Failure to file proof of judicial stamp payment constitutes a procedural default, not a material error for special annulment.

Decizia nr. 2194/2015

Asupra contestaţiei în anulare, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/3/2013, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Baroul Vâlcea, B., C. Bucureşti, D. Craiova şi E., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 500.000 lei, în solidar, reprezentând daune morale şi despăgubiri.

Prin sentinţa civilă nr. 1098 din 20 mai 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată şi, în consecinţă, a constatat nulă acţiunea formulată de reclamantul A. pentru lipsa semnăturii.

Prin Decizia civilă nr. 53/A din 19 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul formulat de reclamantul A. şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea acţiunii în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a menţinut restul sentinţei apelate şi a obligat apelantul la câte 500 lei cheltuieli de judecată faţă de B. şi D. şi 600 lei faţă de B.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul reclamant, susţinând, în esenţă, înlăturarea obligaţiei sale de plată a cheltuielilor de judecată.

Recurentul reclamant a fost citat pentru termenul de la data de 23 octombrie 2014 cu obligaţia de plată a unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 4 lei, conform art. 11 cu referire la art. 13 din Legea nr. 146/1997 şi a unui timbru judiciar de 0,15 lei, conform art. 3 din O.G. nr. 32/1995.

Pentru a fi scutit de la plata taxei judiciare de timbru, recurentul reclamant a formulat cerere de ajutor public judiciar, instanţa respingând-o prin încheierea din camera de consiliu de la 4 noiembrie 2014.

Prin Decizia nr. 3252 din 20 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 53/A din 19 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. Totodată, a obligat pe recurentul reclamant la plata sumei de 500 lei către B. şi a sumei de 729,64 lei către B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că recurentul reclamant, deşi legal citat cu menţiunea depunerii sumei de 4 lei taxă judiciară de timbru şi 0,15 lei timbru judiciar, nu şi-a îndeplinit această obligaţie.

Potrivit art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat sau, cel mai târziu, până la primul termen de judecată acordat în cauză, în caz contrar, sancţiunea aplicabilă este cea a anulării acţiunii, potrivit alin. (3) din acelaşi text de lege.

Cum recurentul reclamant nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi art. 9 din O.G. nr. 32/1995, Înalta Curte a anulat recursul ca netimbrat.

Totodată, în baza art. 274 C. proc. civ., a fost obligat recurentul reclamant la plata sumei de 500 lei către B. şi a sumei de 729,64 lei către B., ambele sume cu titlu de cheltuieli de judecată.

La data de 5 decembrie 2014, A. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 3252 din 20 noiembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În motivarea contestaţiei în anulare, întemeiată în drept pe art. 318 C. proc. civ., contestatorul a susţinut că anularea ca netimbrată a recursului său constituie rezultatul unei greşeli materiale.

A arătat că la data de 18 noiembrie 2014 a expediat prin poştă taxa judiciară de timbru în cuantum de 4 lei şi timbrul judiciar de 0,15 lei.

De asemenea, la data de 20 noiembrie 2014 a trimis o cerere prin email către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, arătând că a expediat taxa de timbru din Drăgăşani, dar e posibil să ajungă cu întârziere la dosar, astfel că solicita a se dispune amânarea pronunţării.

Totodată se arată de către contestator că o altă greşeală materială pe care o cuprinde hotărârea este aceea că a fost obligat la cheltuieli de judecată faţă de pârâta B., pârâtă faţă de care a renunţat de judecată prin cererea de apel.

Contestaţia în anulare va fi respinsă, pentru considerentele ce succed.

Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. invocat de contestator ca temei de drept, contestaţia în anulare specială poate fi promovată în două situaţii: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale şi când instanţa, respingând recursul ori admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

În jurisprudenţă au fost considerate greşeli materiale în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. teza I, respingerea greşită a unui recurs, ca tardiv, anularea greşită a recursului, ca netimbrat sau ca declarat de un mandatar fără calitate.

Greşelile la care se referă art. 318 C. proc. civ. teza I vizează aspecte formale ale judecăţii, care trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanţa de plată a taxei de timbru, ori recipisa de expediere a recursului prin poştă, înăuntrul termenului legal ori dovada că recursul a fost formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara, respectiv greşeli cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate.

Contestaţia în anulare specială este o cale de retractare şi nicidecum o cale de reformare a unei decizii irevocabile, pronunţată de o instanţă de judecată, ceea ce înseamnă că nu se poate formula contestaţie în anulare pentru a „provoca” rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuţie nelegalitatea hotărârii pronunţate, sub pretextul „omisiunii” unora dintre motivele de recurs sau al invocării unor greşeli materiale care, în fapt, vizează greşeli de judecată, relative la dezlegarea dată de instanţă raportului juridic dedus judecăţii.

În speţă, contrar susţinerilor contestatorului, nu exista nicio greşeală materială care să influenţeze dezlegarea dată în recurs, respectiv anularea căii de atac.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru “(1) Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.„

La momentul la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului, 20 noiembrie 2014, la dosar nu exista dovada plăţii taxei judiciare de timbru, aşa cum impun dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, originalul chitanţei, care făcea dovada achitării taxei de timbru, fiind depusă la dosar în data de 21 noiembrie 2014, la o zi după pronunţarea deciziei, din culpa exclusivă a contestatorului care nu s-a conformat textului de lege arătat.

Împrejurarea că dovada achitării taxei de timbru a fost transmisă prin poştă anterior datei la care instanţa a rămas în pronunţare, 18 noiembrie 2014, aşa cum susţine contestatorul, nu poate fi considerată, în mod legal, ca o îndeplinire a obligaţiei de achitare a taxei de timbru, de vreme ce, la momentul la care completul a reţinut cauza în pronunţare, la dosarul cauzei, nu se regăsea dovada achitării taxei de timbru, aşa cum impun dispoziţiile legale amintite.

Totodată, conform menţiunilor din cuprinsul practicalei deciziei contestate, rezultă că instanţa a luat act de petiţia contestatorului A. transmisă prin e mail la data de 20 noiembrie 2015, prin care solicită amânarea pronunţării, motivat de faptul că dovada achitării taxei de timbru a fost transmisă prin poştă, şi a dispus, din oficiu, efectuarea, în acest sens, de verificări la arhivă. Urmare a verificărilor dispuse la arhivă, constatându-se că nu a fost înregistrată la dosar dovada achitării taxei de timbru aferente soluţionării recursului, instanţa a rămas în pronunţare asupra excepţiei netimbrării.

De asemenea, conform practicii şi jurisprudenţei constante, s-a statuat că prima ipoteză prevăzută în art. 318 alin. (1) C. proc. civ. se referă la erorile materiale săvârşite de instanţa de recurs în legătură cu procedura de judecată. Prin greşeală materială în sensul textului de mai sus, trebuie înţeleasă orice eroare materială evidentă pe care o săvârşeşte instanţa de recurs prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului şi care este determinantă pentru soluţia pronunţată. Constituie, de exemplu, astfel de greşeli materiale anularea unui recurs ca netimbrat, deşi la dosar se regăsea recipisa de plată a taxelor legale de timbru, sau respingerea unui recurs, ca tardiv, deşi el a fost depus în termen la poştă, dar instanţa, din eroare, nu a observat recipisa scrisorii recomandate, luând în considerare data înregistrării recursului la instanţă.

Totodată, s-a statut că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare întemeiată pe motivul existenţei unei greşeli materiale reglementate de dispoziţiile 318 C. proc. civ., trebuie să se raporteze, în principiu, la situaţia existentă la dosar la data pronunţării hotărârii care se atacă, deoarece, faţă de ceea ce judecătorii aveau la dispoziţie la acel moment, se poate aprecia dacă soluţia este sau nu rezultatul unei greşeli materiale. Judecătorul nu poate săvârşi o greşeală materială decât în raport cu actele care se află la dosar.

Prin urmare, în cauza de faţă, dezlegarea dată recursului nu este rezultatul unei greşeli materiale a instanţei, ci neîndeplinirii obligaţiei legale de către contestator.

În ceea ce priveşte faptul că instanţa de recurs nu a amânat pronunţarea, acesta reprezintă un aspect ce nu poate fi cenzurat de instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare, întrucât aceasta nu este o instanţă de control judiciar, iar contestaţia în anulare, ca o cale extraordinară de atac, “nu poate fi transformată într-un apel sau recurs deghizat” (cauza Mitrea contra României a Curții Europene a Dreptului Omului din 29 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 455 din 21 decembrie 2010).

Referitor la susţinerea contestatorului că o altă greşeală materială pe care o cuprinde hotărârea ar fi aceea că a fost obligat la cheltuieli de judecată faţă de pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România, pârâtă faţă de care a renunţat de judecată prin cererea de apel, instanţa constată că nici aceasta nu este o greşeală materială, în sensul cerut de prevederile art. 318 teza I C. proc. civ., ci vizează o presupusă greşeală de judecată, prin aplicarea greşită a unui text de lege referitor la acordarea cheltuielilor de judecata.

Or, pe calea aleasă - contestaţia în anulare specială - prevăzută de art. 318 teza I C. proc. civ. - nu pot fi soluţionate erori de judecata, ci dimpotrivă, se pot îndrepta acele soluţii din deciziile pronunţate în recurs care au fost rezultatul unor erori evidente de ordin material, iar nu critici care vizează interpretarea ori aplicarea greşită a unui text de lege, aprecierea greşită a probelor, cu consecinţa reţinerii unei situaţii de fapt si de drept eronate etc.

Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse şi constatând că dezlegarea dată recursului nu este rezultatul unor greşeli materiale, va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei civile nr. 3252 din 20 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2013.

În baza art. 274 C. proc. civ., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 500 lei către B. şi a sumei de 500 lei C., ambele sume cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei civile nr. 3252 din 20 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2013.

Obligă pe contestatorul A. la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata B.

Obligă pe contestatorul A. la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul C.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2015.