Petition to revise foreign criminal conviction and transfer of sentenced person rejected as inadmissible due to executing state's lack of competence

Decizia nr. 76/2016

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 162/F din 16 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, în Dosarul nr. x/2/2015, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de către revizuientul A. împotriva sentinţei penale 380/F din 06 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2013.

Onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 260 lei, a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

A fost obligat revizuientul la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

La data de 31 iulie 2015 s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti cererea de revizuire formulată de revizuientul A. cu privire la hotărârea de condamnare a sa pronunţată în Anglia pentru fapte şi împrejurări care nu au fost avute în vedere de instanţă la momentul pronunţării hotărârii, solicitând audierea unor martori şi a părţii vătămate, cu care ulterior s-a şi căsătorit.

În motivarea cererii sale, revizuentul a arătat că a fost condamnat, pe nedrept, în primă instanţă de către Tribunalul Regal Manchester prin sentinţa din data de 26 ianuarie 2011, sentinţă modificată şi pronunţată la 20 iulie 2011 de către Curtea Regală de Apel Londra, recunoscută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin sentinţa penală nr. 380/F din 6 septembrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. x/2/2013.

Totodată, inculpatul a apreciat că nu există probe din care să reiasă că se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost condamnat, respectiv viol şi loviri şi alte violenţe, acestea nefiind dovedite cu acte şi martori.

La termenul din data de 09 septembrie 2015 Curtea de Apel Bucureşti, în baza art. 459 C. proc. pen., a pus în discuţie admisibilitatea cererii de revizuire.

Inculpatul a arătat că cererea de revizuire este admisibilă şi a solicitat declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea autorităţilor competente din Anglia, iar reprezentantul Ministerului Public a solicitat să se constate că cererea de revizuire este vădit inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 245 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

Examinând cererea formulată de petentul A., precum şi actele dosarului, prin prisma admisibilităţii cererii de revizuire. Curtea de Apel Bucureşti a constatat că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Revizuirea este un remediu procesual împotriva erorilor judiciare care pot fi cuprinse în hotărârile penale definitive.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. pen.: „Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: . e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia"

Prin finalitatea sa proprie, revizuirea înlătură eroarea judiciară sub orice formă s-a produs: achitarea neîntemeiată a unei persoane care a săvârşit o faptă penală sau condamnarea unei persoane nevinovate, trasă pe nedrept la răspundere penală.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că deşi motivele invocate de revizuent se încadrează în prevederile art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., acestea nu vizează o hotărâre de condamnare sau achitare pronunţată de o instanţă penală, întrucât sunt contestate dispoziţiile cuprinse în două hotărâri judecătoreşti definitive prin care Curtea de Apel Bucureşti a dispus recunoaşterea unei hotărâri penale străine de condamnare şi transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei (în acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia penală nr. 4079 din 07 decembrie 2009).

Mai mult decât atât, s-a reţinut că nici pe fond cererea formulată de revizuent nu este întemeiată, întrucât cele două hotărâri contestate nu cuprind dispoziţii corelative contradictorii şi care să se excludă reciproc, ci vizează recunoaşterea aceleiaşi hotărâri penale străine de condamnare şi transferare a două persoane condamnate pentru săvârşirea aceloraşi fapte, într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei. Modalitatea în care fiecare instanţă a ales să aplice dispoziţiile legale privind conversiunea condamnării pronunţate în străinătate, în final ajungându-se ca unul dintre inculpaţi să execute 15 ani, iar celălalt 20 ani, nu constituie temei pentru revizuirea sentinţelor menţionate.

S-a mai reţinut şi faptul că prin Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunţată într-un recurs în interesul legii (după rămânerea definitivă a celor două sentinţe a căror revizuire se cere) s-a constatat existenţa unei practici neunitare la nivelul instanţelor şi s-a stabilit că instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de C. pen. român. De asemenea, potrivit art. 154 alin. (8) din Legea nr. 302/2004 republicată, în cazul prevăzut la alin. (6) lit. b), instanţa de judecată adaptează pedeapsa aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent, atunci când:

a) natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română;

b) durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanţa de judecată a pedepsei aplicate de instanţa statului emitent constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare.

Conform art. 154 alin. (9) din acelaşi act normativ, pedeapsa stabilită de instanţa română potrivit alin. (6) trebuie să corespundă, pe cât posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent şi nu va agrava situaţia persoanei condamnate. Pedeapsa aplicată în statul emitent nu poate fi convertită într-o pedeapsă pecuniară.

Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de către revizuientul A.

Împotriva sentinţei penale nr. 162/F din 16 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, în Dosar nr. x/2/2015 a declarat apel revizuentul condamnat A.

În susţinerea căii de atac, apelantul revizuent condamnat a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă pentru admisibilitatea cererii de revizuire, hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat fiind definitivă. A arătat că depus probe la dosarul cauzei în sensul că una dintre victime a devenit soţia sa şi, fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege, solicită reaudierea persoanelor din cauză.

Analizând hotărârea apelată, Înalta Curte constată următoarele:

Revizuientul A. a formulat o cerere de revizuire împotriva hotărârii de condamnare pronunţată în Anglia, respectiv sentinţa din data de 26 ianuarie 2011 pronunţată în primă instanţă de către Tribunalul Regal Manchester, modificată şi pronunţată la 20 iulie 2011 de către Curtea Regală de Apel Londra, recunoscută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, prin sentinţa penală nr. 380/F din 6 septembrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. x/2/2013.

Condamnatul a solicitat revizuirea hotărârii instanţei străine, cererea sa întemeindu-se pe cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză), menţionând că există fapte şi împrejurări care nu au fost avute în vedere de instanţă la momentul pronunţării hotărârii, solicitând audierea unor martori şi a părţii vătămate, cu care ulterior s-a şi căsătorit.

Se observă că judecarea apelului se realizează din perspectiva soluţiei pronunţate prin sentinţa apelată - fiind vorba despre soluţionarea unei cereri de revizuire ce a fost respinsă ca inadmisibilă şi nu de soluţionarea fondului cauzei.

Raportat la particularităţile cauzei, în mod corect a reţinut Curtea de Apel Bucureşti că cererea de revizuire este inadmisibilă.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 144 alin. (3) raportat la art. 133 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, rezultă neechivoc că statul de condamnare este cel care păstrează prerogativa unei revizuiri a. fondului hotărârii definitive, statului de executare recunoscându-i-se doar posibilitatea de a dispune asupra aspectelor ce ţin exclusiv de executarea acesteia după transfer. Aceasta întrucât, aşa cum în procedura de recunoaştere reglementată de Legea nr. 302/2004, statul de executare nu are nicio competenţă de a statua asupra legalităţii ori temeiniciei soluţiei de condamnare, ci doar de a evalua compatibilitatea acestei hotărâri cu normele interne (adaptându-le, atunci când este cazul, la exigenţele legii interne), cu atât mai mult aceluiaşi stat de executare nu i-ar putea fi recunoscute, în procedura de revizuire, prerogative suplimentare de repunere în discuţie a fondului soluţiei.

Potrivit art. 13 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, numai statul de condamnare are dreptul de a statua asupra oricărei forme de recurs vizând revizuirea hotărârii.

Aşadar, soluţionarea cererii de revizuire a hotărârii pronunţate de autorităţile judiciare britanice nu este de competenţa organelor judiciare române.

Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar reţine că motivele invocate de revizuent se încadrează, formal, în cazul prevăzut de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. (când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia), Înalta Curte are în vedere că revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale.

Potrivit dispoziţiilor art. 452 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. Din conţinutul prevederilor legale menţionate, rezultă că sunt supuse revizuirii numai hotărârile judecătoreşti care conţin o rezolvare a fondului cauzei, deoarece prin revizuire se urmăreşte înlăturarea erorilor de fapt pe care le conţin hotărârilor judecătoreşti. Or, asemenea erori pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale. Sunt hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei acelea prin care instanţa se pronunţă asupra raportului juridic de drept substanţial şi asupra raportului juridic procesual penal principal. Cu alte cuvinte, prin rezolvarea fondului cauzei, instanţa rezolvă acţiunea penală şi pronunţă, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Sub aspectul laturii civile, sunt supuse revizuirii hotărârile în care s-a pronunţat o soluţie de admitere sau respingere (ca nefondată sau inadmisibilă) a acţiunii civile exercitată în cadrul procesului penal.

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile prevăzute de dispoziţiile art. 452 alin. (1) C. proc. pen.

Prin sentinţa penală nr. 380/F din 6 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2013, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti având ca obiect transferarea persoanei condamnate A. şi a fost recunoscută sentinţa din 26 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Regal Manchester, modificată prin sentinţa pronunţată la 20 iulie 2011 de către Curtea Regală de Apel Londra.

În baza art. 159 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 a fost convertită pedeapsa nedeterminată cu închisoarea aplicată condamnatului A. prin sentinţa penală recunoscută în pedeapsa închisorii în cuantum de 18 ani.

S-a dispus transferarea persoanei condamnate A. într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei de 18 ani închisoare.

S-a dedus din durata pedepsei perioada executată din 26 ianuarie 2011 la zi, precum şi cele 519 zile de arest preventiv.

După cum se poate observa, prin sentinţa penală nr. 380/F din 6 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, în Dosarul nr. x/2/2013 nu s-a rezolvat fondul cauzei, aceasta fiind o hotărâre pronunţată în procedura reglementată de dispoziţiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Drept urmare, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., urmează să respingă, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 162/F din 16 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosar nr. x/2/2015.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat apelantul revizuent la plata sumei de 330 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 162/F din 16 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosar nr. x/2/2015.

Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 330 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 01 martie 2016.