European arrest warrant execution: non-cognizance of family ties and professional activity as grounds for refusal; risk of evasion justifying preventive detention

Decizia nr. 708/2016

Asupra contestaţiei de faţă:

Prin sentinţa penală nr. 72/F din 05 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2/2016 (x/2016) s-au dispus următoarele:

S-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi. în baza art. 103 alin. (5) şi (6) şi art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 06 septembrie 2013 de Procuratura Landshut, Bavaria, Germania, în temeiul sentinţei Judecătoriei Landshut din data de 31 ianuarie 2011, cu referire la sentinţa Tribunalului Landshut din data de 05 iulie 2012 şi a mandatului european de arestare emis la data de 05 decembrie 2013 de Procuratura Munchen I, Bavaria, Germania, în temeiul sentinţei Tribunalului Munchen din data de 24 februarie 2006, faţă de persoana solicitată A.

S-a dispus predarea persoanei solicitate A. către autorităţile judiciare germane, cu respectarea regulii specialităţii.

Totodată, s-a dispus arestarea în vederea predării a persoanei solicitate A., pe o perioadă de 30 de zile, respectiv de la data de 05 mai 2016 şi până la data de 03 iunie 2016, inclusiv.

S-a constatat că persoana solicitată a fost reţinută pentru 24 de ore, la data de 22 aprilie 2016, ora 11.05, până la data de 23 aprilie 2016, ora 11.05, şi arestată provizoriu de la data de 22 aprilie 2016 până la data de 06 mai 2016, inclusiv.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au fost lăsate în sarcina acestuia.

În considerentele acestei hotărâri s-au reţinut următoarele:

La data de 22 aprilie 2016 s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti solicitarea autorităţilor judiciare din Germania, transmisă prin intermediul semnalării introdusă în Sistemul Informatic Schengen, privind punerea în executare a mandatelor europene de arestare emise la datele de 05 decembrie 2013 şi 06 septembrie 2013 de autorităţile judiciare germane, cu privire la persoana solicitată A., pentru săvârşirea infracţiunilor de fraudă, tentativă de şantaj şi falsificare de documente prevăzute de art. 263 alin. (1), (3), art. 253 alin. (1), (2), (3), art. 263 alin. (1) din Codul penal german, respectiv fraudă şi tentativă de şantaj prevăzute de art. 263 alin. (1), (2), (3), (22), (23) din Codul penal german.

În baza ordonanţei de reţinere din data de 22 aprilie 2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, emisă în Dosarul nr. x/II-5/2016, persoana solicitată a fost reţinută pe o durată de 24 ore, începând de la data de 22 aprilie 2016, ora 11.05, până la data de 23 aprilie 2016, ora 11.05.

Prin sesizarea nr. x/II-5/2016 din data de 22 aprilie 2016, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 22 aprilie 2016, sub nr. x/2/2016. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat luarea măsurii arestării provizorii a persoanei solicitate A., în vederea punerii în executare a mandatelor europene de arestare emise la datele de 05 decembrie 2013 şi 06 septembrie 2013 de autorităţile judiciare germane.

Prin încheierea din data de 22 aprilie 2016 pronunţată în cauza sus-menţionată s-a dispus arestarea provizorie în vederea predării a persoanei solicitate A. pe o perioadă de 15 zile, începând din data de 22 aprilie 2016 şi până la data de 06 mai 2016, inclusiv.

Cu ocazia soluţionării propunerii de luare a măsurii arestării provizorii, Curtea a adus la cunoştinţa persoanei solicitate conţinutul mandatelor europene de arestare, efectele regulii specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară emitentă. De asemenea, i-a adus la cunoştinţă caracterul irevocabil al consimţământului la predare.

Totodată, Curtea a procedat la ascultarea persoanei solicitate care a declarat că este de acord cu predarea către autorităţile germane, prevalându-se însă de regula specialităţii. Persoana solicitată a mai menţionat că nu are obiecţiuni privind identitatea.

Ulterior, la termenul din 05 mai 2016, persoana solicitată a revenit asupra declaraţiei din data de 22 aprilie 2016, arătând că nu mai este de acord cu predarea sa către autorităţile din Germania, deoarece viaţa sa de familie este în România. A mai învederat că se prevalează în continuare de regula specialităţii.

În urma examinării cererii cu care a fost învestită, instanţa de fond a reţinut că pe numele persoanei solicitate A. au fost emise două mandate europene de arestare, respectiv: mandatul european din 06 septembrie 2013 emis de Procuratura Landshut, Bavaria, Germania, în temeiul sentinţei Judecătoriei Landshut din data de 31 ianuarie 2011, cu referire la sentinţa Tribunalului Landshut din data de 05 iulie 2012 şi mandatul european de arestare emis la data de 05 decembrie 2013 de Procuratura Munchen I, Bavaria, Germania, în temeiul sentinţei Tribunalului Munchen din data de 24 februarie 2006, faţă de persoana solicitată A. În cuprinsul mandatelor europene de arestare s-au reţinut următoarele:

l. De la mijlocul anului 1998 până în 2003, condamnatul A. s-a oferit să lucreze pentru anumiţi investitori cărora le-a propus tranzacţii speculative prin societatea sa. El a încheiat contracte cu aceşti investitori, prin care se angaja să le procure conturi sigure şi depozite şi să facă astfel de tranzacţii pentru clienţi, la cererea acestora. În contracte s-a agreat un comision pentru fiecare caz, comision care urma să fie perceput de acuzat. În realitate. condamnatul nu a intenţionat niciun moment să folosească fondurile primite de la clienţii prejudiciaţi pentru tranzacţii de opţiuni, ci le-a folosit pentru sine. Dacă clienţii prejudiciaţi ar fi fost conştienţi de adevăratele intenţii ale condamnatului, nu i-ar fi dat niciodată niciun ban. Au fost prejudiciate astfel 9 persoane care au pierdut în total 456.264 mărci germane (aproximativ 233.284,08 euro) şi 34.594,41 în 18 cazuri.

Mai mult, condamnatul i-a spus persoanei prejudiciate că intenţionează să construiască un teren de golf în Bucureşti, România. Având încredere în el, persoana prejudiciată i-a transferat suma de 126.000 de euro în data de 18 februarie 2003. Cu toate acestea, aşa cum intenţionase încă de la început, condamnatul a folosit banii în interes personal.

În plus, la mijlocul anului 2003, condamnatul a aranjat cu persoana prejudiciată să-i ramburseze fondurile în rate. Când acest lucru nu a fost posibil, a oferit persoanei prejudiciate un bilet de debit în valoare de 69.000 euro. În acest context, condamnatul a declarat în cunoştinţă de cauză şi contrar realităţii că persoana prejudiciată, din contul căreia trebuia să se debiteze banii, îi datora 69.000 euro. Persoana prejudiciată trebuia să debiteze din cont suma şi să acopere ratele în valoare de 60.000 euro. Ea trebuia să înmâneze suma restantă de 9.000 euro condamnatului. Totuşi, cum ştia deja condamnatul, el nu era îndreptăţit în mod irevocabil în ceea ce priveşte banii. Condamnatul doar a vrut sa ia 9.000 euro în acest mod. Având încredere în declaraţia condamnatului, persoana prejudiciată i-a înmânat cecul de debit din contul sau în noiembrie 2003. Cecul de debit a fost creditat şi persoana prejudiciată a transferat 9.000 euro către condamnat. În data de 02 ianuarie 2004, cecul de debit a fost revocat astfel încât persoana prejudiciată a pierdut 9.000 euro

După ce persoana prejudiciată a obţinut o decizie de executare de 160.000 euro împotriva condamnatului, a contractat o agenţie de colectare de debite în scopul colectării de bani. Condamnatul a declarat angajatului agenţiei de colectare de debite că deja plătise 100.000 euro către persoana prejudiciată, ceea ce nu era adevărat. El a ameninţat că informează banca persoanei prejudiciate că aceasta primise deja 100.000 euro şi că îi va spune soţiei persoanei prejudiciate că aceasta avea relaţii cu alte femei din biroul său. În ciuda acestor ameninţări, persoana prejudiciată nu a încetat acţiunea de recuperare a datoriei. La o întâlnire în Munchen, în august 2004, condamnatul i-a prezentat o confirmare falsificată de plată a sumei de 100.000 euro către angajatul societăţii de recuperare debite.

Mai mult. condamnatul i-a prezentat confirmarea falsificată de plată a sumei de 100.000 euro către o bancă: pe lângă toate acestea, condamnatul a oferit mai multor investitori posibilitatea să investească bani cu dobândă mare, dând informaţii diferite diverselor persoane prejudiciate despre cum erau utilizaţi banii. În realitate, condamnatul nu a intenţionat niciun moment să investească banii şi să-i folosească în interesul persoanelor prejudiciate. El a intenţionat să-i folosească în scop personal. Având încredere că informaţiile pe care condamnatul le furniza sunt adevărate, persoanele prejudiciate i-au dat diverse sume de bani. În total 20 de persoane prejudiciate au suferit o pierdere de 399.145,00.

S-a reţinut că faptele mai sus arătate întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de fraudă, tentativă de şantaj şi falsificare de documente prevăzute de art. 263 alin. (1), (3), art. 253 alin. (1), (2), (3) şi art. 267 alin. (1) din Codul penal german.

II.1. În data de 15 octombrie 2009, condamnatul a încheiat un contract de împrumut cu victima B., prin care împrumuta 31.500 euro. Victima i-a dat 10.000 euro numerar în aceeaşi zi. Rambursarea întregii sume era programată să aibă loc la 09 decembrie 2009. Anterior încheierii contractului, condamnatul îi spusese victimei ca va folosi banii ca să dea el însuşi împrumuturi private altora. Condamnatul i-a mai spus ca nu vor fi pierderi în mod categoric, pentru că el însuşi lua titluri de proprietate de motociclete ca garanţie şi că era în contact cu doi angajaţi bancari care supervizau banii prin procedeul aşa-numit rularea debitelor. Condamnatul a trecut sub tăcere, de asemenea, faptul că nu putea să ramburseze suma din cauza situaţiei sale financiare. Mai mult, nu a spus persoanei că fusese la puşcărie pentru o lungă perioadă de timp, pentru un mare număr de infracţiuni frauduloase. Victima a agreat tranzacţia pentru că nu exista niciun risc să piardă banii. În realitate, condamnatul nu putea să dea banii înapoi victimei, respectiv suma totală de 31.500 euro, la data sau după data de 09 decembrie 2009. Dacă victima ar fi ştiut toate acestea nu ar mai fi încheiat niciun contract de împrumut şi nu ar mai fi existat nicio pierdere.

2. Victima C. a intrat în contact la început cu condamnatul pe o platforma internet. Prima întâlnire faţă în faţă a avut loc la 09 februarie 2011, în apartamentul condamnatului, unde a avut loc o partidă de sex făcută de comun acord. De atunci, condamnatul şi victima au întreţinut o relaţie bazată pe sado-masochism, în care condamnatul juca rolul părţii dominate. În cursul relaţiei, victima, la cererea condamnatului, dar cu acordul ei, a avut relaţii de sex oral cu o altă persoană, care nu îi era cunoscută la data de 14 februarie 2011.

Mai mult, pe parcursul relaţiei, victima a fost „dată” altor doi bărbaţi necunoscuţi într-un hotel. În data de 16 februarie 2011. Acest contact sexual a fost şi el acceptat de către victimă. Când victima a informat pe condamnat, în data de 21 februarie 2011, că vrea să pună capăt relaţiei, condamnatul a ameninţat-o în mod repetat. Între 21 februarie 2011 şi 24 februarie 2011, că va publica poze şi imagini video cu ea pe internet, pe care le făcuse în noaptea de 16 februarie 2011, precum şi alte poze cu ea nud, ca să o discrediteze. Condamnatul i-a mai spus că astfel copiii ei vor afla că era o „curvă care avea relaţii sexuale cu mai mulţi bărbaţi (...)” dacă nu accepta să continue să aibă contact sexual cu el.

Intenţia lui era ca ea să aibă în continuare relaţii intime cu el, precum şi cu alţi bărbaţi aleşi de el. Pentru ca să-şi accentueze ameninţările, condamnatul a trimis un sms şi două video-uri scurte victimei, între 21 februarie 2011 şi 24 februarie 2011, în care erau prezentate alte femei cu sânii legaţi. Victima, totuşi, nu a cedat presiunilor condamnatului.

S-a reţinut că faptele mai sus arătate întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de fraudă şi tentativă de şantaj prevăzute de art. 263 alin. (1) şi art. 240 alin. (1)-3. 22. 23 din Codul penal german.

În urma examinării actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a constatat că cele două mandate europene de arestare emise pe numele persoanei solicitate îndeplinesc condiţiile de formă şi conţinut prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004 şi că infracţiunile pentru care a fost condamnată persoana solicitată îşi găsesc corespondent în legislaţia naţională, atât în noul C. pen., respectiv în dispoziţiile art. 207 alin. (1) şi (2), art. 244 alin. (1) şi (2) şi art. 322, cât şi în C. pen. penal anterior - art. 194 alin. (1), (2), art. 215 alin. (1)-(3) şi art. 290.

Deopotrivă, a constatat că nu este incident niciun motiv de refuz al executării mandatelor europene de arestare, dintre cele prevăzute în art. 98 din Legea nr. 302/2004, reţinând în acest sens că susţinerile persoanei solicitate privind intervenirea prescrierii executării pedepsei de 5 ani aplicată prin sentinţa Tribunalului Munchen din data de 24 februarie 2006 sunt neîntemeiate, în cuprinsul mandatului european de arestare emis la data de 05 decembrie 2013 menţionându-se în mod expres faptul că termenul de prescrierea executării pedepsei anterior menţionate se împlineşte la data de 29 octombrie 2021.

În aceeaşi sferă de argumentare, instanţa a constatat că în cauză nu se poate vorbi nici despre prescrierea executării pedepsei sus-menţionate, conform legislaţiei naţionale, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române - reţinând în acest sens că termenul de prescripţie a executării pedepsei anterior menţionate, care, calculat atât potrivit art. 126 alin. (1) lit. b) din C. pen. de la 1969, cât şi potrivit art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen., este de 10 ani. se va împlini la data de 24 februarie 2021 întrucât la data de 24 februarie 2011 persoana solicitată a săvârşit, în cursul termenului de prescripţie a pedepsei aplicate în anul 2006, un ultim act material de şantaj, împrejurare care a determinat întreruperea cursului prescripţiei şi curgerea unuia nou.

Deopotrivă, instanţa a preciat că nici susţinerile persoanei solicitate referitoare la viaţa sa de familie, invocată a se desfăşura în România, nu constituie motiv de refuz al executării mandatelor europene de arestare, acestea fiind, oricum, nedovedite.

În raport cu argumentele prezentate şi reţinând că predarea nu este condiţionată de acordul de voinţă al persoanei solicitate, instanţa de fond a constatat îndeplinite condiţiile privind admiterea cererii de executare a mandatelor europene de arestare, motiv pentru a dispus conform dispozitivului, în aprecierea oportunităţii luării măsurii arestării raportându-se la necesitatea asigurării bunei desfăşurări a procedurii de executare a mandatelor europene de arestare şi a împiedicării sustragerii persoanei solicitate de la această procedură.

Împotriva acestei hotărâri. în termen legai, a formulat contestaţie persoana solicitată A., care. reiterând aspectele privind relaţiile de familie pe care Ie-a dezvoltat în România, dar invocând, totodată, cu titlu suplimentar, şi activitatea profesională pe care o desfăşoară în ţară în cadrul unei fundaţii umanitare, a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea sentinţei atacate, iar pe fond, în principal, respingerea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, iar în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării preventive cu arestul la domiciliu.

Examinând contestaţia formulată, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată că acesta este nefondată, urmând a o respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, republicată, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.

Alin. (2) al aceluiaşi text de lege statuează că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce. în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002. publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.

Prin urmare, mandatul european de arestare este un instrument al cooperării judiciare internaţionale în materie penală, care răspunde nevoii statelor membre de a reacţiona prompt la stimulii infracţionali în vederea realizării scopurilor Uniunii Europene.

Din dispoziţiile art. 85 şi urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanţei de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la motivele de refuz a predării pe care aceasta le invocă.

Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăşte asupra arestării şi predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condiţiile referitoare la emiterea mandatului, identificarea persoanei solicitate, existenţa dublei încriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau a situaţiilor ce se constituie în motive de refuz la predare. În acest fel se pune în practică principiul recunoaşteriişi încrederii reciproce ce stă la baza executării, de către instanţa română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.

În speţă, respectând rigorile legii, instanţa de fond a verificat temeinic îndeplinirea tuturor condiţiilor care legitimează punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 06 septembrie 2013 de Procuratura Landshut, Bavaria, Germania, în temeiul sentinţei Judecătoriei Landshut din data de 31 ianuarie 2011, cu referire la sentinţa Tribunalului Landshut din data de 05 iulie 2012 şi a mandatului european de arestare emis la data de 05 decembrie 2013 de Procuratura Munchen I, Bavaria, Germania, în temeiul sentinţei Tribunalului Munchen din data de 24 februarie 2006, faţă de persoana solicitată A., constatând în mod just că acestea îndeplinesc condiţiile de formă şi conţinut prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Deopotrivă, deşi prealabil a constatat că infracţiunea de înşelăciune reţinută în sarcina persoanei solicitate intră în categoria faptelor prev. de art. 96 din Legea nr. 302/2004 care dau loc la predare fără îndeplinirea condiţiei dublei încriminări. Curtea a procedat la verificarea îndeplinirii, de plano, a condiţiei dublei încriminări cu privire la toate faptelor penale ce se impută persoanei solicitate, constatând în mod corect că infracţiunile pentru care a fost condamnată persoana solicitată îşi găsesc corespondent atât în C. pen. român în vigoare - în infracţiunile de şantaj prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen., pentru care pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani, înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., pentru carepedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani şi falsul în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 C. pen., sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amendă, dar şi în C. pen. din 1969, în infracţiunile prevăzute de art. 194 alin. (1), (2), art. 215 alin. (1)-(3) şi art. 290 din C. pen. de la 1969, limitele de pedeapsă fiind mai mari, cu excepţia infracţiunii prevăzute de art. 290, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă.

Procedând, totodată, la examinarea situaţiilor invocate de persoana solicitată ca şi motive de refuz la predare, instanţa a constatat în mod just că alegaţiile apărării privind prescrierea. conform legislaţiei germane, a executării pedepsei de 5 ani aplicată prin sentinţa Tribunalului Munchen din data de 24 februarie 2006, sunt lipsite de suport întrucât în cuprinsul mandatului european de arestare emis la data de 05 decembrie 2013 de Procuratura Munchen I în temeiul sentinţei anterior menţionate, se menţionează că, potrivit legislaţiei germane, prescrierea executării pedepsei de 5 ani are loc abia la data de 29 octombrie 2021.

Mai mult, în virtutea rolului activ, instanţa de fond a analizat şi eventuala incidenţă a tezei a doua a art. 98 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, reţinând că şi în ipoteza în care faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române, termenul de prescripţie a executării pedepsei anterior menţionate, care, calculat atât potrivit art. 126 alin. (1) lit. b) din C. pen. de la 1969, cât şi potrivit art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen., este de 10 ani, se va împlini la data de 24 februarie 2021, urmare faptului că termenul iniţial de prescripţie a executării pedepsei a fost întrerupt la data anterior menţionată prin săvârşirea unui nou act material de şantaj. împrejurare care a determinat curgerea unui nou termen de la acea dată.

Deopotrivă, examinând aspectele expuse de persoana solicitată ca argumente pentru revenirea asupra consimţământului la predare dat iniţial.vizând iminenta periclitare a vieţii sale de familie ca urmare a predării sale către autorităţile judiciare din Germania. Curtea a constat în mod just, pe de o parte, că acestea sunt nedovedite, iar pe de altă parte, că nu se circumscriu niciunuia dintre motivele de refuz al executării expres şi limitativ prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004.

De altfel, în cadrul prezentului demers judiciar persoana solicitată nu a contestat argumentele instanţei de fond, limitându-se la a menţiona că viaţa sa de familie, care se deslaşoară în România, dar şi activitatea pe care o desfăşoară în cadrul unei fundaţii umanitare, ar fi periclitate prin menţinerea hotărârii instanţei de fond, ceea ce ar justifica, în principal, respingerea solicitării parchetului, iar în subsidiar, înlocuirea măsurii arestului preventiv cu arestul la domiciliu.

Susţinerile contestatorului privind relaţiile de familie dezvoltate în România, nedovedite nici în faţa instanţei de control judiciar, nu pot constitui motiv de refuz al predării, excedând oricăreia dintre situaţiile prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004.

Nici aspectele cu caracter de noutate invocate în contestaţie, referitoare la activitatea profesională desfăşurată de persoana solicitată în cadrul unei fundaţii umanitare din România, deopotrivă nedovedite, nu pot constitui motiv de refuz al predării, eventuala intervenţie a motivului opţional de refuz al executării prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, neinvocat în mod expres de către contestator. dar antamat prin aspectele privind viaţa de familie şi activitatea profesională desfăşurate în România, putând fi grefată, potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 3157 din 17 decembrie 2014. decizia nr. 479 din 09 aprilie 2015) doar pe dovada rezidenţei continue şi legale a persoanei solicitate, pe teritoriul României, pentru o perioadă de cel puţin 5 ani.

Cum persoana solicitată este în imposibilitate de a face o astfel de dovadă întrucât, potrivit actelor dosarului, aceasta a locuit în România fără forme legale. Înalta Curte constată că în cauză nu există niciun motiv de refuz al executării celor două mandate europene de arestare.

În ceea ce priveşte cererea contestatorului persoană solicitată privind dispunerea unei măsuri preventive mai puţin intruzive, Înalta Curte constată, prioritar, că aceasta ridică problema legitimităţii unei astfel de solicitări în cadrul unei contestaţii formulate împotriva hotărârii prin care s-a dispus punerea în executarea a mandatului european, dat fiind faptul că, potrivit jurisprudenţei instanţei supreme (decizia nr. 3157 din 17 decembrie 2014), în aplicarea dispoziţiilor art. 103 alin. (11) teza finală din Legea nr. 302/2004, în cazul în care dispune executarea mandatului european de arestare, instanţa dispune şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă, prin hotărârea de predare neputându-se lua o altă măsură preventivă.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că situaţia juridică şi locativă a persoanei solicitate care, deşi avea două pedepse de executat în Germania, a venit în România, unde a locuit fără forme legale, denotă un risc de sustragere de la procedura de punere în executare a celor două mandate europene, justificând, prin urmare, măsura arestului preventiv luată de instanţa de fond în vederea predării. Aceasta cu atât mai mult cu cât persoana solicitată nu şi-a dat acordul în vederea predării către autorităţile judiciare germane, ceea ce echivalează cu o lipsă de cooperare cu autorităţile judiciare din statul solicitant, existând astfel riscul să se sustragă de la executarea pedepselor menţionate în cuprinsul celor două mandate europene de arestare.

În consecinţă, în raport cu argumentele prezentate, Înalta Curte apreciază criticile formulate de contestatorul persoană solicitată ca neîntemeiate, hotărârea instanţei de fond dovedindu-se a fi temeinică şi legală.

Pentru aceste motive, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul persoană solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 72/F din data de 05 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul persoană solicitată va fi obligat la plata sumei de 520 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 420 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

În baza art. 275 alin. (6) raportat la art. 273 alin. (1), (4) şi (5) C. proc. pen., onorariul cuvenit interpretului de limbă germană se suportă din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul persoană solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 72/F din data de 05 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 520 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 420 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul cuvenit interpretului de limbă germană se suportă din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2016.