Timing of bad faith and civil fruits restitution under Law No. 10/2001: constitutive effect of definitive judgment on presumption of good faith

Imobil restituit în temeiul Legii nr. 10/2001 în cadrul procedurii judiciare. Momentul de la care deținătorul imobilului notificat devine de rea-credință. Restituirea fructelor civile.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : decizie emisă în temeiul Legii nr. 10/2001

-notificare

-titlu de proprietate

-fructe civile

-bună-credință

C.civ. din 1864, art. 485, art. 486, art. 487

C.proc.civ. din 1865, art. 377

Potrivit dispoziţiilor art.377 alin. (1) C.proc.civ., hotărârile date în apel sunt hotărâri definitive, astfel că, de la acest moment, ele dobândesc şi caracter executoriu.

Prin urmare, data la care hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001 - constatându-se calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului notificat - a devenit definitivă, este momentul la care deținătorul imobilului a cunoscut viciile titlului său, devenind astfel aplicabile dispozițiile art.487 C.civ. și, deci, este ținut a restitui proprietarului fructele civile produse de imobil până la data predării efective a bunului. Buna sau reaua credinţă a posesorului care încasează fructele civile se raportează la caracterul constitutiv de drept real al hotărârii judecătorești, prezumţia de bună credință încetând la data la care s-a recunoscut dreptul persoanei îndreptățite, cu titlu definitiv şi s-a impus în sarcina deținătorului obligaţia corelativă de a restitui imobilul.

Secția I civilă, decizia nr. 743 din 30 martie 2016

Prin cererea înregistrată la data de 29.09.2011 pe rolul Tribunalul Bucureşti, reclamanta Academia Română a solicitat obligarea pârâtei Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, la plata fructelor civile (chiriile încasate de pârâtă) pe ultimii trei ani anterior datei introducerii cererii de chemare în judecată, precum şi la plata dobânzilor legale aferente acestei sume, cu referire la imobilul situat în Bucureşti care a fost retrocedat, prin hotărâre judecătorească, reclamantei.

La data de 01.04.2013 pârâta a formulat cerere reconvenţională şi a solicitat ca, în situaţia în care se va dispune obligarea RAAPPS la plata fructelor civile – chiriile încasate pentru imobil şi dobânzile aferente acestor sume, să fie obligată reclamanta pârâtă la plata cheltuielilor efectuate cu administrarea şi conservarea imobilului în septembrie 2008 – decembrie 2011 în valoare totală de 276.785,59 lei şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr.104 din 26.01.2015 Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta pârâtă; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta RA APPS, ca rămasă fără obiect.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a depus la data de 09.06.2005, în temeiul Legii nr.10/2001, notificarea nr. 424, la pârâta RAAPPS, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 981 mp şi clădire cu suprafaţa construită de 372

mp. Prin decizia nr.271 din 27.08.2007 emisă de pârâta RAAPPS s-a respins notificarea.

Prin sentinţa nr.1431 din 11.12.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă (definitivă şi irevocabilă la data de 09.05.2011 prin respingerea apelului şi recursului), s-a admis cererea precizată formulată de reclamantă, s-a anulat decizia nr.271 din 27.08.2007 emisă de pârâta RAAPPS, s-a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită, pârâta fiind obligată la restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 925 mp şi construcţiile edificate pe acesta, respectiv corpul principal cu suprafaţă construită de 259 mp, corpul de clădire anexă în suprafaţă de 131 mp şi corpul de clădire utilitar în suprafaţă de 6 mp. Reclamanta a fost obligată să achite pârâtei suma de 10.982 lei reprezentând valoarea de piaţă a corpului de clădire utilitar. Pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

La data de 17.06.2011 reclamanta a adresat o solicitare pârâtei de stabilire a unei întâlniri

pentru reglementarea pe cale amiabilă a procedurilor de predare-primire a contractului de închiriere.

Aşa cum a rezultat din adresa comunicată de reclamantă pârâtei la data de 01.07.2011 reprezentanţii părţilor s-au întâlnit la data de 22.06.2011, rezultatul întâlnirii fiind consemnat într-o minută nedepusă la dosar. Prin aceeaşi adresă reclamanta a solicitat punerea în executare a sentinţei civile nr. 1431/2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă până la data de 31.07.2011, comunicând sentinţa şi decizia nr. 3766/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie legalizate.

La data de 08.07.2011, pârâta a solicitat reclamantei depunerea sentinţei civile învestită cu formulă executorie, precum şi o copie legalizată a deciziei nr. 3766/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La data de 01.08.2011 reclamanta a comunicat pârâtei copii legalizate ale hotărârilor judecătoreşti solicitate şi a arătat că transmiterea titlului executoriu excede cadrului legal.

La data de 08.12.2011 pârâta a predat reclamantei imobilul, împrejurare necontestată de părţi.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv contractul de închiriere nr. xxx6/2004 şi actul adiţional, a rezultat că imobilul a fost închiriat de pârâtă până la data de 31.12.2012.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata fructelor civile încasate de pârâtă pe perioada cuprinsă între data formulării notificării şi data predării, cu luarea în considerare a termenului general de prescripţie extinctivă de 3 ani, respectiv pe perioada 29.09.2009 - 8.12.2011.

Din raportul de expertiză tehnică în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare, astfel cum acesta a fost corectat, a rezultat că valoarea fructelor civile, respectiv chiria încasată pe perioada solicitată este de 288.100 euro, respectiv 1.257.350 lei.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, în cauză s-a efectuat un raport de expertiză contabilă care a stabilit venitul net încasat de pârâtă ca urmare a administrării imobilului raportat la chiria încasată şi cheltuielile efectuate cu administrarea acestuia. Expertul a constatat că venitul net pe perioada 29.09.2009 - 8.12.2011 este de 789.480,29 lei.

Tribunalul a constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile vechiului Cod civil, raportat la art.103 din Legea nr. 71/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care prevede că obligaţiile născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, la data săvârşirii lor. În speţă s-a invocat săvârşirea unei faptei ilicite de către pârâtă la data de 29.09.2009, dată la care în vigoare era vechiul Cod civil.

Vechiul Cod civil reglementează efectele acţiunii în revendicare admisă, astfel cum acestea decurg din dispoziţiile art. 480-487 C.civ. În ceea ce priveşte fructele încasate se prevede că în cazul posesorului de bună credinţă fructele se cuvin acestuia până la data introducerii acţiunii în revendicare, iar după această dată se restituie proprietarului, iar dacă posesorul a fost de rea credinţă acesta este obligat să restituie toate fructele lucrului.

În cauză, reclamantei i s-a restituit în natură imobilul ca urmare a aplicării dispoziţiilor Legii nr.10/2001. Prin urmare, în aprecierea bunei credinţe a posesorului imobilului şi a datei de la care i se cuvin proprietarului fructele încasate, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile acestei legi speciale care reglementează situaţia restituirii imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989.

Aşa cum rezultă din prevederile Legii nr.10/2001 simpla depunere a notificării nu constituie şi recunoaşterea dreptului la restituirea imobilului. Depunerea notificării este urmată de o procedură administrativă care se finalizează cu emiterea unei decizii de către unitatea deţinătoare, această procedură putând fi continuată de o procedură jurisdicţională în faţa instanţelor competente.

În cauză, reclamanta a depus notificarea pentru restituirea imobilului la data de 09.06.2005.

Faza administrativă a soluţionării notificării depuse s-a finalizat prin decizia nr.271 din 28.08.2007, pârâta RAAPPS, în calitate de unitate deţinătoare, respingând notificarea. În faţa instanţei de judecată dreptul reclamantei de restituire a imobilului a fost recunoscut prin pronunţarea sentinţei civile nr.1431 din 11.12.2009 de Tribunalul Bucureşti, definitivă şi irevocabilă la data de 09.05.2011 prin respingerea apelului şi recursului.

Prin urmare, tribunalul a constatat că dreptul reclamantei la restituirea imobilului a fost recunoscut în mod definitiv şi irevocabil la data de 09.05.2011.

La această dată pârâta a cunoscut despre viciile titlului aflat la baza posesiei sale în considerarea dispoziţiilor art. 487 C.civ.

Cererea reclamantei de punere în aplicare a sentinţei pe cale amiabilă s-a formulat la data de 16.06.2011 urmată de o întâlnire a reprezentanţilor ambelor părţi la data de 22.06.2011 concretizată printr-o minută. Ulterior, reclamanta a comunicat la cererea pârâtei hotărârile judecătoreşti legalizate la data de 1.08.2011. Predarea imobilului s-a realizat în mod efectiv la data de 8.12.2011.

Tribunalul a apreciat că numai pentru perioada 01.08.2011 - 08.12.2011 pot fi analizate reaua credinţă a pârâtei şi refuzul punerii în executare a dispoziţiilor sentinţei civile nr.1431 din 11.12.2009 de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă.

Activitatea pârâtei RA APPS este reglementată de H.G. nr.60/2005 care în anexa 1, Regulamentul de organizare şi funcţionare, prevede la capitolul IV la art. 11 pct. 12 că punerea în executare a hotărârilor definitive şi irevocabile ale instanţelor judecătoreşti referitoare la retrocedarea de bunuri şi valori este de competenţa consiliului de administraţie a regiei, astfel cum acesta este constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 7 şi 8 din Regulament. Potrivit art. 13 din Regulament Consiliul de administraţie se întruneşte în şedinţe ordinare, o dată pe lună sau ori de câte ori este nevoie, la cererea preşedintelui ori a 2 dintre membrii săi şi adoptă hotărâri valabile cu votul a cel puţin 3 dintre membrii săi. La data de 23.09.2011, s-a adoptat nota de fundamentare privind punerea în executare a sentinţei ce a fost supusă aprobată la data de 13.10.2011 în Consiliul de administraţie. Ulterior, la data de 08.12.2011, imobilul a fost efectiv predat reclamantei. Deşi nu au fost depuse la dosar aceste înscrisuri, reclamanta nu a contestat existenţa sau conţinutul acestora.

Având în vedere dispoziţiile care reglementează activitatea şi atribuţiile consiliului de administraţie, procedura efectivă derulată în cauză cu privire la punerea în aplicare a sentinţei civile nr. 1431 din 11.12.2009 de Tribunalul Bucureşti, rezultată din succesiunea adoptării şi întocmirii înscrisurilor necesare executării titlului executoriu, tribunalul a apreciat că pârâta nu a refuzat punerea în executare a sentinţei, nefiind dovedită reaua credinţă a acesteia. Tribunalul a observat că, anterior depunerii cererii de chemare în judecată şi comunicării citaţiei către pârâtă, aceasta emisese nota de fundamentare, ceea ce demonstrează buna credinţă a pârâtei în punerea în executare a sentinţei.

Susţinerea reclamantei conform căreia reaua credinţă a pârâtei este dovedită prin soluţionarea cu întârziere de 7 ani a notificării ceea ce atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtei, nu a putut fi reţinută ca temei al cererii de chemare în judecată ce are ca obiect restituirea fructelor civile ca urmare a restituirii imobilului şi este încadrată în drept pe dispoziţiile art.480-487 C.civ.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta.

Prin decizia nr. 582/A din 26.11.2015 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că susţinerea conform căreia, de la momentul notificării de către persoana îndreptăţită la restituire în baza Legii nr. 10/2001, deţinătorul imobilului nu mai poate invoca buna credinţă, nu poate fi reţinută, întrucât nicio prevedere din Legea nr. 10/2001 nu autorizează o astfel de interpretare. Formularea notificării constituie temei pentru derularea procedurii administrative care se poate finaliza inclusiv cu emiterea unei decizii de respingere a pretenţiilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Din această perspectivă, nu se poate considera că persoana care deţinea imobilul nu ar mai avea un titlu valabil şi ar fi de rea credinţă de la momentul la care a fost formulată notificarea.

Decizia sau dispoziţia de restituire în natură a imobilului care face obiectul Legii nr. 10/2001 produce efecte pentru viitor şi nu pentru trecut, astfel că sunt greşite susţinerile contrare ale apelantei.

De asemenea, nu se poate reţine susţinerea că pârâta ar fi încetat să mai fie de bună credinţă la momentul la care s-a formulat contestaţie împotriva deciziei de respingere a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece contestarea în termen a deciziei de respingere nu echivalează cu desfiinţarea titlului emitentului deciziei, neputându-se anticipa care va fi soluţia dată de către instanţe în procesul respectiv.

Până la momentul la care nu s-a desfiinţat irevocabil titlul pârâtei, aceasta beneficiază de prezumţia de bună credinţă, astfel că a cules în mod legal fructele civile.

Susţinerea conform căreia momentul cunoaşterii viciului titlului nu are nicio legătură cu momentul comunicării de către apelantă către pârâtă a hotărârii judecătoreşti legalizate este parţial adevărată, deoarece, din perspectiva punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti, este relevantă data la care aceasta a rămas irevocabilă (hotărârile pronunţate în procesele având ca obiect contestaţie formulată în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu pot fi puse în executare la momentul rămânerii definitive conform art. 377 din Codul de procedură civilă de la 1865). Cu toate acestea, potrivit vechiului Cod de procedură civilă, hotărârile irevocabile pronunţate în recurs nu se comunicau părţilor, prima instanţă reţinând corect obligaţia creditorului de a comunica debitorului copia titlului executoriu pentru a putea avea pretenţia ca acesta din urmă să execute voluntar (fără a fi nevoie de executare silită) obligaţia de predare a imobilului, cum s-a întâmplat în speţă.

Prin urmare, de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii prin care pârâta a fost obligată să restituie imobilul, ea nu mai poate beneficia de prezumţia de bună credinţă, dar aceasta nu înseamnă că executarea benevolă s-ar putea face instantaneu, fără urmarea procedurilor prevăzute de lege şi indicate de către tribunal.

Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se completează cu dispoziţiile dreptului comun (Codul civil), dar nu în ceea ce priveşte aspecte care sunt reglementate prin legea specială. Buna credinţă a pârâtei s-a menţinut până la momentul în care instanţele au pronunţat hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care a fost obligată la predarea imobilului către apelantă. De la momentul luării la cunoştinţă de existenţa obligaţiei menţionată anterior, intimata, în colaborare cu apelanta, a întreprins toate demersurile prevăzute de lege pentru a îndeplini voluntar cele stabilite prin titlul executoriu.

Din moment ce dispoziţia sau decizia de restituire în natură, respectiv hotărârea judecătorească de restituire în natură a unui imobil care face obiectul Legii nr. 10/2001 sunt acte juridice care produc efecte doar pentru viitor, instanţa de apel nu a reţinut susţinerile apelantei în sensul că acestea ar produce efecte şi pentru trecut, deoarece viciile titlului ar fi fost cunoscute la un moment anterior celui la care s-au tranşat irevocabil raporturile juridice guvernate de Legea nr. 10/2001. Durata de soluţionare a notificării (în faza administrativă şi eventual în faza judiciară), nu este relevantă din perspectiva momentului la care putea fi şi a fost executată voluntar hotărârea judecătorească de restituire a imobilului şi nu este relevantă din perspectiva dreptului posesorului de bună credinţă de a culege fructele pe perioada în care această stare de fapt a subzistat. De altfel, intimata a arătat pertinent în întâmpinare, preluând cele arătate în hotărârea primei instanţe, că dreptul apelantei reclamante la restituirea imobilului a existat şi a fost recunoscut în mod definitiv şi irevocabil doar începând cu data de 09.05.2011, când a fost pronunţată decizia nr. 3766 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de apel a reţinut că intimata a fost de bună credinţă şi după momentul pronunţării deciziei menţionate anterior, din moment ce a predat imobilul voluntar, fără a fi necesar ca apelanta să sesizeze un executor judecătoresc pentru executarea silită a obligaţiei de predare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., arătând că instanţa de apel a procedat la o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 485, 486, 487 C.civ. indicate ca temei juridic al cererii de chemare în judecată.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că, pentru a percepe fructele, este esenţial ca posesorul bunului să aibă convingerea fermă că are un titlu care îl îndreptăţeşte la aceasta, buna-credinţă fiind necesar să existe la momentul culegerii fructelor.

Prin urmare, dacă posesorul este notificat sau este chemat în judecată, odată cu primirea notificării sau a cererii de chemare în judecată, buna sa credinţă încetează.

Chiar dacă s-ar considera că nu de la data formulării notificării, la nivelul anului 2001, pârâta ar fi de rea credinţă, de la data formulării cererii de chemare în judecată privind restituirea imobilului (26.09.2007) este evident că aceasta a cunoscut viciile titlului în baza căruia încasa chiria.

Este eronată interpretarea instanţei de apel în sensul că pârâta a cules în mod legal fructele civile până la momentul desfiinţării în mod irevocabil a titlului său, în condiţiile în care dreptul de proprietate al reclamantei a fost recunoscut prin sentinţa nr. 1431 din 11.12.2009 a Tribunalului

Bucureşti, dată de la care reaua-credinţă a pârâtei este indiscutabilă.

Cel puţin din momentul pronunţării deciziei civile nr.4322 din 16.06.2010 a Curţii de Apel, executorie, nu se mai poate reţine buna credinţă a pârâtei, cum eronat a apreciat instanţa de apel.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, buna sau reaua-credinţă nu poate fi analizată în raport cu momentul comunicării de către reclamantă a hotărârilor judecătoreşti legalizate de restituire a imobilului.

Momentul cunoaşterii viciilor titlului (cu consecinţa obligării plăţii fructelor civile culese) de la care, conform legii, se apreciază reaua credinţă, nu are nicio legătură cu momentul comunicării de către reclamantă a hotărârilor judecătoreşti legalizate, hotărârile fiindu-i cunoscute şi opozabile pârâtei încă din momentul pronunţării lor, întrucât aceasta fusese parte în procesul de restituire, în calitate de pârâtă. Comunicarea hotărârilor a urmărit accelerarea predării imobilului, fără relevanţă

cu momentul aprecierii relei credinţe.

Legea nr. 10/2001 are un domeniu limitat de aplicare şi nu reglementează situaţia fructelor civile percepute, sens în care, contrar considerentelor instanţei de apel, în speţă devin aplicabile prevederile generale în materie, adică ale Codului civil.

În mod greşit a apreciat instanţa de apel buna credinţă a pârâtei în raport cu punerea în executare a sentinţei nr. 1431 din 11.12.2009 a Tribunalului Bucureşti, întrucât pârâta a încetat să mai fie de bună-credinţă din momentul cunoaşterii viciilor cu privire la dreptul său de proprietate. Faptul că ulterior soluţionării definitive şi irevocabile a acţiunii privind restituirea imobilului aceasta a îndeplinit procedura de predare primire nu înseamnă că a fost de bună credinţă când a încasat fructele civile, aceasta fiind constrânsă la o atare conduită prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Mai mult, chiar după pronunţarea hotărârii instanţei supreme în sensul obligării pârâtei la restituire, aceasta a tergiversat momentul predării imobilului pentru a încasa în continuare chiriile, imobilul fiind predat după mutarea chiriaşului, moment de la care pârâta nu mai avea vreun interes financiar să nu restituie imobilul.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului în sensul obligării RAAPPS la plata sumei de 1.257.350 lei reprezentând contravaloarea chiriei încasate în perioada 29.09.2008 - 08.12.2011, cu plata dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la data scadenţei (29.09.2008) până la data achitării debitului principal.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Acţiunea principală are ca obiect solicitarea reclamantei, căreia i s-a restituit în baza Legii nr.10/2001, în natură, imobilul aflat în posesia pârâtei, de obligare a acesteia la plata contravalorii fructelor civile încasate, reprezentând chiria percepută în baza unui contract derulat pe perioada ce constituie obiect al litigiului, 29.09.2008 - 8.12.2011.

Reclamanta a susţinut, în principal, că momentul de la care este îndreptăţită a culege aceste fructe (ce coincide cu cel de la care pârâta ar fi cunoscut viciile titlului de care s-a prevalat în exercitarea posesiei) este cel al notificării formulate în baza Legii nr.10/2001, însă a arătat că pot fi considerate ca reprezentând astfel de momente şi cel al introducerii contestaţiei împotriva deciziei de respingere a notificării de restituire în natură, respectiv cel al pronunţării hotărârii de primă instanţă, a instanţei de apel sau a instanţei de recurs.

Instanţa de apel a analizat susţinerile reclamantei prin prisma dispoziţiilor speciale ale Legii nr.10/2001 coroborate cu cele ale dreptului comun, apreciind că data de la care poate fi analizată buna credinţă a posesorului neproprietar este cea a pronunţării hotărârii irevocabile de restituire în natură a bunului. Analizând comportamentul pârâtei începând cu această dată, instanţa de apel a apreciat că pârâta a întreprins demersurile necesare, conform procedurilor interne prevăzute în regulamentul de organizare, şi a restituit de bunăvoie imobilul într-un termen rezonabil, astfel că despăgubirile pretinse de reclamantă nu pot fi acordate.

Reclamanta a criticat în baza art.304 pct.9 C.proc.civ. determinarea momentului încetării bunei credinţe de către instanţa de apel, susţinând că au fost încălcate dispoziţiile art. 485-487 C.civ.

Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele ce se vor arăta în continuare.

Sunt corecte constatările instanțelor de fond în sensul că dispoziţiile dreptului comun se aplică în cauză în măsura în care nu contravin normelor speciale edictate în materia restituirii proprietăţilor.

Spre deosebire de situaţia unei acţiuni în revendicare, în care proprietarul se prevalează de un

titlu preexistent astfel că, de la momentul notificării posesorului, acesta este prezumat că a cunoscut viciile titlului său, devenind un posesor de rea credinţă ţinut a restitui fructele civile, în situaţia Legii nr.10/2001, decizia de restituire în natură a imobilului reprezintă titlul de proprietate de care titularul, care şi-a redobândit bunul într-o procedură administrativă, se poate prevala pentru a pretinde posesia imobilului şi fructele civile produse de acesta.

Prin urmare, în absenţa unui drept real preexistent, nu se poate aprecia că notificarea formulată în baza Legii nr.10/2001 răstoarnă prezumţia de bună credinţă a posesorului bunului, cu atât mai mult în situaţia în care acesta, ca unitate deţinătoare, respinge cererea de restituire în natură a imobilului, considerând că solicitantul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea cererii în procedura administrativă.

Nici momentul introducerii pe rolul instanţei a unei acţiuni în contestarea deciziei de

respingere nu are un astfel de efect, în condiţiile în care, faţă de respingerea notificării, prin procedura jurisdicţională declanşată se urmăreşte tocmai obţinerea acestui bun.

Din acest punct de vedere, criticile recurentei sunt lipsite de temei legal.

Instanţa de apel a considerat, însă, că momentul de la care se poate aprecia că reclamanta deţine un titlu constitutiv al dreptului de proprietate este cel al rămânerii irevocabile a hotărârii în dosarul privind contestaţia formulată în baza Legii nr.10/2001, respectiv 9.05.2011, susţinând că hotărârile pronunţate în baza art.26 din Legea nr.10/2001 nu pot fi puse în executare la momentul rămânerii definitive.

Înalta Curte apreciază că, în absenţa unei dispoziţie legale derogatorii în ceea ce priveşte regimul juridic de drept procesual al unor asemenea hotărâri, nu poate fi reţinută o atare apreciere a instanţei de apel, care, de altfel, nu a oferit niciun argument juridic în sprijinul acestei motivări.

Potrivit dispoziţiilor art.377 alin. (1) C.proc.civ., hotărârile date în apel sunt hotărâri definitive, astfel că, de la acest moment, ele dobândesc şi caracter executoriu.

În cauză, prin decizia nr.432/A din 16.06.2010, Curtea de Apel a respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr.1431/2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, prin care s-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită şi a fost obligată pârâta la restituirea imobilului.

Acesta înseamnă că ceea ce a statuat instanţa de fond în privinţa recunoaşterii calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea în natură şi a obligaţiei instituite în sarcina pârâtei de a restitui respectivul imobil, îşi produce efectele de la data pronunţării deciziei din apel. În speţă, din acel moment, aceste dispoziţii conţinute în hotărârea instanţei de fond, apreciate ca fiind legale şi temeinice în apel, instituie în patrimoniul reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului şi impun pârâtei obligaţia de a respecta acest drept, inclusiv în ceea ce priveşte atributul culegerii fructelor civile.

Pe de altă parte, este greşită şi apărarea pârâtei în sensul că dreptul de folosinţă al reclamantei nu era născut anterior datei predării imobilului, 8.12.2011, până la acea dată operând prezumţia de bună credinţă în utilizarea cu titlu a bunului, întrucât această prezumţie a încetat la data la care s-a recunoscut dreptul reclamantei cu titlu definitiv şi s-a impus în sarcina pârâtei obligaţia corelativă de a restitui acest imobil.

Prin urmare, momentul la care pârâta a cunoscut viciile titlului său, devenind aplicabile reglementările art.487 C.civ., este cel la care hotărârea judecătorească, pronunţată în contradictoriu cu aceasta, prin care reclamantei i s-a constituit titlul de proprietate a devenit executorie, deci producătoare de efecte juridice. Buna sau reaua credinţă a posesorului care încasează fructele civile se raportează la caracterul constitutiv de drept real al hotărârii menţionate şi nu este influenţată de problema executării voluntare sau pe cale silită a respectivei hotărâri, astfel că demersurile vizând punerea în executare a acestei hotărâri, analizate în considerentele deciziei recurate, nu sunt relevante din acest punct de vedere.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de apel a ignorat efectul juridic constitutiv de drept al hotărârii definitive şi executorii asupra calificării conduitei posesorului imobilului ca fiind de bună sau de rea credinţă, cu consecinţe asupra momentului de la care poate fi analizată cererea de restituire a fructelor civile încasate, confundând acest aspect cu demersurile de punere în executare a respectivei hotărâri, deşi reaua credință în perceperea fructelor este distinctă de conduita debitorului în procedura de executare.

Reţinând că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 304 pct.9 C.proc.civ. în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea art.487 C.civ., Înalta Curte a admis recursul şi a casat, în baza art.312

alin.(1) C.proc.civ. hotărârea recurată.

Având în vedere faptul că, faţă de soluţia pronunţată, care constata neîndeplinirea condiţiilor de existenţă a obligaţiei de restituire a fructelor civile, în apel nu a fost analizat cuantumul prejudiciului pretins prin prisma probatoriului administrat, Înalta Curte a trimis cauza spre soluţionare aceleiaşi instanţe de apel, care va relua judecata inclusiv asupra acestui aspect.