Civil liability against insurer despite criminal settlement; exclusion of prospective medical costs as eventual prejudice

Accident rutier. Încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părților. Acțiune în despăgubiri formulată împotriva asigurătorului. Vătămare corporală. Daune materiale. Prejudiciu eventual. Condiții.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : despăgubiri

-proces penal

-împăcarea părților

-asigurător

-accident rutier

-prejudiciu

Legea nr. 136/1995

C.pen. din 1997, art. 132

C.proc.pen. din 1997, art. 10 lit. h), art. 11 li. c)

1. Împrejurarea că procesul penal a încetat ca urmare a împăcării intervenite între victimă și autorul faptei ilicite, nu închide calea unei acțiuni civile prin intermediul căreia victima să pretindă despăgubiri pentru vătămările produse prin accidentul rutier de la asigurător, câtă vreme din termenii înțelegerii părților rezultă modalitatea în care victima a ales să își valorifice creanța, nefiind vorba de un act de dispoziție pur abdicativ ci cu rezervarea dreptului la acțiunea în despăgubiri față de asigurător.

În speță, actul împăcării a avut la bază convenţia între victimă şi autorul faptei ilicite şi, dat fiind principiul relativităţii efectelor actului juridic, ele se produc, cu valoare obligatorie, între părţile acestuia. Înseamnă că aceste efecte ale împăcării îl vizează, în termenii convenţiei, pe autorul faptei ilicite (asiguratul) iar nu pe asigurător, terţ faţă de înţelegerea părţilor. Prin urmare, efectele împăcării nu se pot extinde şi asupra asigurătorului, care, în condiţiile art. 57 din Legea nr. 136/1995, poate fi acţionat direct de persoanele păgubite prin producerea accidentelor.

2. Pentru a fi supus reparaţiei, un prejudiciu trebuie să aibă caracter cert ca existenţă şi ca posibilităţi de evaluare.

Prin urmare, sumele reprezentând despăgubiri materiale constând în cheltuieli de protezare necesare până la împlinirea unei vârste înaintate reprezintă un prejudiciu eventual, nesusceptibil de reparaţie din cauza elementelor de incertitudine în legătură cu determinarea lui, bazat pe ipoteze avansate în legătură cu speranţa de viaţă şi cu numărul aproximativ de proteze care ar fi necesar vârstei adulte a victimei. În plus, cuantumul sumei solicitate ar fi fost determinat de oferte care corespund stadiului prezent al tehnologiei, fără să se poată anticipa evoluţia industriei de ortopedie şi ce vor însemna în viitor ofertele şi cheltuielile necesare protezării.

Secția I civilă, decizia nr. 1008 din 11 mai 2016

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 07.02.2012, formulată de A. şi B., în calitate de reprezentanţi legali ai reclamantei minore C., au solicitat obligarea pârâtei SC X. SA la plata sumei de 500.000 euro în echivalent lei la cursul BNR la data plăţii, reprezentând daune materiale, precum şi obligarea la plata sumei de 2.000.000 lei euro în echivalent lei la cursul BNR la data plăţii, reprezentând daune morale, pentru suferinţa fizică şi psihică a minorei în urma accidentului rutier din 05.04.2010.

În motivarea cererii, reprezentanții legali ai minorei au arătat că la data de 05.04.2010, în localitatea Hoghiz, a avut loc un accident rutier în care a fost implicat conducătorul auto D., accident în urma căruia a rezultat avarierea autoturismului proprietatea lor şi vătămarea corporală a fiicei lor, care a rămas cu infirmitate fizică permanentă, braţul stâng fiindu-i amputat.

Organele de poliţie au stabilit că vinovat de producerea accidentului a fost conducătorul autovehiculului, asigurat la SC X. SA prin poliţa de asigurare nr. 000xxxxx eliberată în data de 22.01.2010.

În această situaţie, în temeiul poliţei de asigurare, s-au adresat SC X. SA, în vederea acoperirii prejudiciului, însă deşi au existat o serie de discuţii între ei şi reprezentanţii pârâtei, acestea nu s-au finalizat în niciun fel.

În drept, au fost invocate prevederile art. 11, art. 41, art. 54-56 din Legea nr. 136/1995 coroborate cu art. 26 lit. a) şi art. 49 din Normele 19.11.2009 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că nu există bază legală sau contractuală pentru acordarea despăgubirilor, câtă vreme reclamanţii nu au dorit să facă plângere penală împotriva celui vinovat de producerea accidentului, întrucât este rudă.

Ulterior, a fost invocată inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, arătându-se că potrivit dispozițiilor art. 132 C.pen. „împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă”, iar aceasta este totală, necondiţionată şi definitivă, nefiind posibil ca părţile să se împace sub aspectul exercitării acţiunii penale şi să solicite soluţionarea acţiunii civile.

Prin sentinţa civilă nr. 30 din 14.01.2013, Tribunalul Galaţi a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a admis în parte acţiunea, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 10.000 lei daune materiale şi 500.000 euro daune morale.

Prin decizia nr. 59/A din 15.10.2013, Curtea de Apel Galaţi a admis apelul, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, constatând că au fost nesocotite dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, prin aceea că nu a fost citat în cauză, ca intervenient forțat, numitul D., persoană responsabilă de producerea accidentului.

Curtea a reţinut, cu privire la excepţia inadmisibilităţii, că nu a existat vreo plângere penală formulată în cauză, că reprezentanţii legali ai minorei au precizat constant că nu au pretenţii penale sau civile faţă de făptuitor, dar că au faţă de societatea de asigurare, precum şi faptul că „ordonanţa procurorului” nu este echivalentul unei hotărâri pronunţate de o instanţă judecătorească ceea ce contravine principiilor CEDO.

Prin sentinţa civilă nr. 160 din 14.05.2015 a Tribunalului Galaţi, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca nefondată. A fost admisă în parte acţiunea și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 75.761,09 lei daune materiale şi 500.000 euro daune morale.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că prin poliţa de asigurare de răspundere civilă auto RCA încheiată între pârâtă şi proprietarul vehiculului, D., valabilă în intervalul 22.01.2010 - 21.11.2011, asigurătorul s-a obligat să despăgubească asiguratul în caz de vătămări corporale şi deces precum şi în caz de pagube materiale, din probele administrate în cauză rezultând situaţia de fapt descrisă în acţiunea introductivă, necontestată de pârât.

Tribunalul a apreciat nefondată excepția inadmisibilităţii întrucât, deși „împăcarea părţilor în

cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă” – în speță, prin Rezoluţia nr. 322/2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Rupea, a fost confirmată rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de D. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C.pen. – legiuitorul a avut în vedere stingerea acţiunii civile în procesul penal şi nicidecum împiedicarea dreptului de a introduce, de către partea interesată, a unei acţiuni în repararea prejudiciilor suferite în faţa instanţelor civile competente, cum este şi acţiunea de faţă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a constatat că pretențiile sunt întemeiate în parte.

Astfel, potrivit probelor administrate în cauză, a rezultat că persoana vătămată, C., călătorea ca pasager în vehiculul implicat în accident, pe bancheta din spate, pe scăunelul special, așa încât a fost înlăturată afirmaţia tendenţioasă a pârâtei referitoare la faptul că minora nu ar fi purtat centura de siguranţă, având în vedere modalitatea în care scaunele destinate ocupării de către minori sunt fixate pe bancheta din spate a vehiculelor.

Pe aspectul cuantumului daunelor materiale, instanța a apreciat că acesta este justificat în limita sumei de 75.761,09 lei, reprezentând cheltuieli efectuate (conform facturilor emise de W.-73.296 lei pentru achiziționare proteză în vederea protezării brațului stâng, respectiv cheltuieli cu spitalizarea, recuperare medicală și fizioterapie).

A fost înlăturată apărarea pârâtei în sensul că nu îi poate fi angajată răspunderea civilă contractuală şi că în realitate aceste cheltuieli urmează a fi suportate din fondurile de asigurări sociale, între părţi nefiind stipulată o atare clauză.

Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 (varianta în vigoare la momentul producerii accidentului): „Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil”.

Potrivit art. 50 alin. (1) şi (2) din lege „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv."

Conform art. 51 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, despăgubirile sunt datorate de asigurător nu numai atunci când asiguratul este responsabil de accidentul auto, dar şi în cazul în care cel ce conduce autovehiculul răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul, fiind avută în vedere ipoteza în care autovehiculul a fost condus de altă persoană, indiferent dacă asiguratul răspunde ori nu pentru faptele acelei persoane, asigurarea obligatorie de răspundere civilă acoperind toate accidentele de autovehicule asigurate, indiferent de persoana care răspunde civil pentru paguba cauzată.

Din interpretarea coroborată a art. 50 şi 54 din Legea nr. 136/1995, instanța a reținut că asigurătorul de răspundere civilă va acorda persoanelor prejudiciate despăgubiri, noţiune care include atât dezdăunările, precum şi cheltuielile de judecată, făcute de persoanele păgubite prin vătămare corporală sau deces.

În privința despăgubirilor morale, tribunalul a constatat că spre deosebire de daunele materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile morale se evaluează, prin apreciere, de către instanţă.

S-a reținut că, pe lângă prejudiciul corporal de lungă durată, constând în vătămarea adusă integrității corporale - urmările subzistând şi în prezent, minora necesitând intervenţii chirurgicale, programe de recuperare - există și prejudiciul pur psihologic datorat faptului că urmare a accidentului, atitudinea psihică a minorei este complet diferită de cea avută anterior producerii acestuia, eforturile depuse pentru restabilirea integrității corporale angrenând o suprasolicitare psihică şi un efort suplimentar.

A fost avut în vedere raportul de constatare medico-legală întocmit în cauză, conform căruia minora prezintă amputaţie post traumatică 1/3 proximală braţ stâng, cicatrice occipito-parietală dreaptă cu alopecie locală, cicatrice omoplat stâng şi umăr stâng, tulburare emoţională secundară, dificultăţi de autoservire şi socializare, deficitul ortopedic fiind de 70% şi putându-se corecta prin protezare definitivă a braţului stâng, pe tot parcursul vieţii. Vătămările cauzate produc o multitudine de efecte negative atât la nivel psihologic cât şi fizic, fiind necesar un efort considerabil pentru continuarea celorlalte activităţi, inclusiv școlare.

Ca atare, față de aceste elemente, tribunalul a apreciat că suma de 500.000 euro daune morale este în deplină concordanţă cu soluţiile jurisprudenţiale ale instanței supreme naționale și instanței de contencios european.

Împotriva sentinței au declarat apel ambele părți.

I. Reclamanta, prin reprezentanții legali, a criticat soluția sub aspectul cuantumului daunelor morale și materiale acordate minorei.

Pe aspectul daunelor materiale, s-a arătat că, deși existau suficiente acte medicale și facturi, care dovedeau costurile de protezare, instanța nu a acordat suma maximă permisă de lege (500.000 euro), ci doar 75.761,09 lei.

A fost criticat şi cuantumul daunelor morale acordat, susţinându-se că minora e stigmatizată din cauza handicapului său şi că există riscul accentuării traumei fizice şi psihice în timpul adolescenţei, precum şi faptul că a suferit dureri fizice de intensitate deosebită ca urmare a nenumăratelor intervenţii chirurgicale, iar viaţa sa a fost schimbată în mod dramatic, astfel încât se impune majorarea acestora.

II. Pârâta SC X. SA a reiterat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a susţinut că în mod nelegal nu a fost reţinută culpa comună a autorului accidentului – D. şi a victimei C. în producerea consecințelor negative asupra reclamantei, în condiţiile în care nu purta centura de siguranţă la momentul accidentului, cu încălcarea dispozițiilor art. 97 alin. (1) din Regulamentul privind circulaţia pe drumurile publice aprobat prin H.G. nr. 1391/2006.

A fost criticat cuantumul daunelor materiale, întrucât nu s-au anexat şi chitanţele de plată, ci doar facturile, precum și cel al daunelor morale, suma acordată reprezentând o îmbogăţire fără justă cauză.

Prin decizia nr. 13/A din 29.01.2016, Curtea de Apel Galați, Secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC X. SA. A admis apelul declarat de reclamantă, prin reprezentanţii săi legali, și în consecință, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a majorat cuantumul daunelor materiale la contravaloarea în lei la data plăţii a sumei de 132.024 euro.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei privind excepţia inadmisibilităţii, cuantumul daunelor morale şi cheltuielile de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în primul rând sub aspectul inadmisibilității invocate a acțiunii că, deși potrivit art. 132 C.pen., împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, ea nu operează de drept ci trebuie constată printr-un act procedural, respectiv o rezoluţie a procurorului sau o hotărâre judecătorească.

Cum, în speță, împăcarea a fost constatată prin rezoluție a parchetului, instanța de apel a apreciat că este important de determinat care sunt efectele acestui act procedural asupra acţiunii civile în despăgubiri.

În acest sens, au fost avute în vedere dispozițiile art. 22 alin. (1) Cod procedură penală anterior, conform cărora „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”.

S-a apreciat, faţă de prevederile imperative ale textului menționat, care fac referire strictă la „hotărârea definitivă a instanţei penale” că, în cazul în care procurorul este acela care a dispus încetarea urmăririi penale sau neînceperea acesteia, indiferent de motiv (deci, inclusiv în situaţia în care se ia act de împăcarea părţilor), soluţia adoptată de el nu are autoritate de lucru judecat, astfel încât o acţiune civilă având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru pagubele suferite prin accident este posibilă, fără a se putea invoca împrejurarea că a intervenit împăcarea părţilor, câtă vreme ea nu a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă de încetare a procesului penal.

În plus, s-a reținut că, potrivit conţinutului declaraţiilor date de părinţi, aceștia au precizat expres că urmează să se judece cu societatea de asigurări pentru despăgubirile civile rezultate în urma accidentului, ceea ce nu echivalează cu o împăcare totală pe latura civilă şi cu renunţarea la dreptul de a pretinde despăgubiri.

Raporturile juridice dintre societatea de asigurare şi asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenţie, solidaritate care dă dreptul persoanei păgubite prin producerea accidentului de a pretinde, în baza art. 57 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 despăgubiri, atât de la cel răspunzător

de producerea acestuia cât şi direct de la asigurătorul de răspundere civilă.

Un ultim argument avut în vedere de instanță a vizat problema valabilităţii declaraţiei de renunţare la daunele morale şi materiale, care nu putea fi dată de părinți contrar interesului superior al minorei, ce rămâne cu un handicap grav permanent şi fără posibilităţi materiale pentru protezare pe durata vieţii. Prin consecinţele sale, acest act are caracter de dispoziţie și pentru a fi valabil trebuia încheiat de reprezentantul legal al minorei, chiar cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, în condiţiile în care afectează grav interesul superior al copilului.

Referitor la criticile formulate pe aspectul daunelor materiale prin cele două apeluri, s-a constatat, mai întâi, că nu pot fi reținute susţinerile pârâtei privind existența culpei comune, a intervenientului forţat D. şi a victimei, ca urmare a nepurtării centurii de siguranţă.

Astfel, conform art. 97 alin. (1) din H.G. nr.1391/2006, minorii cu vârsta sub 12 ani sau înălţimea sub 150 cm poartă centuri de siguranţă, iar minorii sub 3 ani sunt transportaţi în dispozitive de reţinere omologate, fiind instituită o obligaţie în sarcina conducătorului auto care, înainte de a pleca de pe loc, trebuie să se asigure că minora poartă centura de siguranţă şi nu în sarcina unui copil de 4 ani şi 5 luni, care nu are discernământul necesar la această vârstă.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale, s-a apreciat că se impune majorarea acestuia.

S-a reținut din suplimentul raportului de expertiză încuviinţat în apel, că în urma accidentului rutier care a avut loc la data de 5.04.2010, minora prezintă amputaţie a membrului superior stâng în 1/3 superioară a braţului, având un deficit funcţional locomotor de 70 % încadrabil în grad de handicap grav şi care se poate corecta prin protezare definitivă a membrului superior stâng pe tot parcursul vieţii.

Până la vârsta adultă necesită proteze estetice schimbate la maxim 2 ani, în funcţie de modificările anatomice datorate creşterii; intervalul de timp 2012 (anul când s-a recomandat protezare după remodelarea bontului) - 2023 (când va împlini 18 ani) fiind de 11 ani, s-au apreciat necesare circa 5-6 proteze funcţionale pentru această perioadă.

S-a mai reținut că aceste proteze, asemănătoare celei folosite de minoră în prezent, nu sunt incluse în pachetul de bază pentru dispozitivele medicale destinate recuperării deficienţelor organice sau funcţionale, decontate de Casa de Asigurări de Sănătate conform H.G. nr. 400/2014.

Raportat la concluziile Serviciului Clinic de Medicină Galaţi, la ofertele de preţuri depuse la dosarul cauzei, precum şi la împrejurarea că s-a făcut deja dovada achitării cu două ordine de plată a unei prime proteze, iar cu privire la a doua, a fost depusă la dosar factura pro forma din 31.06.2015, în cuantum de 76.464,59, emisă tot de W., Curtea a apreciat că se impune majorarea cuantumului daunelor materiale acordate, care să acopere necesitățile de protezare ale minorei până la vârsta de 18 ani, în așa fel încât să ducă un mod de viaţă apropiat de cel normal.

Referitor la următoarele 4 proteze necesare minorei până la împlinirea vârstei de 18 ani, Curtea a avut în vedere noile oferte de protezare depuse la dosar, respectiv: oferta de protezare înaintată reclamantei de către centrul de Protezare şi Ortezare Y., emisă la data de 08.01.2016, care stabileşte un cost total de protezare de 120.792,92 lei/buc; oferta de protezare înaintată de către SC Q. SRL, emisă la data de 08.01.2016, al cărei preţ total de protezare este de 98.203,00 lei/buc.

Deoarece preţurile celor două oferte au fost diferite, s-a apreciat că soluţia optimă este aceea în care se acordă preţul mediu rezultat în urma comparării ofertelor pe care reclamanta le-a primit de la furnizorii de dispozitive medicale, respectiv 109.497,96 lei (120.792,92 lei + 98.203,00 lei = 218.995.92/2 lei).

Având în vedere că potrivit dispozițiilor Normei Ordinului CSA nr. 21/2009 (ordin valabil la data producerii accidentului) despăgubirile se stabilesc în euro, instanţa a dispus obligarea asigurătorului RCA la achitarea despăgubirilor la cursul valutar BNR, valabil la data efectuării plăţii.

Conform cursului valutar stabilit de BNR pentru data de 22.01.2016 (1 euro = 4.5274 lei), contravaloarea unei proteze s-a reținut a fi de 24.185,61 euro (109.497,96 lei/4.5274 =245.185,61 euro) și ca atare, costul necesar achiziţionării celor 4 proteze funcţionale, de 96.742,46 euro (4x 24.185,61 euro), respectiv 437.991,84 lei (109.497,96 lei x 4 = 437.991,84 lei), sumă la care se adaugă costurile aferente primelor două proteze pentru care există documente justificative (facturi fiscale, ordin de plată, etc).

Așadar, s-a stabilit că totalul costurilor de protezare până la 18 ani este de 597.726,23 lei (132.024 euro), fiind înlăturată susţinerea pârâtului potrivit căreia reclamanta ar trebui să promoveze o acţiune de fiecare dată când trebuie să schimbe proteza, un astfel de demers fiind împovărător pentru minoră şi reprezentanţii legali.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat că nu poate specula cu privire la evoluţia medicinii şi la necesităţile de protezare la vârsta adultă, astfel încât a considerat rezonabil să se pronunţe asupra daunelor materiale acordate minorei până la vârsta de 18 ani, urmând ca restul pretenţiilor civile pentru perioada maturităţii să facă obiectul unui proces ulterior.

Criticile formulate de ambele părți pe aspectul cuantumului daunelor morale au fost găsite nefondate, considerându-se că au fost corect individualizate.

Astfel, instanţa de apel a reținut că prejudiciul moral, consecinţa negativă, nesusceptibilă de evaluare pecuniară, care rezultă din lezarea unui drept (în speţă, dreptul la integritatea fizică/psihică a persoanei) este măsurat cu oarecare relativitate, ce ţine de persoana victimei, de consecinţele negative suferite de aceasta în plan fizic şi psihic, de importanţa valorilor morale lezate şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către victimă și că pentru stabilirea cuantumului despăgubirii morale, este necesară o analiză în concret a existenţei şi întinderii prejudiciului, precum şi corelarea despăgubirii cu realitatea suferinţelor îndurate de victimă.

De aceea, ţinând cont şi de Recomandarea Consiliului Europei din 1959 de la Londra, care subliniază între altele că principiul reparaţiei daunelor morale trebuie recunoscut în cazul leziunilor corporale, despăgubirea având rolul de a da o compensare victimei, instanţa a constatat că au existat şi prejudicii morale decurgând din internarea în spital, traumele fizice şi psihice suferite, sechele post traumatice care au afectat negativ participarea victimei la viaţa socială şi de familie comparativ cu situaţia anterioară vătămării.

Întinderea daunelor morale a fost stabilită în raport cu gravitatea vătămărilor produse şi cu intensitatea suferinţelor cauzate, pentru ca suma acordată cu acest titlu să reprezinte o justă satisfacţie acordată victimei pentru prejudiciul nepatrimonial încercat, fără a constitui pentru o sursă de îmbogăţire fără justă cauză.

S-a făcut trimitere și la jurisprudenţa CEDO, conform căreia la aprecierea gradului de atingere a valorilor sociale ocrotite se impune examinarea cazului dedus judecăţii, avându-se în vedere gravitatea urmărilor, suferinţelor fizice şi psihice apărute ca urmare a leziunilor suferite. Încălcarea acestor valori generează drepturi şi obligaţii la repararea consecinţelor şi, chiar dacă s-a statuat că prejudiciul nepatrimonial nu are conţinut economic, nefiind vorba de o reparare propriu-zisă, de o repunere în situaţia anterioară, care nici nu mai este posibilă, daunele morale au menirea de a uşura suferinţele fizice şi psihice pricinuite victimelor.

Având în vedere că minora a rămas cu un deficit ortopedic de 70% ce trebuie corectat prin protezare pe tot parcursul vieții (conform raportului de constatare medico-legal), durerile fizice intense ca urmare a accidentului, tratamentelor medicale, operaţiilor, programului de recuperare, starea sa fizică actuală ireversibilă, sentimentele de frustrare datorate desfăşurării unui număr limitat de activităţi, privaţiunilor şi restrângerilor pe care acest prejudiciu le provoacă, eforturilor deosebite pe care minora le face pentru remiterea simptomatologiei anxioase, Curtea a apreciat că suma de 500.000 euro, acordată cu titlu de daune morale este echitabilă şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta, prin reprezentanţi legali şi pârâta S.C. X. S.A.

Recurenta-reclamantă a criticat soluţia instanţei de apel, în primul rând, sub aspectul daunelor

materiale, pretinzând că în mod greşit a fost limitat cuantumul acestora la suma de 132.024 euro, reprezentând costurile protezării până la vârsta de 18 ani.

Astfel, potrivit art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul CSA nr. 21/2009 – în vigoare la data producerii accidentului – în caz de vătămare corporală se au în vedere ca prejudiciu „eventualele cheltuieli prilejuite de accident, respectiv cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative”.

Rezultă, faţă de aceste prevederi, că nu se face nicio distincţie cu privire la vârsta persoanei vătămate, astfel încât, în lipsă de dispoziţie contrară, acordarea acestor cheltuieli este necesară până la momentul la care victima accidentului se recuperează.

În speţă, minora a suferit o amputaţie a membrului superior stâng, având un deficit funcţional locomotor de 70%, încadrabil în grad de handicap grav, şi care se poate corecta prin protezare definită pe tot parcursul vieţii, astfel încât este îndreptăţită acordarea către reclamantă a tuturor cheltuielilor necesare protezării, pe întreg parcursul vieţii, în cadrul prezentului proces.

De aceea, în mod greşit instanţa de apel a ţinut cont de actele medicale şi ofertele de protezare doar până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Raportat la speranţa medie de viaţă a femeilor în mediul urban (76 ani) s-a solicitat instanţei de recurs să dispună acordarea contravalorii unui număr de aproximativ 12 proteze necesare vârstei adulte, ceea ce înseamnă, luând în considerare cele două oferte din dosar, o valoare medie de 98.284,96 euro, respectiv de 1.179.416 euro.

Având în vedere însă, că Norma Ordinului CSA nr. 21/2009, conform căreia limita maximă a daunelor materiale ce pot fi plătite de asigurătorul CSA pentru vătămările corporale, este de 500.000 euro, această sumă urmează să fie acordată, fiind necesară achiziţionării protezelor şi corespunzând cheltuielilor viitoare, dar certe, care vor fi efectuate.

Pe de altă parte, s-a arătat că, deşi instanţa de apel a respins acordarea cheltuielilor reţinând, printre altele, că restul pretenţiilor civile pentru perioada maturităţii va face obiectul unui proces ulterior, această statuare vine în contradicţie cu un alt considerent conform căruia „ar fi împovărător pentru minoră şi reprezentanţii legali ai acesteia să promoveze o acţiune de fiecare dată când trebuie să schimbe proteza.”

În privinţa daunelor morale, s-a susţinut că în adoptarea soluţiei, instanţa a ţinut seama de o serie de criterii referitoare la situaţia reclamantei, care au condus-o la concluzia că suma de 500.000 euro este echitabilă şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate, opinie care este însă incompletă/greşită, motivat tocmai de nenumăratele consecinţe negative pe care reclamanta le-a suferit şi pe care este nevoită să le suporte întreaga viaţă.

Reclamanta a suferit o vătămare psihică majoră, fiindu-i afectată viaţa socială şi activitatea şcolară, precum şi întreaga existenţă viitoare, iar daunele morale trebuie acordate în raport cu traumele psihice pe care aceasta le-a suferit în urma evenimentului rutier.

Aceste suferinţe, cărora le-a fost supusă, s-au repercutat asupra mai multor drepturi ale reclamantei (dreptul la integritate corporală şi la sănătate, dreptul de a desfăşura activităţi sociale, economice, culturale, familiale şi de agrement), iar prejudiciul moral rezultat din afectarea lor nu poate fi limitat la suma de 500.000 euro întrucât nu acoperă integral prejudiciul moral.

S-a arătat, de asemenea, că afecţiunile fizice şi psihice pe care minora le resimte şi percepe urmează să se accentueze odată cu creşterea sa, pe perioada adolescenţei şi a maturităţii.

Or, toate aspectele de fapt şi de drept prezentate dau în căderea instanţei de recurs stabilirea cuantumului daunelor morale, în aprecierea căruia trebuie să ţină seama de traumele suferite şi toate consecinţele viitoare.

S-a solicitat ca, urmare a admiterii recursului, să fie acordate daune materiale de 500.000 euro şi daune morale în valoare de 2 milioane euro, invocându-se cu titlu de jurisprudenţă pe aspectul despăgubirilor morale, decizia nr. 1827/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care instanţa supremă a stabilit, într-o speţă similară, o valoare a danelor morale de 1 milion euro.

În drept, a fost invocat art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

2) Recurenta-pârâtă S.C. X. S.A. a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală, mai întâi, sub aspectul modalităţii în care a rezolvat excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Aceasta, având în vedere că în dosarul penal în care intervenientul D. a fost cercetat pentru infracţiunea de vătămare corporală, s-a dat rezoluţia procurorului de încetare a urmăririi penale întrucât părţile s-au împăcat, inclusiv pe latură civilă – conform declaraţiilor olografe ale reprezentanţilor legali ai minorei care au precizat că n-au niciun fel de pretenţii şi că s-au împăcat cu autorul.

Or, este fără tăgadă că reprezentaţii legali ai minorei au ales, conform art. 15 alin. 2 C.pr.pen. şi în baza principiului disponibilităţii, să-şi valorifice pretenţiile sub aspect civil în cadrul procesului penal, în care a intervenit împăcarea.

Astfel fiind, reclamanţii nu mai au cadrul legal pentru a se adresa cu o acţiune separată în faţa instanţei civile, întrucât au optat deja (şi electa una via non datur recursus ad alteram), iar prin declaraţia dată în faza urmăririi penale au precizat că nu mai au, faţă de autorul faptei, niciun fel de pretenţii de natură penală sau civilă.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 132 C.pen., care permit ca împăcarea să intervină în cursul procesului penal, atât în faza de urmărire cât şi în cea de judecată.

Aşadar, împăcarea este un act de dispoziţie al persoanei vătămate prin care, implicit, aceasta renunţă la dreptul de a pretinde despăgubiri de la autorul faptei ilicite întrucât pentru a înlătura răspunderea penală, împăcarea părţilor trebuie să fie totală, atât cu privire la latura penală a cauzei cât şi cu privire la latura civilă.

În sprijinul acestei interpretări vin şi dispoziţiile art. 2.223 alin. (1) NCC.

Chiar dacă reprezentanții minorei au precizat, în declaraţiile lor, că urmează să pretindă separat despăgubiri de la asigurător, nu există cadrul legal care să permită părţilor vătămate să se împace sub aspect civil cu autorul faptei ilicite şi să promoveze după aceea acţiunea doar împotriva asigurătorului, dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 136/1995 fiind explicite în acest sens (şi prevăzând introducerea în proces, ca intervenient forţat, a autorului faptei ilicite, tocmai pentru a-i da acestuia posibilitatea de a se apăra în proces atât în ce priveşte culpa, cât şi în privinţa cuantumului sumelor pretinse).

Este evident faptul că în ipoteza în care intervenientul forţat nu mai datorează reclamanţilor niciun fel de despăgubiri, obligația autorului accidentului fiind stinsă ca urmare a împăcării din faza urmăririi penale, la rândul său, nici societatea X. nu mai este ţinută să răspundă în locul propriului asigurat.

Ca atare, este inadmisibilă acţiunea promovată faţă de dispoziţiile art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995, din care rezultă că asigurătorul RCA preia obligaţia asiguratului numai în limita răspunderii acestuia şi numai dacă răspunderea subzistă.

Or, în condiţiile în care intervenientul forţat nu mai datorează despăgubiri reclamanţilor, obligaţiile acestuia fiind stinse ca urmare a împăcării părţilor, pe cale de consecinţă nici pârâtul –asigurător nu poate fi obligat să plătească despăgubiri reclamanţilor.

Respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, nu afecta accesul la instanţă şi dispoziţiile art. 6 C.E.D.O. – aşa cum se reţine în sentinţa de primă instanţă, aspect confirmat implicit prin decizia din apel - întrucât reprezentanţii legali ai minorei aveau posibilitatea, în conformitate cu art. 184 C.pen. să declare că nu doresc tragerea la răspunderea penală a autorului faptei ilicite dar îşi rezervă dreptul de a formula acţiune civilă separată.

De asemenea, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că rezoluţia procurorului, prin care s-a luat act de împăcarea părţilor, nu ar produce autoritate de lucru judecat, în termenii art. 22 C.pr.pen., câtă vreme aceasta este un act procedural legal, iar împăcarea poate interveni deopotrivă, în faza de urmărire penală şi în faza de judecată.

La fel, instanţa se contrazice în privinţa noţiunii împăcării, câtă vreme reţine că din punct de vedere legal a intervenit într-adevăr împăcarea, şi deci, nu era nevoie de încuviinţarea autorităţii tutelare, iar pe de altă parte, precizează că împăcarea are caracterul unui act de dispoziţie şi pentru a fi valabilă trebuia încheiată de reprezentantul legal cu încuviinţarea autorităţii tutelare.

În realitate, în acord cu dispoziţiile art. 97 şi 105 C. fam. (în vigoare la acel moment) nu era necesar ca declaraţiile de renunţare la despăgubiri să fie dublate de încuviinţarea autorităţii tutelare, cerută în situaţia instituirii tutelei, conform art. 113 C.fam.

Nelegalitatea deciziei este dată şi de nereţinerea culpei comune a autorului accidentului (intervenientul forţat) şi a victimei în procedura consecinţelor negative şi drept urmare, reducerea daunelor materiale şi morale.

Aceasta, în condiţiile în care a rezultat că minora nu purta centură de siguranţă, ceea ce înseamnă că, faţă de dispoziţiile C.fam. (art.97, 98) părinţii, în calitate de reprezentanţi legali ai minorei şi-au asumat în mod conştient riscul producerii unui accident rutier.

De altfel, trebuie observat că responsabilitatea părţilor în acest caz a fost transferată/încredinţată de părinți către bunicii paterni ai minorei, deci şi către conducătorul auto (intervenientul forţat).

În astfel de situaţii trebuie făcută o distincţie clară între culpa în producerea efectivă a accidentului – care aparţine şoferului – şi culpa în producerea consecinţelor accidentului (vătămarea corporală), care în speţă aparţine atât șoferului cât şi victimei, prin reprezentanţii legali părinţi/bunici.

Au fost invocate dispoziţiile art. 36 din O.U.G. nr.195/2002, ale art. 97 din Regulamentul privind circulaţia pe drumurile publice aprobat prin H.G. nr. 1391/2006, referitoare la obligaţiile conducătorilor auto, ale pasagerilor în legătură cu purtarea centurii de siguranţă, arătându-se că reprezentanţii legali ai minorei aveau obligaţia să o fixeze în autoturism cu centura de siguranţă, ceea

ce nu au făcut.

De aceea, în mod greşit instanţa de apel nu a reţinut culpa concurentă a victimei, cu consecinţa diminuării corespunzătoare a despăgubirilor. Pe aspectul unei astfel de culpe concurente şi a efectelor reţinerii ei în legătură cu modalitatea reparării prejudiciului a fost invocat şi art. 1371 alin.(1) NCC.

S-a solicitat ca, urmare a admiterii acestui motiv de nelegalitate, asigurătorul să fie obligat la jumătate din cuantumul despăgubirilor stabilite de instanţa de apel – respectiv, 66.012 euro daune materiale de 250.000 euro daune morale.

Criticile formulate au fost încadrate în drept în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C.pr.civ.

Prin întâmpinarea depusă la recursul reclamantei, pârâta a susţinut caracterul nefondat al criticilor – arătându-se, în privinţa daunelor materiale, a căror majorare s-a pretins, că suma indicată este una eventuală întrucât nu se pot anticipa nici durata de viaţă a reclamantei şi nici cheltuielile ce urmează a fi efectuate cu protezarea; ele nu se pot anticipa nici în raport cu evoluţia industriei ortopedice, care devine tot mai performantă, ceea ce înseamnă că ofertele de protezare vor fi depăşite în viitor, ca preţ şi din punct de vedere tehnic. În privinţa daunelor morale, cuantumul acestora este stabilit în mod arbitrar de către avocatul părţii, iar indicarea ca jurisprudenţă a unei decizii (nr.1827/2014 a ÎCCJ) care ar fi stabilit un anumit plafon al despăgubirilor morale este eronată întrucât respectiva decizie a admis recursul pe aspecte de ordin procedural, vizând nesocotirea regulilor devoluţiunii de către instanţa de apel.

La rândul ei, reclamanta a depus întâmpinare la recursul pârâtei arătând, în esenţă, că în mod greşit susţine aceasta, prin criticile formulate, inadmisibilitatea acțiunii, în condiţiile în care, în speţă, nu s-a renunţat niciun moment la dreptul de a obţine despăgubiri de la asigurător, fiind evident că nu şi-a ales calea în procesul penal pentru a beneficia de despăgubiri. De asemenea, solicitarea pârâtei, de reţinere a culpei comune, este în afara oricărui temei legal, întrucât culpa se apreciază în persoana minorei, în vârstă de 4 ani şi 5 luni, situaţie în care conducătorul auto avea obligaţia de a se asigura, înainte de a pleca de pe loc, că minora poartă centura de siguranţă.

Analizând criticile formulate prin intermediul celor două recursuri, în ordinea impusă de aspectele de nelegalitate pretinse, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul societăţii-pârâte deduce judecăţii, în primul rând, o critică legată de inadmisibilitatea acţiunii promovate, ce are caracter nefondat.

Astfel, susţinând că reclamanta (prin reprezentanţii ei legali) nu mai avea deschisă calea unei acţiuni civile prin intermediul căreia să pretindă despăgubiri pentru vătămările produse prin accidentul rutier, pârâta-recurentă se fundamentează pe dispoziţiile art. 132 C.pen. şi pe efectele pe care le produce împăcarea în procesul penal, înlăturând pe de o parte, răspunderea penală şi pe de altă parte, stingând acţiunea civilă.

În legătură cu aplicabilitatea acestui text s-a arătat că în speţă, reprezentanţii legali ai minorei au declarat în faza de urmărire penală că nu au pretenţii faţă de autorul faptei ilicite, că s-au împăcat cu aceasta şi ca atare, nu mai aveau ulterior la dispoziţie acţiunea în despăgubiri în faţa instanței civile.

Critica este nefondată şi ignoră aspectul reţinut de instanţa de apel din analiza probelor (declaraţiile date de părinţii minorei în faza de urmărire penală) conform cărora aceştia au precizat că în privinţa despăgubirilor civile urmează să se judece cu societatea de asigurări.

Aşadar, fără a se contesta intervenirea unei împăcări care a permis – în condiţiile art. 11 lit. c) rap. la art. 10 lit. h) C.pr.pen. – pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal, trebuie observat care sunt termenii acestei împăcări.

Faptul că o asemenea împăcare trebuie să fie totală şi necondiţionată – pentru a produce efectele extinctive de răspundere penală şi respectiv, de stingere a acțiunii civile – nu este echivalent cu un act de dispoziţie al părţii pur abdicativ, situaţie în care împăcarea s-ar confunda cu renunţarea la pretenţii.

În realitate, împăcare este un act bilateral, o convenţie din care rezultă termenii înţelegerii părţilor în legătură cu rezolvarea laturii civile.

Astfel fiind, nu impietează asupra caracterului total şi necondiţionat al împăcării împrejurarea că s-a arătat cum să fie recuperată ulterior creanţa, respectiv de la asigurătorul autorului faptei ilicite.

Altfel spus, victima rămâne titularul creanţei pe care alege să o valorifice faţă de asigurător iar nu faţă de asigurat.

Ceea ce apreciază greşit instanţa de apel este că această atitudine nu ar echivala cu o împăcare totală, nedistingând termenii convenţiei, ai înțelegerii pe latură civilă.

În realitate, a intervenit o astfel de împăcare în procesul penal, dar ea a vizat şi modalitatea în care creanţa va fi valorificată ulterior, prin prezervarea unui drept la acţiune.

Această eroare de interpretare a instanţei de apel nu este însă de natură să atragă nelegalitatea soluţiei, având în vedere că în continuare, s-a recunoscut existenţa mijlocului procesual (acţiunea în instanţă) care să sancţioneze creanţa la care victima nu renunţase în contradictoriu cu asigurătorul.

Este greşită susţinerea recurentei-pârâte conform căreia, în calitate de asigurător RCA, nu ar trebui să răspundă câtă vreme nu mai poate fi angajată răspunderea intervenientului forţat (în calitate de asigurat) ca urmare a împăcării din dosarul penal.

Aşa cum s-a arătat, actul împăcării are la bază convenţia între victimă şi autorul faptei ilicite şi, dat fiind principiul relativităţii efectelor actului juridic, ele se produc, cu valoare obligatorie, între părţile acestuia. Înseamnă că aceste efecte ale împăcării îl vizează, în termenii convenţiei, pe autorul faptei ilicite (asiguratul) iar nu pe asigurător, terţ faţă de înţelegerea părţilor.

Dimpotrivă, faţă de acesta din urmă, victima nu a renunţat la dreptul său de creanţă, aşa încât efectele împăcării nu se pot extinde şi asupra asigurătorului, care în condiţiile art. 57 din Legea nr. 136/1995, poate fi acţionat direct de persoanele păgubite prin producerea accidentelor.

De aceea, consecinţa pe care a tras-o instanţa de apel – chiar în condiţiile substituirii în parte a argumentelor potrivit prezentei decizii – în legătură cu subzistenţa acţiunii civile care să fie îndreptată împotriva asigurătorului, este corectă şi conferă caracter legal soluţiei de respingere a excepţiei de inadmisibilitate invocate de către pârâtă.

Celelalte aspecte analizate în susţinerea soluţiei asupra aceleiaşi excepţii, chiar dacă eronate, nu se înscriu în motivarea necesară a hotărârii – faţă de ceea ce se impune analizei cu prioritate, în legătură cu termenii şi efectele împăcării – pentru a se putea spune că soluţia asupra excepţiei ar rămâne fără fundament (nu este vorba aşadar, de motive decisive, sprijin necesar al soluţiei, ci de motive indiferente sau supraabundente care puteau lipsi din conţinutul considerentelor).

Astfel, este lipsită de pertinență analiza pe care o face instanţa de apel în legătură cu efectele autorităţii de lucru judecat din penal în faţa instanţei civile, în termenii art. 22 C.pr.pen.

Aceasta, întrucât în speţă nu s-a pus problema repercutării în vreun fel a autorităţii de lucru judecat a rezoluţiei procurorului – pentru ca instanţa să constate lipsa de incidenţă a dispoziţiilor art. 22 C.pr.pen. – ci doar a temeiului acestei ordonanţe dat de împăcarea părţilor.

Această cauză de încetare a procesului penal nu putea fi negată sub motiv că actul procurorului nu se bucură de autoritate de lucru judecat, verificarea pe care trebuia să o facă instanţa civilă fiind în legătură cu efectele împăcării.

La fel, este lipsită de pertinenţă analiza pe care o face instanţa în legătură cu lipsa unei încuviinţări prealabile din partea autorităţii tutelare pentru valabilitatea declaraţiei de renunţate la despăgubiri, câtă vreme nu era vorba de un act de renunţare, ci de unul de împăcare, în condiţii care nu afectau interesul copilului, întrucât, așa cum s-a arătat, fusese prezervat dreptul la acţiunea în despăgubiri.

Astfel cum s-a precizat deja, asemenea considerente nu constituie însă explicația necesară a soluţiei date inadmisibilității acţiunii pentru ca, în contextul înlăturării lor, aceasta să rămână lipsită de fundament.

Pe de altă parte, susținerea pârâtei-recurente în legătură cu aprecierea instanței de apel conform căreia, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, s-ar fi îngrădit accesul la justiție și ar fi fost încălcat art. 6 CEDO, este lipsită de suport, negăsindu-și corespondent în motivarea deciziei.

Celălalt aspect de nelegalitate dedus judecăţii – privind necesitatea reţinerii unei culpe concurente a autorului şi victimei are de asemenea, caracter nefondat.

Susţinând că victima însăşi (minora în vârstă de 4 ani şi 5 luni) ar avea o culpă concurentă în producerea consecinţelor negative, pârâta arată că această culpă ar consta în aceea că „părinţii ca reprezentanţi legali ai minorei şi-au asumat în mod conştient riscul producerii unui accident prin aceea că nu au cuplat centura de siguranţă”.

Raţionamentul pârâtei este eronat având în vedere că victima faptei ilicite este un minor fără discernământ, încredinţat pe perioada deplasării cu autoturismul bunicilor paterni, sub a căror supraveghe directă se afla.

Astfel fiind, nu se pune problema culpei părinţilor în supraveghere – şi nici, într-o apreciere

exigentă a fundamentului răspunderii părinţilor, a culpei lor în educaţie (în speţă, eventualele deficiențe în educaţie ar fi însemnat nefurnizarea către minor a cunoştinţelor necesare privind utilitatea şi obligativitatea purtării centurii de siguranţă, ceea ce este nerealist în legătură cu un copil în vârstă de 4 ani).

În realitate, aşa cum recurenta însăşi arată, responsabilitatea părinţilor a fost transferată de aceştia către bunicii minorei, deci şi către conducătorul auto (intervenientul forţat).

Ca atare, culpa în legătură cu nesupravegherea şi nerespectarea obligaţiei legale referitoare la purtarea centurii de siguranţă de către minoră (art. 97 din H.G. nr. 1391/2006, art. 36 din O.U.G. nr. 195/2002) revine conducătorului auto, cel care a săvârşit fapta ilicită și care, în speță, are calitatea de asigurat.

În privinţa textelor din Codul familiei, invocate de către recurentă – art. 97, art. 98 – a căror nesocotire de către instanţa de apel o pretinde, ele sunt lipsite de pertinenţă raportat la datele speţei şi nu demonstrează nelegalitatea soluţiei, în condiţiile în care ele reglementează felul în care se realizează ocrotirea părintească, prin exerciţiul egal al drepturilor şi obligaţiilor părinţilor faţă de minori, iar nu modalitatea angajării răspunderii civile atunci când supravegherea copilului este încredinţată altei persoane.

În acest context, este lipsită de suport şi distincţia pe care o face recurenta-pârâtă între culpa în producerea efectivă a accidentului, care ar aparţine conducătorului auto şi culpa în producerea consecinţelor care ar aparţine atât şoferului, cât şi victimei prin reprezentanţii legali – despre care recurenta însăşi spune că sunt părinţii/respectiv bunicii.

Or, cum s-a arătat, fiind încredinţată supravegherea minorei către bunici, rezultă că în persoana conducătorului auto (bunicul patern) există deopotrivă culpa în producerea accidentului, precum şi a consecinţelor acestuia.

Ca atare, nu poate fi reţinută o culpă concurentă (şi a victimei), de natură să ducă la redimensionarea prejudiciului pe care îl are de suportat asigurătorul.

În același timp, dispozițiile invocate din noul Cod civil (art. 2.223, art. 1.371) nu sunt de natură să sprijine recurentei-pârâte nicio critică de nelegalitate, fiind lipsite de incidență în speță, față de data producerii faptei ilicite, anterioară intrării în vigoare a acestuia și de prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 („dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”)

Potrivit considerentelor expuse, toate aspectele de nelegalitate deduse judecății, atât cu privire la inadmisibilitatea acţiunii în despăgubiri, cât şi referitoare la culpa în producerea prejudiciului au fost găsite nefondate, recursul pârâtei urmând a fi respins în consecință.

2. Cu privire la recursul reclamantei – prin reprezentanţii săi legali – se constată următoarele:

Critica referitoare la neacordarea daunelor materiale constând în cheltuieli de protezare necesare cel puţin până la împlinirea vârstei de 76 ani (considerată ca reprezentând speranţa medie de viaţă a femeilor în mediul urban) este nefondată.

Astfel, pentru a fi supus reparaţiei, un prejudiciu trebuie să aibă caracter cert, ca existenţă şi ca posibilităţi de evaluare.

Ceea ce solicită însă recurenta-reclamantă este un prejudiciu eventual, bazat pe ipoteze avansate în legătură cu speranţa de viaţă şi cu numărul aproximativ de proteze care ar fi necesar vârstei adulte.

În continuare, calculul se bazează pe nişte oferte emise de o societate şi de un centru de protezare, care corespund însă stadiului prezent al tehnologiei, fără să se poată anticipa – aşa cum corect se arată în întâmpinarea depusă de pârâtă – evoluţia industriei de ortopedie şi ce vor însemna în viitor ofertele şi cheltuielile necesare protezării.

Prin critica formulată, recurenta confundă de fapt, prejudiciul viitor, sigur că se va produce şi în acelaşi timp, posibil de evaluat cu prejudiciul eventual, care nu este susceptibil de evaluare din cauza elementelor de incertitudine în legătură cu determinarea lui.

În acelaşi timp, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, reprezentanţii minorei reclamante pot solicita despăgubiri în numele acesteia până la împlinirea vârstei majoratului, cât timp este lipsită de capacitate de exerciţiu. Ulterior, ea este titulara unui astfel de drept, pe care şi-l poate exercita în nume propriu.

Totodată, fiind vorba de un prejudiciu decurgând din vătămarea adusă integrităţii corporale,

el este oricum supus reevaluării, în funcţie de modificările ce pot apărea în starea sănătății victimei, hotărârea judecătorească în această materie având o autoritate de lucru judecat provizorie (pro tempore) cât timp se menţin împrejurările de fapt avute în vedere iniţial.

În concluzie, suma avansată de către recurentă (de 1.179.416 euro, redusă prin aplicarea limitei maxime din Ordinul CSA, la 500.000 euro) ca reprezentând cuantumul despăgubirilor materiale necesare vârstei adulte a victimei, reprezintă un prejudiciu eventual, nesusceptibil de reparaţie datorită caracterului său de incertitudine, aşa încât critica formulată pe acest aspect este nefondată.

Pe aspectul daunelor morale, criticile deduse judecăţii sunt de asemenea, lipsite de temei.

Astfel, fără să arate ce anume ar fi nelegal în soluţia instanţei de apel, recurenta pretinde doar un alt cuantum, mult mai mare (de 2 milioane euro) al despăgubirilor ce i s-ar cuveni.

Or, stabilind despăgubirile morale, instanţa de apel nu a procedat la o evaluare în abstract a acestora, ci a avut în vedere criterii concrete, determinate de situaţia reclamantei, la care aceasta însăşi face referire prin motivele de recurs (deficitul ortopedic de 70%, durerile fizice, tratamentele medicale, programul de recuperare, starea fizică actuală ireversibilă, privaţiunile şi restrângerile, eforturile deosebite pe care le va face minora pentru remiterea simptomatologiei anxioase).

Raportat la toate aceste elemente s-a considerat că suma de 500.000 euro este de natură să asigure o reparare integrală a prejudiciului de ordin moral.

Faptul că, referindu-se la aceeaşi situaţie, recurenta susţine că i s-ar datora un alt cuantum al despăgubirilor, nu este un aspect de nelegalitate, ci de apreciere subiectivă, neputând fundamenta însă o critică de recurs în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., pentru a determina modificarea soluţiei din apel.

Nici referirea făcută la jurisprudența instanţei supreme, care ar fi procedat, într-o situație similară, la stabilirea unui plafon mult mai mare al daunelor morale, nu este aptă să-i susţină critica.

Astfel, decizia la care s-a făcut trimitere (nr. 1827/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă) nu este una care a cuantificat despăgubirile morale în faza recursului, ci a modificat decizia din apel pe considerente de ordin procedural, legate de nesocotirea limitelor principiului devoluţiunii (context în care se schimbase, în faza apelului, fără a exista cadrul procesual adecvat, sentinţa de primă instanţă).

De aceea, în condiţiile în care reclamanta nu demonstrează nesocotirea unor dispoziţii legale, simpla nemulţumire a acesteia în legătură cu modalitatea de evaluare a despăgubirilor morale de către instanţele fondului nu reprezintă o critică de nelegalitate în conformitate cu exigenţele art. 304 C.pr.civ.

Pentru toate aceste considerente, și recursul reclamantei a fost găsit nefondat, fiind respins în consecinţă.