşi nu are act de proprietate pe teren, nu poate pierde imobilul în acţiunea în revendicare formulată de reclamantă, deoarece, nici aceasta şi nici antecesorii săi în drepturi nu au ştiut, atunci când au încheiat actele de înstrăinare, unde anume este situat terenul, iar la momentul emiterii titlului de proprietate şi ulterior, când s-au încheiat actele succesive de vânzare, imobilul era deţinut în fapt de recurenta pârâtă.

Recurenta contestă şi conţinutul hărţilor cadastrale, susţinând că acestea „s-au făcut în birou”, pretinzând existenţa unei conduite frauduloase a autorităţilor, în sensul că „s-a analizat ce persoane deţin fără titlu teren şi care sunt posibilităţile lor pentru a ne deposeda pe noi de un drept pe care îl solicităm să fie recunoscut prin uzucapiune şi la care statul şi toţi ne ştiau de mult acolo”.

În continuare, recurenta dezvoltă argumente în susţinerea afirmaţiei sale, potrivit căreia R. nu era îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate, situaţie în care, în opinia recurentei, nici actele de înstrăinare ulterioare nu sunt valabile, potrivit principiului nemo plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habet.

Recurenta mai susţine că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece terenul revendicat de reclamantă nu se suprapune cu terenul pe care-l deţine recurenta. În acest sens, face din nou referire la probele administrate şi susţine că expertul nu a avut în vedere toate înscrisurile, recurenta reluând, practic, criticile la răspunsul la obiecţiuni întocmit în apel. Recurenta concluzionează, după expunerea pe larg a criticilor la adresa lucrării de expertiză, că expertul a săvârşit o greşeală de raţionament, deoarece a procedat la identificarea terenului pe baza planurilor depuse de reclamanta A., nefiind luate în considerare cele de la primărie sau actele de la dosar.

Recurenta mai arată, într-o critică ce poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că instanţa de apel nu a analizat motivul referitor la dovedirea împrejurării că terenul în discuţie a aparţinut lui F.F., care a încheiat un act de schimb cu Republica Populară Română - Ministerul Agriculturii şi Silviculturii, pentru 1,5 ha.

Se arată că, în 1960 F.F. a vândut o parte din terenul său, respectiv 756 mp, rămânându-i diferenţa. Recurenta mai arată că înscrisurile depuse dovedesc faptul că a avut o posesie şi folosinţă continuă şi netulburată, sub nume de proprietar, terenul fiindu-i dat în folosinţă înainte de 1986 şi până în prezent.

Mai arată că terenul în litigiu apărea ca fiind un bun al ministerului agriculturii şi silviculturii la acea data şi actul s-a perfectat în conformitate cu Decretul nr. 151/1950 (recurenta face trimitere la art. 8, 10 şi 13 din acest decret, fără a arăta care este legătura acestor texte de lege cu prezenta cauză).

Recurenta face referire la o sentinţă penală depusă la dosar prin care s-a respins ca tardivă plângerea formulată de R. împotriva intimaţilor H., G., F., O., J. și K. pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, arătând că la momentul promovări plângerii penale R. nu deţinea acte din care să rezulte istoricul terenul cerut.

Mai arată că există neconcordanţe, ştersături, corecturi în actele depuse de reclamantă, că procesul-verbal de punere în posesie a fost emis de Consiliul Local Dobroeşti, iar titlul de proprietate a fost emis de com. Voluntari, că pe titlul de proprietate nu se menţionează cine îl eliberează, că semnăturile lui R. nu corespund pe actele depuse, iar schiţele depuse la dosar nu corespund între ele. De asemenea, mai arată că reclamanta A. revendică imobilul din strada ... nr. 3, iar recurenta pârâtă stă la nr. 2.

În ceea ce priveşte cererile disjunse, recurenta arată că în mod greşit s-a reţinut puterea de lucru judecat (critică încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), deoarece soluţia dată de Judecătoria Buftea nu a vizat fondul cauzei, ci s-a respins acţiunea pentru lipsa interesului.

Recurenta mai critică Decizia din apel pe motiv că nu s-a răspuns la toate obiecţiunile la expertiză şi nu s-a făcut verificare de scripte, arată că nu s-au aplicat corect regulile în materie de uzucapiune prevăzute de C. civ. din 1864 şi că instanţa a refuzat în mod neîntemeiat să-i încuviinţeze obiecţiunile formulate în apel.

Nu există dovezi din care să reiasă că statul prin reprezentanţii săi legali sau alte persoane au adus la cunoştinţă recurentei că terenul a fost restituit vechiului proprietar.

Consideră că instanţa de apel nu a fost preocupată a lămuri regimul juridic al suprafeţei de teren solicitate, nestabilind dacă acest teren a fost solicitat în procedura prevăzută de legile fondului funciar. Mai arată că, din analiza situaţiei de fapt nu rezultă că terenul pe care îl deţine se regăseşte în titlul lui R., vânzările s-au făcut prin raportate la suprafaţa de 4.023 mp dobândita de R., iar prin alipirea acestor terenuri A. şi-a deschis rol fiscal pe strada Iuliu Prodan nr. 3 figurând cu o suprafaţă de teren mai mare, de 4.050 mp.

Consideră că este necesară completarea probelor pentru a stabili dacă a avut loc o preluare abuzivă a terenului şi, în caz afirmativ, când a avut loc această preluare şi în ce temei juridic. La cererea instanţei, R. şi reclamanta Iosif trebuie să precizeze dacă deţin acte din care să rezulte cine a fost proprietarul terenului, precum şi acte referitoare la preluarea terenului.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta mai arată că s-a aplicat greşit Decizia nr. 4/2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că, în cazul posesiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974 şi a Legii nr. 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi. Raportându-se la considerentele acestei decizii, recurenta susţine că şi posesiile începute ulterior intrării în vigoare a Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 pot fi folosite pentru dobândirea dreptului de proprietate privind terenurile respective.

Recurenta mai arată că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 129 teza ultimă şi art. 179 C. proc. civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituţie, deoarece s-a respins solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii, conţinutului acelor înscrisuri depuse la dosar cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate a lui R.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. arată că hotărârea instanţei de apel încalcă forma esenţială de procedură a devoluării judecăţii în apel, relativ la stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii.

În acest sens, arată că instanţa de apel nu a analizat obiecţiunile la completarea raportului de expertiză, nu a dat eficienţă înscrisurilor invocate de recurentă, nu a dispus o altă expertiză şi nu a solicitat înscrisurile care au stat la baza cererii de reconstituire a dreptului de proprietate a lui R.

Modul în care a fost redactată hotărârea nu poate determina dacă legea s-a aplicat corect sau nu, considerentele hotărârii neoferind posibilitatea de a se verifica dacă elementele de fapt necesare pentru justificarea aplicării Legii se găsesc în prezenta cauză. Instanţa are în vedere o noţiune juridică străină cauzei - detentor precar, neaplicând normele de drept substanţial potrivite.

Motivarea hotărârii cuprinde motive contradictorii, în sensul că din analiza situaţiei de fapt a apelului nu rezultă că terenul recurentei se regăseşte în titlul lui R. şi implicit, că face obiectul revendicării.

Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine: încălcarea prevederilor Decretului-Lege nr. 115/1938, referitoare la uzucapiunea extratabulară şi a deciziei în interesul Legii nr. 86/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; greşita soluţionare a excepţiilor privind lipsa calităţii sale procesuale pasive şi lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, datorită faptului că terenul pe care îl deţine nu se suprapune cu terenul reclamantei, iar titlul de proprietate a fost emis în mod nelegal; greşita reţinere a puterii de lucru judecat cu privire la soluţia dată în capetele de cerere disjunse; greşita aplicare a regulilor în materie de uzucapiune reglementate de C. civ. din 1864; aplicarea greşită a Deciziei nr. 4/2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 129 teza ultimă şi art. 179 C. proc. civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituţie, deoarece s-a respins solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii, conţinutului acelor înscrisuri depuse la dosar cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate al lui R.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea în cauză a Decretului-Lege nr. 115/1938, Înalta Curte constată că recurenta este în eroare cu privire la regimul publicităţii imobiliare din ţara noastră, caracterizat prin aceea că, cel puţin până la intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, nu a existat un sistem unic de publicitate imobiliară, aplicabil la nivelul întregii ţări.

Este îndeobşte cunoscut că sistemul de publicitate imobiliară al cărţilor funciare, reglementat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de legislaţia austriacă şi ungară, iar ulterior, de Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiunilor privitoare la cărţile funciare, care cuprinde şi reguli speciale în materia uzucapiunii, era aplicabil în provinciile româneşti anexate de fostul Imperiu austro-ungar (Transilvania, Banat, Crişana, Satu-Mare, Maramureş şi Bucovina de Sud). În zona de situare a imobilului în litigiu era aplicabil, la momentul la care se pretinde că a început posesia şi pe parcursul ei, sistemul de publicitate al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni, reglementat de C. civ. din 1864 şi C. proc. civ. din 1865, iar în materie de uzucapiune erau incidente normele de drept comun prevăzute de art. 1846 şi următoarele C. civ. din 1864.

Ca atare, critica recurentei pârâte, bazată pe anumite dispoziţii din Decretul-Lege nr. 115/1938, este nefondată, acest act normativ neavând aplicabilitate sub aspect teritorial. Pentru aceleaşi considerente, nu este incidentă nici Decizia în interesul Legii nr. 86/2007, care vizează prescripţiile achizitive începute sub imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938.

În ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor Codului civil din 1864 în materie de uzucapiune, Înalta Curte constată că, în dezvoltarea acestei critici, recurenta face exclusiv referire la modul de stabilire de către instanţele de fond şi de apel a situaţiei de fapt, invocând anumite probe (înscrisuri sau prezumţii simple), pe care consideră că instanţele în mod neîntemeiat nu le-a luat în considerare.

Astfel, susţine recurenta că nu ar fi putut păstra terenul timp de peste 30 de ani fără acordul autorităţilor şi că nu poate fi considerată detentor precar, deoarece în acest caz, statul i-ar fi interzis să îngrădească, să construiască şi să cultive terenul. Arată că niciodată nu a fost tulburată, până când nu s-a formulat acţiunea în revendicare ce formează obiectul prezentei cauze şi că nu există dovezi din care să reiasă că statul prin reprezentanţii săi legali sau alte persoane au adus la cunoştinţă recurentei că terenul a fost restituit vechiului proprietar.

Mai arată recurenta că, deşi nu are act de proprietate pe teren, nu poate pierde imobilul în acţiunea în revendicare formulată de reclamantă, deoarece, nici aceasta şi nici antecesorii săi în drepturi nu au ştiut, atunci când au încheiat actele de înstrăinare, unde anume este situat terenul, iar la momentul emiterii titlului de proprietate şi ulterior, când s-au încheiat actele succesive de vânzare, imobilul era deţinut în fapt de recurenta pârâtă.

De asemenea, contestă conţinutul hărţilor cadastrale avute în vedere la efectuarea expertizei, invocând chiar o pretinsă conduită frauduloasă a autorităţilor în scopul deposedării celor care nu deţin acte de proprietate şi împroprietăririi unor persoane care nu aveau acest drept.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, a reţinut, ca situaţie de fapt, că reclamanta nu a putut face dovada titlului în temeiul căruia a dobândit pretinsa posesie a terenului. Din probatoriul administrat a rezultat că terenul a fost dat de autoritatea locală, în fapt, în folosinţa pârâtei, pentru a fi cultivat cu legume, iar aceasta nu a dovedit prin probe vreo manifestare de voinţă exterioară (în afara simplei detenţii a terenului) care să ducă la concluzia că detenţia precară a fost intervertită în posesie utilă.

Aspectele invocate de recurentă nu reprezintă critici de nelegalitate, ci tind la schimbarea situaţiei de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, ceea ce nu se poate obţine pe calea recursului. Potrivit prevederilor art. 304 C. proc. civ., calea extraordinară de atac a recursului permite aducerea în faţa instanţei de recurs a unor critici care să vizeze exclusiv aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, motivele de recurs fiind limitate la cele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. În speţă, recurenta este nemulţumită de modul în care instanţa a valorificat probatoriul administrat, ceea ce excede motivelor de recurs prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la modul în care s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea lui R., se constată că acestea exced cadrului judecăţii, deoarece, în această pricină, ca urmare a măsurii disjungerii, instanţa nu a mai fost învestită cu astfel de verificări.

Eventualele critici privind nelegalitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 trebuiau invocate în litigiul care a avut ca obiect soluţionarea capetelor de cerere disjunse, iar faptul că în acel litigiu s-a reţinut lipsa de interes a recurentei nu poate justifica reiterarea unor astfel de critici în prezentul recurs, deoarece, în calea de atac, instanţa este ţinută de cadrul şi limitele procesuale, sub aspectul obiectului, cauzei şi părţilor, stabilite în faţa primei instanţe.

Ca atare, atâta vreme cât titlul de proprietate nu a fost anulat, iar actele de înstrăinare ulterioare sunt valabile, reclamanta justifică legitimarea procesuală activă în cauză. De asemenea, neanularea actelor ce constituie temeiul dreptului de proprietate al reclamantei face inaplicabil principiul nemo plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habet, invocat de recurentă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei în cadrul acţiunii în revendicare, această excepţie se bazează pe susţinerea potrivit căreia terenul revendicat de reclamantă nu se suprapune cu terenul pe care-l deţine recurenta, această susţinere fiind bazată, la rândul ei, pe critici vizând completarea la raportul de expertiză din apel.

În concret, recurenta readuce în faţa instanţei de recurs obiecţiunile la completarea raportului de expertiză din apel, această completare fiind dispusă de instanţa de apel ca urmare a obiecţiunilor la expertiza întocmită la prima instanţă, obiecţiuni care fuseseră formulate de apelanta pârâtă la fond şi respinse de prima instanţă. Contestând concluziile conţinute în acest răspuns, recurenta susţine că expertul nu a avut în vedere probele, respectiv înscrisurile, schiţele şi planurile cadastrale invocate de recurentă, ci doar pe cele depuse de reclamantă.

O astfel de critică nu poate fi primită de instanţa de recurs, deoarece, aşa cum s-a arătat deja în considerentele precedente, recursul nu permite reevaluarea probatoriului şi modificarea de către instanţa de recurs a situaţiei de fapt. Simpla nemulţumire a recurentei, neîncadrată din punct de vedere juridic într-unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege, nu poate permite modificarea deciziei recurate, ca urmare a reţinerii de către instanţa de recurs a unei alte situaţii de fapt, deoarece ar echivala cu transformarea recursului într-o cale de atac de devolutivă, contrar regimului său juridic.

Înalta Curte constată că, pe baza probatoriului administrat, instanţa de apel a reţinut că suprafaţa de teren de 491 mp deţinută de recurenta pârâtă face parte din suprafaţa inclusă în titlul de proprietate din 1997, fiind dobândită de reclamantă prin actele translative de proprietate a căror nulitate nu s-a putut dovedi în cauză, situaţie în care, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că pârâta are calitate procesuală pasivă în cadrul acţiunii în revendicare.

De altfel, se constată că nemulţumirile recurentei cu privire la modul în care s-a întocmit expertiza şi completarea la raportul de expertiză se referă la aspecte ce ţin de nevalabilitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate, recurenta tinzând la dovedire împrejurării că terenul nu a fost în mod legal atribuit prin titlul de proprietate. Or, atâta vreme cât capetele de cerere privind nulitatea acestui titlu şi a procesului verbal de punere în posesie au fost disjunse, aceste aspecte nu puteau face obiectul prezentei judecăţi, aşadar, nici obiectul verificărilor expertului.

În ceea ce priveşte cererile disjunse, recurenta arată că în mod greşit s-a reţinut puterea de lucru judecat, deoarece soluţia dată de Judecătoria Buftea nu a vizat fondul cauzei, ci s-a respins acţiunea pentru lipsa interesului.

Într-adevăr, instanţa de apel a reţinut puterea lucrului judecat, ca prezumţie, considerând că, prin respingerea acţiunii vizând nulitatea titlului de proprietate, s-a confirmat valabilitatea acestuia. În realitate, soluţia dată în respectiva cauză nu a fost una pe fond, ci s-a respins acţiunea ca lipsită de interes, astfel încât este improprie concluzia că, printr-o astfel de soluţie, s-ar fi confirmat valabilitatea actului juridic atacat. Pe de altă parte, însă, aspectul învederat de recurentă, privind natura soluţiei pronunţate în cauza disjunsă, nu este de natură să schimbe datele problemei, deoarece, indiferent de faptul că s-a respins acţiunea pe excepţie sau pe fond, consecinţa sub aspectul nealterării valabilităţii actului este aceeaşi. Ca atare, câtă vreme titlu de proprietate nu a fost anulat (chiar dacă valabilitatea nu i-a fost confirmată prin respingerea pe fond a acţiunii în nulitate, aşa cum reţinuse instanţa de apel), acesta produce efecte juridice, constituind temei al dreptului de proprietate invocat prin acţiune de reclamantă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită a deciziei în interesul Legii nr. 4/2006, Înalta Curte constată că aceasta este lipsită de interes în cauză, deoarece acţiunea reconvenţională formulată de recurentă, sub aspectul constatării dreptului său de proprietate dobândit prin uzucapiune, nu a fost respinsă pe motiv că posesia ar fi fost întreruptă ca efect al intrării în vigoare a celor două acte normative (aspect ce a constituit obiect de dezbatere în cadrul recursului în interesul Legii, finalizat prin Decizia invocată), ci pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile de fond ale uzucapiunii. Ca atare, Decizia în interesul Legii nr. 4/2006 nu este aplicabilă în cauză.

În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 129 teza ultimă şi art. 179 C. proc. civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituţie, deoarece s-a respins solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii, conţinutului acelor înscrisuri depuse la dosar cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate a lui R., Înalta Curte constată că teza probatorie propusă de recurentă vizează aspecte care nu erau relevante raportat la obiectul litigiului, deoarece recurenta urmărea prin aceste cereri privitoare la probe să dovedească nevalabilitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate emise în temeiul Legii nr. 18/1991, aspect care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu constituia obiect al prezentului litigiu.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel nu a analizat motivul referitor la dovedirea împrejurării că terenul în discuţie a aparţinut lui F.F. Prin această susţinere, recurenta tinde tot la dovedirea faptului că R. nu ar fi fost îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate, aspect care, aşa cum s-a arătat excede cadrului procesual obiectiv al prezentului litigiu.

De asemenea, se susţine că modul în care a fost redactată hotărârea nu poate determina dacă legea s-a aplicat corect sau nu şi că motivarea hotărârii cuprinde motive contradictorii, în sensul că din analiza situaţiei de fapt a apelului nu rezultă că terenul recurentei se regăseşte în titlul lui R. şi implicit, că face obiectul revendicării.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a motivat Decizia recurată, atât în fapt, cât şi în drept, respectând dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel încât nu se poate reţine că hotărârea recurată nu ar fi fost motivată. Pe de altă parte, susţinerea referitoare la motive contradictorii nu poate fi primită, deoarece acest motiv de recurs presupune existenţa unor contradicţii logice în cadrul motivării, prin reţinerea unor considerente care să se contrazică reciproc, nicidecum situaţia în care recurentul pretinde că nu s-au avut în vedere anumite probe şi nu s-a stabilit corect situaţia de fapt, această din urmă ipoteză neputând fi încadrată în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În ce priveşte dispoziţiile Decretului nr. 151/1950, la care recurenta face trimitere în motivarea recursului, se constată că acestea nu au legătură cu prezenta cauză.

De asemenea, nu prezintă relevanţă, din perspectiva invocată de recurentă, probatoriul administrat în cauza penală având ca obiect tulburare de posesie.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel nu a devoluat fondul, nu a analizat obiecţiunile la completarea raportului de expertiză, nu a dat eficienţă înscrisurilor invocate de recurentă, nu a dispus o altă expertiză şi nu a solicitat înscrisurile care au stat la baza cererii de reconstituire a dreptului de proprietate a lui R.

Înalta Curte constată, din nou, că toate aceste susţineri au ca finalitate invalidarea titlului de proprietate în baza căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, cu depăşirea cadrului prezentului litigiu.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a încuviinţat completarea raportului de expertiză efectuat la instanţa de fond, încuviinţând ca expertul să răspundă la obiecţiuni, a analizat probele administrate şi le-a valorificat cu respectarea cadrului procesual obiectiv şi subiectiv, pronunţându-se doar în raport cu obiectul litigiului, astfel cum instanţa a rămas învestită ca urmare a disjungerii unora dintre capetele de cerere formulate pe cale reconvenţională. Raportat la acest cadru procesual, nu se impunea completarea probelor în sensul solicitat de reclamantă (respectiv, probe referitoare la preluare abuzivă a terenului şi cine a fost proprietarul terenului înainte de preluare).

Instanţa de apel a lămurit pe deplin regimul juridic al suprafeţei de teren revendicate, stabilind că acest teren a fost solicitat în procedura prevăzută de legile fondului funciar, fiind reconstituit dreptul de proprietate în favoarea lui R., iar ulterior a fost înstrăinat prin acte succesive de vânzare-cumpărare, fiind în prezent proprietatea reclamantei.

Susţinerile recurentei referitoare faptul că ar exista o diferenţă de suprafaţă între terenul reconstituit prin titlul de proprietate şi cel rezultat în urma procedurii de alipire a parcelelor cumpărate de reclamantă, precum şi aspectul invocat de recurentă relativ la diferenţa de număr poştal nu constituie motive de nelegalitate ci, eventual, aspecte de netemeinicie, care ar fi trebuit să fie deduse spre analiză instanţei de apel. Or, recurenta nu pretinde că ar fi invocat aceste aspecte în apel şi instanţa de apel nu le-ar fi analizat, ci susţine aceste critici de netemeinicie direct în recurs, ceea ce este inadmisibil.

Pe de altă parte, independent de inadvertenţele privind numărul poştal sau suprafaţa totală a terenului rezultată din alipirea parcelelor cumpărate de reclamantă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit, ca situaţie de fapt, pe baza raportului de expertiză, astfel cum a fost completat în apel (ca urmare a încuviinţării obiecţiunilor formulate de pârâta recurentă), că terenul în suprafaţă de 491 mp deţinut de pârâtă face parte din terenul reconstituit prin titlul de proprietate din 04 decembrie 1997, fiind doar o parte din terenul reconstituit prin acest titlu şi dobândit ulterior de reclamantă, iar în condiţiile în care pârâta nu are un titlu de proprietate şi deţine fără drept terenul reclamantei, acţiunea în revendicare a fost în mod corect admisă.

În raport cu aceste considerente, constatând că nu este întrunit niciunul dintre motivele de recurs invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta D. a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta D. împotriva Deciziei nr. 116/A din data de 3 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2015.