Constitutional unconstitutionality of anti-corruption penalty aggravation admitted; procedural deadline objection rejected

Decizia nr. 248/2016

Asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 28 aprilie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/325/2013, în baza art. 391 alin. (1) C. proc. pen., s-a stabilit termen pentru pronunţare la data de 10 mai 2016.

În baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 78/2000 în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 20 din Constituţia României, formulată de inculpatul A. prin apărător.

În baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (2) din Constituţia României, formulată de inculpatul B. prin apărător.

Asupra cererilor privind excepţiile de neconstituţionalitate, Curtea a constatat următoarele:

În cauză s-a invocat de către inculpatul A., prin avocatul ales, neconstituţionalitatea prevederilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 20 din Constituţia României şi art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, excepţia vizând faptul că sintagma „un folos necuvenit" lipseşte de claritate previzibilitate şi accesibilitate norma de incriminare, în condiţiile în care principiul respectării legilor şi cel al legalităţii incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a putea fi aplicate. Având în vedere că noţiunea de „folos necuvenit" nu este definită de Legea nr. 78/2000 sau de vreun alt act normativ, văzând şi definiţia dată de Dicţionarul Limbii Române, lipsa de claritate, previzibilitatea şi accesibilitate a normei de incriminare este evidentă, putându-se ajunge la situaţii arbitrare. De asemenea, sintagma „dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenif' este neconstituţională în condiţiile în care se majorează limitele speciale de pedeapsă în orice situaţie în care s-a obţinut un folos de către funcţionarul public sau de către altă persoană.

Inculpatul B. a invocat neconstituţionalitatea prevederilor art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (2) din Constituţia României, excepţia vizând faptul că textul art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. prevede la nivel de maximă generalitate că încălcarea dispoziţiilor care atrag nulitatea relativă trebuie invocată „până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură" ar fi contrară dispoziţiilor constituţionale în condiţiile în care legiuitorul nu a reţinut regula postulată de C. proc. pen. din 1969 în art. 197 alin. (4) teza finală, conform căruia, cu toate că era stabilit principiul în bază căruia invocarea încălcării trebuia făcută într-un anumit termen „instanţa ia din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei." De asemenea, s-a susţinut că în situaţia de faţă, invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen., cu consecinţa anulării probelor obţinute ca urmare a punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică, nu mai poate fi făcută, întrucât este depăşit termenul legal impus de art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen.

În final, s-a solicitat instanţei admiterea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate, întrucât sunt întrunite condiţiile prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992 în sensul că, Curtea Constituţională nu s-a mai pronunţat anterior asupra unei asemenea excepţii printr-o decizie de admitere, excepţia priveşte dispoziţii din legi în vigoare, şi are legătură directă cu soluţionarea cauzei penale.

Analizând cererile formulate după punerea în discuţie, instanţa a constatat că în momentul sesizării cu o cerere de trimitere la Curtea Constituţională a unei excepţii de neconstituţionalitate a unei dispoziţii legale, judecătorul trebuie să examineze trei condiţii impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată.

Prima condiţie se referă la aceea că textul de lege care este criticat din punct de vedere al neconstituţionalităţii, să fie un text de lege aflat în vigoare; o a doua condiţie este aceea ca, Curtea Constituţională să nu fi pronunţat o hotărâre de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate identice, iar a treia condiţie se referă la faptul că între excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză şi soluţionarea cauzei trebuie să existe o strânsă legătură.

Referindu-ne în concret la cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 20 din Constituţia României şi art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Dreptului Omului şi ale dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (2) din Constituţia României, instanţa a constatat că aceste cereri nu apar ca fiind admisibile în raport cu cele trei condiţii enumerate mai sus, întrucât acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ.

Curtea a apreciat că primele două condiţii enumerate mai sus sunt îndeplinite în mod echivoc, s-a invocat neconstituţionalitatea unui text de lege, respectiv a Codului penal şi a Legii nr. 78/2000 care sunt în vigoare; de asemenea Curtea Constituţională nu a mai pronunţat o decizie în sensul admiterii în legătură cu aceste excepţii de neconstituţionalitate.

Instanţa, însă, a apreciat că nu este îndeplinită o a treia condiţie esenţială, şi anume legătura strânsă dintre conţinutul excepţiei de neconstituţionalitate şi soluţionarea dosarului, aspect care conduce la inadmisibilitatea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale.

Astfel, în opinia instanţei cele două cereri vizează interpretarea şi aplicarea legii, aspecte ce intră în competenţa instanţelor de judecată, iar nu a Curţii Constituţionale.

În sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a identificat două condiţii pentru stabilirea legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei, condiţii care trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ: aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014).

În ceea ce priveşte cererea privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 20 din Constituţia României şi art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, excepţia vizând faptul că sintagma „un folos necuvenit" lipseşte de claritate previzibilitate şi accesibilitate norma de incriminare, în condiţiile în care nu este definită de Legea nr. 78/2000, sau de vreun alt act normativ, iar sintagma „dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit" este de asemenea neconstituţională în condiţiile în care se majorează limitele speciale de pedeapsă în orice situaţie în care s-a obţinut un folos de către funcţionarul public sau de către altă persoană, instanţa constată că aceasta este o problemă de interpretare şi aplicare a legii în funcţie de materialul probator aflat la dosarul cauzei, iar nu una de neconstituţionalitate.

Înţelesul noţiunilor din textul de lege invocat este acela din limbajul comun, în condiţiile în care legiuitorul nu a înţeles să dea noţiunii o altă explicaţie, întrucât în această situaţie ar fi explicat în mod distinct, aşa cum este cazul altor termeni C. pen. sau din legi speciale.

Referitor la cererea privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (2) din Constituţia României, excepţia vizând faptul că textul art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. prevede la nivel de maximă generalitate că încălcarea dispoziţiilor care atrag nulitatea relativă trebuie invocată „până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură" ar fi contrară dispoziţiilor constituţionale în condiţiile în care legiuitorul nu a reţinut regula postulată de C. proc. pen. din 1969 în art. 197 alin. (4) teza finală, iar invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen., nu mai poate fi făcută, întrucât este depăşit termenul legal impus de art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., instanţa a constatat, de asemenea, că aceasta este o problemă de interpretare şi aplicare a legii în funcţie de materialul probator aflat la dosarul cauzei, iar nu una de neconstituţionalitate.

Astfel, s-a apreciat că revine judecătorului cauzei atribuţia de a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016, în funcţie de fiecare caz în parte.

În opinia instanţei, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să aibă construcţia unei argumentări a neconstituţionalităţii textului de lege invocat, iar rezultatul final al excepţiei de neconstituţionalitate (admiterea efectivă a excepţiei de către instanţa competentă) să conducă la un rezultat concret din punct de vedere al mersului dosarului în mod obiectiv.

În prezenta cauză, s-a apreciat că cererile privind excepţiile de neconstituţionalitate sunt inadmisibile din perspectiva faptului că interpretarea legii se efectuează de către instanţa de judecată.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în încheierea din 28 aprilie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/325/2013, inculpaţii B. şi A. au formulat apel, în termen legal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie de Justiţie, la data de 16 mai 2016, fiind acordat termen aleatorii la data de 24 mai 2016, când s-a amânat cauza, constatându-se că asistenţa judiciară a apelanţilor inculpaţi este obligatorie, conform art. 90 lit. c) C. proc. pen., iar în cauză aceasta nu a fost asigurată.

Apelantul inculpat A., în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate (filele 22-25 din dosar), a apreciat că art. 132 din Legea nr. 78/2000 aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul respectării legilor şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 7 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la legalitatea incriminării. Caracterul neconstituţional al textului de incriminare prevăzut de art. 132 din Legea nr. 78/2000 este generat de doua aspecte: în primul rând, sintagma „un folos necuvenit" lipseşte de claritate, previzibilitate şi accesibilitate norma de incriminare, în condiţiile în care principiul respectării legilor şi cel al legalităţii incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale; în al doilea rând, sintagma „dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit" din cuprinsul dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 este, la rândul său, neconstituţională, întrucât aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul respectării legilor şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate ia prevederile art. 7 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la legalitatea incriminării.

S-a susţinut că momentul consumării infracţiunii prevăzute de art. 297 C. pen. nu coincide întotdeauna cu momentul consumării infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C. pen., prima consumându-se în momentul cauzării pagubei sau a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane, în timp ce cea de-a doua se consumă în momentul obţinerii folosului necuvenit de către funcţionar sau de către o altă persoană (care poate avea Ioc şi la un interval îndelungat de la momentul încălcării îndatoririlor de serviciu şi iară ca funcţionarul public să urmărească sau să accepte producerea acestei urmări). Cu toate acestea, art. 13 din Legea nr. 78/2000 majorează limitele speciale de pedeapsă în orice situaţie în care s-a obţinut un folos de către funcţionarul public sau de către o altă persoană, fiind lipsită de relevanţă (sub aspectul majorării limitelor de pedeapsă) inclusiv situaţia în care funcţionarul nu a urmărit obţinerea (sau nu a acceptat posibilitatea obţinerii) de către el sau de către o altă persoană a unui anumit folos în momentul încălcării îndatoririlor de serviciu însă, cu toate acestea, independent de intenţia funcţionarului şi cu concursul unor factori externi conduitei sale, folosul necuvenit se obţine (de pildă, de către o altă persoană, la un interval de şase luni de la data încălcării îndatoririlor de serviciu). Prin urmare, stabilirea de către legiuitor a unui asemenea criteriu aleatoriu şi exterior intenţiei şi conduitei funcţionarului public este în contradicţie flagrantă cu normele constituţionale şi convenţionale invocate, redactarea neclară şi imprevizibilă a textului de lege criticat putând conduce la aplicarea sa arbitrară de către organele judiciare.

În opinia inculpatului, agravarea răspunderii penale în orice situaţie, în funcţie de eventualitatea obţinerii unui folos necuvenit (indiferent de intenţia şi conduita făptuitorului precum şi de orice alte cauze externe care au determinat obţinerea acestui folos), împrejurare care nu este întotdeauna imediat următoare săvârşirii faptei (folosul putând fi obţinut chiar după trecerea unui interval considerabil de la momentul comiterii infracţiunii luni sau chiar ani), constituie un criteriu de agravare a răspunderii penale aleatoriu şi imprevizibil, aflat în contradicţie cu normele constituţionale şi convenţionale indicate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate (filele 16-21 din dosar), apelantul inculpat B. a apreciat că art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi la respectarea legilor, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea in drepturi, fără privilegii şi discriminări şi ale art. 124 alin. (2), conform căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. în speţă, fiind depăşit termenul legal impus de art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare Ia excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. (publicata în M. Of. cu numărul 190 din data de 14 martie 2016), cu consecinţa anularii probelor obţinute ca urmare a punerii in executare a mandatului de supraveghere tehnica, nu mai este posibilă. In acest context, apar situaţii care, independent de voinţa inculpatului, care generează o aplicabilitate diferenţiată a acestei decizii în funcţie de momentul procesual în care se află cauza, cu toate că aceasta nu a fost încă soluţionata in mod definitiv. în cauza de faţă, decizia Curţii a fost pronunţată după finalizarea procedurii de camera preliminară.

În dezbateri, la termenul de judecată din 7 iunie 2016, apelantul inculpat A., care a beneficiat de asistenţa juridică a unui apărător din oficiu, a solicitat admiterea apelului, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, susţinând că excepţia privind dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 are legătură cu soluţionarea cauzei, lipsind previzibilitatea privind agravarea răspunderii penale la momentul încălcării atribuţiilor de serviciu.

Apelantul inculpat B., prin intermediul apărătorului din oficiu, a solicitat admiterea apelului formulat şi sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi art. 124 alin. (2) din Constituţia României. Referitor la legătura cu cauza, s-a arătat că este necesară sesizarea Curţii Constituţionale pentru că excepţia vizează valabilitatea mandatelor de supraveghere tehnică privind interceptarea convorbirilor telefonice.

Examinând apelurile declarate atât prin prisma criticilor invocate de inculpaţi, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, şi anume:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga om nes al deciziilor Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate

Aceasta constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit ari 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

În acest caz, sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate (în acest sens, şi Decizia nr. 3991 din 9 noiembrie 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţia penală).

Instanţa nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorii realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, căci verificarea admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate de către judecătorul în faţa căruia este ridicată are ca efect evitarea încărcării inutile a Curţii Constituţionale şi eliminarea încercărilor de tergiversare nejustificată a cauzelor aflate pe rolul instanţelor.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pe baza acestor consideraţii teoretice, în speţă, instanţa constată următoarele:

Inculpatul A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 132 din Legea nr. 78/2000, într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi, fără ca textele criticate să fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, legiuitorul prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

S-a susţinut de către inculpat că textul este neconstituţional întrucât, în primul rând, sintagma „un folos necuvenit" lipseşte de claritate, previzibilitate şi accesibilitate norma de incriminare, în condiţiile în care principiul respectării legilor şi cel al legalităţii incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale. In al doilea rând, s-a susţinut că sintagma „dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit" din cuprinsul dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 este, la rândul său, neconstituţională, întrucât aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul respectării legilor şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate ia prevederile art. 7 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la legalitatea incriminării.

Înalta Curte constată că prin rechizitoriul nr. x/P/2009 din data de 09 octombrie 2013 al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție -Serviciul Teritorial Timişoara, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 248 C. pen. coroborat cu art. 248 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Totodată, se constată că dispoziţiile a căror constituţionalitate este contestată au legătură cu soluţionarea cauzei, în condiţiile în care prin rechizitoriul nr. x/P/2009 al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timişoara inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru o faptă ce a constat că aceea că, în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, şi-a încălcat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, cu ştiinţă, acele atribuţii prin întocmirea referatului prin care se propunea prelungirea a doua oară a contractului de închiriere, deşi avea ca atribuţie verificarea admisibilităţii cererii şi îndeplinirii condiţiilor cerute de lege, în vederea obţinerii de către o altă persoană a unor foloase materiale

Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale, astfel că va admite cererea formulată de inculpatul A. şi va sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor a dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Opinia instanţei cu privire la constituţionalitatea art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, astfel, art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie prevede că în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

În speţă, se constată că inculpatul a invocat contradicţia acestei dispoziţii cu textele constituţionale, respectiv art. 1 alin. (5) din Constituţia României, referitor Ia principiul respectării legilor, art. 20 din Constituţia României, referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne şi art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Dreptului Omului referitor la legalitatea incriminării.

Art. 1 alin. (5) din Constituţia României - în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

Art. 20 din Constituţia României - Tratatele internaţionale privind drepturile omului

1. Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

2. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Potrivit art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Dreptului Omului - nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

Înalta Curte apreciază că dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv întrunesc condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, nefiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, art. 20 din legea fundamentală şi nici prevederilor art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, este respectat dreptul la un proces echitabil, cuprins în art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată, respectiv în art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Astfel, art. 132 din Legea nr. 78/2000 nu instituie o răspundere obiectivă pentru forma agravată a infracţiunii. Drept urmare, această agravantă nu este incidenţă în mod automat, ori de câte ori funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, independent de atitudinea subiectivă a acestuia. Textul se completează cu dispoziţiile generale ale C. pen. care stabilesc o răspundere subiectivă şi în situaţia circumstanţelor agravante şi a elementelor circumstanţiale cu caracter agravat, art. 30 alin. (3) prevăzând expres că nu constituie circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant starea, situaţia, împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o la momentul săvârşirii infracţiunii. De asemenea, potrivit art. 50 alin. (2) C. pen. circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorilor şi participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut şi le-au prevăzut.

Cu privire la admisibilitatea cererii inculpatului B.;

Instanţa constată că acest inculpat a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., susţinând că textul prevede la nivel de maximă generalitate că încălcarea dispoziţiilor care atrag nulitatea relativă trebuie invocată până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură. Astfel, aceste prevederi sunt contrară dispoziţiilor constituţionale (art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (2) din Constituţia României) în condiţiile în care legiuitorul nu a reţinut regula postulată de C. proc. pen. din 1969 în art. 197 alin. (4) teza finală, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen., nu mai poate fi invocată, întrucât este depăşit termenul legal impus de art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen.

În vedere aceleaşi dispoziţii legale evocate anterior (art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale) şi aceleaşi consideraţii teoretice, instanţa constată că excepţia se referă la o dispoziţie dintr-o lege, a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi, fără ca textele criticate să fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte constată, însă, că nu este îndeplinită condiţia ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală o are în speţă.

În speţă, nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de lege, dorindu-se în realitate o repunere în termen pentru invocarea Decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen. Prin urmare, Curtea Constituţională nu se poate transforma într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.

Reiese că aspectul invocat prin excepţia de neconstituţionalitate ţine, în realitate, de aplicarea legii - atribut ce revine instanţei de judecată, iar nu Curţii Constituţionale.

De asemenea, se constată însă invocarea formală a contradicţiei cu textele constituţionale, respectiv: art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (2) din Constituţia României, fără ca inculpatul să expună neconcordanţele dintre art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. şi prevederile constituţionale.

În concluzie, în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.

Drept urmare, va respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul B. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în încheierea din 28 aprilie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/325/2013.

În final, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, va admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în încheierea din 28 aprilie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/325/2013.

Va desfiinţa în parte încheierea atacată şi, rejudecând:

Va admite cererea formulată de inculpatul A. de sesizare a Curţii Constituţionale.

Va dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Va menţine celelalte dispoziţii ale încheierii.

Va respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în încheierea mai sus - menţionată.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare determinate de soluţionarea apelului declarat de inculpatul A. rămân în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul - inculpat B. la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorilor din oficiu, în sumă de câte 130 lei, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în încheierea din 28 aprilie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/325/2013.

Desfiinţează în parte încheierea atacată şi, rejudecând:

Admite cererea formulată de inculpatul A. de sesizare a Curţii Constituţionale.

Dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii.

II. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în încheierea mai sus - menţionată.

Cheltuielile judicare determinate de soluţionarea apelului declarat de inculpatul A. rămân în sarcina statului.

Obligă apelantul - inculpat B. la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorilor din oficiu, în sumă de câte 130 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 7 iunie 2016.