Land ownership recovery and res judicata exception based on prior lack of passive procedural standing

Decizia nr. 2118/2015

Deliberând asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, la data de 19 ianuarie 2011, sub nr. x/118/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D., solicitând să se dispună:

1. Obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren situat în localitatea Constanţa, Lot. 37, jud. Constanţa, în suprafaţă de 261,38 mp;

2. Stabilirea liniei de hotar între imobilul proprietatea reclamantei şi imobilul proprietatea pârâţilor;

3. Obligarea pârâţilor, pe cheltuiala acestora, la desfiinţarea construcţiei edificate abuziv pe terenul proprietatea reclamantei sau, în subsidiar, achitarea de către pârâţi a contravalorii terenului de 261,38 mp pentru lipsirea reclamantei de atributele dreptului de proprietate ca urmare a menţinerii construcţiei abuzive.

Prin încheierea din data de 6 martie 2012, urmare a decesului reclamantei A., Tribunalul Constanţa a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor acesteia, respectiv a reclamanţilor E. şi F.

La termenul de judecată din 02 octombrie 2012, prin notele scrise depuse la dosar, pârâţii au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 10762/1998 pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul civil nr. x/1998 cu privire la primele două capete ale acţiunii introductive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte solicitările formulate în cuprinsul capetelor trei şi patru ale acţiunii introductive.

Prin notele de şedinţă depuse la termenul de judecată din 01 octombrie 2013, pârâţii au invocat excepţia netimbrării acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D., excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la sentinţele civile nr. 10762/1998 (capetele 1 şi 2 din cererea introductivă) şi nr. 13875/1999 (capetele 3 şi 4 din acţiune), excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune (cu privire la capetele 3 şi 4 din cerere).

Prin încheierea din data de 01 noiembrie 2013, prima instanţă a respins excepţia de netimbrare a acţiunii ca neîntemeiată, iar prin încheierea din data de 03 decembrie 2013 instanţa a respins excepţia prescripţiei extinctive ca neîntemeiată, pentru considerentele arătate în încheierile pronunţate la acele date.

Prin sentinţa civilă nr. 405 din 25 februarie 2014, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D. respingând, în consecinţă, cererea formulată împotriva acestora, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei B. care a fost obligată să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de 257 mp din Constanţa, jud. Constanţa, lot 37-lot 2 şi terenul proprietatea pârâtei din Constanţa, jud. Constanţa, lot 37-lot 1, precum şi terenul proprietatea pârâtei din Constanţa, jud. Constanţa, lot 37-lot 1.

Prima instanţă a respins cererile formulate de reclamanţi privind obligarea pârâtei al demolarea construcţiei şi de obligare a pârâtei la plata contravalorii terenului în suprafaţă de 261,38 mp, ca neîntemeiate, a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 6.322,45 lei, reprezentând cheltuieli de judecată şi a respins cererea pârâţilor C. şi D. privind obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, tribunalul a reţinut că potrivit sentinţei civile nr. 11452 din 2 octombrie 1996 pronunţată de Judecătoria Constanţa, Consiliul Local Constanţa a fost obligat să lase reclamantei A., în deplină proprietate şi posesie, lotul 37 în suprafaţă de 261,38 mp, situat în Constanţa; potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1997, pârâta B. deţine în proprietate suprafaţa de teren de 261 mp teren situat în Constanţa.

Prima instanţa a reţinut în cauză raportul de expertiză întocmit de experţi tehnici judiciari G., H., I., realizat prin verificarea datelor tehnice şi extraselor de carte funciară la arhiva Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanţa şi prin măsurarea întregului cvartal.

Tribunalul a constatat - în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr. 10762/1998 a Judecătoriei Constanţa, irevocabilă prin deCizia civilă nr. 613/2001 a Tribunalului Constanţa (pentru capetele 1 şi 2 din cererea introductivă) - că titlul executoriu menţionat a pierdut puterea executorie, nefiind valorificat înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 405 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru a respinge excepţia autorităţii de lucru judecat ca neîntemeiată, tribunalul s-a raportat şi la sentinţa civilă nr. 13875/1999 a Judecătoriei Constanţa, irevocabilă la data de 4 noiembrie 1999 prin neapelare (pentru capetele 3 şi 4 din acţiune), şi a constatat că nu poate reţine autoritatea de lucru judecat în condiţiile în care nu poate verifica identitatea de obiect şi cauză în lipsa considerentelor hotărârii menţionate şi a altor dovezi.

Pentru a admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a numiţilor C. şi D., cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, prima instanţă a reţinut că aceştia nu sunt titularii vreunui drept aupra terenului revendicat şi asupra construcţiei edificate pe acesta, aspect care rezultă din coroborarea înscrisurilor depuse la dosar, întrucât nu existentă identitate între persoana chemată în judecată şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, constatând că îndreptarea acţiunii împotriva pârâţilor nu este justificată.

Pentru a admite cererea în revendicare împotriva pârâtei B., tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 480 C. civ., faptul că părţile nu îşi contestă în nici un fel titlurile de proprietate sau suprafaţa totală de teren deţinută prin actele de proprietate, ci doar faptul că o suprafaţă de 261,38 mp ar fi sau nu ocupată de pârâta B.; apoi, analizând raportul de expertiză efectuat şi reţinut în cauză de către instanţă, s-a constată că reclamanţii nu stăpânesc în fapt imobilul pe care îl deţin cu acte de proprietate, pârâta B. ocupând întregul lot 37, anexa 6, în care se identifică suprafaţa de teren de 261 mp care le revine reclamanţilor, din care suprafaţa de 257 mp este ocupată de pârâtă.

Prin urmare, tribunalul a considerat că, întrucât pârâta ocupă terenul proprietatea reclamanţilor, acţiunea acestora, având ca obiect revendicarea suprafaţei de teren de 261,38 mp, este întemeiată în parte şi a fost admisă doar cu privire la imobilul reprezentând teren în suprafaţă de 257 mp.

Pentru a pronunţa soluţia de grăniţuire a imobilelor deţinute de părţi, prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 584 C. civ., şi faptul că părţile, având proprietăţile limitrofe, astfel cum s-a evidenţiat în raportul de expertiză judiciară realizată de experti tehnici judiciari G., H. şi I., pentru lichidarea stării litigioase, se impune a se delimita proprietăţile lor prin stabilirea liniilor de hotar, astfel: linia de hotar dintre terenul proprietatea reclamantilor situat în Constanţa, jud. Constanţa, Lot 37-lot 2 şi terenul proprietatea pârâtei situat în Constanţa, jud. Constanţa, Lot 37-lot 1, va fi pe aliniamentul punctelor 2 - 3 din anexa 4 (fila 119 vol. II) la raportul de expertiză tehnică efectuat de experţi tehnici judiciari G., H. şi I.

Pentru a respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei B. să ridice construcţiile edificate pe terenul identificat, tribunalul a avut în vedere art. 494 C. civ. şi faptul că pârâta B. a edificat pe terenul proprietatea reclamanţilor o construcţie P+1, construcţie identificată prin expertiza efectuată în cauză de experţi tehnici judiciari G., H. şi I., iar la momentul edificării construcţiei, pârâta a avut convingerea fermă, dar eronată, că acel teren se află în proprietatea sa, faţă de faptul că a cumpărat terenul printr-un act autentic (contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1997), reclamanţii nefăcând dovada contrară.

În aceste condiţii, prima instanţă a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ. privind tratamentul juridic al constructorului de bună credinţă, dispoziţii conform cărora proprietarul terenului nu poate să ceară desfiinţarea sau ridicarea construcţiei, lucrării sau plantaţiei executate, legea recunoscându-i numai dreptul de a înapoia constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti acestuia o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamanţii E. şi F., cât şi pârâţii B., C. şi D.

Prin Decizia nr. 89 C din 22 octombrie 2014 Curtea de Apel Constanţa, secţia I-a civilă, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D. în ceea ce priveşte capetele de cerere vizând grăniţuirea şi demolarea imobilului, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a aceloraşi pârâţi în ceea ce priveşte capetele de cerere vizând revendicarea şi plata unor despăgubiri, a respins cererile formulate împotriva pârâţilor C. şi D. vizând grăniţuirea şi demolarea imobilului ca fiind introduse împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâţilor B., C. şi D. pe care i-a obligat să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de 257 mp din Constanţa, jud. Constanţa, lot 37-lot 2.

A admis capătul de cerere formulat împotriva pârâtei B. vizând grăniţuirea şi a stabilit linia de hotar dintre terenul proprietatea reclamanţilor situat în Constanţa, jud. Constanţa, Lot 37-lot 2 şi terenul proprietatea pârâtei din Constanţa, jud. Constanţa, Lot 37-lot 1. A admis capătul de cerere vizând demolarea construcţiei P+1 proprietatea pârâtei B. situată în Constanţa, jud. Constanţa, pe lotul 37-lot 2 proprietatea reclamanţilor şi a obligat această pârâtă, pe cheltuiala ei, la desfiinţarea construcţiei edificate pe terenul reclamanţilor, iar în situaţia neîndeplinirii acestei obligaţii autorizează reclamanţii să demoleze această construcţie pe cheltuiala pârâtei B.

A respins cererea formulată de reclamanţi privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii terenului în suprafaţă de 261,38 mp, ca neîntemeiată.

A obligat pârâţii B., C. şi D. la plata către reclamanţi a sumei de 10.694,9 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate referitoare la respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi la respingerea cererii pârâţilor C. şi D. privind obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

A respins apelul pârâţilor B., C. şi D. şi a obligat pârâţii la plata către intimaţii reclamanţi a sumei de 4.848 lei cheltuieli de judecată.

În motivare, curtea de apel a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 februarie 1938 la Grefa Tribunalului Constanţa, numita J. i-a vândut lui K. suprafaţa de 261,38 mp reprezentând ½ din locul de casă al înstrăinătoarei în suprafaţă totală de 522,75 mp parcelarea Cimbru, Cartier ...; terenul astfel vândut a fost descris ca având o latură pe str. ... de 10,2 mp care pleacă din jumătatea reţinută de vânzătoare până la „strada care trece peste fostul lot 38 formând cu acesta un colţ” pe o lungime de 25,5 m, pe o latură, cu lotul 42 pe o lungime de 10,2 m „şi care pleacă din stradelă către locul care îmi rămâne”, iar pe o altă latură „restul lotului meu vânzătoarea”, de care se desparte printr-o latură de o lungime de 25,5 m. (filele 18, 19 Dosar nr. x/1998 al Jud. Constanţa).

Prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 16 iunie 1938 şi autentificat la Grefa Tribunalului Constanţa din 16 iunie 1938, acelaşi J. i-a vândut lui L. o suprafaţă de 261,38 mp făcând parte din lotul nr. 37 din parcelarea M. având ca vecinătăţi: la Sud pe de o parte str. ... pe o lungime de 10,25; la Nord, lotul 42 iar pe o lungime de 10,25, la Est proprietatea lui K. pe o lungime de 25,5 şi la Vest lotul nr. 36 pe o lungime de 25,5 m. (filele 17-19, dosar Tribunal Constanţa vol. I).

Instanţa a reţinut că A. a făcut dovada calităţii de moștenitor de pe urma defunctului proprietar, pentru suprafaţa de 261,38 mp, care face parte din lotul nr. 37, Constanţa, pentru care ulterior a fost admisă acţiunea sa în revendicare şi a fost obligat pârâtul Consiliul Local Constanţa să lase în deplină proprietate - printre altele - şi terenul în suprafaţă de 261,38 mp, lotul 37 din parcelarea, situat în Constanţa, cum reiese din sentinţa civilă nr. 11452/1996, definitivă prin Decizia civilă nr. 505/1997 a Tribunalului Constanţa.

Pârâta B. a cumpărat, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 21 august 1997 la B.N.P., N., de la O. şi P., terenul în suprafaţă de 261 mp situat în Constanţa, cu vecinătățile descrise în respectivul act, teren pentru care a solicitat autorizaţie de construcție de la Primăria Municipiului Constanţa.

Urmare a procesului-verbal de constatare a contravenţiei din 14 decembrie 1998, prin care s-a stabilit că numita B. a încălcat prevederile autorizaţiei de construire din 09 martie 1998, primarul Municipiului Constanţa a depus la Judecătoria Constanţa, în contradictoriu cu B., o cerere înregistrată sub nr. x/2000 ce avea ca obiect desfiinţarea construcţiilor nelegal efectuate, argumentând că autorizaţia de construire a fost eliberată pentru o construcţie ce trebuia să aibă o suprafaţă la nivelul solului de 114,92 mp, în timp ce suprafaţa îngrădită de pârâţi este de 670,24 mp.

Cererea primarului Municipiului Constanţa - în care A. a formulat o cerere de intervenţie accesorie - a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 7117 din 04 iunie 2001, definitivă prin Decizia civilă nr. 2331 din 29 noiembrie 2001 a Tribunalului Constanţa; în recurs, prin Decizia civilă nr. 258 din 11 martie 2002, Curtea de Apel Constanţa a desfiinţat cele două hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Constanţa în vederea administrării probei cu expertiză tehnică imobiliară.

În rejudecare, s-a efectuat un raport de expertiză tehnică judiciară de către expertul R., care a constatat că atât B. cât şi A. sunt proprietarele unor suprafeţe de 261,38 mp, ce formează lotul 37 din parcelare, terenul reclamantei situându-se în partea stângă a lotului, dinspre str. ..., în timp ce terenul pârâtei se situează în partea dreaptă a lotului 37, cum priveşti dinspre str. ...; expertul a mai constatat că construcţia edificată de pârâţi ocupă parţial suprafaţa de teren pentru care reclamanta deţine titlu de proprietate.

Prin sentinţa civilă nr. 2019 din 12 februarie 2003, rămasă irevocabilă, Judecătoria Constanţa a admis cererea primarului Municipiului Constanţa şi a dispus readucerea construcţiei situată în Constanţa, în parametrii stabiliţi prin autorizaţia de construire din 09 martie 1998, cu consecinţa desfiinţării parţiale a construcţiei edificată peste limitele autorizate, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii;

Expertizele efectuate în cauză au concluzionat că pârâţii stăpânesc o suprafaţă totală de 691 mp (întregul lot 37 plus părţi din loturile 36 şi 39), în Constanța, teren pe care este edificată o construcţie P+1 având o amprentă la sol de 234 mp, cu 119 mp mai mult decât suprafaţa aprobată prin autorizația de construcţie, concluzionându-se că reclamanţii nu stăpânesc imobilul pe care îl au în proprietate.

Curtea de apel a reţinut că a doua expertiză administrată de tribunal (cea realizată de trei experţi) a relevat că cei trei pârâţi stăpânesc o suprafaţă de 691 mp dar au un drept de proprietate doar asupra unei suprafeţe de 261,38 mp; în plus, calitatea de posesori a fraţilor C. și D. este indiscutabilă, D. recunoscând la interogatoriu că are domiciliul şi locuieşte efectiv în imobil din Constanța, iar la realizarea celor două expertize aceasta a fost mereu găsită în locuinţă şi-a pus la dispoziţia specialiştilor diferite înscrisuri; în plus, deşi pretind că nu au nicio calitate în prezenta cauză pârâţii C. și D. au suportat 2/3 din cheltuieli în faţa instanţei.

De asemenea, s-a arătat că această concluzie conduce la constatarea că, în soluţionarea cererii în revendicare a terenului, instanţa s-a găsit în faţa situaţiei în care doar reclamanţii au produs un titlu de proprietate, iar pârâţii nu şi-au dovedit proprietatea lor asupra lotului 37, parcela 2, identificată şi delimitată prin pct. 1-4-3-2-1 potrivit anexei nr. 6 la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuată de experţi G., H. şi I., fiind fără relevanţă că lipsa titlului rezultă din inexistenţa oricărui drept asupra vreunei suprafeţe (cazul pârâţilor C. și D.) sau existenţa dreptului de proprietate, dar asupra unei altei parcele (cazul pârâtei B.).

Curtea de apel a concluzionat că soluţia dată de prima instanţă asupra lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. și D. pe capătul de cerere privind revendicarea terenului, este greşită.

A reţinut că pârâţii C. și D. nu au însă calitate procesuală în cererile vizând grăniţuirea celor două terenuri şi de demolare a construcţiei proprietatea pârâtei B., deoarece obligaţia de stabilire a limitelor proprietăţii şi de eliberare a terenului de construcţiile edificate cu rea-credinţă revin exclusiv proprietarului terenului şi respectiv celui care are calitatea de constructor.

Instanţa de apel a reţinut, din analiza prevederilor art. 584 C. civ. că părţile dintr-un litigiu de grăniţuire nu pot hotărnici decât terenurile limitrofe, în limitele hotarelor indicate în actele juridice care constituie temeiul dreptului lor de proprietate, fiind deci fără relevanţă înscrierea în actul de înstrăinare a unei suprafeţe mai mari decât cea reală sau, invers, constatarea că înstrăinătorul stăpânea o suprafaţă mai mare decât cea rezultată din actul încheiat cu autorul său.

Faptul că, în cazul concret de faţă, ambele părţi stăpânesc suprafeţe mai întinse decât cele rezultând din titlurile de proprietate impune revenirea la distincţia acţiunii în grăniţuire/acţiune posesorie, calitatea procesuală activă/pasivă în acţiunea în grăniţuire şi caracterul de judicium duplex al cererii în hotărnicie.

Or, legând posibilitatea de a acţiona/figura în justiţie ca pârât de calitatea de proprietar (nu întâmplător legiuitorul foloseşte de două ori conceptul de proprietate în art. 584 C. civ.), este evident că hotărnicia nu poate dispune în afara menţiunilor din titlurile de proprietate ale vecinilor în litigiu.

Curtea de apel a subliniat că solicitarea de grăniţuire putea fi admisă doar în contradictoriu cu pârâta B., deoarece pârâţii C. şi D. nu au calitate procesuală pasivă în acest capăt de cerere, iar linia de hotar dintre terenul proprietatea reclamanţilor situat în Constanţa, jud. Constanţa, Lot 37-lot 2 şi terenul proprietatea pârâtei din Constanţa, jud. Constanţa, Lot 37-lot1, trebuia stabilită pe aliniamentul pct. 2 - 3 din anexa 4, aflată la fila 119, dosar tribunal, vol. II, la raportul de expertiză judiciară.

Cu privire la solicitarea de demolare a construcţiei P+1, edificată de pârâta B. pe terenul reclamanţilor, care a fost respinsă de prima instanţă prin aplicarea art. 494 C. civ., instanţa de apel a reţinut reaua credinţă a pârâtei, faţă de interpretarea contrarie a prevederilor art. 1898 alin. 2 C. civ.: constructorul posedă un teren despre care ştie că este în proprietatea altei persoane, teren faţă de care înţelege să se comporte însă ca un adevărat proprietar.

Astfel, încă de la dobândirea parcelei estice (dinspre mare) a lotului 37, B. avea cunoştinţă de faptul că stăpâneşte cu mult mai mult decât a dobândit (chiar dacă în schiţa anexată contractului de vânzare-cumpărare din 1997 - fila 26, vol. I, dosar Tribunal - pare a fi desenat un teren de 261 mp); aceasta, în condiţiile în care terenul preluat avea o suprafaţă de trei ori mai mare aprox. 690 mp), iar deschiderea era de 26,75 m, iar nu de 10,2 m, conform actului.

Instanţa a reţinut şi că pârâţii ştiau că nu au nici un drept asupra întregului teren, încât de aceea, faptul că au fost în eroare asupra celui uzurpat în proprietatea nu îi face să fie altfel decât de rea-credinţă. În plus, circumstanţele edificării construcţiei pentru care s-a emis autorizaţia nr. 250/09 martie 1998 impun concluzia că pârâta B. a cunoscut permanent că încalcă legea şi şi-a asumat consecinţele acestui comportament ilicit.

A mai arătat instanţa de apel că simpla constatare că pârâta B. a dobândit terenul printr-un act autentic (dar asupra altui imobil decât cel descris în act) nu poate niciodată să facă dovada bunei-credinţe a constructorului, în speţă neputând fi vorba despre convingerea fermă, dar eronată, că terenul se află în proprietatea sa.

În plus, pe lângă stăpânirea unei suprafeţe de trei ori mai mare decât în actul de proprietate, surplus ce exclude greşeli de măsurare, pârâta B. a depăşit şi autorizaţia de construire, edificând nu doar o construcţie măsurând dublul suprafeţei autorizate, dar şi construcţii necuprinse în autorizaţie - garaj şi piscină.

De aceea, construcţia P+1 care ocupă aproape în întregime lotul revendicat de reclamanţi (mai puţin garajul) se impune a fi desfiinţată de pârâtă pe cheltuiala acesteia sau, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, vor fi autorizaţi reclamanţii să demoleze acest imobil pe cheltuiala pârâtei B.

Cu privire la apelul pârâţilor, curtea a reţinut că este neîntemeiat întrucât niciuna dintre critici - soluţionarea excepţiilor netimbrării acţiunii, a prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţiei autorităţii de lucru judecat - nu poate fi primită.

Aşadar, cu privire la soluţia de respingere ca neîntemeiată a excepţiei netimbrării, a reţinut că este lipsit de relevanţă faptul că succesorii reclamantei iniţiale au beneficiat de măsura de ajutor public judiciar privind plata taxei judiciare de timbru ce fusese acordată în considerarea situaţiei materiale a acelei persoane, din moment ce la data examinării în apel, problema achitării taxelor datorate pentru înregistrarea acţiunii nu se mai poate pune, după momentul 28 octombrie 2013 (când se plătiseră 6.222 lei), taxa datorată de 8.744,9 lei fiind plătită în întregime.

În plus, motivarea primei instanţe este judicioasă, căci ceea ce interesează este determinarea raportului fiscal privind stabilirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, iar nu plata efectivă a acesteia; de aceea, moartea beneficiarului ajutorului public judiciar nu va însemna renaşterea obligaţiei în sarcina moştenitorilor acesteia care, preluând patrimoniul autoarei lor au dobândit şi obligaţia stabilită în sarcina părţii decedate, de plată a unor sume în favoarea bugetului local; aceasta şi pentru că este fără relevanţă natura iniţială a acestei sarcini fiscale de plată eşalonată a taxei judiciare de timbru.

Referitor la excepţia prescrierii dreptului la acţiune (respinsă de prima instanţă prin încheierea din 03 decembrie 2013) privind capetele 3 şi 4 din cerere referitoare la obligaţia de demolare a construcţiilor şi plata contravalorii terenului în situaţia respingerii acţiunii în revendicare, curtea de apel a constatat că prevederile art. 8 din Decretului nr. 167/1958 nu sunt aplicabile în cauză.

Astfel, conform acestui text, în cazul răspunderii pentru paguba cauzată prin fapta ilicită (şi în cazurile asimilate), prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască (ori putea) atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea sau la expirarea termenului prevăzut de lege.

După cum rezultă indubitabil din analiza textului domeniul de aplicare a art. 8 din Decretului nr. 167/1958 se referă la răspunderea civilă delictuală sau contractuală.

Principalul domeniu al prescripţiei extinctive din categoria drepturilor patrimoniale îl formează drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor, pe când categoria drepturilor reale principale este considerată imprescriptibilă extinctiv.

Or, speţa de faţă nu vizează repararea unui prejudiciu produs printr-un delict civil (ar fi putut fi aici spre exemplu o cerere de plata contravalorii lipsei de folosinţă), ci este o cerere de recunoaştere a dreptului de proprietate şi de obligare a pârâţilor la respectarea tuturor prerogativelor acestuia, deci o acţiune reală imprescriptibilă extinctiv, indiferent de faptul că, subsidiar revendicării, se formulează solicitări care - dacă ar fi fost formulate separat - ar fi fost supuse prescripţiei extinctive.

Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat reiterată cu privire la soluţiile pronunţate în Dosarele nr. x/1998 şi nr. x/1999 de Judecătoria Constanţa, curtea de apel a reţinut că nu este îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză cerută de art. 1203 C. civ.

Astfel, prin acţiunea înregistrată sub nr. x/1998 pe rolul Judecătoriei Constanţa, numita A. i-a chemat în judecată pe S. şi O. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună stabilirea limitelor de hotar dintre proprietăţile lor, restituirea fâşiilor de teren ocupate de proprietar şi suspendarea lucrărilor de construcţie începute pe proprietatea ei.

La termenul din 27 aprilie 1998, reclamanta a învederat că ceea ce solicită este exclusiv grăniţuirea (fila 12 Dosar nr. x/1998), iar la termenul din 08 iunie 1998, reclamanta şi-a modificat acţiunea, solicitând introducerea în cauză a doi noi pârâţi, numiţii T. şi U., renunţând la judecată în contradictoriu cu S.

Prin sentinţa civilă nr. 10762 din 15 iulie 1998, definitivă prin perimarea apelului pârâtului O. (care a învederat că nu mai este proprietarul terenului), s-a dispus grăniţuirea lotului reclamantei A. de proprietăţile T., U. şi O., pârâţi care au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 227 mp.

După cum rezultă din lucrările dosarului, acţiunea a fost înregistrată la 23 martie 1998 şi soluţionată în primă instanţă la 15 iulie 1998, în condiţiile în care prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 august 1997, deci cu mai bine de 7 luni înainte de declanşarea procesului, O. şi P. vânduseră terenul pârâtei B.

De aceea, indiferent de conţinutul sentinţei civile nr. 10762 din 15 iulie 1998, deoarece a fost pronunţată în contradictoriu cu un neproprietar, revendicarea şi grăniţuirea dispuse nu puteau crea drepturi şi stabili obligaţii în sarcina pârâtei B. care, neparticipând la judecată şi devenind proprietar înaintea formulării acţiunii, nici nu are calitatea de succesor cu titlu particular în privinţa Dosarului nr. x/1998 al lui O.

Cu privire la Dosarul nr. x/1999, Curtea a constatat că la dosarul cauzei există copia sentinţei civile nr. 13875 din 06 septembrie 1999 (fila 162 vol. II, dosar Tribunal) dar din cuprinsul acesteia nu rezultă informaţii care să permită decelarea elementelor în funcţie de care se analizează autoritatea de lucru judecat.

Astfel, sentinţa civilă nr. 13875/1999 nu are considerente (în aplicarea dispoziţiilor procedurale ale epocii, conform cărora se motivau doar hotărârile împotriva cărora se declarau căi de atac), aşa încât din, cercetarea copiei de la dosar, se pot stabili doar părţile - reclamanta A. şi pârâta B. - şi tipul obiectului - „obligaţie de a face”; de aceea soluţia de respingere a acţiunii nu poate fi impusă în cauza de faţă cu titlu de autoritate de lucru judecat pentru că nu se poate stabili care a fost acest obiect judecat şi nici cauza invocată de reclamantă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii C., D. şi B., în cuprinsul căruia au formulat critici de nelegalitate, întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La pct. 1, 2 şi 3 din motivele de recurs se susţine greşita soluționare a excepţiei de netimbrare a acţiunii, sens în care se arată că prima instanţă de judecată a acordat cinci termene pentru ca reclamanţii să îşi complinească această obligaţie legală, fără însă a lua o măsură legală. Reclamanta a formulat şi cerere de ajutor public judiciar, care a privit exclusiv capătul de cerere privind revendicarea.

Mai mult, cuantumul taxei judiciare de timbru a fost stabilit de reclamantă, raportându-se la o valoare mult prea mică a imobilului şi la un curs euro/leu valabil cu peste şase luni anterior înregistrării acţiunii pe rolul instanţelor de judecată.

Se susţine şi că la data de 29 septembrie 2011, când s-a soluţionat cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de reclamantă, aceasta a decedat şi respectiva încheiere nu a mai fost comunicată organelor competente să verifice executarea obligaţiei de plată. În plus, la dosar au fost depuse dovezi de plată a taxei judiciare de timbru, în rate, pe numele persoanei decedate, fiind încălcat art. 10 din O.U.G. nr. 51/2008, potrivit căruia dreptul la ajutor public judiciar se stinge la moartea părţii.

Aceste susţineri au fost invocate şi pe calea apelului, dar instanţa de apel le-a respins, în mod nelegal.

Se susţine, la punctul 4 din motivele de recurs, că în mod nelegal şi vădit netemeinic, a stabilit instanţa de apel că pârâţii D. şi C. au calitate procesuală pasivă, dar numai în legătură cu capătul de cerere privind revendicarea. În realitate, a fost greşit reţinută situaţia de fapt, respectiv pârâta D. nu mai locuieşte în imobil, deci nu mai are posesia imobilului, cum s-a reţinut, de altfel, şi în rapoartele de expertiză, că bunul este în posesia unui terţ.

Au mai arătat pârâţii că instanţa de apel a ignorat excepţia autorității de lucru judecat, în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâţilor în raport de sentinţa civilă nr. 2049/2010 a Tribunalului Constanţa.

Prin această hotărâre judecătorească s-a stabilit irevocabil că pârâţii nu au calitate procesuală pasivă într-o cauză identică.

Ignorarea acestei excepţii de către instanţa de apel a dus la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nelegale.

Printr-o altă critică de recurs (pct. 5), pârâţii au susţinut şi că probele administrate în cauză au fost greşit interpretate, ceea ce a dus în final la concluzia că recurenta B. a fost de rea credinţă când a edificat construcţia pe terenul în litigiu.

La pct. 6 din motivele de recurs se arată că expertiza topografică a fost nelegal încuviinţată şi administrată. Instanţa de apel a încuviinţat, cu încălcarea art. 210 - 212 C. proc. civ., la insistențele reclamanţilor, efectuarea unei alte expertize topo, şi nu a unei contraexpertize, care să fi fost efectuată cu un număr de trei experţi.

Deşi concluziile expertizei nou întocmite au intrat în contradicţie cu restul de alte cinci expertize întocmite în cauză, totuşi instanţa şi-a fundamentat hotărârea pe concluziile acesteia.

De asemenea, au fost greşit soluţionate atât excepţia autorităţii de lucru judecat cât şi excepţia prescripției dreptului material la acţiune (pct. 7 din motivele de recurs).

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate de recurenţii pârâţi, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte criticile referitoare la soluţionarea de către prima instanţă a excepţiei de netimbrare a acţiunii şi la împrejurarea că reclamanta a decedat ulterior încuviinţării cererii de ajutor public judiciar, cererea şi respectiva încheiere nemaifiind comunicate organelor competente să verifice executarea obligaţiei de plată, ce formează obiectul pct. 1, 2 şi 3 din motivele de recurs, Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate, urmând a le respinge.

Din analiza actelor dosarului, Înalta Curte constată că excepţia netimbării acţiunii a fost invocată la termenul de judecată din 1 octombrie 2013, reţinându-se în cuprinsul încheierii tribunalului, că a fost încuviințată cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamantă în cauză. Ulterior luării acestei măsuri, reclamanta a decedat.

Curtea de apel a reţinut că este lipsit de relevanţă faptul că succesorii reclamantei iniţiale au beneficiat de măsura de ajutor public judiciar privind plata taxei judiciare de timbru ce fusese acordată în considerarea situaţiei materiale a persoanei decedate, din moment ce la data examinării în apel, problema achitării taxelor datorate pentru înregistrarea acţiunii nu se mai poate pune, taxa datorată în sumă de 8.744,9 lei fiind plătită în întregime.

Înalta Curte reaminteşte, în acest context, cele statuate prin Decizia nr. 7 din 08 decembrie 2014, pronunţată în recurs în interesul legii, în sensul că, în interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările si completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.

Aşadar, încheierea prin care tribunalul a încuviinţat cererea de ajutor public judiciar, ar fi putut fi supusă exclusiv căii de atac a reexaminării, asupra ei neputându-se formula critici prin intermediul căilor de atac ale apelului sau recursului.

Faţă şi de împrejurarea că a fost achitată în întregime taxa datorată, astfel cum a fost stabilită de instanţă, Înalta Curte constată că, în mod corect, curtea de apel a procedat la respingerea acestor critici.

Totodată, Înalta Curte apreciază necesar a sublinia şi că nu este relevantă împrejurarea că ratele taxei judiciare de timbru au fost plătite de succesorii reclamantei iniţiale, aceasta deoarece, în primul rând, timbrajul datorat cererii de chemare în judecată a fost satisfăcut, plătitorii acesteia fiind succesorii în drepturi ai reclamantei, care preluând patrimoniul autoarei lor au dobândit şi obligaţia stabilită în sarcina părţii decedate, de plată a unor sume în favoarea bugetului local.

La pct. 5 din motivele de recurs, recurenţii pârâţi critică greşita stabilire a unei situaţii de fapt şi anume, că pârâta B. a fost de rea credinţă când a edificat construcţia şi a ocupat terenul reclamantei în mod abuziv, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, soluţia pronunţată fiind netemeinică.

Înalta Curte apreciază că nu mai poate fi valorificată pe calea recursului o asemenea critică, nemaiconstituind motiv de recurs în reglementarea art. 304 C. proc. civ., cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor administrate.

Recurenţii pârâţi au formulat critici şi asupra modului în care curtea de apel a încuviinţat şi administrat probele în dosar, în special a probei cu expertiză topografică, susţinând încălcarea dispoziţiilor art. 210 - 212 C. proc. civ., prin aceea că a incuviinţat şi dispus efectuarea unei noi expertize topo, şi nu a unei contraexpertize, care să fi fost efectuată cu un număr de trei experţi (pct. 6 din motivele de recurs).

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că şi în situaţia în care în cauză s-a efectuat o expertiză topo, nu există niciun impediment legal de a se admite o nouă cerere a părţii, formulată în timp util, de a se efectua o altă expertiză, dacă aceasta este necesară pentru stabilirea faptelor, instanţa fiind datoare să o încuviinţeze.

În acest sens, instanţa de apel a făcut aplicarea art. 212 C. proc. civ., care permite întregirea expertizei sau o nouă expertiză dacă instanţa nu este lămurită prin expertiza făcută, şi nicidecum nu poate fi vorba de încălcarea legii, astfel cum în mod greşit susţin recurenţii pârâţi, nefiind incident motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susţinerea de la pct. 7 al motivelor de recurs, privind modalitatea de soluţionare a excepţiilor invocate, ce privesc fie autoritatea de lucru judecat, fie prescripţia dreptului material la acţiune, este generică şi lacunară, neputând fi încadrată în niciunul din cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ.

Nefiind indicat niciun motiv de recurs dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar neexistând nici dezvoltarea acestei susţineri, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei de apel, raportat la motivul ce se invocă, sancţiunea care intervine nu poate fi decât aceea a nulităţii acestei critici, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica expusă la pct. 4 al motivelor de recurs, privind soluţia de reţinere a calităţii procesuale pasive a pârâţilor D. şi C. în legătură cu capătul de cerere privind revendicarea, întemeiată pe greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, Înalta Curte constată că se cere aprecierea unei împrejurări de fapt şi anume, posesia imobilului litigios, pe baza recunoaşterii la interogatoriu făcută de către D., a constatărilor din preambulul rapoartelor de expertiză efectuate în cauză şi în raport de suportarea de către cei doi pârâţi C. și D. a 2/3 din cheltuieli în faţa instanţei de fond, ceea ce implică practic reanalizarea situaţiei de fapt în temeiul probatoriului deja administrat. Acesta reprezintă un control de netemeinicie a hotărârii atacate (şi nu de nelegalitate), ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ. şi nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte, însă, susţinerea recurenţilor pârâţi, în sensul că instanţa de apel a ignorat invocarea de către aceştia a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâţilor în raport de sentinţa civilă nr. 2049 din 9 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, Înalta Curte reţine următoarele:

Din datele dosarului rezultă că în cuprinsul întâmpinării depuse în dosarul tribunalului, pârâţii au invocat excepţia autorității de lucru judecat, în raport de sentinţa civilă nr. 2049 din 9 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă.

Pârâţii au invocat, în cuprinsul aceleaşi întâmpinări, aceeaşi excepţie, a autorităţii de lucru judecat, în raportat la sentinţele civile nr. 10762/1998 (pentru capetele 1 şi 2 din cererea introductivă) şi nr. 13875/1999 (pentru capetele 3 şi 4 din acţiune), ambele hotărâri ale Judecătoriei Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 405 din 25 februarie 2014, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D., din considerentele hotărârii judecătoreşti reieşind că instanţa de fond a analizat excepţia autorității de lucru judecat în raport de sentințele civile nr. 10762/1998 şi nr. 13875/1999 ale Judecătoriei Constanţa, nu şi în raport de sentinţa civilă nr. 2049 din 9 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă.

Dosarul nr. x/118/2010, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 2049 din 9 decembrie 2010, rămasă irevocabilă, a avut aceleaşi părţi, în calitate de reclamantă şi pârâţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză cu dosarul ce face obiectul judecăţii de faţă, fiind în mod cert întrunită tripla identitate de elemente: părţi, obiect şi cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 2049 din 9 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, irevocabilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D. şi C.; s-a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii D. şi C., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a luat act de renunţarea la judecata cererii formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta B. şi s-a dispus cu privire la restituirea către această pârâtă a unor sume de bani reprezentând onorarii expert şi cu privire la cheltuielile de judecată.

Prin urmare, această hotărâre judecătorească a statuat în mod irevocabil cu privire la acelaşi raport juridic, supus şi judecăţii pendinte, şi a fost depusă la dosar pentru prima dată în recurs.

Un asemenea act are caracterul unui înscris nou, care dacă ar fi fost cunoscut de instanţa de apel, ar fi putut determina o altă soluţie, fapt ce impune automat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În ceea ce priveşte cererea recurenţilor pârâţi privind acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată şi onorariu de avocat, dată fiind soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, Înalta Curte apreciază că numai după rejudecarea cauzei se poate şti care este partea care datorează celeilalte cheltuielile de judecată, ca fiind parte căzută în pretenţii în înţelesul art. 274 C. proc. civ.

Prin urmare, cheltuielile de judecată vor fi avute în vedere la judecata cauzei de către instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâţii C., D., B. împotriva Deciziei civile nr. 89/C din 22 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 octombrie 2015.