Drunk Driving Conviction: Scope of Constitutional Unconstitutionality Ruling on "Sample Collection" Timing and Continued Criminalization Under Prior Law

Decizia nr. 351/2015

Deliberând asupra recursului în casaţie, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1313 din data de 18 noiembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/211/2013, a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, art. 5 C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen. din 1969, ca pedeapsă accesorie, pe durata prev. de art. 71 alin. (2) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., s-a constatat că inculpatul a comis infracţiunea dedusă judecăţii în stare de recidivă mare postcondamnatorie faţă de condamnarea la pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendare condiţionată aplicată prin sentinţa penală nr. 320 din 17 octombrie 2008 a Judecătoriei Zalău, definitivă la data de 01 noiembrie 2008.

În temeiul art. 83 C. pen. din 1969 cu referire al art. 15 din Legea nr. 187/2012, s-a revocat beneficiul suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 320 din 17 octombrie 2008 a Judecătoriei Zalău, definitivă la data de 01 noiembrie 2008 şi s-a cumulat aritmetic pedeapsa de 2 ani închisoare cu pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare stabilită prin această hotărâre, rezultând pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare pe care inculpatul o va executa în regim de detenţie.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această soluţie Judecătoria Cluj-Napoca a reţinut că, în data de 13 iunie 2012, în jurul orelor amiezii, inculpatul conducea autovehiculul în municipiul Cluj-Napoca, întorcându-se de la o spălătorie spre casă. Pe drum, acesta a acroşat autoturismul, care era staţionat într-o parcare de pe marginea carosabilului, provocându-i avarii pe partea stângă. Această stare de fapt a rezultat atât din declaraţiile inculpatului date în cursul urmăririi penale şi judecăţii (fila 42 dosar urmărire penală, fila 53 dosar instanţă de fond), cât şi din declaraţiile proprietarului autoturismului avariat, martorul B. (fila 39 dosar urmărire penală, fila 67 dosar instanţă de fond).

După aproximativ o oră, la faţa locului a sosit un echipaj de poliţie, care a constatat că inculpatul era sub influenţa băuturilor alcoolice. Acesta a refuzat să se supună testării cu aparatul alcooltest, conform procesului-verbal aflat la fila 4 dosar urmărire penală şi a celui aflat la fila 5 dosar urmărire penală, în acesta din urmă consemnându-se şi faptul că inculpatul a refuzat categoric să consemneze declaraţia ori să dea detalii cu privire la evenimentul rutier şi la consumul de băuturi alcoolice.

Ulterior, inculpatul a fost condus la Clinica Cluj-Napoca, unde i-au fost recoltate două probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, acesta având un comportament violent fizic şi verbal în incinta unităţii de primiri urgenţe, fapt pentru care lucrătorii de poliţie au fost nevoiţi să îl încătuşeze, după cum rezultă din raportul întocmit de organele de poliţie aflat la filele 5-6 dosar urmărire penală.

Rezultatele analizei probelor de sânge au fost consemnate în buletinul de analiză toxicologică-alcoolemie din 14 iunie 2012 întocmit de Institutul Medico-Legal Cluj-Napoca (fila 32 dosar urmărire penală), conform căruia inculpatul avea o valoare de 2,85 g/%o alcool pur în sânge la ora primei recoltări (15:20), respectiv 2,65 g/%o alcool pur în sânge la ora celei de a doua recoltări (16:20).

În buletinul de examinare clinică însoţitor al prelevării probelor biologice în vederea determinării gradului de intoxicaţie etilică (fila 34 dosar urmărire penală) s-a consemnat, pe baza declaraţiei inculpatului, că acesta ar fi consumat 200 ml ... în intervalul orar 14,00-14,50.

Pe parcursul urmăririi penale inculpatul nu a recunoscut fapta săvârşită şi a susţinut că a consumat băuturi alcoolice doar ulterior producerii accidentului, afirmând iniţial că după coliziune s-ar fi deplasat într-un bar din apropiere, barul ..., pentru a-l căuta pe proprietarul maşinii pe care o avariase, unde ar fi consumat mai multe pahare de 100 ml cu vodcă, iar apoi şi-ar fi cumpărat de la staţia de benzină aflată în Piaţa ... trei doze cu bere, pe care le-a consumat până la sosirea organelor de poliţie (declaraţie fila 43 dosar urmărire penală). Ulterior, a susţinut că nu îşi aminteşte cu exactitate cele întâmplate în ziua evenimentului rutier şi nu reţine ce cantităţi de alcool a consumat, însă a afirmat din nou că a consumat alcool numai după producerea accidentului (conform declaraţiei de la fila 45 dosar urmărire penală).

În cursul judecăţii, inculpatul a reiterat cele consemnate în cadrul primei declaraţii din cursul urmăririi penale, adăugând faptul că ar fi intrat iniţial în bar pentru a cere un pix şi o foaie barmanului pentru a-şi lăsa datele de identificare pe maşina avariată şi a băut vodcă pentru că stătea aproape şi urma să îşi lase maşina în parcare. De asemenea, a reafirmat faptul că a băut trei doze de bere cumpărate din benzinărie până la sosirea echipajului de poliţie, în prezenţa martorului B. (filele 53-54 dosar instanţă de fond).

Martorul B. a confirmat parţial starea de fapt relatată de inculpat, în sensul că l-ar fi văzut pe acesta consumând bere până la sosirea poliţiei la faţa locului. întrucât martorul a avut declaraţii oscilante pe parcursul urmăririi penale, susţinând mai multe variante ale modului în care s-au petrecut faptele, în special în ceea ce priveşte felul în care s-a întâlnit cu inculpatul, cantitatea şi felul băuturilor consumate de acesta în prezenţa sa, prin Rechizitoriul nr. x/P/2013 din data de 03 decembrie 2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj s-a dispus disjungerea cauzei în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă. Până la momentul pronunţării hotărârii de către instanţa de fond nu s-a început urmărirea penală faţă de acesta, după cum rezultă din adresa trimisă la dosar de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca (fila 66 dosar instanţă de fond).

Martorul propus de inculpat abia în cursul judecăţii, C., este proprietarul localului, iar acesta a declarat că îşi aminteşte că în urmă cu aproximativ doi ani şi jumătate, în luna mai, pe la amiază, inculpatul a intrat în bar şi i-a cerut o foaie şi un pix pentru a trece un număr de maşină, după care a consumat 4-5 pahare de vodcă în decurs de o oră, o oră şi ceva. De asemenea, a afirmat că inculpatul nu părea beat când a intrat în bar, însă era băut când a părăsit localul (fila 69).

Cu valoare de principiu, în vederea garantării principiului aflării adevărului consacrat de prevederile art. 5 C. proc. pen., instanţa de judecată este obligată în virtutea art. 103 C. proc. pen., ca, analizând toate probele administrate pe parcursul procesului penal, să le reţină doar pe cele care reflectă adevărul judiciar, acestea neavând o valoare dinainte stabilită.

Declaraţiile suspectului/inculpatului în actuala reglementare sub aspect probator, sunt supuse principiului liberei aprecieri a probelor, N.C.P.P. nemaiprevăzând o dispoziţie explicită din care să rezulte că acestea au o valoare probantă condiţionată, însă, cu toate acestea, aceste mijloace de probă trebuie să se coroboreze cu celelalte probe administrate în cauză. De asemenea suspectul/inculpatul poate reveni ulterior şi să retracteze o declaraţie în tot sau în parte, însă numai în mod justificat şi motivat.

Or, raportat la ansamblul materialului probator administrat pe parcursul procesului penal, instanţa de fond a apreciat că declaraţiile succesive date de inculpat pe parcursul procesului penal au fost inconstante, tară însă ca inculpatul să poată explica în mod verosimil diferitele neconcordanţe existente între susţinerile sale. În acest sens, s-a constatat că la întrebarea procurorului „Cum va puteţi explica faptul că în buletinul de examinare clinică apare consemnat de către medicul specialist, însă conform declaraţiei dvs., faptul că aţi consumat 200 ml ...?" inculpatul a precizat că „am răspuns aiurea pentru ca eram supărat pe poliţişti că nu mă lăsau să fumez", cu toate că ştia prea bine consecinţele juridice ale unui asemenea răspuns.

Or, pentru a avea valoarea juridică de a reflecta adevărul judiciar declaraţiile inculpatului trebuie să respecte exigenţa de a fi sincere şi constante pe parcursul procesului penal, însă atâta timp cât acestea au prezentat versiuni diferite a aceleiaşi împrejurări, acestea nu se pot reţine ca apte a satisface exigenţele textului de lege mai sus menţionat, întrucât pe de o parte, declaraţiile unei persoane reprezintă poziţia sa în procesul penal, care trebuie să fie unitară iar, pe de altă parte, într-o asemenea situaţie nu se mai poate aprecia că declaraţiile se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

În acelaşi sens este de menţionat că, chiar daca cei doi martori audiaţi în faţa instanţei de judecată au confirmat într-o oarecare măsură poziţia inculpatului, acestea trebuie privite cu multă circumspecţie sub aspectul veridicităţii lor, atâta timp cât martorul propus de inculpat abia în cursul judecăţii, C., a declarat că îşi aminteşte că în urmă cu aproximativ doi ani şi jumătate, în luna mai, pe la amiază, inculpatul a intrat în bar şi i-a cerut o foaie şi un pix pentru a trece un număr de maşină, după care a consumat 4-5 pahare de vodcă în decurs de o oră, o oră şi ceva, fiind totuşi surprinzător cum martorul la mai bine de doi ani de la data faptei si-a adus aminte amănunte relevante cu privire la starea de fapt, în condiţiile în care în general trecerea timpului estompează din cunoştinţe.

În acest context nu a fost primită solicitarea inculpatului, formulată prin apărătorul ales, de achitare întrucât, în cauză, probele administrate nu ar fi unele certe şi obiective de vinovăţie, existând un dubiu care ar profita acestuia, atâta timp cât dubiul a fost creat chiar de către declaraţiile nesincere şi inconstante ale inculpatului.

Este adevărat ca inculpatul se bucură de prezumţia de nevinovăţie garantată de prevederile art. 4 C. proc. pen., sarcina administrării probelor în procesul penal revenind organelor de urmărire penală (art. 99 C. proc. pen.). Totodată, inculpatului îi este recunoscut dreptul de a nu face nici o declaraţie în fata organelor judiciare, exercitându-şi dreptul la tăcere, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia (art. 88 C. proc. pen.). Cu toate acestea, în cazul în care există probe de vinovăţie, inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. Or, în cauza de faţă, s-a reţinut că faptele şi vinovăţia inculpatului rezultă dincolo de orice îndoială rezonabilă din materialul probator administrat în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti, putându-se concluziona astfel pe baza unor probe certe chiar indirecte, legal administrate şi convingătoare (cauza Telfner c. Austriei ) că inculpatul este vinovat de comiterea faptei.

În acest fel, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a consumat cel puţin 200 ml de Jagermeister anterior producerii accidentului, întrucât declaraţia dată în faţa medicilor a fost cea mai apropiată de momentul conducerii autovehiculul, iar explicaţia inculpatului, potrivit căreia ar fi răspuns aiurea deoarece era supărat pe poliţişti că nu îl lăsau să fumeze, este neverosimilă şi puerilă, astfel că nu a fost reţinută. Chiar dacă asupra declaraţiilor date de ambii martori audiaţi în cauză planează un dubiu (în ceea ce îl priveşte pe B. pentru motivele arătate anterior, iar în privinţa martorului C., având în vedere faptul că este puţin probabil ca acesta să îşi amintească atât de multe detalii concordante cu declaraţia inculpatului după un interval de mai mult de doi ani de la producerea evenimentului, precum şi datorită faptului că acesta îl cunoştea pe inculpat anterior acelui moment şi s-au mai întâlnit ulterior, iar martorul a fost propus de inculpat doar în cursul judecăţii), s-a reţinut că cel mai probabil inculpatul a consumat băuturi alcoolice şi după producerea accidentului, cu intenţia de a ascunde faptul că a condus sub influenţa unor asemenea substanţe, inculpatul fiind conştient de consecinţele încălcării şi de această dată a normei penale, atâta timp cât anterior suferise o condamnare pentru comiterea unei infracţiuni de aceeaşi natură. Totuşi, indiferent dacă inculpatul a consumat sau nu băuturi alcoolice şi ulterior producerii accidentului, până la sosirea echipajului de poliţie, efectul juridic al acestei activităţi este acelaşi, după cum se va arăta în continuare la analiza în drept a infracţiunii.

Cu privire la încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, s-a reţinut că, în drept, fapta inculpatului, care, aflându-se în cursul termenului de încercare de 4 ani al suspendării condiţionate a executării pedepsei, stabilit prin sentinţa penală nr. nr. 320 din 17 octombrie 2008 a Judecătoriei Zalău, definitivă la data de 01 noiembrie 2008, cu intenţie, în data de 13 iunie 2014, în jurul orelor amiezii, a condus autovehiculul în Cluj-Napoca, în timp ce avea în sânge o îmbibaţie alcoolică de 2,85 g/%o alcool pur în sânge, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge, prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969.

Având în vedere că fapta descrisă anterior a fost săvârşită înainte de intrarea în vigoare a N.C.P. în data de 01 februarie 2014, iar până la judecarea definitivă a cauzei a intrat în vigoare acest act normativ, instanţa trebuie să verifice, potrivit art. 5 N.C.P., care este legea penală mai favorabilă în acest caz concret. Analizând în mod global cele două reglementări, în baza art. 5 N.C.P. coroborat cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 165/2014, potrivit căreia dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, s-a constatat că nu există diferenţe notabile între reglementarea anterioară şi cea actuală.

Chiar dacă, potrivit vechii reglementări, infracţiunea săvârşită de inculpat era pedepsită cu pedeapsa închisorii între unu şi cinci ani (art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002), iar în baza N.C.P. (art. 336 alin. (1)) limitele speciale de pedeapsă s-au menţinut, cu adăugarea pedepsei alternative a amenzii, întrucât instanţa în concret nu se va orienta spre pedeapsa amenzii, s-a reţinut că această diferenţă nu este determinantă în stabilirea legii penale mai favorabile.

De asemenea, în cazul concret al inculpatului s-a impus revocarea beneficiului suspendării condiţionate acordat printr-o hotărâre anterioară, iar legea de punere în aplicare a N.C.P. (Legea nr. 187/2012) obligă la aplicarea revocării din vechea reglementare, care la rândul ei impune ca pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune, aflată în stare de recidivă postcondamnatorie faţă de infracţiunea anterioară, să se cumuleze aritmetic cu pedeapsa aplicată pentru prima infracţiune. Pentru aceste motive, văzând dispoziţiile art. 3 din N.C.P., care reglementează principiul activităţii legii penale, potrivit căruia legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se afla în vigoare, prezentei infracţiuni i s-a aplicat legea sub imperiul căreia a fost săvârşită, anume C. pen. din 1969.

Art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 prevede următoarele: conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material îl constituie conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, toate aceste elemente fiind prezente în cauză. Astfel, inculpatul a condus autovehiculul proprietate personală, în Cluj-Napoca, acesta fiind un drum public, în condiţiile în care atât anterior, cât şi ulterior producerii accidentului reţinut la starea de fapt, a consumat băuturi alcoolice care au determinat o alcoolemie de 2,85 g/%o la ora 15:20, respectiv 2,65 g/%o la ora 16:20, conform buletinului de analiză toxicologică-alcoolemie (fila 32 dosar urmărire penală).

Raportat la faptul că din probele administrate a reieşit că inculpatul a consumat băuturi alcoolice şi după conducerea autovehiculului, respectiv între momentul producerii accidentului şi momentul recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 78 din O.U.G. nr. 195/2002. Astfel, conform alin. (1) al acestui articol, conducătorului de autovehicul sau tramvai, instructorului auto (...) le este interzis consumul de alcool sau de substanţe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora după producerea evenimentului şi până la testarea concentraţiei alcoolului în aerul expirat sau recoltarea probelor biologice. Alin. (2) al aceluiaşi text statuează că în situaţia în care nu sunt respectate dispoziţiile alin. (1), se consideră că rezultatele testului sau ale analizei probelor biologice recoltate reflectă starea conducătorului, a instructorului auto sau a examinatorului respectiv în momentul producerii accidentului.

Aşadar, ulterior producerii accidentului, inculpatul avea obligaţia de a nu consuma băuturi alcoolice până în momentul recoltării probelor biologice. Nerespectând acest lucru, în temeiul textului legal menţionat, se consideră că rezultatul analizei probelor biologice recoltate reflectă starea conducătorului în momentul producerii accidentului, astfel că în acest caz nu are relevanţă faptul că o parte din cantitatea de alcool a fost consumată de inculpat ulterior producerii accidentului. De altfel, este normal ca o persoană care a condus sub influenţa băuturilor alcoolice să nu poată fi exonerată de răspundere în condiţiile în care alege să consume astfel de substanţe şi după săvârşirea accidentului, sperând că se va considera că rezultatul analizei nu reflectă starea sa în momentul conducerii autovehiculului. În plus, această situaţie nu se mai poate regăsi în cazul unor astfel de infracţiuni săvârşite ulterior intrării în vigoare a N.C.P., întrucât momentul la care se raportează concentraţia de alcool în sânge potrivit acestui act normativ este cel al prelevării mostrelor biologice, eliminându-se în acest fel orice diferenţe în ceea ce priveşte concentraţia de alcool în sânge care ar fi putut apărea între momentul conducerii efective a autovehiculului şi momentul recoltării probelor biologice.

În ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii, instanţa a reţinut că inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă, aşa cum este aceasta prevăzută de art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen. din 1969, întrucât a prevăzut faptul că prin acţiunea sa pune în pericol siguranţa circulaţiei pe drumurile publice şi, deşi nu a urmărit acest lucru, a acceptat posibilitatea producerii lui.

În vederea unei juste individualizări a pedepsei ce se va aplica instanţa a avut în vedere în mod plural criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. din 1969, respectiv limitele speciale de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei săvârşite şi persoana infractorului. Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este, conform art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, închisoarea între unu şi cinci ani. În ceea ce priveşte gradul de pericol social al faptei săvârşite, s-a constatat că acesta este unul ridicat, datorită faptului că îmbibaţia alcoolică din sânge a inculpatului la momentul prelevării probelor biologice era de peste trei ori mai mare decât limita de 0,8 g/l alcool pur în sânge prevăzută de lege penală. In această împrejurare, inculpatului îi era imposibil să fie în plenitudinea aptitudinilor fizice şi psihice, avea o viteză de reacţie scăzută şi simţuri diminuate, care îl împiedicau în mod obiectiv să răspundă prompt la situaţiile periculoase din trafic, astfel că, prin acţiunea sa, inculpatul a pus în primejdie atât siguranţa sa, cât şi pe aceea a celorlalţi participanţi la traficul rutier, cu atât mai mult cu cât conducerea sub influenţa băuturilor alcoolice a fost săvârşită pe un drum public intens circulat şi la o oră la care traficul este aglomerat.

Cu privire la persoana infractorului, s-a reţinut că acesta are vârsta de 41 de ani, nu are un loc de muncă şi are antecedente penale, constând în condamnări pentru infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere şi vătămare corporală din culpă, ceea ce relevă perseverenţa infracţională a inculpatului, precum şi faptul că pedepsele aplicate anterior nu şi-au atins scopul represiv. De asemenea, atitudinea inculpatului pe parcursul urmăririi penale şi a judecăţii a fost nesinceră, el nerecunoscând săvârşirea faptei. De altfel, ulterior producerii accidentului, inculpatul a fost recalcitrant, a avut un comportament violent fizic şi verbal în incinta unităţii de primire urgenţe, unde a fost dus de echipajul de poliţie pentru recoltarea de probe biologice, astfel că lucrătorii de poliţie au fost nevoiţi să îl încătuşeze.

Pentru considerentele de fapt şi de drept mai sus expuse, constatând că fapta există, a fost săvârşită de inculpat şi constituie infracţiune în sensul art. 15 C. pen., îndeplinind condiţiile de tipicitate, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., instanţa a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., apreciind că această pedeapsă va constitui un avertisment suficient pentru inculpat de a nu mai săvârşi fapte cu caracter penal în viitor şi care corespunde sub aspectul naturii şi cuantumului scopului sancţionator şi preventiv (special şi general) prescris de prevederile art. 3 din Legea nr. 254/2013, dar şi dublului caracter al acesteia, cel coercitiv şi cel corectiv.

De asemenea, în temeiul art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969, a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. din 1969, anume dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, ca pedeapsă accesorie, pe durata prev. de art. 71 alin. (2) C. pen. din 1969. Astfel, pe de o parte, conform art. 71 alin. (2) din C. pen. din 1969, condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor de mai sus, iar, pe de altă parte, acest lucru se impune datorită gravităţii faptei săvârşite, care creează o incompatibilitate morală şi juridică cu calitatea de ales în cadrul autorităţilor publice sau în funcţii elective publice.

Din analiza fişei de cazier a inculpatului (fila 60 dosar instanţă de fond) a rezultat că prin sentinţa penală nr. 320 din 17 octombrie 2008 a Judecătoriei Zalău, definitivă la data de 01 noiembrie 2008, acesta a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiţionat în condiţiile art. 81, 82 C. pen. din 1969, stabilindu-se un termen de încercare de 4 ani, pentru săvârşirea faptei prev. de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002. Astfel, având în vedere că infracţiunea din prezenta cauză s-a săvârşit în intervalul de timp de la rămânerea definitivă a hotărârii menţionate până la împlinirea termenului de încercare al suspendării condiţionate, s-a constatat existenţa stării de recidivă mare postcondamnatorie prev. de art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, faţă de condamnarea la pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendare condiţionată aplicată prin sentinţa penală nr. 320 din 17 octombrie 2008 a Judecătoriei Zalău definitivă la data de 01 noiembrie 2008.

Având în vedere cele arătate mai sus, s-a constatat incidenţa art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, potrivit căruia regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de C. pen. din 1969. Dispoziţia tranzitorie expusă obligă la aplicarea regimului prevăzut de C. pen. din 1969 în ceea ce priveşte revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, astfel că s-a făcut aplicarea art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969. În consecinţă, reţinând că în cursul termenului de încercare de 4 ani al suspendării condiţionate a executării pedepsei, stabilit prin sentinţa penală nr. 320/17 octombrie 2008 a Judecătoriei Zalău, definitivă la data de 01 noiembrie 2008, inculpatul a săvârşit infracţiunea din prezenta cauză (întrucât termenul de încercare urma să se împlinească la data de 01 noiembrie 2012, iar infracţiunea din prezenta cauză a fost comisă la data de 13 iunie 2012), instanţa a revocat suspendarea condiţionată şi a dispus executarea în întregime a pedepsei de 2 ani închisoare alături de pedeapsa de 1 an şi 6 luni stabilită prin sentinţă, inculpatul urmând a executa pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare în regim de detenţie.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata suinei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel. în termen legal, inculpatul A., criticând soluţia primei instanţe ca nefiind temeinică şi legală.

În motivarea apelului său, inculpatul a învederat faptul că se impune achitarea sa, întrucât nu s-a probat indubitabil că ar fi consumat băuturi alcoolice înainte de a se urca la volan, declaraţiile sale fiind constante, în sensul că ar fi băut după un interval de timp de la acroşajul celuilalt autoturism şi până la sosirea organelor de poliţie. Această stare de fapt este confirmată şi de martorii audiaţi în cauză, iar, pe de altă parte art. 78 alin. (2) din O.U.G. 195/2002 nu constituie normă de incriminare, nefiind o normă penală, astfel că nu i se poate da eficienţă în cauza de faţă.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale în materie, Curtea de Apel Cluj a reţinut următoarele:

În urma administrării în condiţii de legalitate şi loialitate a unui probatoriu util, pertinent şi concludent, instanţa de fond a reţinut o stare de fapt corectă, conformă cu realitatea.

Astfel, s-a constatat pe deplin dovedită vinovăţia inculpatului, care în data de 13 iunie 2014, în jurul orelor amiezii, a condus autovehiculul în Cluj-Napoca, în timp ce avea în sânge o îmbibaţie alcoolică de 2,85 g/%o alcool pur în sânge.

S-a observat că inculpatul a refuzat să se supună testării cu aparatul alcooltest, conform procesului-verbal aflat la fila 4 dosar urmărire penală şi a celui aflat la fila 5 dosar urmărire penală, în acesta din urmă consemnându-se şi faptul că inculpatul a refuzat categoric să consemneze declaraţia ori să dea detalii cu privire la evenimentul rutier şi la consumul de băuturi alcoolice, iar, mai apoi inculpatul a fost condus la Clinica Cluj-Napoca, unde i-au fost recoltate două probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, acesta având un comportament violent fizic şi verbal în incinta unităţii de primiri urgenţe, fapt pentru care lucrătorii de poliţie au fost nevoiţi să îl încătuşeze, după cum rezultă din raportul întocmit de organele de politie aflat la filele 5-6 dosar urmărire penală.

În acest context, al recoltării celor două probe biologice (prima era de 2,85 g%o iar cea de-a doua de 2,65 g%o, fiind evident că alcoolemia se afla în descreştere raportat la momentul conducerii în trafic), exista posibilitatea ca la cererea inculpatului, care încă de la început a negat consumul de alcool anterior coliziunii, să se dispună efectuarea unei expertize de calcul retroactiv al alcoolemiei, probă ce nu a fost însă solicitată în cauză, întrucât ar fi fost în dezavantajul inculpatului.

Apoi, susţinerile inculpatului referitoare la consumul ulterior de alcool, s-au dovedit a fi nesincere şi corect înlăturate de către instanţa de fond.

Pentru a conchide astfel, Curtea de Apel Cluj a avut în vedere faptul că inculpatul a refuzat să dea o declaraţie olografă şi să semneze procesul-verbal de constatare, a declarat însă în faţa medicului că a consumat circa 200 ml ..., fapt consemnat în buletinul de examinare clinică, iar declaraţiile sale ulterioare, după un an de la producerea evenimentului, nu au fost nici constante, existând diferite neconcordanţe între acestea şi, pe de altă parte, nici confirmate de restul probelor administrate în cauză; depoziţia martorului C., propus doar în cursul cercetării judecătoreşti este vădit subiectivă şi dată pro causa şi deci, corect înlăturată de către prima instanţă, la fel şi depoziţia martorului B., care a confirmat parţial starea de fapt expusă de inculpat, dar care a avut o poziţie oscilantă în cursul procesului penal, ceea ce condus la disjungerea cauzei cu privire la acesta şi cercetarea sa sub aspectul comiterii infracţiunii de mărturie mincinoasă.

Faţă de cele de mai sus, s-a apreciat că în cauză este dovedită dincolo de orice dubiu vinovăţia inculpatului, acesta nefiind la prima confruntare cu legea penală, potrivit fişei de cazier judiciar, fiind condamnat pentru abateri de acest gen.

Mai mult, la individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de fond a ţinut seama de toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. din 1969, ce constituie legea mai favorabilă în speţa dată şi a orientat cuantumul pedepsei spre minimul special prevăzut de textul incriminator, motiv pentru care s-a apreciat că nu se impune reducerea acestuia.

Aşa fiind, constatând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, prin Decizia penală nr. 584/A/2015 din data de 23 aprilie 2015 pronunţată în Dosarul nr. x/211/2013, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1313 din 18 noiembrie 2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

A fost obligat inculpatul la plata în favoarea statului a sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva Deciziei penale nr. 584/A/2015 din data de 23 aprilie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. x/211/2013 a declarat recurs în casaţie condamnatul A.

Recurentul a criticat decizia, întrucât a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. În acest sens a precizat că, prin Decizia nr. 732/2014 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015) s-a statuat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) C. pen. este neconstituţională. Deoarece Parlamentul sau Guvernul nu au pus în acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, a apreciat că acestea şi-au încetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale.

A subliniat că neconstituţionalitatea unei sintagme din corpul normei juridice nu poate duce la îndepărtarea respectivei sintagme sine die, întrucât textul constituţional nu sancţionează decât norma juridică în totalitatea ei, neexistând ca procedeu constituţional sau legislativ dispariţia unei „sintagme" din norma de incriminare. Astfel, a considerat că este lipsită de efect întreaga normă juridică şi nu doar anumite cuvinte din aceasta. In acest sens a precizat că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".

Prin Încheierea din Camera de consiliu nr. x/RC din data de 22 septembrie 2015, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen. a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie şi s-a trimis cauza completului competent în vederea judecării pe fond a recursului în casaţie, constatăndu-se îndeplinite condiţiile de formă prev. de art. 434-437 C. proc. pen.

În acest sens, s-a reţinut că recurentul nu contestă situaţia de fapt, ci solicită o verificare în drept a acesteia, astfel încât recursul poate fi analizat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cererea de recurs în casaţie fiind admisibilă în principiu.

În raport de aceste considerente, având în vedere că recursul în casaţie formulat de condamnatul A. nu este vădit nefondat, este întrunit formal cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi sunt îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată împotriva Deciziei nr. 584/A/2015 din 23 aprilie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

În continuare, Înalta Curte reţine că examinarea cauzei în recurs în casaţie are o dublă limitare: pe de o parte, dispoziţiile ce reglementează soluţionarea pe fond a acestei căi extraordinare de atac, pe de altă parte, limitele admiterii în principiu.

În speţă, aşa cum s-a arătat, inculpatul a invocat cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., ce a fost avut în vedere şi la examinarea admisibilităţii în principiu, aşa încât la soluţionarea pe fond a recursului în casaţie vor fi avute în vedere criticile ce se încadrează în dispoziţiile legale mai sus-menţionate.

Din această perspectivă, examinând cauza în temeiul art. 442-444 C. proc. pen. şi prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul în casaţie este nefondat.

Înainte de analiza concretă a criticilor formulate de inculpat, se impun anumite consideraţii teoretice asupra căii extraordinare de atac recursului în casaţie:

Eventualele erori intervenite în activitatea de judecată, fie în privinţa stabilirii faptelor, fie în ceea ce priveşte aplicarea legii, pot fi înlăturate în urma exercitării controlului judiciar, prin intermediul căilor de atac ordinare sau extraordinare.

Potrivit N.C.P.P., recursul a devenit o cale extraordinară de atac (reglementată sub denumirea de „recurs în casaţie" - Partea specială, Titlul III, cap. V, Secţiunea a 2-a), prin care se atacă hotărâri definitive care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Spre deosebire de recursul reglementat de Codul de procedură penală din 1968, care era o cale ordinară de atac, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, de anulare, al cărei scop este, astfel cum s-a arătat anterior, de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

Acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

S-ar putea considera că acest caz de recurs în casaţie, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. intrat în vigoare la 01 februarie 2014, are întrutotul corespondent în cazurile de recurs ordinar şi în soluţiile prevăzute de C. proc. pen. din 1968, respectiv:

- art. 385 pct. 13 - "când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", prin raportare la art. 2 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) - soluţie de achitare pentru cazul în care, fapta nu este prevăzută de legea penală";

- art. 385 pct. 12 teza I - "când nu simt întrunite elementele constitutive al unei infracţiuni", prin raportare la art. 2 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) -soluţie de achitare pentru situaţia în care faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii'.

Însă, noile reglementări, respectiv C. pen. şi C. proc. pen. intrate în vigoare la 01 februarie 2014, stabilesc un nou concept de ilicit penal, deoarece nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, soluţia reglementată de art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. în vigoare fiind aceea de achitare, pe motiv că .fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege".

Această nouă perspectivă este evidenţiată şi de modificarea conceptului de "Trăsături esenţiale ale infracţiunii". Potrivit noii reglementări, respectiv art. 15 alin. (1) C. pen. în vigoare: "Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o", pe când, conform art. 17 C. pen din 1969: "Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de lege".

Rezultă, aşadar, că potrivit art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din noua reglementare a C. proc. pen., sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la „vinovăţia prevăzută de lege".

În concluzie, prevederile art. 438 pct. 7 C. proc. pen. corespund dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. în vigoare şi conferă instanţei de recurs în casaţie posibilitatea de a examina în cadrul cazului de casare mai sus menţionat, criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor care vizează vinovăţia.

La fel ca şi celelalte prevederi legale de reglementare a cazurilor de recurs în casaţie, şi dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putăndu-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Criticile formulate de inculpatul A. cu privire la infracţiunea prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 sunt nefondate.

Recurentul a criticat decizia, întrucât a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. In acest sens a precizat că, prin Decizia nr. 732/2014 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015) s-a statuat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) C. pen. este neconstituţională. Deoarece Parlamentul sau Guvernul nu au pus în acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, a apreciat că acestea şi-au încetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale.

A subliniat că neconstituţionalitatea unei sintagme din corpul normei juridice nu poate duce la îndepărtarea respectivei sintagme sine die, întrucât textul constituţional nu sancţionează decât norma juridică în totalitatea ei, neexistând ca procedeu constituţional sau legislativ dispariţia unei „sintagme" din norma de incriminare. Astfel, a considerat că este lipsită de efect întreaga normă juridică şi nu doar anumite cuvinte din aceasta. In acest sens a precizat că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".

În cauză, s-a reţinut că, în drept, fapta inculpatului, care, aflându-se în cursul termenului de încercare de 4 ani al suspendării condiţionate a executării pedepsei, stabilit prin sentinţa penală nr. nr. 320 din 17 octombrie 2008 a Judecătoriei Zalău, definitivă la data de 01 noiembrie 2008, cu intenţie, în data de 13 iunie 2014, în jurul orelor amiezii, a condus autovehiculul, în Cluj-Napoca, în timp ce avea în sânge o îmbibaţie alcoolică de 2,85 g/%o alcool pur în sânge, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge, prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969.

Înalta Curte are în vedere că prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015), cu majoritate de voturi, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) C. pen. este neconstituţională. Cu unanimitate de voturi, s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (3) C. pen.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că sintagma menţionată lipseşte de previzibilitate norma de incriminare, în condiţiile în care principiul respectării legilor şi cel al legalităţii incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale.

Totodată, s-a reţinut că elementul material al laturii obiective a infracţiunii reglementate de art. 336 alin. (1) C. pen. se realizează prin acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge. îmbibaţia alcoolică este procesul de pătrundere a alcoolului în sânge, consecinţa fiind provocarea unei stări de intoxicaţie (alcoolică). Sub aspectul urmării imediate este vorba de o infracţiune de pericol, acţiunea săvârşită punând în primejdie siguranţa circulaţiei pe drumurile publice. Fiind o infracţiune de pericol, legătura de cauzalitate dintre acţiunea ce constituie elementul material al laturii obiective şi urmarea imediată rezultă din însăşi materialitatea faptei şi nu trebuie dovedită.

Îmbibaţia alcoolică se determină prin analiza toxicologică a mostrelor biologice recoltate la un moment de timp mai mult sau mai puţin îndepărtat de momentul săvârşirii infracţiunii, care este cel al depistării în trafic a conducătorului vehiculului. Condiţia ca îmbibaţia alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge să existe la momentul prelevării mostrelor biologice plasează, astfel, consumarea infracţiunii la un moment ulterior săvârşirii ei, în condiţiile în care de esenţa infracţiunilor de pericol este faptul că acestea se consumă la momentul săvârşirii lor. Odată cu oprirea în trafic încetează starea de pericol pentru valorile sociale ocrotite de dispoziţiile art. 336 C. pen., astfel încât, raportat la momentul prelevării mostrelor biologice, tragerea la răspundere penală nu se justifică. Stabilirea gradului de îmbibaţie alcoolică şi, implicit, încadrarea în sfera ilicitului penal în funcţie de momentul prelevării mostrelor biologice, care nu poate fi întotdeauna imediat următor săvârşirii faptei, constituie un criteriu aleatoriu şi exterior conduitei făptuitorului în vederea tragerii la răspundere penală, în contradicţie cu normele constituţionale şi convenţionale mai sus menţionate.

După cum se poate observa, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014 (publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015), a constatat că doar sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) C. pen. este neconstituţională, contrar susţinerilor recurentului, care a arătat că s-a constatat neconstituţionalitatea art. 336 alin. (1) C. pen. în întregime. Rezultă, aşadar, că prin decizia Curţii Constituţionale nr. 732 din 16 decembrie 2014 nu s-a ajuns la dezincriminarea faptei de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, deşi acestea nu sunt prevăzute în C. pen., nu se poate contesta natura de normă penală de incriminare prevăzută de legiuitor într-o lege specială.

La data de 01 februarie 2014, prin art. 121 pct. 1 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, a fost abrogat art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările şi completările ulterioare, care la alin. (1) prevedea următoarele: „Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani."

Prin N.C.P., legiuitorul a incriminat fapta de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, în varianta simplă, în art. 336 alin. (1), potrivit căruia: „Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă."

Reglementând o situaţie derogatorie de la principiul activităţii legii penale, art. 4 C. pen. stabileşte că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, în acest caz executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetând prin intrarea în vigoare a legii noi.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., prevederile art. 4 C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.

Se observă, aşadar, că ipoteza la care se referă aceste dispoziţii legale vizează situaţia când legea nouă preia, în liniile sale generice (în esenţa sau natura sa), ideea de bază pe care se edificase şi în legea anterioară o normă de incriminare, însă modifică forma sub care se prezintă aceasta, la nivelul unor elemente constitutive, iar, în concret, fapta ce formează obiectul acuzaţiei penale sau pentru care s-a pronunţat deja o soluţie de condamnare nu mai întruneşte unul sau mai multe din aceste elemente ale noului conţinut constitutiv.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu se poate vorbi de o dezincriminare a infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge, prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, întrucât aceasta a avut corespondent atât în legislaţia de la momentul săvârşirii faptei cât şi în legislaţia actuală, regăsindu-se în dispoziţiile art. 336 alin. (1) C. pen.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că sintagma „nu este prevăzută de legea penală" priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Or, din analiza deciziei penale atacate, rezultă că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, infracţiunea prevăzută de de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 reţinută în sarcina recurentului condamnat este prevăzută în noua legislaţie, iar din această perspectivă critica acestuia este nefondată.

Drept urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. l C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea de recurs în casaţie formulată de condamnatul A. împotriva Deciziei nr. 584/A/2015 din 23 aprilie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. x/211/2013.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul condamnat la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, cererea de recurs în casaţie formulată de condamnatul A. împotriva Deciziei nr. 584/A/2015 din 23 aprilie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. x/211/2013.

Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 octombrie 2015.