Constitutional challenge rejected as inadmissible for lack of relevance to criminal complaint

Decizia nr. 251/A/2016

Asupra apelului de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin dispoziţia din încheierea din data de 11 mai 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a dispus, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 raportat la art. 29 alin. (1) din aceeaşi lege s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) teza finală C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 formulată de petenţii A. şi B.

Pentru a pronunţa această hotărâre, în esenţă, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în soluţionarea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată este competentă să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute expres şi limitativ în art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, respectiv dacă excepţia de neconstituţionalitate priveşte o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare care are legătură cu soluţionarea cauzei, dacă este ridicată de persoanele în drept şi dacă prevederile legale care formează obiectul excepţiei nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Cu privire la dispoziţiile art. 341 alin. (2) teza finală C. proc. pen., criticate ca neconstituţionale, judecătorul de cameră preliminară a constatat că incidenţa cazului de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prev. de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât textul criticat ca fiind neconstituţional, nu are legătură cu soluţionarea cauzei în contextul în care se invocă neconstituţionalitatea textului ce vizează cauzele în care s-a pus în mişcare acţiunea penală din perspectiva posibilităţii persoanei ce a avut calitatea de inculpat de a formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, situaţie neincidentă în speţă.

În ce priveşte dispoziţiile art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002, criticate ca neconstituţionale, s-a constatat de asemenea, incidenţa cazului de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prev. de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, ce impune ca legătura dintre prevederea legală a cărei neconstituţionalitate se invocă şi modul de soluţionare a cauzei să fie evidentă şi de natură a produce consecinţe directe asupra soluţiei ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate.

Ori, în speţă s-a apreciat că nu este îndeplinită această cerinţă, în condiţiile în care petenţii au contestat declinarea dosarului de la DNA - Structura Centrală, la DNA - Structura Teritorială Iaşi, respectiv trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi şi necompetenţa materială sau teritorială a organelor de urmărire penală, iar obiectul cauzei îl constituie o plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 340 C. proc. pen., prin care pot fi supuse controlului judiciar doar soluţiile de neurmărire sau netrimitere în judecată, raportat şi la soluţiile pe care le poate pronunţa judecătorul de cameră preliminară în soluţionarea unei astfel de plângeri conform art. 341 C. proc. pen.

Împotriva acestei încheieri au declarat apel, în termen legal, petenţii A. şi B.

În expunerea motivelor de apel, astfel cum au fost dezvoltate în scris, petenţii A. şi B. au criticat faptul că respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu a fost motivată în fapt şi drept şi totodată, în mod greşit s-a stipulat că poate fi atacată cu apel şi nu cu recurs.

Examinând actele dosarului şi hotărârea apelată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Referitor la critica petenţilor A. şi B. privind nemotivarea încheierii atacate se constată că aceasta este motivată, atât în fapt, cât şi în drept, instanţa de fond răspunzând tuturor criticilor şi apărărilor formulate.

De asemenea, se observă că hotărârea curţii de apel cuprinde o analiză temeinică a aspectelor avute în vedere de instanţă pentru menţinerea soluţiei pronunţate, astfel că nu se poate ajunge la concluzia nerespectării exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind caracterul echitabil al procesului.

Cu privire la critica privind faptul că instanţa fondului a dispus că încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, poate fi atacată cu apel şi nu cu recurs, Înalta Curte având în vedere reglementarea căilor de atac C. proc. pen., care prevede ca şi cale ordinară de atac numai apelul, urmează să examineze calea de atac exercitată de contestatoare prin prisma dispoziţiilor legale referitoare la apel. În susţinerea argumentării sunt şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă care stipulează că atunci când prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori se prevede printr-o lege specială că hotărârea primei instanţe este definitivă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă.

Totodată, se apreciază, similar primei instanţe, că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale era inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre cerinţele de admisibilitate expres prevăzute de lege.

Astfel, din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii; sub acest aspect, se impune observaţia că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiţie absolut necesară în etapa evaluării admisibilităţii cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi existenţa legăturii dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de mijlocul procedural al excepţiei;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 916/16.12.2014);

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are însă valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională, în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte apreciază că cele criticate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) teza finală C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 nu are, în mod real, legătură cu soluţionarea cauzei faţă de apelanţi, având în vedere că în situaţia primul text invocat se referă la soluţii de clasare dispuse in rem, iar în cazul dispoziţiilor invocate în plan secundar se constată că petenţii nu au invocat efectiv o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate ci, un mod de interpretare a unei norme de drept ce nu este pertinentă pentru soluţionarea cauzei.

Aşa cum s-a argumentat, "legătura" dintre norma legală pretins contrară Constituţiei şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei trebuie să rezulte nu din simpla invocare tangenţială a acelei norme, ci implică o analiză prealabilă a două aspecte: aplicabilitatea dispoziţiei în speţă şi necesitatea invocării excepţiei în vederea restabilirii stării de legalitate.

În componenta referitoare la necesitatea invocării excepţiei, exigenţele legăturii dintre normele de lege criticate şi soluţionarea cauzei pendinte nu sunt însă îndeplinite.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelurile declarate de petenţii A. şi B. împotriva dispoziţiei din încheierea din data de 11 mai 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) teza finală C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002, dispusă prin încheierea din data de 11 mai 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga apelanţii-petenţi A. şi B. la plata sumei de câte 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de petenţii A. şi B. împotriva dispoziţiei din încheierea din data de 11 mai 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) teza finală C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002, dispusă prin încheierea din data de 11 mai 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă apelanţii-petenţi A.şi B. la p sumei de câte 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 iunie 2016.

Procesat de GGC - NN