Grazing-flock destruction conviction stands; annulment appeal rejected as legality-only.

Decizia nr. 381/RC/2015

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 15 din 26 ianuarie 2015 a Judecătoriei Vişeu de Sus, în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. şi 158 alin. (2) C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de lovire prev. şi ped. de art. 180 alin. (2) C. pen. anterior (art. 193 alin. (2) noul C. pen.) cu aplicarea art. 5 noul C. pen., partea vătămată B. retrăgându-şi plângerea.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b( teza II C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii de participaţie improprie la distrugere prev. şi ped. de art. 31 alin. (2) raportat la art. 217 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (art. 52 alin. (3) raportat la art. 253 alin. (1) noul C. pen.) cu aplicarea art. 5 noul C. pen., părţi vătămate C. şi D.

În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (1) şi (5) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile C., suma de 1200 RON despăgubiri civile şi părţii civile D. decedat în cursul procesului, acţiunea fiind continuată de moştenitoarea E., suma de 1000 RON cu acelaşi titlu.

În baza art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., a fost obligată partea vătămată B., să plătească statului suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

În baza art. 275 alin. (1) pct. 1 lit. c) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 250 RON cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că inculpatul A. are 10 copii din care 9 minori, ocupaţia sa de bază fiind creşterea animalelor; în fiecare an organizează stână pe terenurile sale din zona B. a oraşului Vişeu de Sus. Tot în fiecare an inculpatul duce tratative cu proprietarii terenurilor învecinate cu ale sale, cumpărând folosinţa (păşunatul ierbii) de la cei care acceptă. Având în vedere că terenurile sunt situate extravilan şi nu sunt îngrădite, inculpatul are responsabilitatea pagubelor cauzate celor care nu-i permit păşunatul şi care doresc să-şi recolteze iarba.

În acest context, în vara anului 2012, inculpatul având în administrare o turmă de oi şi vaci, a păşunat atât terenul persoanei vătămate C. cât şi al defunctului D., pe lângă cele ale martorilor F. şi G., precum şi a altor persoane.

Inculpatul nu s-a ocupat de supravegherea directă a animalelor ci în acest scop a angajat o persoană majoră ca cioban. De asemenea, pentru a-l ajuta pe acesta, în mod alternativ sau împreună, copiii săi în vârstă de 12 şi respectiv 13 ani (H. şi I.) pe toată perioada verii au însoţit turma la păşunat.

Atât din declaraţia inculpatului cât şi ale martorilor J. şi K., rezultă că inculpatul atrăgea atenţia ciobanului şi copiilor săi să păşuneze doar terenurile sale şi ale celor de la care a cumpărat iarba. Inculpatul era conştient că în caz contrar era responsabil de pagubele produse şi bun de plată. Este puţin probabil că în mod deliberat să fi dispus copiilor săi (şi numai acestora nu şi ciobanului, cum se reţine în actul de sesizare al instanţei) să meargă cu turma de animale la păşunat pe terenurile persoanelor vătămate C. şi defunctul D. În ceea ce-l priveşte pe acesta din urmă, din declaraţia martorei L., rezultă că turma de vaci care a pătruns pe terenul său situat la locul numit M. era supravegheată doar de cioban, copiii inculpatului nefiind de faţă.

Prima instanţă a reţinut că infracţiunea de distrugere aşa cum este definită de art. 217 alin. (1) C. pen. anterior dar şi în art. 253 alin. (1) noul C. pen., în toate formele de participaţie, se săvârşeşte cu intenţie sub aspectul laturii subiective respectiv a vinovăţiei.

În speţă, s-a reţinut că nu subzistă nici latura obiectivă a infracţiunii.

Elementul material al infracţiunii de distrugere în formă tipică, se realizează prin una din următoarele acţiuni ale făptuitorului: distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a unui bun sau înlăturarea unor astfel de măsuri dacă au fost luate.

Prin distrugere se înţelege desfiinţarea completă, nimicirea bunului.

Degradarea bunului, înseamnă deteriorarea, stricarea parţială, ceea ce are drept consecinţă pierderea totală sau numai în parte a capacităţii de folosinţă, fără posibilitatea redobândirii acestei capacităţi prin reparaţii.

Obiectul material al infracţiunii, îl constituie orice bun mobil sau imobil având o valoare economică, textul nefăcând alte distincţii.

În cauză, avem de-a face cu iarba naturală crescută pe un teren şi păşunată de animale nepunându-se problema unei culturi, răsaduri, plantaţii care implică munca omului şi care pot face obiectul infracţiunii de distrugere. Raportat la modalităţile de realizare a elementului material al infracţiunii, instanţa a apreciat că în cazul păşunatului ierbii crescută natural, nu există decât o răspundere civilă delictuală a celui care are paza juridică a animalelor şi nu a răspunderii penale. Argumentaţia în plus, este aceea că bunul (iarba) se reface într-o scurtă perioadă de timp (ploi, timp favorabil).

În consecinţă, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza II C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea de participaţie improprie la distrugere.

Luând act de poziţia părţii vătămate B., în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. şi 158 alin. (2) C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 noul C. pen., raportat la incriminarea faptei în art. 193 alin. (2) noul C. pen.

Soluţionând acţiunea civilă alăturată cauzei penale, instanţa, în baza art 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (1) şi (5) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile solicitate de părţile civile C. şi D. prin moştenitoarea E. Sumele pretinse sunt justificate raportat la suprafeţele de teren deţinute şi valoarea recoltei care s-ar fi obţinut de pe acestea (2-3 care de fân a câte 400-500 RON/car după aprecierile tuturor proprietarilor audiaţi în cursul urmăririi penale).

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Vişeu de Sus.

Prin decizia nr. 905 din 18 iunie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Vişeu de Sus împotriva sentinţei penale nr. 15 din 26 ianuarie 2015 a Judecătoriei Vişeu de Sus, pe care a desfiinţat-o doar sub aspectul greşitei achitări a inculpatului A. de sub învinuirea comiterii infracţiunii de participaţie improprie la distrugere prev. şi ped. de art. 31 alin. (2) raportat la art. 217 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (art. 52 alin. (3) raportat la art 253 alin. (1) noul C. pen.) cu aplicarea art. 5 noul C. pen., părţi vătămate C. şi D.

Pronunţând o nouă hotărâre în aceste limite, în baza art. 31 alin. (2) raportat la art. 217 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, rap. la art. 63 alin. (3) C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen. instanţa de control judiciar a dispus condamnarea inculpatului A., la o pedeapsă de 1000 RON amendă penală, pentru comiterea infracţiunii de participaţie improprie la distrugere.

În baza art. 83 C. pen. anterior rap. la art. 15 din Legea nr. 187/2012 a fost revocat beneficiul suspendării condiţionate a pedepsei de 9 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 93/2011 a Judecătoriei Vişeu de Sus, definitivă prin decizia penală nr. 1833/R din 11 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, inculpatul executând pedeapsa de 9 luni închisoare alături de cea de 1000 RON amendă penală.

S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 63 C. pen. anterior.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor hotărârii atacate.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a avut în vedere că starea de fapt a fost corect reţinută în actul de sesizare al instanţei, fiind pe deplin dovedită vinovăţia inculpatului care în perioada iunie-august 2012 i-a trimis în repetate rânduri pe copiii săi minori H. şi I., cu animalele la păscut în zona Botoaia - Arşiţa pe terenurile persoanelor vătămate fără acordul acestora, ocazie cu care a fost deteriorată recolta de fân.

În faza de urmărire penală, inculpatul a recunoscut comiterea faptelor, iar în declaraţia dată în faţa instanţei de fond, inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia dar a susţinut că sumele solicitate de proprietari sunt mult prea mari. Inculpatul a încercat, de asemenea să minimalizeze contribuţia sa la producerea prejudiciului arătat, învederând faptul că a angajat o persoană adultă să supravegheze animalele, persoană căreia i-ar fi spus unde sunt păşunile sale şi poate din greşeală unele animale au ajuns şi pe alte păşuni.

Aceste susţineri ale inculpatului au fost infirmate însă de restul probelor administrate în cauză, declaraţiile persoanelor vătămate (partea civilă D. arătând în mod expres că a surprins turma de vite păşunând pe terenul său şi fiind sub supravegherea celor doi copii minori ai inculpatului) coroborându-se cu cele ale martorilor audiaţi în cauză, G., care a arăta că personal, a surprins turma de animale păşunând pe terenul acesteia, turmă care era supravegheată de cei doi copii minori ai inculpatului, care, de altfel au şi fugit, şi F., precum şi martorii audiaţi în faza de urmărire penală L. (care a recunoscut turma inculpatului condusă de un cioban dar şi de un copil, în faţa instanţei de fond arătând că fost doar un cioban) şi M.

Mai mult, din declaraţiile părţilor civile C., D. a rezultat că terenul său era păşunat în totalitate, astfel că nu a mai avut ce cosi, iarba fiind distrusă în proporţie de 90% şi la faţa locului erau urme de vite şi oi.

Pe de altă parte, este evident că, minorii care nu răspundeau penal la data comiterii faptei, au fost îndrumaţi să procedeze în consecinţă de către tatăl acestora, cu atât mai mult cu cât din dovezile de la dosar rezultă că această activitate se realiza în mod deliberat şi constant, raportat la prejudiciile cauzate şi la urmele găsite, nefiind relevante declaraţiile martorilor J. (care este şi socrul inculpatului) şi K., martori indirecţi care au arătat că inculpatul le-ar fi atras atenţia copiilor lui cu privire la locul unde păşunează animalele. De altfel, inculpatul a mai fost obligat şi pe cale civilă, sentinţa civilă nr. 3295/2008 a Judecătoriei Vişeu de Sus la despăgubirea persoanei vătămate D. pentru prejudiciile cauzate acestuia a urmare a faptului că şi-a păşunat vitele pe terenul părţii civile.

S-a apreciat că fapta inculpatului, care în perioada iunie-august 2012, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în mod repetat, a dispus ca minorii H. şi I., să meargă cu turma de animale la păşunat pe terenurile persoanelor vătămate fără acordul acestora, ocazie cu care a fost distrusă recolta de fân întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie la infracţiunea de distrugere prev. şi ped. de art. 31 alin. (2) raportat la art. 217 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în urma aprecierii globale, stabilindu-se că, în speţa de faţă C. pen. anterior reprezentând legea penală mai favorabilă, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator, dar şi la tratamentul sancţionator al infracţiunii continuate şi al pluralităţii de infracţiuni.

În ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii de distrugere s-a arătat că aceasta se realizează prin mai multe modalităţi alternative. Obiectul material al acestei infracţiuni este un bun ce aparţine altei persoane şi care poate fi distrus, degradat sau adus în stare de neîntrebuinţare.

În speţa de faţă, s-a arătat că este vorba de fructul natural al unui bun imobil ce aparţine părţilor civile şi care a fost degradat neputând fi folosit o perioadă de timp şi producând astfel, un prejudiciu material persoanei vătămate.

Potrivit doctrinei în materie, degradarea este o formă mai uşoară decât nimicirea, în sensul că bunul devine parţial de nefolosit, dar reparabil. Apoi, nu este o condiţie de tipicitate faptul că urmarea cauzată de distrugere să necesite un interval mare de timp pentru a readuce bunul în situaţia anterioară. Pierderea există din punct de vedere subiectiv, deoarece proprietarul bunului nu îl mai poate folosi aşa cum îşi doreşte, nefiind relevant în cauză faptul că bunul supus degradării este capabil de a reveni la forma iniţială în timp fără intervenţie umană, sau dacă bunul poate fi folosit chiar în formă degradată sau poate fi reparat.

S-a arătat că jurisprudenţa identificată în materie, statuează că prin păşunare abuzivă o mare parte din plante şi mugurii bazali ai acestora sunt smulse sau distruse.

La individualizarea judiciară a pedepsei Curtea, ţinând seama de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. anterior, de gradul de pericol social concret al faptei comise, de limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator, de persoana inculpatului, care nu se află la prima confruntare cu legea penală şi care a avut o conduită relativ sinceră în cursul procesului penal a apreciat că o pedeapsă de 1000 RON amendă penală este în măsură să contribuie la sancţionarea şi reeducarea inculpatului.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs în casaţie inculpatul A.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, recurentul, prin apărător, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia, hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În memoriul depus la dosar prin care a solicitat admiterea recursului în casaţie, inculpatul a apreciat, că soluţia de achitare pronunţată de instanţa de fond, întrucât lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie la fapta de distrugere, este o soluţie legală şi temeinică.

Inculpatul a arătat că ocupaţia sa de bază este creşterea animalelor, că în anul 2012 a angajat un cioban pentru a îngriji de animale, iar ciobanul angajat uneori era ajutat de cei doi copii minori ai săi H. şi I. Martorii J. şi K. au declarat că au avertizat pe ciobanul îngrijitor şi pe cei doi copii minori, de câte ori mergeau cu animalele la păşunat, să aibă grijă ca acestea să nu păşuneze pe alte proprietăţi decât cele personale sau închiriate, însă în cauză nu au fost audiaţi nici ciobanul angajat de inculpat nici copii săi minori pentru a se vedea că inculpatul nu a îndemnat la păşunarea animalelor pe alte proprietăţi. Martora L. a declarat că turma de animale care a fost scăpată pe păşunea sa era supravegheată de către ciobanul angajat nefiind de faţă copiii minori ai inculpatului.

Inculpatul a mai arătat de asemenea că, terenurile părţilor civile sunt extravilane şi neîmprejmuite, şi că el nu a însoţit niciodată turma de animale având alte activităţi la stână. A mai arătat totodată că, literatura de specialitate şi practica judiciară au stabilit că păşunarea ierbii naturale nu constituie infracţiunea de distrugere, ci constituie o faptă civilă delictuală, ce atrage răspunderea delictuală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin încheierea nr. 314/RC din 2 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/336/2014, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., împotriva deciziei penale nr. 905/A/2015 din 18 iunie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Examinând cererea de recurs în casaţie sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte a constatat că decizia penală nr. 905 din 18 iunie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, fiind pronunţată în ultimă instanţă, respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată în termenul de 30 de zile de la comunicarea deciziei menţionate, de către inculpatul A., prin avocat N., care a ataşat împuternicirea avocaţială din 19 iunie 2015, emisă de Baroul Maramureş, menţionând că are dreptul să formuleze concluzii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 C. proc. pen. - art. 436 C. proc. pen.

Întrucât cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 905/A/2015 din 18 iunie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. şi a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie la Completul 5 fixând termen la 13 noiembrie 2015.

Examinând recursul în casaţie prin prisma dispoziţiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 438 pct. 7 C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă ce nu este prevăzută de legea penală. Acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

Înalta Curte subliniază însă că, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt, înlăturând astfel, rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel.

În consecinţă, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme.

Or, motivul de recurs în casaţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. raportat la argumentaţia concretă oferită de inculpat, vizează chestiuni de fapt ce nu pot face obiectul recursului în casaţie, având în vedere că analizarea elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului prin prisma cazului de casare anterior menţionat excede acestei etape procesuale, fiind specifică judecării cauzei în fond şi în căile ordinare de atac.

Aşadar, argumentele prezentate de apărare constituie veritabile critici în cadrul soluţionării cauzei în fond şi în căile de atac devolutive integral, critici care în mod evident nu constituie motive de casaţie.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. va respinge recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 905/A din 18 iunie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 905/A din 18 iunie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 noiembrie 2015.