Extradition for parental abduction: Romanian recharacterization of Canadian offense fails to meet one-year minimum prison threshold

Decizia nr. 842/2016

Asupra cauzei penale de faţă.

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 90 din data de 24 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2016, s-au dispus următoarele:

"Curtea constată faptul ca prin Decizia nr. 564 din 21 aprilie 2016, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a revocat măsura arestării provizorii în vederea extrădării persoanei extrădabile A., măsură luată anterior de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin încheierea din 13 aprilie 2016.

Înalta Curte, a apreciat că judecătorul fondului a depăşit limitele învestirii sale, şi prin aceasta, în mod nelegal, a dispus admiterea cererii de arestare provizorie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi arestarea provizorie în vederea extrădării numitei A., întrucât în cauza, nu a fost formulata o cerere de arestare provizorie, de către autoritatea competentă a statului solicitant, şi de asemenea, că parchetul nu a înţeles să formuleze o astfel de cerere, situaţie în care judecătorul fondului nu putea dispune, din oficiu, în lipsa unei dispoziţii legale cuprinse în legea specială sau Codul de procedura penală, luarea unei astfel de măsuri privative de libertate.

Preliminar, Curtea verifică competenţa sa actuală, cu privire la posibilitatea de a aprecia, cu privire la luarea măsurii provizorii a arestării în vederea extrădării.

În raport de motivaţia Înaltei Curţi, judecătorul fondului indica normele legale aplicabile, ce prevăd învestirea legală a acesteia, cu dreptul de a aprecia luarea măsurii arestării provizorii, în vederea extrădării, pe tot parcursul judecării cererii de extrădare, până la rămânerea definitivă a hotărârii de extrădare, fără formalităţi suplimentare din partea statului solicitant canadian sau a procurorului român.

1. Curtea precizează faptul că, nicio normă legală aplicabilă extrădării pasive, nu prevede formularea suplimentară, de către autoritatea statului solicitant, a unei cereri provizorii de arestare, alături de cererea de extrădare transmisă împreună cu mandatul de arestare.

În acest sens, Tratatul de extrădare încheiat între România şi Marea Britanie, aplicabil şi pentru Canada, este foarte clar, obligând, prin dispoziţiile art. IX, ca în cazul transmiterii unei cereri de extrădare conforme cu prevederile Tratatului, autorităţile competente ale statului solicitat să procedeze la arestarea persoanei extrădabile, fără a se prevedea, prin urmare, necesitatea îndeplinirii altor formalităţi.

De asemenea, Legea nr. 302/2004 republicată, prevede prin disp. art. 44 alin. (1), necesitatea formulării unei cereri de arestare provizorie, de către statul solicitant, doar în caz de urgenţă şi anterior transmiterii unei cereri de extrădare, ceea ce nu este cazul în speţă.

Prin urmare, Curtea constată ca fiind greşită, motivarea Înaltei Curţi, cuprinsă în Decizia nr. 564 din 21 aprilie 2016, în sensul că statul solicitant trebuia să formuleze şi o cerere de arestare provizorie şi nu a făcut-o. Statul canadian, a transmis împreună cu cererea de extrădare şi mandatul de arestare emis la data de 10 iulie 2014 de Curtea din Quebec, Canada, solicitându-se autorităţii judiciare din România, aplicarea normelor legale în materie, acestea fiind clar exprimate în Tratatul de extrădare şi Legea nr. 302/2004 republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, instanţa română fiind obligată a aprecia cu privire la solicitarea de arestare a persoanei extrădabile, transmisă de statul solicitant.

2. Curtea precizează şi faptul ca, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel nu este învestit de nicio normă legală, a formula o cerere de arestare provizorie în vederea extrădării pasive, aceasta cerere fiind prevăzută de lege, cum s-a arătat, în competenţa autorităţii statului solicitant.

Tratatul de extrădare încheiat între România şi Marea Britanie, aplicabil şi pentru Canada, obligă prin dispoziţiile art. IX, ca în cazul transmiterii unei cereri de extrădare conforme cu prevederile Tratatului, autorităţile competente ale statului solicitat să procedeze la arestarea persoanei extrădabile, fără nicio altă formalitate. Această normă legală suplineşte, în acest caz, o cerere de arestare provizorie din partea statului solicitant.

De asemenea, Legea nr. 302/2004 republicată, prevede prin disp. art. 44 alin. (1), necesitatea formulării unei cereri de arestare provizorie doar de către statul solicitant, şi numai în caz de urgenţă şi anterior transmiterii unei cereri de extrădare, ceea ce nu este cazul în speţă.

Nicio altă dispoziţie legală din Legea nr. 302/2004 republicată, nu prevede dreptul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, de a formula o cerere de arestare provizorie, acest drept aparţinând, în mod legal, doar autorităţii competente a statului solicitant.

Prin urmare, este greşită referirea motivării Înaltei Curţi, la dispoziţiile comune în materie, respectiv ale Codului de procedura penală român, întrucât aşa cum s-a arătat, exista norme speciale, ce conferă competenţa de formulare a unei cereri de arestare provizorie, autorităţii competente a statului solicitant, iar cea de apreciere, instanţei judecătoreşti române. De altfel, Înalta Curte nu a indicat norma legală din Codul de procedura penală care ar acorda procurorului o atare competenţă.

Mai mult, potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 43 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicata, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, are competenţa să sesizeze Curtea de Apel competentă, pentru ca instanţa să aprecieze asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării persoanei extrădabile şi continuarea procedurii judiciare de soluţionare a cererii de extrădare. Din această normă legală reiese cu claritate faptul că Procurorul General are competenţa legală de a sesiza instanţa de judecată, iar nu de a formula o cerere de arestare provizorie, cum greşit a interpretat legea, Înalta Curte.

Faptul că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel nu a susţinut cererea de arestare provizorie a statului solicitant, exprimă modul de interpretare a legii de către această instituţie juridică, şi nu limitează competenta Curţii de Apel, de a aprecia, potrivit dispoziţiilor art. IX din Tratatul de extrădare şi art. 43 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, necesitatea luării măsurii arestării prealabile în vederea extrădării, formulate de statul solicitant.

3. Limitele învestirii Curţii în ceea ce priveşte încadrarea juridică, sunt date doar de cererea de extrădare şi actul de acuzare, transmise de autorităţile competente canadiene. Procurorul român, poate face propriile aprecieri juridice cu privire la încadrarea juridică din legea penală română, dar Curtea este cea care stabileşte încadrarea juridică din legea română, în limitele actelor de învestire.

Curtea nu a extins acuzaţiile justiţiei canadiene ci doar le-a încadrat juridic după prevederile legislaţiei penale române.

Potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă.

Curtea explicitează diferenţa de terminologie, existenţa în Codul penal român, cu referire la infracţiunea de reţinere şi cea de răpire a unui minor.

Curtea precizează că, reţinerea constituie o faptă cu caracter temporar, în timp ce răpirea, constituie o fapta ce prezintă un caracter permanent.

Persoana extrădabilă a fost acuzată de autorităţile judiciare din Canada, că în luna mai 2014, a părăsit această ţară, plecând în România, împreună cu copilul său minor, fără acordul tatălui, răpindu-l, prin încălcarea ordinului de custodie emis de către o instanţă judiciară canadiană, fapte ce constituie infracţiunea de răpire, cu încălcarea unui ordin de custodie, prevăzută de dispoziţiile art. 282 alin. (1) a C. pen. canadian.

Faptele de care este acuzată persoana extrădabilă A. în Canada, sunt încadrabile juridic, de către Curte, potrivit legii române, atât în infracţiunea de reţinere de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte (art. 379 alin. (1) C. pen. - nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului), cât şi aceea de răpire a unui minor, prin luarea acestuia din Canada şi mutarea în România, fără acordul celuilalt părinte (art. 205 alin. (1), (2) şi (3) lit. b) C. pen. - lipsire de libertate în mod ilegal).

Astfel, fapta persoanei extrădabile, de a pleca în România cu copilul minor, fără acordul tatălui, a constituit iniţial o reţinere temporară, nelegală, a minorului, devenind ulterior răpire, prin stabilirea definitivă a domiciliului mamei, împreuna cu copilul, în România, fără acordul legal al tatălui şi al unei instanţe judecătoreşti din Canada.

Infracţiunea de răpire a unui minor, prevăzută în Codul penal român, este pedepsită cu închisoare până la 10 ani (cu aceeaşi durată maximă, precum cea prevăzută de legea penală canadiană), fiind o infracţiune gravă, care doreşte asigurarea protecţiei copiilor, persoane vulnerabile, împotriva oricăror abuzuri, din partea oricărei persoane, inclusiv a părinţilor.

Cum legea penală română, nu exceptează părinţii, de la răspunderea penală (ca orice alta persoană), pentru infracţiunea de răpire a unui minor, nu se poate conferi, ab initio, o imunitate a acestora de la cercetarea penală, răspunderea urmând a fi analizată cu ocazia unei judecăţi, de către autoritatea competenta canadiană.

Constată că prin dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, s-a stabilit că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii, fără discriminări iar nimeni nu este mai presus de lege.

Pe fondul cererii de extrădare.

Conform art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, Curtea de apel nu este competentă să se pronunţe asupra temeiniciei urmăririi penale, cu privire la infracţiunea de răpire, pentru care autoritatea canadiană a cerut extrădarea, nici asupra oportunităţii extrădării, Curtea fiind obligata a admite cererea de extrădare, dacă sunt întrunite cerinţele legale ale acesteia.

Prin urmare, Curtea nu este competentă a face aprecieri cu privire la probatoriul în baza căreia persoana extrădabilă A. a fost acuzată în Canada de infracţiunea de răpire, şi nici asupra susţinerilor acesteia că a acţionat pentru a-şi proteja copilul de abuzurile tatălui, acestea intrând în competenţa organelor judiciare canadiene.

În baza art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, constată întrunite condiţiile legale ale extrădării persoanei extrădabile A., în vederea punerii în executare a mandatului de arestare emis la data de 10 iulie 2014, de Curtea din Quebec, districtul Montreal, provincia Quebec, Canada.

Constată lipsa motivelor legale, obligatorii sau facultative, de refuz al extrădării persoanei extrădabile A.

Constată faptul că reprezentantul parchetului nu a susţinut juridic, cererea de extrădare formulată de statul canadian.

Constată faptul că persoana urmărită nu este de acord să fie extrădată şi nu a renunţat la regula specialităţii.

Admite sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, întocmită potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată.

Admite cererea de extrădare formulată de autorităţile judiciare din Canada, împotriva persoanei extrădabile A., pentru judecarea acesteia sub aspectul săvârşirii infracţiunii de răpire, cu încălcarea unui ordin de custodie, fapte pedepsite conform dispoziţiilor art. 282 alin. (1) a C. pen. canadian.

Fiind întrunite condiţiile legale ale extrădării, în baza art. 43 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 republicată, dispune luarea măsurii arestării în vederea predării persoanei extrădabile A., de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, până la predare.

Constată că persoana extrădabilă A., a fost arestată provizoriu, în prezenta cauză, din 13 aprilie 2016, la 21 aprilie 2016.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului".

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul primei instanţe a constatat că prin adresa din 17 martie 2016, Ministerul Justiţiei - Serviciul de cooperare judiciară internaţională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 37 alin. (4) rap. la art. 40 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. republicată, cererea de extrădare în vederea judecării, formulată şi transmisă de către autorităţile judiciare din Canada, împotriva persoanei extrădabile A., înregistrată la data de 23 martie 2016 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Potrivit acestei solicitări, s-a constatat că persoana extrădabilă A. este urmărită penal de autorităţile judiciare canadiene pentru săvârşirea infracţiunii de răpire cu încălcarea unui ordin de custodie, faptă pedepsită conform dispoziţiilor art. 282 alin. (1) a C. pen. canadian, cu închisoare de până la 10 ani.

Examinând documentele transmise de statul solicitant, Parchetul a apreciat că faptele reţinute în sarcina persoanei extrădabile A., persoana cu dublă cetăţenie, română şi canadiană, au corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorilor, prev. de art. 379 alin. (1) C. pen., pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la o lună la trei luni sau amenda. Faţă de acest aspect, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 26 din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, referitor la gravitatea pedepsei, întrucât legea română prevede pentru extrădare obligativitatea unei pedepse privativă de libertate de cel puţin un an.

Prin referatul din 11 aprilie 2016, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin Procurorul General a sesizat Curtea de Apel Bucureşti în vederea aprecierii asupra luării măsurii arestării provizorii a persoanei extrădabile A. şi continuarea procedurii de soluţionare a cererii de extrădare formulată de autorităţile judiciare din Canada.

La data de 13 aprilie 2016, Curtea a identificat persoana solicitată a fi extrădată şi a ascultat-o în prezenţa avocatului.

Curtea a pus în dezbatere, alături de această încadrare juridică şi aceea a infracţiunii de răpire comisă asupra unui minor, infracţiune prev. de art. 205 alin. (1), (2) şi (3) lit. b) C. pen., pedepsită cu închisoare până la 10 ani, întrucât prin mandatul de arestare emis de autorităţile judiciare canadiene se retine că la data sau în jurul datei de 10 mai 2014, la Montreal, districtul Montreal, fiind mama lui B. (25 iulie 2009), cu vârsta sub paisprezece (14) ani, a răpit, luat cu sine, reţinut, ascuns, adăpostit acest copil, contrar dispoziţiilor unui ordin de custodie a copilului acordată în favoarea lui C., inclusă în Dosarele nr. x şi x1, cu intenţia de a-l priva pe acesta de dreptul de custodie, comiţând astfel infracţiunea prevăzută la articolul 282 (1) a) C. pen. canadian.

Potrivit art. 282 (1) a) C. pen. canadian, tatăl, mama, tutorele sau orice persoană care are în îngrijire legală un copil cu vârsta sub paisprezece ani, care răpeşte, ia cu sine, reţine, primeşte, ascunde sau adăposteşte acest copil, contrar dispoziţiilor unui ordin emis de un tribunal din Canada referitor la custodia copilului, cu intenţia de a priva de exercitarea drepturilor părinteşti, tatăl, mama, tutorele sau o altă persoană ce are în îngrijire legală copilul, este vinovată:

a) fie de o infracţiune, fiind pasibilă de pedeapsa cu închisoarea pe o perioadă de maxim zece ani;

b) fie de o infracţiune ce este pedepsită în urma unei declaraţii de recunoaştere a vinovăţiei, prin procedură sumară.

Reprezentanţa în instanţă a Parchetului a arătat că faptele descrise sunt încadrabile juridic în legislaţia românească doar în infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorilor, prev. de art. 379 alin. (1) C. pen., pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la o lună la trei luni sau amendă, iar în raport de gravitatea pedepsei pentru infracţiunea de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorilor nu a susţinut cererea de arestare provizorie formulată de statul solicitant.

Prin încheierea din 13 aprilie 2016, Curtea a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, iar, în baza art. 43 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, a dispus arestarea provizorie în vederea extrădării către autorităţile judiciare din Canada a persoanei extrădabile A. pe o perioadă de 30 de zile, de la 13 aprilie 2016 la 12 mai 2016, inclusiv.

Curtea de apel a motivat luarea măsurii arestării provizorii prin faptul că, potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă.

Curtea a reţinut că în cuprinsul cererii de extrădare este descrisă fapta pentru care este acuzată A., cetăţean cu dublă cetăţenie, română şi canadiană şi pentru care se solicită extrădarea în vederea judecaţii acesteia. Aceasta este acuzată de faptul că în luna mai 2014 a plecat din Canada în România, ilegal, împreună cu copilul său minor, răpindu-l, încălcând ordinul de custodie emis de către o instanţă canadiană, ordin prin care drepturile părinteşti privind pe minorul B. trebuiau exercitate de către ambii părinţi.

Curtea de apel a apreciat ca faptele pentru care s-a solicitat extrădarea, potrivit legii române, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorilor, dar şi a uneia mult mai grave, de răpire, într-o altă ţară, de către mama, a fiului sau, cu privarea pe termen lung a drepturilor părinteşti ale tatălui.

În speţă, acuzaţiile justiţiei canadiene privesc faptele unei mame care, pentru a priva tatăl, pe termen lung, de exercitarea drepturilor părinteşti, a încălcat un ordin judecătoresc de custodie comună şi i-a răpit acestuia fiul de cetăţenie canadiană, plecând cu acesta în România.

S-a apreciat de către judecătorul fondului că persoana extrădabilă, conform acuzaţiilor ce i se aduc, nu numai ca nu a respectat un ordin judecătoresc, reţinând abuziv pe fiul său, minorul de 4 ani B., cetăţean canadian, mai mult, l-a şi răpit, aducându-l fără drept în România, stabilindu-şi domiciliul în România şi, prin aceasta, lipsindu-l pe tată, în mod ilegal, de dreptul de a-şi exercita drepturile părinteşti. Copilul minor a fost lipsit de libertatea de a-şi continua creşterea în ţara sa natală, la reşedinţa obişnuită din Canada, printr-o faptă ilegală de răpire. Mama este presupus a fi ignorat eventualele traume ale fiului, ale tatălui şi decizia de custodie a organele judiciare ale statului canadian. S-a apreciat de prima instanţă că dezvoltarea oricărui minor interesează atât pe fiecare dintre părinţi, cât şi organele judiciare ale unui stat. S-a constatat în speţă că minorul nu avea doar un singur părinte, pe mama. Tatăl avea, şi are şi în prezent, nefiind decăzut din drepturi, atât drepturi, cât şi îndatoriri părinteşti.

S-a constatat că, datorită neînţelegerilor dintre părinţii minorului, justiţia canadiană a reglementat modul de exercitare a custodiei comune, ce nu a fost respectată de către mama, aceasta fiind acuzată de răpirea minorului, prin încălcarea unei ordin de custodie.

Infracţiunea prevăzută de art. 205 alin. (1), (2) şi (3) lit. b) C. pen. român se poate comite prin răpirea unui minor, aflat în imposibilitate de a-şi exprima voinţa, cum este cazul în speţă, pedeapsa fiind închisoarea cuprinsă între 3 şi 10 ani. S-a apreciat de către judecătorul primei instanţe că un copil minor de 4 ani, la data presupuselor fapte penale de răpire, mai 2014, se afla în imposibilitate de a-şi exprima voinţa, fiind răpit din mediul în care s-a născut şi a copilărit, existând probabilitatea rezonabilă de a suferi în urma presupuselor acţiuni ilicite ale mamei, care l-a transportat din Canada, stabilindu-se în România.

Prima infracţiune, din punct de vedere temporal, a constat în nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorilor, prin reţinerea temporară şi ilegală a minorului, contrar ordinului judecătoresc, iar apoi cea de răpire, asupra aceluiaşi minor, acesta fiind dus pe termen lung, într-o altă ţară decât cea natală.

Prin urmare, s-a apreciat a fi îndeplinită şi cerinţa prevăzută de art. 26 din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, referitor la gravitatea pedepsei, întrucât infracţiunea mai gravă, presupus comisă de persoana solicitată, răpire a unui minor, este pedepsită de legea penală română, cu închisoare de până la 10 ani, asemenea cu infracţiunea reţinută de justiţia canadiană.

Curtea de apel a precizat că, prin hotărârea civilă din 10 februarie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă, în procesul civil, de răpire internaţională de copii, s-a admis cererea formulată de tatăl minorului şi a fost obligată persoana extrădabilă A. să înapoieze minorul B., cetăţean canadian, fiul lui C. şi A., la reşedinţa obişnuită a copilului din Canada, la tatăl său. Până în prezent aceasta hotărâre judecătorească definitivă nu a fost executată.

Rezultând îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă ale arestării provizorii prevăzute de art. 43 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 republicată, Curtea a dispus arestarea provizorie în vederea extrădării, a persoanei extrădabile A., pe o durată de 30 de zile. Curtea a avut în vedere şi mandatul de arestare emis la data de 10 iulie 2014 de Curtea din Quebec, districtul Montreal, provincia Quebec, Canada împotriva persoanei extrădabile cu privire la infracţiunea de răpire a unui minor, organele judiciare ale statului canadian pronunţându-se în sensul oportunităţii luării măsurii arestării preventive faţă de persoana solicitată. De asemenea, s-a mai avut în vedere faptul că persoana extrădabilă nu a recunoscut faptele pentru care este acuzată, existând probabilitatea rezonabilă ca aceasta să tergiverseze judecata cererii de extrădare. În aceste condiţii, s-a apreciat că, pentru urgentarea soluţionării cererii de extrădare, este necesară arestarea provizorie în vederea extrădării, a persoanei extrădabile A., pe o durată de 30 de zile.

După dispunerea arestării provizorii de către judecătorul cauzei de la prima instanţă, prin încheierea din 13 aprilie 2016, la data de 18 aprilie 2016, acesta a formulat o declaraţie de abţinere, pentru a se aprecia cu privire la eventualitatea incompatibilităţii sale de a judeca în continuare dosarul, întrucât după pronunţarea încheierii din data de 13 aprilie 2016, în relatările persoanei solicitate apărute pe unele canale media, ce au fost cuprinse şi în memoriul adresat administraţiei prezidenţiale, a fost acuzat de abuz, cu privire la modul în care s-a dispus măsura arestării provizorii, în data de 13 aprilie 2016. Judecătorul cauzei a apreciat ca fiind discriminatorii, relatările media în care au fost prezentate doar susţinerile persoanei solicitate A., acestea putând duce la incitarea publicului, la ură, împotriva unor categorii de persoane, în speţă, magistraţi implicaţi şi toate celelalte persoane care doresc respectarea normelor legale şi a deciziilor judecătoreşti interne şi internaţionale cu privire la încredinţarea minorilor şi împiedicarea în orice mod a răpirii acestora, existând suspiciuni de comitere a infracţiunii prevăzute de art. 369 C. pen., respectiv folosirea media în încercarea de incitare la ură sau discriminare.

Prin încheierea din 19 aprilie 2016, un alt complet de judecată, în temeiul art. 68 C. proc. pen. rap. la art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, declaraţia de abţinere formulată de judecătorul cauzei. S-a motivat că modalitatea de administrare a unei cauze, măsurile dispuse de un judecător şi soluţiile pronunţate conduc, de multe ori şi în mod inerent, la nemulţumiri în rândul părţilor. Atunci când este vorba de dosare pentru care există un interes public (din diferite motive), mass-media aduce în atenţia publicului aceste împrejurări, existând reacţii din partea acestuia, de multe ori de dezaprobare. De asemenea, există situaţii în care părţile apelează la diferite modalităţi prevăzute de lege (spre exemplu, sesizări ale Inspecţiei Judiciare, memorii adresate diferitelor instituţii ale statului, plângeri penale etc). Acest lucru nu trebuie însă să influenţeze judecătorul unei cauze, un profesionist chemat să aplice normele de drept, conform pregătirii sale şi experienţei profesionale, şi nici nu este de natură a afecta obiectivitatea judecătorului în soluţionarea unei cauze. De altfel, afirmaţiile d-lui judecător din cuprinsul declaraţiei de abţinere nu reprezintă decât o relatare obiectivă a evenimentelor care au succedat pronunţării soluţiei din data de 13 aprilie 2016, relatare determinată, probabil, de posibilităţile limitate pe care un judecător învestit cu soluţionarea unei cauze le are pentru a-şi exprima poziţia faţă de acuzaţiile lansate în spaţiul public împotriva sa, nereieşind însă din nicio împrejurare că ar putea exista o suspiciune cu privire la imparţialitatea sa.

La data de 21 aprilie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de persoana extrădabilă A. împotriva încheierii din 13 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2/2016/al, a desfiinţat, în parte, încheierea atacată şi a revocat măsura arestării provizorii în vederea extrădării a persoanei extrădabile A. S-a dispus punerea de îndată în libertate a contestatoarei persoană extrădabilă. Înalta Curte a reţinut ca judecătorul fondului a depăşit limitele investirii sale şi prin aceasta, în mod nelegal, a dispus admiterea cererii de arestare provizorie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi arestarea provizorie în vederea extrădării numitei A., întrucât în cauză nu a fost formulată o cerere de arestare provizorie de către autoritatea competenta a statului solicitant şi, de asemenea, că Parchetul nu a înţeles să formuleze o astfel de cerere, situaţie în care judecătorul fondului nu putea dispune, din oficiu, în lipsa unei dispoziţii legale cuprinse în legea specială sau Codul de procedură penală, luarea unei astfel de măsuri privative de libertate.

Curtea de apel, obligată de dispoziţiile legale în a-şi verifica competenţa sa actuală, cu privire la posibilitatea de a aprecia cu privire la luarea măsurii provizorii a arestării în vederea extrădării, pe tot parcursul judecării cererii de extrădare până la rămânerea definitivă a hotărârii de extrădare, a motivat dispoziţiile legale ce-i atribuie şi în prezent competenţa de a aprecia luarea măsurii arestării provizorii în vederea extrădării, fără formalităţi suplimentare din partea statului solicitant canadian sau a procurorului român.

Curtea de apel a precizat faptul că nicio norma legală aplicabilă extrădării pasive nu prevede formularea suplimentară de către autoritatea statului solicitant a unei cereri provizorii de arestare alături de cererea de extrădare transmisă împreună cu mandatul de arestare. În acest sens, Tratatul de extrădare încheiat între România şi Marea Britanie, aplicabil şi pentru Canada, este foarte clar, obligând, prin dispoziţiile art. IX, ca în cazul transmiterii unei cereri de extrădare conforme cu prevederile Tratatului, autorităţile competente ale statului solicitat să procedeze la arestarea persoanei extrădabile, fără a se prevedea, prin urmare, necesitatea îndeplinirii altor formalităţi.

De asemenea, Legea nr. 302/2004 republicată, prevede prin disp. art. 44 alin. (1), necesitatea formulării unei cereri de arestare provizorie de către statul solicitant doar în caz de urgenţă şi anterior transmiterii unei cereri de extrădare, ceea ce nu este cazul în speţă. Prin urmare, Curtea a constatat ca fiind greşită, motivarea Înaltei Curţi, cuprinsă în Decizia nr. 564 din 21 aprilie 2016, în sensul că statul solicitant trebuia să formuleze şi o cerere de arestare provizorie şi nu a făcut-o. Statul canadian a transmis împreună cu cererea de extrădare şi mandatul de arestare emis la data de 10 iulie 2014 de Curtea din Quebec, Canada, solicitându-se autorităţii judiciare din România, aplicarea normelor legale în materie, acestea fiind clar exprimate în Tratatul de extrădare şi Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, instanţa română fiind obligată a aprecia cu privire la solicitarea de arestare a persoanei extrădabile, transmisă de statul solicitant.

Curtea de apel a precizat şi faptul că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel nu este învestit de nicio norma legală a formula o cerere de arestare provizorie în vederea extrădării pasive, aceasta cerere fiind prevăzută de lege, cum s-a arătat, în competenta autorităţii statului solicitant. Tratatul de extrădare încheiat între România şi Marea Britanie, aplicabil şi pentru Canada, obligă prin dispoziţiile art. IX ca, în cazul transmiterii unei cereri de extrădare conforme cu prevederile Tratatului, autorităţile competente ale statului solicitat să procedeze la arestarea persoanei extrădabile, fără nicio altă formalitate. Această normă legală suplineşte în acest caz o cerere de arestare provizorie din partea statului solicitant.

De asemenea, Legea nr. 302/2004 republicată, prevede prin disp. art. 44 alin. (1), necesitatea formulării unei cereri de arestare provizorie doar de către statul solicitant şi numai în caz de urgenţă şi anterior transmiterii unei cereri de extrădare, ceea ce nu este cazul în speţă, a apreciat judecătorul Curţii de apel. Nicio altă dispoziţie legală din Legea nr. 302/2004, republicată, nu prevede dreptul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel de a formula o cerere de arestare provizorie, acest drept aparţinând în mod legal doar autorităţii competente a statului solicitant.

Prin urmare, Curtea de apel a considerat că este greşită referirea motivării Înaltei Curţi la dispoziţiile comune în materie, respectiv ale Codului de procedură penală român, întrucât aşa cum s-a arătat, există norme speciale ce conferă competenţa de formulare a unei cereri de arestare provizorie autorităţii competente a statului solicitant, iar cea de apreciere, instanţei judecătoreşti române. De altfel, Înalta Curte nu a indicat norma legală Codul de procedură penală care ar acorda procurorului o atare competenţă. Mai mult, potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 43 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel are competenţa să sesizeze Curtea de Apel competentă pentru ca instanţa să aprecieze asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării persoanei extrădabile şi continuarea procedurii judiciare de soluţionare a cererii de extrădare. Din această normă legală reiese cu claritate faptul ca Procurorul General are competenţa legală de a sesiza instanţa de judecată, iar nu de a formula o cerere de arestare provizorie, cum greşit a interpretat legea, Înalta Curte.

Faptul că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel nu a susţinut cererea de arestare provizorie a statului solicitant exprimă modul de interpretare a legii de către această instituţie juridică şi nu limitează competenţa Curţii de Apel de a aprecia, potrivit dispoziţiilor art. IX din Tratatul de extrădare şi art. 43 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, necesitatea luării măsurii arestării prealabile în vederea extrădării formulate de statul solicitant.

S-a constatat că la data de 21 aprilie 2016 persoana extrădabilă A. a depus la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, opoziţia la extrădare formulată în scris.

La data de 25 aprilie 2016 s-a înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, cererea formulată de petenta A., prin care s-a solicitat, în baza art. 67 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., recuzarea judecătorului cauzei.

Prin încheierea de la aceeaşi dată, un alt complet de judecată, în baza art. 68 C. proc. pen. rap. la art. 67 alin. (5) C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, cererea de recuzare formulată de petenta A. împotriva judecătorului cauzei, cu motivarea că cererea de recuzare cuprinde aceleaşi temeiuri de fapt şi de drept care au fost deja analizate în soluţionarea declaraţiei de abţinere din 18 aprilie 2016, situaţie în care această cerere este inadmisibilă.

La data de 25 aprilie 2016, Curtea a audiat persoana extrădabilă cu privire la cererea de extrădare formulată împotriva sa şi s-au susţinut unele solicitări ale opoziţiei formulate anterior.

Persoana solicitată s-a opus la extrădare, arătând ca este nevinovată, nu renunţă la regula specialităţii şi a luat minorul din Canada doar ca să-l protejeze de tatăl sau abuziv; are îndoieli cu privire la justiţia canadiană, modul de anchetă şi condiţiile de detenţie; a mai arătat ca, dacă va fi predată, copii săi vor rămâne singuri.

Prin încheierea din 03 mai 2016, Curtea s-a pronunţat pe cererile apărării din 25 aprilie 2016 şi a constat că în motivarea încheierii din 13 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, la alineatele 2 şi 35, s-a strecurat o eroare materială evidentă cu privire la numărul articolului prevăzut de Codul penal canadian, referitor la infracţiunea de care este acuzată în Canada persoana extrădabilă A.

Astfel, conform documentelor procesuale transmise de autorităţile judiciare din Canada, respectiv actul de inculpare a persoanei extrădabile A., din 29 ianuarie 2015 şi mandatul de arestare din 10 iulie 2014 eliberat de Curtea din Quebec, districtul Montreal, provincia Quebec, Canada, ambele certificate de autenticitate de către Ministerul Justiţiei din Canada, numărul articolului infracţional este 282 alin. (1) a C. pen. canadian, iar nu art. 281 alin. (1) din acelaşi cod, cum greşit s-a menţionat în încheierea din 13 aprilie 2016, motiv pentru care, în baza art. 278 C. proc. pen., a îndreptat această eroare materială. S-a constatat că prin menţionarea greşită a numărului nu s-a produs o vătămare a drepturilor persoanei extrădabile A. în condiţiile în care prin procesul-verbal din 11 aprilie 2016 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a adus la cunoştinţa persoanei extrădabile numărul corect al articolului infracţional specificat de autorităţile judiciare canadiene, respectiv art. 282 alin. (1) a C. pen. canadian.

S-a respins, ca nefondată, excepţia nulităţii actului de sesizare a instanţei, invocat, de apărarea persoanei extrădabile, întrucât în referatul Parchetului, de sesizare a instanţei, din data de 11 aprilie 2016, printr-o eroare materială evidentă, cum s-a arătat, s-a menţionat un număr greşit al articolului de incriminare C. pen. canadian.

S-au respins, de asemenea, ca nefondate, solicitările aceleaşi apărări, de efectuare a unor adrese prin care să se lămurească:

- infracţiunea pentru care s-a solicitat extrădarea, întrucât conform documentelor procesuale transmise de autorităţile judiciare din Canada, respectiv inculparea persoanei extrădabile A. prin actul din 29 ianuarie 2015 şi mandatul de arestare din 10 iulie 2014, certificate de autenticitate de către Ministerul Justiţiei din Canada, numărul articolului infracţional, este 282 alin. (1) a C. pen. canadian, reprodus în actul de inculpare;

- conţinutul altor articole C. pen. canadian decât cel pentru care s-a solicitat extrădarea, întrucât nu privesc obiectul judecaţii prezentei cereri de extrădare;

- prenumele persoanei extrădabile A., întrucât persoana extrădabilă A., cu datele din cartea de identitate, este aceeaşi persoana cu cea pentru care s-a formulat cererea de extrădare, în condiţiile în care toate celelalte date de identificare, cu excepţia prenumelui, corespund cu identificarea efectuată de autorităţile judiciare canadiene, după paşaport, inclusiv identificarea după fotografie.

La data de 10 mai 2016, s-au susţinut alte cereri în cadrul opoziţiei formulate de A., soluţionate prin încheierea din 19 mai 2016.

S-a dispus prin aceasta încheiere, respingerea, ca nefondată, a cererii formulată de apărarea persoanei extrădabile A. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu întrebări preliminare privitoare la interpretarea normelor europene ce reglementează mandatul de arestare european, întrucât obiectul cauzei nu-l constituie un mandat european de arestare, ci mandatul de arestare emis la data de 10 iulie 2014, de Curtea din Quebec, districtul Montreal, provincia Quebec, Canada, nefiind prin urmare aplicabile în speţă dispoziţiile Deciziei-cadru nr. 584 din 13 iunie 2002 a Consiliului UE, privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre şi nici Directiva Parlamentului şi Consiliului UE nr. 64 din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale. Mai mult, infracţiunea de răpire, prin încălcarea unui ordin de custodie, de care este acuzată persoana extrădabilă A. este descrisă în cererea de extrădare, ca fiind comisă pe teritoriul Canadei, iar nu al Uniunii Europene.

S-a constatat faptul că cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea judiciară competentă a statului solicitant, respectiv cererea de extrădare din 29 ianuarie 2015 a Parchetului din Quebec, a fost transmisă Ministerului Justiţiei din România, urmare cererii scrise a Ambasadei Canadei la Bucureşti, din data de 26 martie 2015 şi prin nota verbală din 29 martie 2015 a Departamentului Justiţiei din Canada.

S-a mai constatat faptul că examenul de regularitate internaţională ce are ca scop verificarea conformităţii cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia, cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, a fost efectuat la data de 17 martie 2016 de către Ministerul Justiţiei din România.

Astfel, în cauză s-au respectat dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora: "cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, se adresează Ministerului Justiţiei. Dacă cererea se adresează pe cale diplomatică, ea se transmite neîntârziat Ministerului Justiţiei".

Drept urmare, s-au respins, ca nefondate, solicitările aceleaşi apărări de efectuare a unor demersuri prin care să se lămurească competenta persoanelor ce au reprezentat autorităţile de emitere şi transmitere a cererii de extrădare, întrucât s-a efectuat examenul de regularitate de către Ministerul Justiţiei din România, iar actele transmise au fost certificate de autenticitate de către Ministerul Justiţiei din Canada prin certificatul din 16 martie 2015 la care s-a aplicat sigiliul Ministerului Justiţiei din Canada.

Dezbaterile cu privire la cererea de extrădare au avut loc la data de 19 mai 2016 şi au fost consemnate în încheierea de la aceeaşi dată, ce face parte din prezenta hotărâre, a cărei pronunţare s-a făcut la 24 mai 2016.

S-a apreciat de către Curtea de apel că cererea de extrădare transmisă de statul solicitant este fondată.

Conform art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, Curtea de apel nu este competentă să se pronunţe asupra temeiniciei urmăririi penale, cu privire la infracţiunea de răpire, pentru care autoritatea canadiană a cerut extrădarea, nici asupra oportunităţii extrădării.

Prin urmare, Curtea a constatat că nu poate face aprecieri cu privire la probatoriul în baza căruia persoana extrădabilă A. a fost acuzată în Canada de infracţiunea de răpire a unui minor.

În baza art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată s-au constatat întrunite condiţiile extrădării persoanei extrădabile A. în vederea punerii în executare a mandatului de arestare emis la data de 10 iulie 2014, de Curtea din Quebec, districtul Montreal, provincia Quebec, Canada.

Astfel, potrivit art. 18 din Legea nr. 302/2004 republicată, pot fi extrădate din România, la cererea unui alt stat, persoanele aflate pe teritoriul României care sunt urmărite penal pentru săvârşirea unei infracţiuni.

Potrivit art. 20, din aceeaşi lege, cetăţenii români pot fi extrădaţi din România pe bază de reciprocitate (condiţie îndeplinită şi confirmata prin examenul de regularitate), dacă persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant, în cazul judecat, persoana extrădabilă A., având şi cetăţenie canadiană.

S-a constatat lipsa motivelor obligatorii de refuz al extrădării persoanei extrădabile A.

Astfel, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 21 din Legea 302/2004, respectiv:

"(1) Extrădarea va fi refuzată dacă:

a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, sau al oricărui alt instrument internaţional pertinent în domeniu, ratificat de România;

b) există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social;

c) situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunţate la lit. b);

d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât cele constituite prin instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal;

e) se referă la o infracţiune de natură politică sau la o infracţiune conexă unei infracţiuni politice;

f) se referă la o infracţiune militară care nu constituie infracţiune de drept comun."

S-a apreciat că limitele învestirii Curţii în ceea ce priveşte încadrarea juridică sunt date doar de cererea de extrădare şi actul de acuzare, transmise de autorităţile competente canadiene. De asemenea, s-a opinat în sensul că procurorul român poate face propriile aprecieri juridice cu privire la încadrarea juridică din legea penală română, dar Curtea este cea care stabileşte încadrarea juridică din legea română, în limitele actelor de învestire.

Potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă.

Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, are ca obiect răpirea minorilor, înţelegând prin aceasta, deplasarea sau neînapoierea ilicită a acestora, faptele putând fi comise şi de către părinţi.

Nu există dispoziţii speciale în aceste acte normative, care să excludă pe părinţi de la faptele de răpire a propriul copil în detrimentul celuilalt părinte.

Curtea a explicitat diferenţa de terminologie existentă în Codul penal român cu referire la infracţiunea de reţinere şi cea de răpire a unui minor.

Curtea a precizat că reţinerea constituie o faptă cu caracter temporar, în timp ce răpirea, constituie o faptă ce prezintă un caracter permanent (DEX).

S-a constatat că persoana extrădabilă a fost acuzată de autorităţile judiciare din Canada că în luna mai 2014 a părăsit această ţară, plecând în România, ilegal, împreună cu copilul său minor, fără acordul tatălui, răpindu-l, prin încălcarea ordinului de custodie emis de către o instanţă judiciara canadiană, fapte ce constituie infracţiunea de răpire, cu încălcarea unui ordin de custodie, prevăzută de dispoziţiile art. 282 alin. (1) a C. pen. canadian.

Curtea a considerat că, deşi există diferenţe între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de legile celor două state, acest aspect nu prezintă relevanţă, aşa cum stabilesc dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Potrivit art. 379 C. pen. român, infracţiunea intitulată de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului constă în reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Legiuitorul a folosit termenul de reţinere, ce nu poate fi echivalat cu cel de răpire de minori, întrucât acestea prezintă un conţinut şi o gravitate diferită.

Potrivit art. 205 C. pen. român, infracţiunea intitulată de lipsire de libertate se poate comite şi prin modalitatea de răpire a unui minor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 10 ani.

S-a apreciat de prima instanţă, că în mod evident, fapta de reţinere de minori, prevăzută de art. 379 C. pen., nu prezintă conţinutul şi gravitatea celei de răpire de minori, prev. de art. 205 C. pen., pedepsele prevăzute de lege fiind mult diferite. Spre exemplu, constituie infracţiunea de reţinere a unui minor (art. 379 C. pen.), fapta unui părinte, care, în mod ilegal, fără acceptul celuilalt părinte, încalcă hotărârea instanţei cu privire la programul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin reţinerea nejustificata a acestuia, peste programul stabilit, după care acceptă să respecte hotărârea instanţei de judecată. Pe de alta parte, infracţiunea de răpire a unui minor de către un părinte (art. 205 C. pen.), constă în fapta unui părinte, care, în mod ilegal, fără acceptul celuilalt părinte, nu numai că încalcă hotărârea instanţei cu privire la programul de exercitare a drepturilor părinteşti, dar şi răpeşte copilul, spre exemplu, ducându-l într-o altă ţară, pentru ca celălalt părinte să nu-şi mai poată exercita drepturile părinteşti.

Faptele de care este acuzată persoana A. în Canada, de răpire, cu încălcarea unui ordin de custodie, s-au încadrat juridic de către Curte, potrivit legii române, atât în infracţiunea de reţinere de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte (art. 379 alin. (1) C. pen. - denumită nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului), cât şi aceea de răpire a unui minor, prin luarea acestuia din Canada şi mutarea în România, fără acordul celuilalt părinte (art. 205 alin. (1), (2) şi (3) lit. b) C. pen. - denumită lipsire de libertate în mod ilegal).

Fapta mamei, persoana extrădabilă de a pleca împreună cu copilul minor, în mod ilegal, din Canada în România, fără acordul tatălui, a constituit iniţial o reţinere temporară, nelegală, a minorului, devenind ulterior răpire, prin stabilirea definitivă a domiciliului mamei, împreună cu copilul în România, fără acordul legal al tatălui şi al unei instanţe judecătoreşti din Canada.

Infracţiunea de răpire a unui minor, prevăzută şi în Codul penal român, este o infracţiune mai gravă, decât cea de reţinere a unui minor, datorită modalităţii mai grave de comitere, care doreşte protecţia juridică penală a minorilor, persoane vulnerabile, împotriva oricăror forme de răpire a acestora, inclusiv cele comise de către părinţi, motiv pentru care se pedepseşte cu închisoare până la 10 ani, cu aceeaşi durată maximă precum cea prevăzută de legea penală canadiană, tocmai pentru că pot exista situaţii în care un părinte să răpească copilul, punându-l pe acesta în primejdie.

Răpirea unui minor, constituie şi în legislaţia românească o infracţiune gravă, fiind pedepsită cu închisoare până la 10 ani, pentru a asigura din punct de vedere penal, protecţia copiilor, persoane vulnerabile, de orice abuz din partea părinţilor, aceştia putând răpi copii în propriul interes personal şi în detrimentul celuilalt părinte sau al interesului major al copilului. Această interpretare are în vedere atât litera legii, cât şi spiritul raţional al acesteia, întrucât legiuitorul român a incriminat faptele de răpire a unui minor, comise de către orice persoană, pe care le-a pedepsit cu închisoare până la 10 ani şi cu doar 3 luni de închisoare, dacă părinţii doar reţin fără drept a unui minor pentru o perioadă scurta de timp.

În opinia Curţii de apel, cum legea penală română nu exceptează părinţii de la răspunderea penală pentru infracţiunea de răpire a unui minor, nu se poate conferi, ab initio, o imunitate absolută a acestora de la cercetarea penală, răspunderea urmând a fi analizată cu ocazia unei judecăţi, în speţă, de către autoritatea competentă canadiană.

Curtea nu a extins acuzaţiile justiţiei canadiene, care se referă explicit la răpirea unui minor, ci doar a încadrat juridic faptele descrise în actele de acuzare canadiene în prevederile legislaţiei penale române.

În aceste condiţii, sunt îndeplinite şi cerinţele art. 26 din aceeaşi lege, privind gravitatea pedepsei, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an închisoare.

S-a arătat că motivaţia pentru care persoana extrădabilă a părăsit ilegal Canada şi s-a stabilit în România, răpind copilul, celuilalt părinte, este o problemă de administrare de probe la instanţa competentă, aceasta fiind instanţa canadiană, iar nu cea română, întrucât conform art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, Curtea de apel română nu este competentă să se pronunţe asupra temeiniciei urmăririi penale, cu privire la infracţiunea de răpire, pentru care autoritatea canadiană a cerut extrădarea. De asemenea, stabilirea pe bază de probe a eventualei răspunderi penale, cuantumul şi modul de executare a unei pedepse se apreciază doar printr-o judecată, bazată pe probe, dar tot de către justiţia canadiană, întrucât conform art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, Curtea de apel română nu este competentă să se pronunţe asupra temeiniciei urmăririi penale, cu privire la infracţiunea de răpire, pentru care autoritatea canadiană a cerut extrădarea.

Pentru aceste motive, Curtea a precizat că nu este competentă să examineze aspectele invocate de persoana solicitată cu privire la nevinovăţia sa, respectiv faptul că aceasta a acţionat doar în interesul minorului, analiza probatorie cu privire la infracţiunea de răpire, fiind de competenţa exclusivă a autorităţilor judiciare din Canada care au desfăşurat cercetări penale împotriva persoane extrădabile.

S-a certificat de către autorităţile competente ale statului solicitant şi faptul că procedura de urmărire penală împotriva persoanei extrădabile nu este prescrisă, întrucât în dreptul canadian nu se prevede prescrierea unei infracţiuni pentru care o persoană este urmărită prin punerea sa sub acuzare.

Curtea de apel a constatat că cererea de arestare provizorie în vederea extrădării cuprinde toate menţiunile prevăzute de lege, respectiv:

a) autoritatea care solicită arestarea provizorie în vederea extrădării, respectiv procurorul din subordinea Directorului de anchete din Quebec, având în vedere mandatul de arestare emis la data de 10 iulie 2014 de Curtea din Quebec, districtul Montreal, provincia Quebec, Canada;

b) datele de identificare a persoanei urmărite internaţional, inclusiv cetăţenia;

c) existenţa unui mandat de arestare;

d) confirmarea valabilităţii actului prevăzut la lit. c), respectiv certificatul de autentificare de la dosar;

e) expunerea faptelor, care trebuie să precizeze data, locul unde au fost comise şi gradul de participaţie la săvârşirea lor;

f) dispoziţiile legale aplicabile, inclusiv cele privind prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei.

De asemenea, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, a examinat cererea de extrădare şi actele anexate acesteia, din punctul de vedere al regularităţii internaţionale, menţionând faptul că din datele deţinute nu este incidenţă niciuna din limitele acordării cooperării judiciare prevăzute la art. 3 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

S-a mai constatat că între România şi Canada este în vigoare un Tratat de extrădare şi există reciprocitate pentru extrădare.

De asemenea, s-a reţinut că la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil, cererea şi actele anexate acesteia fiind însoţite de traduceri, inclusiv în limba română.

Curtea a constatat lipsa motivelor opţionale de refuz al extrădării persoanei extrădabile, susţinute de către aceasta, respectiv predarea acesteia ar fi susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate, întrucât nu s-a dovedit o atare situaţie deosebită în cazul în care persoana extrădabilă ar fi predată pentru a fi judecată de către instanţa de judecată canadiană.

Persoana solicitată a mai susţinut ca are îndoieli cu privire la justiţia canadiană, modul de anchetă şi condiţiile de detenţie, fără a putea prezenta decât simple supoziţii personale în acest sens.

Întrucât nu figurează printre cerinţele legale care impun admiterea unei cereri de extrădare, actele şi fotografiile depuse de apărare cu privire la stadiul proceselor civile, cele ce privesc caracterizarea comportamentului tatălui minorului - eventuale abuzuri în caracterizarea comportamentului mamei - modul în care aceasta s-a îngrijit de minor, profilul psihologic al minorului, evaluări psihologice ale acestuia, audierea minorului, starea acestuia de sănătate, integrarea în România, sesizări şi reclamaţii la diferite instituţii, petiţii online, conform art. 49 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 republicată, nu pot justifica o opoziţie la extrădare, întrucât aceasta nu poate fi întemeiată, în mod legal, decât pe faptul că persoana arestată nu este persoana urmărită sau că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare. Dispoziţiile legale nu permit alte aprecieri cu privire la oportunitatea admiterii unei cereri de extrădare, cum ar fi cetăţenia persoanei extrădabile (în speţă canadiană şi română) sau situaţia acesteia familială, în condiţiile în care este obligatorie extrădarea, dacă cerinţele legii de extrădare sunt îndeplinite.

Urmare admiterii cererii de extrădare, s-a apreciat că protecţia care trebuie luată faţă de copilul persoanei extrădabile nu priveşte doar pe mama minorului, ci şi pe tata (care a obţinut o hotărâre civilă română definitivă de primire a minorului), precum şi autorităţile competente de protecţie a minorilor, existând neînţelegeri cu privire la interesul superior al copilului.

Pentru toate aceste motive, Curtea a admis cererea de extrădare formulată de autorităţile judiciare din Canada împotriva persoanei extrădabile A. pentru judecarea acesteia sub aspectul săvârşirii infracţiunii de răpire, cu încălcarea unui ordin de custodie, fapte pedepsite conform dispoziţiilor art. 282 alin. (1) a C. pen. canadian.

Curtea, obligată de dispoziţiile legale în a-şi verifica competenţa sa actuală, cu privire la posibilitatea de a aprecia cu privire la luarea măsurii provizorii a arestării în vederea extrădării pe tot parcursul judecării cererii de extrădare, până la rămânerea definitivă a hotărârii de extrădare, a motivat anterior dispoziţiile legale, ce-i atribuie şi în prezent competenţa de a aprecia luarea măsurii arestării provizorii în vederea extrădării, fără formalităţi suplimentare din partea statului solicitant canadian sau a procurorului român.

Prin urmare, fiind întrunite condiţiile legale ale extrădării, în baza art. 43 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 republicată, a dispus luarea măsurii arestării în vederea predării persoanei extrădabile A., de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, până la predare.

Împotriva acestei sentinţe penale au formulat contestaţie, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi persoana solicitată A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, secţia penală, la data de 01 iunie 2016, fiind fixat termen aleatoriu la data de 07 iunie 2016, completul C7.

Cu ocazia dezbaterilor, s-a solicitat, atât de către Parchet, cât şi de către persoana extrădabilă, admiterea contestaţiei şi respingerea cererii de extrădare formulată de autorităţile judiciare canadiene, susţinerile fiind expuse pe larg în practicaua prezentei hotărâri. În esenţă, s-a arătat că nu sunt întrunite condiţiile pentru extrădare, invocându-se incidenţa dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 302/2004, republicată, respectiv cuantumul pedepsei prevăzute de legea română.

Înalta Curte, examinând contestaţiile în raport cu motivele invocate şi în baza dispoziţiilor legale incidente, constată că acestea sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Prin adresa din 17 martie 2016 Ministerul Justiţiei - Serviciul de cooperare judiciară internaţională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 37 alin. (4) rap. la art. 40 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cererea de extrădare în vederea judecării, formulată şi transmisă de către autorităţile judiciare din Canada împotriva persoanei extrădabile A.

Infracţiunea pentru care persoana solicitată este urmărită penai de autorităţile judiciare canadiene este aceea de răpire cu încălcarea unui ordin de custodie, pedepsită conform dispoziţiilor art. 282 alin. (1) (a) C. pen. canadian cu închisoare de până la 10 ani (în referatul Parchetului s-a strecurat o eroare materială preluată din adresa Ministerului Justiţiei, cu privire la dispoziţia legală aplicabilă C. pen. canadian, indicându-se în mod greşit art. 281 alin. (1) în loc de art. 282 alin. (1) (a) C. pen. canadian, care, aşa cum reiese din extrasul din legislaţia penală canadiană, incriminează infracţiunea de răpire cu încălcarea unui ordin de custodie; în cererea de extrădare au fost indicate în mod corect dispoziţiile art. 282 alin. (1) (a) C. pen. canadian).

Cu privire la fapta pentru care se cere extrădarea, din "Expunerea de motive şi Declaraţia pe proprie răspundere" întocmită de procurorul canadian, reiese că în anul 2014, a fost formulată o plângere penală împotriva doamnei A. şi anume un capăt de acuzare de răpire parentală cu încălcarea unui ordin de custodie, faptă pentru care a fost emis un mandat de arestare. A. este acuzată de răpirea fiului său, B. cu încălcarea unui ordin care îi acordă lui C. custodia copilului, cu intenţia de a-l priva pe tată de drepturile sale de custodie asupra copilului.

În mandatul de arestare emis la data de 10 iulie 2014 de Curtea din Quebec, districtul Montreal, provincia Quebec, Canada, la fel ca şi în "Denunţ", se reţine că la data sau în jurul datei de 10 mai 2014, la Montreal, districtul Montreal, fiind mama lui B., cu vârsta sub paisprezece (14) ani, a răpit, luat cu sine, reţinut, ascuns, adăpostit acest copil, contrar dispoziţiilor unui ordin de custodie a copilului acordată în favoarea lui C., inclusă în Dosarele nr. x şi x1, cu intenţia de a-l priva pe acesta de dreptul de custodie, comiţând astfel infracţiunea prevăzută la art. 282 (1) a) C. pen.

Rezultă, aşadar, că autorităţile judiciare străine au făcut o expunere a faptelor pentru care se solicită extrădarea, indicându-se data şi locul săvârşirii acestora, calificarea juridică, precum şi dispoziţiile legale aplicabile.

Se constată că sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la instituţia extrădării pasive, prevăzute de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată (Secţiunea a II-a, art. 36 şi urm.), existând şi norme convenţionale pentru extrădare între România şi Canada, fiind aplicabil Tratatul de extrădare dintre România şi Marea Britanie, Bucureşti în 9 (21 martie) 1893, publicat în M. Of. nr. 275/9.03.1893.

Înalta Curte observă că prin hotărârea atacată s-a admis cererea de extrădare, apreciindu-se că, potrivit legii române, faptele de care este acuzată persoana A. în Canada, se încadrează din punct de vedere juridic, atât în infracţiunea de reţinere de către un părinte a copilului său minor fără consimţământul celuilalt părinte - art. 379 alin. (1) C. pen., cât şi în infracţiunea de răpire a unui minor, prin luarea acestuia din Canada şi mutarea în România, fără acordul celuilalt părinte - art. 205 alin. (1), (2) şi (3) lit. b) C. pen.

Nu se poate însă susţine că judecătorul fondului a extins obiectul acuzării, considerentele hotărârii evidenţiind aprecieri cu privire la încadrarea juridică a faptei de care este acuzată persoana solicitată de către autorităţile canadiene.

Însă, în dezacord cu opinia exprimată prin sentinţa atacată, Înalta Curte constată că din punct de vedere al legii române, această faptă nu întruneşte elementele constitutive ale celor două infracţiuni reţinute în concurs ideal, ci îşi găseşte corespondent doar în infracţiunea prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen. român cu denumirea marginală - nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului.

În primul rând, aşa cum reiese din sesizarea transmisă de autorităţile judiciare canadiene şi din documentele ce o însoţesc, se constată că persoana extrădabilă este urmărită numai pentru infracţiunea de răpire cu încălcarea unui ordin de custodie, cererea de extrădare fiind întemeiată doar pe dispoziţiile art. 282 alin. (1) (a) C. pen. canadian, deşi lipsirea de libertate are o incriminare distinctă şi în legislaţia statului solicitant (art. 279 C. pen. canadian).

Astfel, reiese că potrivit legislaţiei canadiene, persoana solicitată este cercetată pentru infracţiunea mai uşoară, fără ca fapta acesteia să fie încadrată într-o infracţiune mai gravă, care să implice aspecte specifice lipsirii de libertate a minorului.

În al doilea rând, Înalta Curte apreciază că fapta pentru care se solicită extrădarea nu întruneşte şi elementele constitutive ale infracţiunii de lipsire de libertate în varianta normativă a răpirii unui minor, prev. de art. 205 alin. (1), (2) şi (3) lit. b) C. pen. român.

Potrivit art. 282 (1) C. pen. canadian - Răpire cu încălcarea unui ordin de custodie: "Tatăl, mama, tutorele sau orice persoană care are în îngrijire legală un copil cu vârsta sub paisprezece ani, care răpeşte, ia cu sine, reţine, primeşte, ascunde sau adăposteşte acest copil, contrar dispoziţiilor unui ordin emis de un tribunal din Canada referitor la custodia copilului, cu intenţia de a priva de exercitarea drepturilor părinteşti, tatăl, mama, tutorele sau o altă persoană ce are în îngrijire legală copilul, este vinovată:

a) fie de o infracţiune, fiind pasibilă de pedeapsa cu închisoarea pe o perioadă de maxim zece ani;

b) fie de o infracţiune ce este pedepsită în urma unei declaraţii de recunoaştere a vinovăţiei, prin procedură sumară."

Conform art. 379 C. pen. român - Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului: "(1) Reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent. (3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate."

Dispoziţiile art. 379 C. pen. preiau în integralitate norma de incriminare corespondentă din vechea reglementare, respectiv art. 307 C. pen. anterior, aşa încât interpretarea şi aplicarea legii penale se realizează în aceleaşi condiţii, doctrina şi jurisprudenţa anterioară fiind pe deplin aplicabilă, putând fi valorificată.

Astfel, în cazul infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, valoarea socială protejată este respectarea regulilor de convieţuire în familie, prin respectarea obligaţiilor impuse cu privire la creşterea şi educarea minorilor. Pentru existenţa acestei infracţiuni se cere o situaţie premisă, ce constituie o condiţie a conţinutului juridic, şi anume existenţa unei hotărâri judecătoreşti de încredinţare a minorului. Elementul material se realizează prin acţiunea de reţinere, faptă prin care un minor este îndepărtat în mod abuziv de celălalt părinte, minorul nu mai este lăsat să se întoarcă la celălalt părinte, fără consimţământul acestuia din urmă. Reţinerea nu trebuie confundată însă cu răpirea minorului. Reţinerea presupune că minorul s-a găsit la părintele său potrivit celor stabilite prin hotărârea judecătorească, şi acesta, în mod abuziv, nu îl lasă să se întoarcă la celălalt părinte (în acest sens, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, fila 521, vol. IV, Ediţia a II-a. V. Dongoroz şi alţii, Ed. Academiei Române şi Ed. All Beck, 2003).

Rezultă, astfel, că potrivit legislaţiei româneşti, în cazul infracţiunii prev. de art. 379, părintele exercită în mod legal drepturile părinteşti, pe când, în cazul răpirii, acesta îl lipseşte de libertate fără vreun temei legal.

Este adevărat că denumirea infracţiunii pentru care este cercetată persoana solicitată, ca şi unul din elementele materiale prevăzute în mod alternativ de dispoziţiile incriminatorii canadiene, este răpirea. Trebuie reamintit, că, potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 302/2014 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 318/2015), diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă, dacă prin convenţie internaţională sau, în lipsa acesteia, prin declaraţie de reciprocitate nu se prevede altfel.

În speţă, aşa cum s-a arătat, în expunerea de motive se vorbeşte despre răpirea copilului, pe când în alte documente anexate cererii de extrădare, inclusiv în mandatul de arestare, sunt preluate, în integralitate, dispoziţiile legale de incriminare, prin enumerarea tuturor elementelor materiale prevăzute în mod alternativ de legea canadiană.

Chiar luând în considerare varianta în care autorităţile canadiene au apreciat că fapta a fost comisă prin răpire parentală (pe baza faptului că minorul a fost deplasat de mama sa în altă ţară), nu se poate conchide că, potrivit legii române, fapta întruneşte şi elementele constitutive ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

Aşa cum s-a arătat, şi legislaţia canadiană incriminează separat infracţiunea de "Răpire, trafic de persoane, luarea de ostatici şi luarea cu forţa"' - art. 279 C. pen. canadian, iar persoana solicitată nu a fost acuzată de această infracţiune.

În plus, examinarea faptei reţinută în sarcina numitei A. nu relevă elemente specifice lipsirii de libertate, nici din punct de vedere obiectiv şi nici subiectiv. În speţă, nu s-a pus problema unor consecinţe grave pentru minor. În fapt, A. este acuzată de răpire parentală, deoarece a plecat în România împreună cu copilul său minor, cu intenţia de a-l priva pe tată de dreptul de custodie. Aşadar, subiectul pasiv al infracţiunii pentru care este cercetată nu este copilul, ci celălalt părinte, urmarea imediată constă în afectarea relaţiilor de familie şi a dreptului unuia dintre părinţi asupra minorului, urmare specifică infracţiunii prev. de art. 379 C. pen. român şi nu celei prev. de art. 205 C. pen. român.

În esenţă, este vorba despre nerespectarea de către unul dintre părinţi a ordinului de custodie, cu consecinţa afectării drepturilor părinteşti ale celuilalt părinte, fără să fie aduse în discuţie elemente faptice care să vizeze lezarea drepturilor copilului, purtarea abuzivă a părintelui, măsuri excesive sau nejustificate în relaţia cu copilul.

Dimpotrivă, în cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prev. de art. 205 C. pen. român, valoarea protejată constă în libertatea persoanei, în manifestarea neştirbită a libertăţii de deplasare şi acţiune a persoanei fizice. Pentru a constitui element material al infracţiunii, acţiunea trebuie să fie comisă în mod ilegal. Fac excepţie anumite categorii de persoane, a căror situaţie impune luarea unor măsuri de restrângere a libertăţii sau de supraveghere, printre aceştia fiind şi copii minori asupra cărora se exercită autoritatea părintească.

În legislaţia românească, răpirea constă în luarea unei persoane şi ducerea ei în alt loc, împotriva voinţei sale, deci în mod forţat, iar în cazul minorilor, fără drept, însă, în speţă, mama minorului nu era decăzută din drepturile părinteşti, aşa încât acţiunea sa poate fi apreciată ca abuzivă numai în relaţie cu celălalt părinte, nu şi cu minorul.

Toate aceste considerente conduc la concluzia că fapta pentru care este cercetată persoana solicitată de către autorităţile canadiene este incriminată în legislaţia penală românească, dar se încadrează numai în infracţiunea prev. de art. 379 C. pen., sancţionată cu pedeapsa închisorii de la o lună la trei luni sau amendă.

Acest punct de vedere a fost exprimat în jurisprudenţă, chiar în materia cooperării internaţionale căci, fiind analizate denumirea şi conţinutul normelor de incriminare din statul solicitant, comparativ cu cele din legislaţia românească, o faptă similară cu cea pentru care se solicită extrădarea în cauza de faţă a fost încadrată din punct de vedere juridic doar în infracţiunea prev. de art. 379 alin. (1) C. pen. român (Decizia nr. 2911 din 30 octombrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, www.scj.ro).

În respectiva cauză, era vorba despre o solicitare de punere în executare a unui mandat european de arestare întemeiat pe existenţa unei hotărâri definitive pronunţată de o instanţă spaniolă, de condamnare a numitei E., cetăţean român, la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru infracţiunea de sustragere internaţionala de minori, prevăzută de art. 225 bis 1. 2-2° şi 3 C. pen. spaniol.

În esenţă, s-a reţinut că, prin încheierea clin dala de 21 februarie 2008 pronunţată de Judecătoria de prima instanţă şi instrucţie nr. 2 din localitatea Valverde del Camino, Spania. custodia minorei D. a fost atribuită mamei sale E. şi, totodată, s-a stabilit domiciliul minorei la mama sa, în localitatea Valverde del Camino, precum şi un drept de vizită în favoarea tatălui - F. Prin aceeaşi hotărâre s-a stabilit interdicţia părăsirii teritoriului spaniol de către minoră fără autorizaţia instanţei de judecată şi obţinerea autorizaţiei judiciare cu privire la orice schimbare a domiciliului minorei. La data de 31 iulie 2008, instanţa a autorizat, la cererea numitei E. ieşirea de pe teritoriul naţional a minorei, pentru a petrece luna august în România împreună cu mama sa această autorizaţie fiind condiţionată de prezentarea biletelor dus-întors, atât pentru mamă, cât şi pentru minoră şi de comunicarea către tatăl minorei a adresei la care va putea fi localizată, dar şi a numărului de telefon pentru a putea fi contactată. Întrucât numita E., nu a prezentat paşaport pentru minoră şi nici bilete dus-întors, la data de 19 august 2008. Judecătoria de distanţă Primară nr. 2 Valverde del Camino a pronunţat o hotărâre prin care a respins cererea de ieşire din Spania a minorei.

Încălcând interdicţia instanţei, numita E. a părăsit Spania împreună cu minora, stabilindu-şi domiciliul în România. Persoana solicitată a fost somată ulterior să înapoieze minora în Spania, în caz contrar urmând să i deschidă dosar de sustragere ilegală de minori.

Înalta Curte a apreciat că fapta persoanei solicitate constituie infracţiune şi potrivit legii române, chiar dacă sub o altă denumire sau încadrare juridică. Astfel, infracţiunea pentru care a fost condamnată E. de autorităţile spaniole este incriminată de C. pen. spaniol în art. 225 bis 1. 2-2° şi 3 sub denumirea de sustragere internaţională de minori, iar în legislaţia românească, fapta persoanei solicitate este incriminată de dispoziţiile art. 379 C. pen. şi constă în aceea de reţinere, de către un păruite, a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte.

S-a mai reţinut că în mandatul european de arestare este marcată ca infracţiune pentru care se solicită predarea, aceea de lipsire de libertate în mod ilegal, răpire şi luare de ostatici şi că, în mod evident, fără să fie necesară o cercetare a conţinutului acestei fapte, ea nu este aceeaşi cu fapta pentru care a fost condamnată în Spania E. aceea de sustragere internaţională de minori şi care înseamnă deplasarea minorului peste hotarele naţionale, cu încălcarea drepturilor părinteşti ale celuilalt părinte şi încălcarea drepturilor de custodie legal stabilite.

Prin compararea celor două texte de lege, Înalta Curte a constatat că normele de incriminare sunt aproape identice şi a adaptat pedeapsa aplicată prin hotărârea instanţelor spaniole, de 4 ani închisoare, la limita maximă specială prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen. român, de 3 luni închisoare.

Revenind la speţa de faţă, în ce priveşte pronunţarea unei hotărâri în materie civilă privind răpirea internaţională de copii (hotărârea din 10 februarie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia IV-a civilă, rămasă definitivă, prin care s-a admis cererea formulată de tatăl minorului şi numita A. a fost obligată să înapoieze minorul tatălui, B., la reşedinţa obişnuită a copilului din Canada), Înalta Curte consideră că nu influenţează calificarea faptei din punct de vedere al legii penale, care este de strictă interpretare şi aplicare.

Drept urmare, verificând ansamblul condiţiilor prevăzute de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală care reglementează procedura specială a extrădării pasive din România, se constată că nu este îndeplinită condiţia referitoare la gravitatea pedepsei, dispoziţiile art. 26 din acelaşi act normativ reglementând faptul că extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an (...).

Asupra celorlalte motive de contestaţie, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte legala sesizare, se apreciază că nu se mai impune analizarea condiţiilor de formă ale cererii de extrădare, conform art. 36 din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, luând în considerare faptul că nu este îndeplinită condiţia esenţială de fond, referitoare la gravitatea pedepsei (aspect principal ce a făcut obiectul dezbaterilor atât în faţa Curţii de apel cât şi în faţa Înaltei Curţi).

Referitor la criticile formulate atât de către Parchet, cât şi de persoana solicitată privind forma sentinţei penale atacate, Înalta Curte reţine că acestea vizează modul de prezentare şi motivare a soluţiei atacate, faptul că dispozitivul se confundă cu considerentele: aprecierile făcute de judecătorul fondului în ceea ce priveşte Decizia definitivă nr. 564 din 21 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; menţionarea unor aspecte apărute în mass-media cu referire la persoana judecătorului fondului şi aprecierile personale ale acestuia.

Într-adevăr, în cauză nu au fost respectate dispoziţiile legale referitoare la cuprinsul hotărârii (art. 401 rap. la art. 403 - 404 C. proc. pen.), însă prin modul de redactare a sentinţei nu s-a produs o vătămare a drepturilor persoanei solicitate, care să nu poată fi înlăturată în alt mod decât prin rejudecarea cauzei. Aşadar, nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru acest motiv, reluarea ciclului procesual conducând la o prelungire nejustificată a procedurii, o astfel de soluţie nefiind solicitată nici de către contestatori. În plus, chiar dacă pentru alte considerente, efectul desfiinţării hotărârii atacate se obţine pentru un motiv mult mai important, ce ţine de fondul solicitării, şi nu de chestiuni formale.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 53 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Înalta Curte va admite contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de persoana solicitată A. împotriva Sentinţei penale nr. 90 din data de 24 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2016.

Va desfiinţa, în totalitate, sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

Va respinge cererea de extrădare formulată de autorităţile judiciare din Canada împotriva persoanei extrădabile A.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 lei, va rămâne în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile ocazionate cu soluţionarea contestaţiei formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de persoana solicitată A. împotriva Sentinţei penale nr. 90 din data de 24 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2016.

Desfiinţează, în totalitate, sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

Respinge cererea de extrădare formulată de autorităţile judiciare din Canada împotriva persoanei extrădabile A.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 lei, rămâne în sarcina statului.

Cheltuielile ocazionate cu soluţionarea contestaţiei formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 7 iunie 2016.

Procesat de GGC - NN