Criminal revision following ECHR judgment: rehabilitation does not extinguish continuing consequences of fair trial and expression violations.

Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. Condiţii

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Revizuirea

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului

C. proc. pen., art. 465

În raport cu dispoziţiile art. 465 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă de condamnare pronunţată într-o cauză în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau a libertăţilor fundamentale poate fi supusă revizuirii, cu condiţia ca vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale să continue să se producă.

În cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 paragraf 1 din Convenţie, stabilind că hotărârea definitivă de condamnare a fost pronunţată într-o cauză ce nu a fost soluţionată într-un mod echitabil, precum şi încălcarea art. 10 din Convenţie, relevantă pentru stabilirea vinovăţiei, reabilitarea nu poate constitui un temei pentru respingerea cererii de revizuire, cu motivarea că, în ipoteza în care a intervenit reabilitarea, consecinţele grave ale încălcărilor Convenţiei nu continuă să se producă.

Reabilitarea nu este prevăzută în dispoziţiile art. 465 alin. (1) C. proc. pen., ca temei pentru respingerea cererii de revizuire şi, în consecinţă, poate constitui numai una dintre împrejurările care trebuie evaluate de către instanţă în cadrul verificării condiţiei prevăzute în art. 465 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la producerea în continuare a consecinţelor grave ale încălcării Convenţiei.

Prejudiciul moral cauzat prin pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare, fără a da posibilitatea persoanei acuzate să administreze probe în apărare şi fără ca instanţele să examineze toate apărările (art. 6 paragraf 1 din Convenţie), precum şi prin încălcarea libertăţii de exprimare (art. 10 din Convenţie) este atât de însemnat încât nici pronunţarea hotărârii de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi nici reabilitarea nu stopează consecinţele grave ale încălcărilor Convenţiei constatate în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, impunându-se rejudecarea cauzei cu asigurarea caracterului echitabil al procesului penal.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 179 din 11 februarie 2016

Prin decizia nr. 65/A din 7 iulie 2015 pronunţată de Curtea Militară de Apel, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti împotriva deciziei nr. 4 din 17 februarie 2015 a Tribunalului Militar Bucureşti.

În motivarea deciziei menţionate s-au reţinut următoarele:

Prin decizia nr. 4 din 17 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, în baza art. 465 alin. (11) lit. a) C. proc. pen., a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. privind sentinţa nr. 177 din 20 octombrie 1998 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 2377 din 13 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia penală.

A fost desfiinţată în parte sentinţa nr. 177 din 20 octombrie 1998 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 2377 din 13 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia penală şi rejudecând cauza:

- în baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii de culegere şi transmitere de informaţii cu caracter secret prin orice mijloace în afara cadrului legal, faptă prevăzută în art. 19 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- în baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii de divulgare sau folosire în afara cadrului legal de către salariaţii serviciilor de informaţii a datelor privind viaţa particulară, onoarea sau reputaţia persoanelor, cunoscute incidental în cadrul obţinerii datelor necesare siguranţei naţionale, faptă prevăzută în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- în baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 19 din Legea nr. 255/2013, a fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii de furt prevăzută în art. 208 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi cu aplicarea art. 5 C. pen.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Militar Bucureşti a reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 25 din 24 februarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus declinarea competenţei soluţionării cererii de revizuire formulată de revizuentul A. în favoarea Tribunalului Militar Bucureşti, instanţă competentă potrivit dispoziţiilor art. 465 alin. (3) C. proc. pen. să soluţioneze revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Cauza a fost înregistrată la instanţa Tribunalului Militar Bucureşti.

Analizând actele şi lucrările efectuate în cauza de faţă, instanţa a reţinut, între altele, următoarele:

Prin sentinţa nr. 177 din 20 octombrie 1998 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, inculpatul A., căpitan rez. al Serviciului Român de Informaţii, a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 208 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 13 C. pen. anterior, pedeapsă integral graţiată conform art. 1 şi art. 10 din Legea nr. 137/1997 şi la două pedepse de câte 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 19 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, iar în temeiul art. 81 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi s-a stabilit termen de încercare conform art. 82 C. pen. anterior, pentru inculpat, pe o durată de 4 ani.

Prin decizia nr. 54 din 14 iunie 1999, Curtea Militară de Apel a respins ca nefondat apelul declarat de către inculpatul A. împotriva sentinţei nr. 177 din 20 octombrie 1998 pronunţată de Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti.

Prin decizia nr. 2377 din 13 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 54 din 14 iunie 1999.

La data de 8 ianuarie 2013, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a III-a, în Cauza A. şi B. împotriva României, a hotărât în unanimitate că a fost încălcat dreptul revizuentului A. la un proces echitabil prevăzut în art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dreptul la libertatea de exprimare, prin atingerea dreptului de a comunica informaţii, prevăzut în art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Din perspectiva instanţei învestită cu soluţionarea acestei cereri de revizuire, unicul remediu adaptabil înlăturării consecinţelor drepturilor încălcate şi care continuă să se producă îl reprezintă în final admiterea cererii formulate de revizuent.

Pe fondul cauzei, Tribunalul Militar Bucureşti a reţinut că revizuentul A. a făcut obiectul urmăririi penale şi apoi al condamnării penale pentru că în perioada ianuarie - mai 1996, în afara atribuţiilor de serviciu, a cules informaţii cu caracter secret, pe care le-a transmis în afara cadrului legal, respectiv prin prezentarea acestora la data de 13 mai 1996 într-o conferinţă de presă.

În îndeplinirea sarcinilor de serviciu din cadrul compartimentului de supraveghere-înregistrare a comunicaţiilor de la unitatea de transmisiuni din cadrul Serviciului Român de Informaţii, revizuentul a apreciat că procesul de interceptare a convorbirilor telefonice nu era garantat în totalitate de elementele de legalitate necesare unei astfel de proceduri.

Neregulile pe care revizuentul le-a constatat, respectiv faptul că rubricile din registrul compartimentului se completau cu creion, aceste rubrici nu erau complete, uneori nu era specificat numele real al persoanei ascultate, faptul că nu se preciza adresa postului telefonic pus sub ascultare şi că nu exista întotdeauna o concordanţă între persoana indicată în registru şi titularul real al postului telefonic, au fost disfuncţii care l-au determinat să aprecieze că în cadrul acestui compartiment se desfăşurau activităţi nelegale.

Este fără îndoială că, urmare a unor constatări proprii în compartimentul în care-şi desfăşura activitatea, corelată cu relatări din presa vremii asupra activităţii unor cadre cu funcţii de conducere din serviciu, revizuentului i-a fost alimentată temerea că legalitatea este încălcată şi că, în consecinţă, respectarea Constituţiei prevalează în final oricărui ordin, instrucţiune şi regulament interior.

În aceste circumstanţe, convins fiind de justeţea demersului său, revizuentul procedează la sustragerea unui număr de 11 casete audio conţinând înregistrări ale unor convorbiri de la posturile telefonice, convins fiind că acestea aparţin unor persoane interceptate fără mandat.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost prezentată, evidenţiază indubitabil atitudinea conştiinţei făptuitorului faţă de faptele comise şi urmările acestora în sensul inexistenţei vinovăţiei ca trăsătură esenţială a infracţiunilor prevăzute în art. 19 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991.

Faţă de cele mai sus arătate, Tribunalul Militar Bucureşti, în rejudecarea cauzei, a apreciat că trebuie să achite pe inculpatul A., în baza art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., pentru comiterea infracţiunilor prevăzute în art. 19 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 5 C. pen., precum şi în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 5 C. pen., respectiv faptele nu au fost săvârşite cu vinovăţia prevăzută de lege.

În ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de furt în formă continuată prevăzută în art. 208 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, reţinută în sarcina inculpatului pentru că în perioada 1990 - martie 1996 a sustras în mod repetat în dauna Serviciului Român de Informaţii un număr de 32 casete, prima instanţă a reţinut următoarele:

Din ansamblul actelor şi lucrărilor dosarului ce au stat la baza condamnării pentru sustragerea repetată a casetelor, a rezultat că, din totalul de 32 casete trecute fără drept în posesia inculpatului, 11 au făcut obiectul suportului magnetic al înregistrărilor convorbirilor telefonice interceptate în cadrul Serviciului Român de Informaţii.

Aceste 11 casete nu au fost sustrase în scopul însuşirii pe nedrept, astfel cum se precizează în „verbum regens” al infracţiunii de furt din vechea reglementare a Codului penal, ci în scopul dovedirii de către inculpat a activităţilor de interceptare ilegală efectuate în compartimentul unităţii în care-şi desfăşura activitatea şi predate deputatului C. pentru a fi folosite în conferinţa de presă din data de 13 mai 1996.

Restul casetelor audio intrate în posesia inculpatului (22 casete) au fost folosite, aşa cum se reţine în motivarea hotărârii de condamnare nr. 177 din 20 octombrie 1998, în interes personal, iar din acestea numai 17 casete audio „la momentul recuperării aveau caracteristici fizico-materiale ce atestau faptul că erau aproape noi şi se aflau în perfectă stare de funcţionare.”

Prima instanţă a apreciat că, în cauză, pericolul social al însuşirii de către inculpat a 17 casete audio lipseşte, în circumstanţele în care valoarea prejudiciului cauzat era la data pronunţării hotărârii de condamnare (sentinţa penală nr. 177 din 20 octombrie 1998) de 271.398,40 lei.

Dând relevanţă dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 255/2013, instanţa a dispus achitarea.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti.

Apelul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti a fost respins ca nefondat, conform art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., hotărârea atacată fiind menţinută.

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel.

Examinând cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

I. Legea procesual penală aplicabilă. Admisibilitatea recursului. Limitele învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Este fondată susţinerea parchetului în sensul că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile procesual penale ce reglementau soluţionarea căilor de atac, astfel cum erau în vigoare la momentul soluţionării definitive a cauzei finalizată prin condamnarea numitului A., respectiv la data de 13 mai 2002.

Se constată că, atât de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a cărei revizuire se cere, cât şi după formularea cererii de revizuire, au intervenit modificări ale legii procesual penale.

În ce priveşte dispoziţiile ce reglementează soluţionarea cererii de revizuire, sunt incidente prevederile art. 465 C. proc. pen., intrate în vigoare la 1 februarie 2014, în conformitate cu principiul imediatei aplicări a legii de procedură, principiu reafirmat prin art. 3 din Legea nr. 255/2013. În plus, se constată că în materia revizuirii nu există dispoziţii tranzitorii, prevăzute ca excepţie de la principiul menţionat.

La momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, cauza se afla în curs de soluţionare (cererea a fost formulată la data de 6 ianuarie 2014, iar, ulterior, prin sentinţa penală nr. 25 din 24 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, s-a dispus trimiterea cererii de revizuire la Tribunalul Militar Bucureşti).

Conform art. 465 alin. (12) C. proc. pen.: „hotărârea pronunţată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.” Or, aşa cum s-a reţinut, hotărârea a cărei revizuire se cere a fost supusă căii de atac a apelului la Curtea Militară de Apel şi recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Este adevărat că, potrivit Codului de procedură penală în vigoare, calea de atac a recursului nu mai este reglementată, iar potrivit normelor de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are în atribuţii soluţionarea unei asemenea căi de atac.

Legea nr. 255/2013 conţine, însă, dispoziţii tranzitorii referitoare la recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, prevăzând în art. 12 alin. (1) că acestea rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi referitoare la recurs.

În speţă, însă, la momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală nu ne aflam într-o atare situaţie, la acel moment cererea de revizuire nefiind încă soluţionată. Abia după pronunţarea deciziei prin care Tribunalul Militar Bucureşti a desfiinţat hotărârea de condamnare s-a redeschis procedura de soluţionare a căilor de atac cu privire la soluţia pronunţată asupra fondului cauzei.

Drept urmare, noile dispoziţii procesual penale sunt aplicabile numai în ceea ce priveşte procedura de soluţionare a cererii de revizuire - art. 465 C. proc. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014. După pronunţarea hotărârii de desfiinţare a hotărârii de condamnare, ultraactivează dispoziţiile Codului de procedură penală referitoare la exercitarea căilor de atac, în vigoare la momentul soluţionării iniţiale a cauzei pe fond - art. 3851 şi urm. C. proc. pen. anterior.

Dispoziţiile art. 465 alin. (12) C. proc. pen. se constituie, astfel, într-o excepţie de la regulile de competenţă (în special competenţă funcţională) prevăzute în Partea generală, Titlul III - Capitolul II din Codul de procedură penală. Specificul revizuirii în cazul hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului impune reguli speciale referitoare la sistemul căilor de atac, având în vedere că, în atare situaţie, prin revizuire se urmăreşte repunerea părţilor în situaţia anterioară încălcării unui drept prevăzut de Convenţie. În mod firesc, şi hotărârea pronunţată în procedura revizuirii trebuie să urmeze aceleaşi etape ca şi în procesul desfăşurat anterior, în urma căruia a fost pronunţată hotărârea de condamnare a cărei revizuire se cere.

De altfel, problema de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 2/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Deşi a avut în vedere o situaţie specifică (cea în care recursul ca a doua cale ordinară de atac reglementată de legea veche a fost exercitat de către procuror şi nu de către inculpat, cum a fost cazul în speţă), această decizie stabileşte la nivel de principiu, în materia căilor de atac exercitate în situaţia procedurii revizuirii în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, ultraactivitatea legii procesual penale aplicabilă la momentul soluţionării fondului cauzei şi al rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Astfel, fără a distinge după cum soluţia pronunţată iniţial sau după rejudecarea cauzei în procedura revizuirii a fost de achitare sau de condamnare, prin decizia de mai sus s-a stabilit că, „în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial.”

La fel, în speţa de faţă, prin decizia pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti a fost desfiinţată hotărârea iniţială de condamnare şi, implicit, prin efectul legii, au fost desfiinţate atât hotărârea pronunţată în apel, cât şi cea pronunţată în recurs, ultima în data de 13 mai 2002, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Drept urmare, având în vedere dispoziţiile art. 465 alin. (12) C. proc. pen., precum şi Decizia nr. 2/2015 pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept, luând în considerare şi principiul egalităţii de tratament, neexistând niciun temei pentru a distinge după cum calea de atac a recursului este sau nu exercitată de către procuror, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că recursul ce face obiectul cauzei de faţă este admisibil, fiind aplicabile dispoziţiile Codului de procedură penală în vigoare la 13 mai 2002 (varianta Codului, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 169/2002, publicată în M. Of. nr. 261 din 18 aprilie 2002), hotărârea pronunţată în cererea de revizuire fiind supusă atât apelului, cât şi recursului.

În concluzie, procedura de soluţionare a recursului este reglementată de aceste dispoziţii, ce vor fi avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cele ce urmează.

II. Analiza cazurilor de casare:

1. Greşita aplicare a legii prin admiterea cererii de revizuire - caz de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. anterior, pe motiv că:

- niciuna din consecinţele grave ale încălcării Convenţiei nu mai continuă să se producă, revizuentul fiind reabilitat de drept;

- chiar dacă se constată că se mai produc consecinţele grave ale încălcării Convenţiei, ele nu pot fi remediate prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. anterior, este supusă casării hotărârea contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii. Acest caz de casare vizează exclusiv aspecte de legalitate, fără să poată fi examinată situaţia de fapt sau aprecierea instanţei asupra mijloacelor de probă.

Din acest punct de vedere, se constată că motivele de recurs vizează aspecte de legalitate, deoarece parchetul critică îndeplinirea condiţiilor de admitere a cererii de revizuire, astfel cum sunt prevăzute în dispoziţiile art. 465 alin. (1) C. proc. pen.

Critica este, însă, nefondată.

Nu poate fi acceptată susţinerea că argumentul instanţei de apel în sensul că „hotărârea de condamnare a rămas în vigoare” conduce la revizuirea tuturor hotărârilor pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea unui drept protejat de Convenţie, ceea ce ar face inutile condiţiile prevăzute în art. 465 C. proc. pen. Tocmai aceste condiţii se constituie într-un veritabil filtru de admitere a cererii de revizuire, pentru că, în caz contrar, pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei hotărâri de constatare a încălcării drepturilor prevăzute în Convenţie ar fi suficientă pentru admiterea revizuirii.

Într-adevăr, în cauză a intervenit reabilitarea de drept, termenul de reabilitare împlinindu-se, conform modului de calcul al termenelor substanţiale, la data de 12 mai 2006. Această împrejurare nu constituie, însă, un temei pentru a considera că încălcarea drepturilor prevăzute de Convenţie, astfel cum a fost constatată prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu continuă să se producă. Efectele reabilitării constau în încetarea decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare, însă, reabilitarea are ca şi situaţie premisă tocmai soluţia de condamnare, prin intermediul căreia s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat săvârşirea cu vinovăţie de către inculpat a unei fapte prevăzute de legea penală.

În acest sens, se constată că, în mod corect, Curtea Militară de Apel a reţinut că reabilitarea nu are valoarea constatării lipsei de vinovăţie penală a revizuentului şi că, în cazul revizuirii, nu o iertare de consecinţe pe viitor se cere, ci o constatare a nevinovăţiei persoanei şi a netemeiniciei hotărârii, în general, aşa încât consecinţele condamnării se sting doar formal prin reabilitare.

Hotărârea de condamnare este urmarea desfăşurării procesului penal, care ar trebui să aibă loc cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale, iar în cazul de faţă, prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat încălcarea acestor dispoziţii, mai precis încălcarea dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la proces echitabil, prin aceea că instanţele interne au refuzat să verifice dacă părea justificată clasificarea „strict secret”, în lumina eventualelor date culese de SRI, precum şi să răspundă la întrebarea dacă interesul păstrării confidenţialităţii informaţiilor prevala asupra interesului public de a lua cunoştinţă de presupusele interceptări fără drept, că instanţele interne nu s-au străduit să examineze cauza sub toate aspectele, limitându-se la a constata doar existenţa actelor de autorizare prevăzute de lege, deşi era vorba despre un argument esenţial în apărarea reclamantului, pe care instanţele l-au lăsat fără răspuns (paragraf 131), elemente suficiente Curţii pentru a concluziona că această cauză care a condus la condamnarea penală a reclamantului nu a fost soluţionată într-un mod echitabil, fiind încălcat art. 6 paragraf 1 din Convenţie (paragraf 132). Curtea mai concluzionează că atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a reclamantului, în special a dreptului său de a comunica informaţii, nu era „necesară într-o societate democratică”, aşa încât a fost încălcat art. 10 din Convenţie (paragraf 120).

În atare situaţie, este nu numai nefiresc, dar şi inechitabil să i se opună condamnatului intervenirea reabilitării prin raportare la o hotărâre de condamnare a cărei justeţe este pusă sub semnul întrebării prin constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unor încălcări grave ale Convenţiei, cu atât mai mult cu cât constatarea încălcării art. 10 din Convenţie vizează nu doar aspecte de procedură, ci are o strânsă legătură cu fapta comisă şi este relevantă pentru stabilirea vinovăţiei.

Astfel, referitor la actul de conduită al lui A., Curtea de la Strasbourg a reţinut că în circumstanţele specifice ale cauzei, divulgarea faptelor denunţate direct opiniei publice putea fi justificată (paragraf 100), că informaţiile divulgate de reclamant vizau chestiuni foarte importante care aparţin dezbaterii politice într-o societate democratică, asupra cărora opinia publică are un interes legitim de a fi informată (paragraf 103), că mai multe elemente sprijineau afirmaţiile reclamantului potrivit cărora s-au efectuat interceptări telefonice fără drept în cadrul SRI şi acesta avea motive rezonabile să creadă că informaţiile divulgate erau adevărate, motive pentru care Curtea conchide că A. era animat de intenţiile declarate şi că a acţionat cu bună-credinţă (paragrafele 108, 113, 118).

În plus, reabilitarea este strâns legată de factorul timp, intervenind după trecerea unei anumite perioade prevăzute de lege, în cazul de faţă, la data împlinirii termenului de încercare, iar posibilitatea de promovare a cererii de revizuire depinde de soluţionarea cauzei de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fără ca vreuna din durata acestor perioade să poată fi imputată condamnatului.

Suplimentar, trebuie avut în vedere că dispoziţiile art. 465 C. proc. pen. nu prevăd ca şi motiv de respingere a cererii de revizuire intervenirea reabilitării (la fel cum nici dispoziţiile art. 457 C. proc. pen. nu limitează formularea cererii de revizuire cel mai târziu până la împlinirea termenului de reabilitare).

Drept urmare, reabilitarea condamnatului este numai una din împrejurările ce trebuie evaluate de către instanţă la verificarea condiţiei prevăzute în art. 465 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la producerea în continuare a consecinţelor grave ale încălcării Convenţiei.

De altfel, chiar din jurisprudenţa invocată de către parchet rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere intervenirea reabilitării de drept, însă, a luat în considerare şi alte aspecte, respectiv constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului în ce priveşte încălcarea Convenţiei, dar şi acordarea unei satisfacţii echitabile prin recunoaşterea încălcării şi acordarea unor sume de bani de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în cauza soluţionată prin decizia penală nr. 420 din 18 mai 2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, nu a fost avută în vedere doar împrejurarea intervenirii reabilitării, ci s-a analizat efectul concret pe care încălcările constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului l-au produs asupra desfăşurării judecăţii şi s-a stabilit că, în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea drepturilor garantate de art. 5 paragraful 1 şi art. 8 din Convenţie, însă hotărârea de condamnare a inculpaţilor s-a pronunţat în urma unei proceduri necontestată sub aspectul caracterului său echitabil, iar consecinţele condamnării au încetat prin efectul reabilitării de drept, cererea de revizuire este nefondată.

În cauza soluţionată prin decizia penală nr. 224 din 5 noiembrie 2012 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 6 paragraf 1 şi 3 din Convenţie în ceea ce priveşte echitatea procedurii, deoarece instanţa de recurs a schimbat încadrarea juridică a faptelor în timpul deliberării, încălcând astfel dreptul la apărare al inculpatului. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat intervenită reabilitarea de drept şi a apreciat că recunoaşterea încălcării drepturilor, precum şi suma acordată de către instanţa europeană pentru recuperarea prejudiciului suferit de către reclamant se înscriu în accepţiunea noţiunii de „satisfacţie echitabilă”, fiind suficientă pentru înlăturarea prejudiciului moral produs revizuentului.

În cauza soluţionată prin decizia penală nr. 3 din 13 ianuarie 2014 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 6 paragraf 1 şi 3 din Convenţie şi încălcarea dreptului prevăzut în art. 10 din Convenţie, deoarece mijloacele utilizate au fost disproporţionate în raport cu scopul urmărit, instanţele interne depăşind ceea ce constituie o restricţie necesară a libertăţii de exprimare a petentei, deoarece, cel puţin o parte din afirmaţiile reclamantei, se înscriau în contextul unei dezbateri de ordin general. Şi în acest caz, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că nu este îndeplinită condiţia legală şi obligatorie ce impune continuarea producerii consecinţelor grave ale încălcării Convenţiei şi după pronunţarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, deoarece a intervenit reabilitarea de drept şi prejudiciul moral încercat de revizuentă ca urmare a hotărârii de condamnare a fost compensat nu doar prin constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a încălcării dreptului la liberă exprimare, ci şi material prin acordarea unei sume de bani pentru prejudiciul moral suferit, sumă care fusese deja achitată de statul român, considerându-se că a fost de natură să compenseze în integralitate încălcarea de către instanţele române a art. 10 din Convenţie. De asemenea, în această speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a examinat şi un alt motiv invocat de revizuentă, referitor la utilizarea de către partea adversă a hotărârii penale de condamnare, ca probă în alte cauze.

În ce-l priveşte pe revizuentul A., Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcări grave prin raportare la art. 6 şi art. 10 din Convenţie, încălcări care vizează echitatea desfăşurării procesului penal, dreptul la apărare şi dreptul la liberă exprimare al acuzatului, precum şi probele pe baza cărora a fost dispusă condamnarea. Acestea constituie aspecte importante ce afectează justeţea procesului penal şi stabilirea adevărului, cu influenţă determinantă asupra soluţiei pronunţate (în acest sens, constatările Curţii din paragrafele 100, 103, 104, 108, 109, 111, 113, 117, 118).

În plus, atât desfăşurarea procesului penal, cât şi hotărârea de condamnare au suscitat în mod deosebit interesul opiniei publice, cazul fiind intens mediatizat, având în vedere calitatea inculpatului de ofiţer al Serviciului Român de Informaţii, dar şi modul în care a acţionat, respectiv prin divulgarea unor informaţii secrete dobândite în timpul serviciului, precum şi importanţa valorilor a căror protejare a invocat-o, fiind vorba despre legalitatea interceptării convorbirilor telefonice, inculpatul A. dezvăluind în mass-media că Serviciul Român de Informaţii procedează, în lipsa unui mandat legal, la interceptarea convorbirilor telefonice ale unor persoane cunoscute, fiind vorba despre politicieni şi oameni de afaceri.

Chiar în condiţiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat existenţa acestor încălcări şi a oferit în compensaţie o sumă de bani revizuentului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că prejudiciul moral cauzat prin pronunţarea hotărârii de condamnare, fără a-i da posibilitatea acuzatului să administreze probe în apărare şi fără ca instanţele să examineze toate apărările (art. 6 din Convenţie) şi prin încălcarea dreptului la liberă exprimare (art. 10 din Convenţie) este atât de însemnat, încât nici pronunţarea hotărârii de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi nici intervenirea reabilitării de drept nu au stopat consecinţele grave ale încălcărilor constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, impunându-se rejudecarea cauzei prin desfăşurarea în condiţii de echitate a procesului penal.

Referitor la efectele pronunţării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie reamintit, aşa cum se reţine şi în Decizia nr. 2/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, că analiza dispoziţiilor art. 465 C. proc. pen., referitoare la revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, relevă că această cale extraordinară de atac are o natură juridică tipică, aparte, determinată de fundamentul, obiectul, funcţionalitatea şi funcţia sa procesuală, care o deosebeşte de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanţă a propriei soluţii.

Esenţa acestei proceduri o reprezintă garanţia ce i se oferă acuzatului, în sensul că exigenţele referitoare la executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt respectate, iar acest lucru se va putea realiza doar prin repunerea părţii în situaţia în care se afla la data încălcării dreptului, indiferent că este vorba despre prima instanţă, instanţa de apel sau de recurs.

Deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor alegerea mijloacelor la care vor recurge pentru a pune capăt violării constatate şi pentru a îndepărta consecinţele acesteia, se poate afirma că statul pârât este obligat nu numai să se abţină de la a stânjeni în vreun fel exercitarea eficace a dreptului de sesizare a instanţei europene şi să furnizeze toate facilităţile pentru stabilirea faptelor, ci şi să coopereze mai departe pentru asigurarea eficacităţii soluţiei adoptate de instanţa europeană.

Fără a putea aprecia asupra temeiniciei soluţiei pronunţată în speţă asupra fondului cauzei în urma soluţionării cererii de revizuire (din cauza limitelor învestirii instanţei de recurs), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să omită faptul că însăşi soluţia de achitare pronunţată ca urmare a rejudecării cauzei după admiterea cererii de revizuire (în condiţiile în care parchetul nu a atacat soluţia de achitare pentru lipsa vinovăţiei) vine să confirme persistenţa încălcării drepturilor prevăzute de Convenţie şi utilitatea revizuirii, ca mijloc procedural prin intermediul căruia s-a ajuns la pronunţarea unei soluţii contrare celei dispuse anterior prin încălcarea art. 6 şi art. 10 din Convenţie.

Altfel spus, după rejudecarea cauzei s-a ajuns la concluzia lipsei de vinovăţie a revizuentului A., ceea ce nu se putea obţine decât pe calea procedurii revizuirii.

Pe de altă parte, în ce priveşte consecinţele condamnării, se constată, într-adevăr, că prin hotărârea de condamnare nu au fost stabilite decăderi sau interdicţii care să vizeze pierderea locului de muncă al revizuentului sau imposibilitatea desfăşurării activităţii de care s-a folosit la comiterea infracţiunilor pentru care a fost acuzat, iar trecerea în rezervă a acestuia s-a dispus pe cale administrativă, prin aplicarea unei sancţiuni disciplinare, anterior începerii urmăririi penale în cauza de faţă (urmărirea penală a început faţă de învinuitul căpitan A. în data de 31 iulie 1996, iar trecerea în rezervă a operat anterior, prin Ordinul Directorului Serviciului Român de Informaţii din 27 mai 1996).

Se constată, însă, că această decizie administrativă a fost emisă la scurt timp după declanşarea cercetărilor în cauza penală de faţă, respectiv după data de 14 mai 1996, când Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie s-a sesizat din oficiu, sesizare ce a avut loc a doua zi după conferinţa extraordinară de presă în cadrul căreia A. a făcut dezvăluirile în mass-media şi după ce, la data de 20 mai 1996, a fost efectuată o percheziţie la domiciliul numitului A. şi acesta a fost audiat de procuror.

Mai mult, temeiul legal al trecerii în rezervă îl constituie dispoziţiile art. 85 alin. (1) lit. j) şi alin. (2) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, dispoziţii care se referă la comiterea unor abateri grave de la prevederile regulamentelor militare sau de la alte dispoziţii legale, ipoteză în care trecerea în rezervă se face la propunerea consiliului de judecată al unităţii. Decizia de trecere în rezervă nu a fost comunicată niciodată revizuentului, iar din adeverinţa din 4 octombrie 2013 emisă la cererea acestuia, la fel ca şi din adresa din 31 mai 1996 emisă de Serviciul Român de Informaţii către Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, rezultă numai temeiul legal al măsurii, fără să se arate motivele concrete ce au determinat aplicarea sancţiunii disciplinare.

Având în vedere parcursul profesional al revizuentului, luând în considerare momentul şi împrejurările în care a fost emisă decizia administrativă de trecere în rezervă (înainte de începerea urmăririi penale, dar la scurt timp după ce, în data de 13 mai 1996, A. a făcut dezvăluirile în mass-media, după sesizarea din oficiu a organului de urmărire penală, după efectuarea percheziţiei şi după audierea lui A. de către procuror), rezultă cu claritate strânsa legătură între aplicarea sancţiunii disciplinare şi cauza penală de faţă, fiind vorba despre aceleaşi fapte care au făcut obiectul acuzaţiei penale. Faţă de cele reţinute, apare ca plauzibilă susţinerea revizuentului în sensul că datorită acestei strânse legături nu a atacat decizia administrativă de trecere în rezervă, considerând că existenţa anchetei penale, iar ulterior pronunţarea hotărârii de condamnare, nu-i ofereau nicio speranţă cu privire la desfiinţarea deciziei administrative de trecere în rezervă.

Reiese astfel că, deşi din punct de vedere formal, trecerea în rezervă nu este consecinţa procesului penal şi a hotărârii de condamnare, în realitate, această măsură (atât în ce priveşte luarea sa, cât şi, ulterior, definitivarea), implicit, cariera militară a revizuentului, au fost în mod puternic influenţate de formularea acuzaţiilor penale şi, ulterior, de condamnare.

Este adevărat că unul din capetele de cerere adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului avea ca obiect repunerea în drepturi cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, având în vedere că în urma încălcării drepturilor sale A. şi-a pierdut locul de muncă şi drepturile salariale aferente, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea. Soluţia a avut în vedere însă faptul că „prejudiciul pretins nu a fost susţinut de documente justificative” (paragraf 177) şi nu lipsa unei legături între condamnare şi consecinţele negative asupra carierei. Dimpotrivă, în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a constatat că sancţiunea penală a avut repercusiuni extrem de negative asupra carierei reclamantului A. (paragraf 119).

Prin decizia atacată s-a reţinut în mod corect că nici cu ocazia soluţionării apelului nu au fost depuse documente care să ateste motivul trecerii în rezervă şi din care să rezulte că nu există legătură de cauzalitate cu faptele pentru care a fost inculpat, judecat şi condamnat revizuentul A.

Este, de asemenea, adevărat că prin pronunţarea unei noi hotărâri în urma revizuirii nu se poate determina reîncadrarea numitului A. în funcţia şi pe postul deţinute anterior condamnării, însă, dată fiind calitatea acestuia de militar de carieră, având în vedere gravitatea încălcărilor constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar şi anvergura cazului penal, nu poate fi omisă o altă consecinţă firească a unei hotărârii de condamnare, şi anume supunerea numitului A. oprobriului public, dar şi crearea unui prejudiciu moral important constând în nemulţumirea, frustrarea acestuia de a nu fi judecat în mod echitabil, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri de condamnare prin atestarea vinovăţiei, pe care, potrivit hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, A. a încercat fără succes să o combată, prin solicitarea administrării unor probe ce au fost refuzate şi prin invocarea unor argumente neanalizate de instanţe.

Aşa cum reiese din motivele de revizuire, A. a urmărit repunerea sa în situaţia anterioară, solicitând rejudecarea cauzei şi înlăturarea condamnării în condiţiile în care chiar prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului se constată producerea unui puternic prejudiciu moral pentru condamnat, nu doar prin încălcarea dreptului la apărare, ci şi prin încălcarea dreptului la liberă exprimare, în condiţiile în care A. era acuzat de dezvăluiri cu privire la o temă de interes public covârşitor pentru societatea românească. În acest sens, se constată că revizuentul a invocat crearea unui statut dezonorant, conferit de condamnarea sa penală pentru un demers justificat din punct de vedere etic şi civic, aspecte constatate şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (paragrafele 100, 103, 104, 113, 117, 118). Or, aşa cum s-a arătat, încălcările constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului vizează aspecte importante, ce afectează justeţea procesului penal şi stabilirea adevărului, cu influenţă determinantă asupra soluţiei pronunţate.

Rezultă, în acest fel, că revizuirea hotărârii este de natură să producă efecte concrete asupra situaţiei revizuentului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai reţine şi faptul că despăgubirile stabilite prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului nu acoperă prejudiciul moral suferit de inculpat prin pronunţarea hotărârii de condamnare, având în vedere contextul factual şi calitatea de militar - ofiţer al Serviciului Român de Informaţii a lui A., mediatizarea cazului şi interesul general pentru subiectul în discuţie, dar şi gravitatea încălcărilor stabilite prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, toate acestea justificând necesitatea reluării procesului penal în condiţii de echitate.

În ceea ce priveşte critica parchetului cu privire la argumentul invocat de Curtea Militară de Apel în sensul că hotărârea de condamnare are şi un potenţial efect de descurajare asupra unor alţi funcţionari care ar dori să aducă la cunoştinţa opiniei publice fapte nelegale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acest argument a fost preluat de Curtea Militară de Apel chiar din Hotărârea A. şi B. împotriva României, în care, sub aspectul încălcării art. 10 din Convenţie, se menţionează (paragraf 119): „În cele din urmă, Curtea observă că reclamantul a fost condamnat penal la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani cu suspendarea executării. Această sancţiune nu numai că a avut repercusiuni extrem de negative asupra carierei sale, dar risca, de asemenea, să aibă un efect de descurajare asupra altor agenţi SRI şi să-i descurajeze să semnaleze fapte nelegale. În plus, ţinând seama de ecoul pe care l-a avut cauza reclamantului în mass-media, sancţiunea putea avea un efect de descurajare nu doar asupra agenţilor SRI, ci şi asupra altor funcţionari publici şi angajaţi (Guja, citată anterior, pct. 95; Heinisch, citată anterior, pct. 91).”

Deşi acesta nu este un argument dirimant pentru admiterea cererii de revizuire, nu poate fi ignorat, chiar în condiţiile în care după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a numitului A. a fost adoptată Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, căci adoptarea acestei legi trebuie luată în considerare dintr-o altă perspectivă, şi anume aceea că un comportament de tipul celui pentru care numitul A. a fost condamnat a fost ulterior legitimat de către Parlamentul României, fără ca A. să fi avut posibilitatea de a beneficia de o atare protecţie la momentul comiterii faptelor. Această împrejurare este, de altfel, menţionată şi în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (paragraf 99): „Curtea observă că între timp România a optat, prin adoptarea Legii nr. 571/2004, pentru o legislaţie specifică pentru protecţia avertizorilor care ocupă o funcţie publică. Acest lucru nu schimbă faptul că modificarea legislativă respectivă, care trebuie salutată cu atât mai mult cu cât foarte puţine state s-au angajat în această direcţie (...), a survenit la mult timp în urma faptelor denunţate de reclamant şi nu era aplicabilă acestuia.”

2. Judecarea cererii de revizuire fără administrarea de probe, motiv de recurs subsidiar - cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. anterior:

Nu se poate susţine că rejudecarea cauzei după admiterea cererii de revizuire a avut loc fără administrarea de probe, întrucât, aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului, aşa cum se menţionează în decizia atacată şi aşa cum se indică chiar în motivele de recurs, Tribunalul Militar Bucureşti a dispus ataşarea dosarului de fond şi a volumelor de urmărire penală în care se regăseau documente clasificate. De asemenea, în temeiul art. 352 alin. (11) C. proc. pen., Tribunalul Militar Bucureşti a solicitat declasificarea de către Serviciul Român de Informaţii a acestor documente. S-a constatat că documentele din volumul I nu sunt clasificate şi au fost ataşate de către Serviciul Român de Informaţii celelalte documente, care au fost declasificate în parte. În acelaşi temei legal, instanţa a solicitat declasificarea documentelor de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Camera Deputaţilor, ca autorităţi emitente.

În concluzie, se constată că rejudecarea cauzei s-a realizat în urma administrării unor probe noi, aşa încât nu se poate susţine că a fost formală sau nelegală.

În cuprinsul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului au fost indicate punctual probele solicitate de către condamnatul A. care au fost refuzate de către instanţele care au dispus condamnarea, menţionându-se, de asemenea, că instanţele nu au efectuat o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor depuse de către reclamant.

Desigur, rejudecarea cauzei după admiterea cererii de revizuire trebuie să aibă în vedere constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului (în acest sens, decizia nr. 367 din 23 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, www.scj.ro, invocată de parchet), însă, instanţa de rejudecare nu este obligată să administreze în totalitate probele la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului face referire, putând aprecia asupra utilităţii, dar şi asupra posibilităţii administrării respectivelor probe.

Aşa cum s-a arătat, în cauza de faţă instanţa de rejudecare a procedat la readministrarea unor mijloace de probă, împrejurarea că nu a procedat la administrarea tuturor probelor neconstituind o chestiune de nelegalitate, ci de oportunitate, ţinând de aprecierea instanţei - ca şi atribut conferit de lege exclusiv pentru instanţa de fond şi instanţa de apel, fiind un aspect ce nu mai poate fi cenzurat cu ocazia soluţionării recursului.

Este adevărat că revizuentul a solicitat completarea probatoriului în faţa Tribunalului Militar Bucureşti prin referire la constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului, cererea sa nefiind admisă. Doar din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate efectua un examen de legalitate, prin raportare la încălcările constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi necesitatea desfăşurării procesului penal în condiţii de echitate.

În urma acestei analize, luând în considerare soluţia de achitare pronunţată de către instanţele de rejudecare, nu se poate constata afectarea dreptului la apărare al inculpatului A., aşa încât cererea parchetului de casare a hotărârii şi trimitere a cauzei spre rejudecare la Tribunalul Militar Bucureşti este nefondată.

3. Încălcarea autorităţii de lucru judecat - caz de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. anterior:

Motivul de recurs se încadrează în cazul de casare mai sus menţionat, deoarece vizează legalitatea soluţiei, însă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază nefondată şi această critică.

Posibilitatea părţii de a exercita revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului vine să confirme faptul că dreptul la un proces echitabil în faţa instanţei naţionale este garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenţie.

Acest drept trebuie să fie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante, iar unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (a se vedea Cauza Brumărescu contra României), securitatea raporturilor juridice presupunând respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, paragraf 52).

Principiul autorităţii de lucru judecat este, însă, limitat atunci când se constată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului încălcarea unui drept prevăzut de Convenţie şi impune instanţelor obligaţia de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea în momentul încălcării dreptului.

Deşi din considerentele hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza A. şi B. împotriva României rezultă că analiza Curţii s-a axat în principal pe infracţiunile prevăzute de legea siguranţei naţionale, se constată însă că instanţa europeană face menţiune expresă cu privire la furtul casetelor, analizând încălcarea art. 10 din Convenţie, din perspectiva susţinerilor reclamantului care a considerat condamnarea sa penală ca fiind o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare, argument ce nu a fost contestat de Guvern. Curtea a considerat că această măsură pronunţată împotriva reclamantului pe motiv că a făcut publice informaţii secrete şi şi-a însuşit unsprezece casete în vederea fundamentării susţinerilor sale se interpretează ca o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea, de către persoana în cauză, a dreptului său la libertatea de exprimare garantat prin art. 10 paragraf 1 din Convenţie (paragraf 77).

În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a limitat în mod expres efectul constatării încălcărilor doar la condamnarea pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 51/1991, iar o atare concluzie nu poate fi dedusă luând în considerare şi strânsa legătură între, pe de o parte, infracţiunile de culegere şi transmitere de informaţii cu caracter secret în afara cadrului legal, respectiv de divulgare sau folosire în afara cadrului legal de informaţii privind viaţa particulară, onoarea sau reputaţia persoanelor cunoscute incidental în cadrul obţinerii datelor necesare siguranţei naţionale şi, pe de altă parte, infracţiunea de furt, între care există o relaţie mijloc-scop.

Pe cale de consecinţă, rejudecarea cauzei după admiterea cererii de revizuire s-a desfăşurat în mod corect în integralitate şi fără limitare la anumite infracţiuni, aşa încât nu există temeiuri pentru a considera că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

4. Greşita achitare a revizuentului pentru săvârşirea infracţiunii de furt - caz de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. anterior:

Critica se încadrează doar formal în cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. anterior.

Acesta era singurul caz de casare care dădea posibilitatea instanţei de recurs să procedeze la o analiză în fapt a cauzei, însă, potrivit jurisprudenţei constante, cazul de casare menţionat vizează o eroare gravă de fapt, în sensul că instanţa a reţinut o anumită împrejurare contrar a ceea ce rezultă din probe sau, dimpotrivă, nu a reţinut un element de fapt, deşi acesta a fost dovedit prin probele administrate.

Nu se încadrează în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. anterior criticile care vizează greşita apreciere a probelor, rezultând că în speţă ceea ce parchetul critică este tocmai modul în care Tribunalul Militar Bucureşti a evaluat criteriile prevăzute în art. 181 C. pen. anterior şi a dispus achitarea.

Toate consideraţiile referitoare la incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. anterior, exprimate în doctrină şi jurisprudenţă, au fost reafirmate prin Decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, prin care s-a stabilit, într-adevăr, că şi soluţia de achitare dispusă în temeiul art. 181 C. pen. anterior poate fi cenzurată în temeiul cazului de casare menţionat, însă, o asemenea analiză trebuie subsumată condiţiilor generale de soluţionare a recursului. Mai precis, critica privind greşita achitare pe motiv că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni poate fi întemeiată numai pe veritabile erori de fapt, care trebuie să vizeze realitatea împrejurărilor reţinute de către instanţă, pe baza cărora sunt analizate criteriile prevăzute în art. 181 C. pen. anterior şi nu trebuie să vizeze aprecierea pe care instanţa o dă unor asemenea împrejurări, ce au fost reţinute în mod corect, în concordanţă cu materialul probator.

Cât priveşte temeiul achitării, se constată că este corect indicat ca fiind cel prevăzut în art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 19 din Legea nr. 255/2013, având în vedere, pe de o parte, principiul imediatei aplicări a normelor noi de procedură, dar şi dispoziţiile tranzitorii cu privire la temeiul achitării pentru lipsa pericolului social concret al faptei (temei inexistent în legea nouă), coroborat cu principiul aplicării legii penale mai favorabile, respectiv art. 5 C. pen. cu referire la norma tranzitorie prevăzută în art. 19 din Legea nr. 255/2013.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul formulat de Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel împotriva deciziei nr. 65/A din 7 iulie 2015 a Curţii Militare de Apel.