Criminal revision for ECHR fair trial and expression violations: persistence of consequences despite rehabilitation and legal basis for acquittal

Decizia nr. 179/2016

Asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 65 din 07 iulie 2015 pronunţată de Curtea Militară de Apel în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 4 pronunţată la data de 17 februarie 2015 de Tribunalul Militar Bucureşti în Dosarul nr. x/1/2014.

În motivarea deciziei mai sus menţionate s-au reţinut următoarele:

Prin Decizia penală nr. 4 din 17 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, în baza art. 465 alin. (11) lit. a) C. proc. pen., a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. privind Sentinţa penală nr. 177 din 20 octombrie 1998 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 2377 din 13 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.

A fost desfiinţată în parte Sentinţa penală nr. 177 din 20 octombrie 1998 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 2377 din 13 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală şi rejudecând cauza:

- în baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. b) teza a II-a fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii de culegere şi transmitere de informaţii cu caracter secret prin orice mijloace în afara cadrului legal, faptă prev. de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 51/1991. cu aplic. art. 5 C. pen.;

- în baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii de divulgare sau folosire în afara cadrului legal de către salariaţii serviciilor de informaţii privind viaţa particulară, onoarea sau reputaţia persoanelor cunoscute incidental în cadrul obţinerii datelor necesare siguranţei naţionale, faptă prev. de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991, cu aplic. art. 5 C. pen.;

- în baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. rap. la art. 19 din Legea nr. 255/2013 a fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii de furt prev. de art. 208 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi cu aplic. art. 5 C. pen.

Au fost menţinute dispoziţiile Sentinţei penale nr. 177 din 20 octombrie 1998 pronunţate de Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, cu privire la restituirea către partea civilă a celor 32 casete audio.

Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Militar Bucureşti a reţinut următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 25 din 24 februarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus declinarea competenţei soluţionării cererii de revizuire formulată de revizuentul A. în favoarea Tribunalului Militar Bucureşti, instanţă competentă potrivit dispoziţiilor art. 465 alin. (3) C. proc. pen., să soluţioneze revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că la data de 08 ianuarie 2013, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în unanimitate, a hotărât că în cauza Bucur şi Toma împotriva României au fost încălcate art. 10 - libertatea de exprimare şi art. 6 - dreptul la un proces echitabil din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce îl priveşte pe reclamantul A.

Urmare acestei soluţii, condamnatul A. a formulat în termen legal cerere de revizuire în temeiul disp. art. 397 alin. (2) şi art. 4081 alin. (3) C. proc. pen. 1968 - în vigoare la aceea dată, care prevedea competenţa exclusivă a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea cererii de revizuire, condamnatul A. a solicitat desfiinţarea hotărârilor de condamnare pronunţate de fostul Tribunal Militar Teritorial, Curtea Militară de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie, repunerea sa în situaţia anterioară şi, dacă este necesară administrarea de probe, să se dispună rejudecarea cauzei.

La termenul de judecată din data de 24 februarie 2014, instanţa supremă a constatat că prin intrarea în vigoare a noilor coduri la data de 01 februarie 2014, competenţa de soluţionare a cererii de revizuire conform art. 465 alin. (3) C. proc. pen. aparţine instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, în speţă Tribunalul Militar Bucureşti, dispunând în consecinţă declinarea competenţei de soluţionare în favoarea acestei instanţe.

Cauza a fost înregistrată la instanţa Tribunalului Militar Bucureşti.

Din oficiu, instanţa a dispus ataşarea dosarului de fond.

Constatându-se că o parte din actele dosarului de urmărire penală sunt clasificate cu caracter "strict secret", instanţa a dispus în temeiul art. 352 alin. (11) C. proc. pen. ca autorităţile emitente a documentelor clasificate să procedeze la declasificarea totală a acestora sau să permită accesul apărătorului revizuentului la acestea.

În consecinţă au fost emise adrese către Serviciul Român de Informaţii, Parchetul General şi Camera Deputaţilor pentru ca acestea să analizeze oportunitatea declasificării totale ori permiterea accesului apărătorului revizuentului la documentele clasificate.

Urmare a solicitării instanţei, o bună parte a documentelor clasificate cu caracter "strict secret" au fost declasificate, putând fi astfel studiate de părţi.

Cu privire la accesul apărătorului revizuentului la aceste documente, atât Parchetul General cât şi Serviciul Român de Informaţii au apreciat că pentru studiul acestor documente se impune deţinerea autorizaţiei de acces la informaţii clasificate.

Analizând actele şi lucrările efectuate în cauza de faţă, instanţa reţine următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 177 din 20 octombrie 1998 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, inculpatul cpt. rez. SRI A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt prev. de art. 208 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen., pedeapsă integral graţiată conform art. 1 şi 10 din Legea nr. 137/1997 şi la două pedepse de câte 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 19 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991, respectiv culegerea şi transmiterea de informaţii cu caracter secret, prin orice mijloace în afara cadrului legal şi divulgarea sau folosirea în afara cadrului legal de către salariaţii serviciului de informaţii, de informaţii privind viaţa particulară, onoarea sau reputaţia cunoscute incidental în cadrul obţinerii datelor necesare siguranţei naţionale.

În baza art. 33 lit a şi 34 lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, iar în temeiul art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi s-a stabilit termen de încercare conform art. 82 C. pen., pentru inculpat, pe o durată de 4 ani.

Conform art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 C. pen.

Prin aceeaşi sentinţă, potrivit art. 348 C. proc. pen. s-a dispus restituirea a 32 casete audio către partea civilă SRI.

În motivarea sentinţei Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, în urma analizării probelor administrate s-a reţinut următoarea situaţie de fapt.

Revizuentul A. a absolvit în anul 1980 Şcoala Militară de Ofiţeri activi ai Ministerului de Interne şi a fost încadrat la Departamentul Securităţii Statului - Direcţia a IV-a Contrainformaţii Militare. La această unitate militară, al cărui obiect de activitate inculpatul îl cunoştea din perioada anterioară trecerii sale în rezervă, acesta a lucrat în sectorul de supraveghere-înregistrare a comunicaţiilor, iniţial ocupându-se de emisiunile de transmisie prin mijloace mass-media. După adoptarea Legii nr. 51 din 29 iulie 1991 privind siguranţa naţională a României şi a Legii nr. 14 din 24 februarie 1992 privind organizarea şi funcţionarea SRL inculpatul a început să lucreze în cadrul unuia din birourile sectorului de supraveghere-înregistrare cu mijloacele tehnice ale unităţii. Inculpatul a fost iniţiat în legătură cu activităţile concrete ce urma să le desfăşoare şi a participat la un program de pregătire profesională, astfel că şi-a însuşit în detaliu metodologia de lucru stabilită prin ordine interne.

În cadrul sectorului de supraveghere-înregistrare, inculpatul a îndeplinit funcţia de ofiţer II. În această calitate desfăşura, la vectorii urmăriţi cu mijloace tehnice secrete, în baza mandatului emis în condiţiile Legii nr. 51/1991, un complex de activităţi având ca scop sesizarea, selectarea şi imprimarea pe bandă magnetică a datelor şi indiciilor privind ameninţări la adresa siguranţei naţionale.

Potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, situaţiile prevăzute în art. 13 din aceeaşi lege şi în care sunt limitativ enumerate cazurile ce constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale, acestea servesc drept temei legal pentru a solicita procurorului autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informaţii, între care şi interceptarea comunicaţiilor. Cererea de autorizare se formula în scris, iar actul de autorizare se emitea la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, de către procurori anume desemnaţi de procurorul general al României. Când se constată că cererea era justificată, procurorul emitea un mandat care, în ce priveşte interceptările comunicaţiilor, cuprindea, printre altele, şi durata de valabilitate care nu putea depăşi 6 luni şi care, în cazuri întemeiate, putea fi prelungit la cerere de către procurorul general, fără a depăşi, de fiecare dată 3 luni.

În ce priveşte procedura de solicitare şi obţinere a mandatului care autorizează activităţile prevăzute în art. 13 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, se parcurgeau mai multe etape de valorificare a datelor şi informaţiilor ce stăteau la baza temeiniciei şi oportunităţii efectuării acestora. După obţinerea mandatului, prin grija solicitantului, un exemplar se trimitea unităţii tehnice specializate care îl punea în executare, cu respectarea strictă a limitelor şi termenelor precizate. La unitatea tehnică specializată, interceptarea şi exploatarea convorbirilor telefonice, conform mandatului, se realiza la două compartimente distincte, cel de supraveghere şi interceptare şi cel de redare, selectare, prelucrare şi transmitere a informaţiilor către unitatea operativă beneficiară.

În perioada 1992 - mai 1998, inculpatul a lucrat în cadrul sectorului de supraveghere-înregistrare la vectorii urmăriţi cu mijloace secrete pe bază de mandat, într-unul din cele două colective alcătuite din câte cinci cadre militare fiecare, desfăşurându-şi activitatea în program tură, de regulă 12 ore de serviciu, cu 48 ore libere. Conform ordinelor interne ce stabileau metodologia de lucru, ofiţerul din centrala de supraveghere-înregistrare avea ca atribuţii generale predarea-primirea turei pe bază de proces-verbal, ocazie cu care verifica şi se preda aparatura, instalaţiile şi mijloacele din dotare, precum şi întregul fond de documente existente în centrală. De asemenea, se preda persoanelor din compartimentul de redare, pe bază de semnătură, casetele extrase din aparatură cu ocazia dezechipării şi se preluau casetele demagnetizate, care, după termenul de păstrare în compartimentul de redare, se reintroduceau în circuitul de lucru, fiind folosite la alte activităţi de acest fel. Pe timpul desfăşurării serviciului, lucrătorului din centrală îi era interzis, printre altele, să discute cu personalul neautorizat despre vectori şi activitatea acestora, ori să desfăşoare activităţi extraprofesionale care i-ar putea distrage atenţia şi l-ar influenţa negativ la executarea îndatoririlor.

În contextul prevederilor art. 10 din Legea nr. 51/1991, prin reglementări interne, s-a stabilit că înregistrările magnetice efectuate în cadrul acestor activităţi au caracter strict secret, păstrarea şi circulaţia casetelor audio făcându-se în conformitate cu regimul unor astfel de documente. În cadrul unităţii tehnice specializate, exploatarea conţinutului înregistrărilor convorbirilor telefonice se realizează de sectorul redare, iar reglementările interne care transpun principiile specifice de muncă a organelor de informaţii, relative la compartimentarea şi secretizarea activităţii, se interzice accesul lucrătorilor dintr-un compartiment în altul.

Casetele înregistrate se păstrau 10 zile în acest compartiment după care, dacă nu exista o solicitare de înregistrare a câmpului informaţional din partea unităţii beneficiare, se ştergeau printr-un procedeu electromagnetic şi se reintroduceau în circuit. Redarea înregistrărilor, în sinteză sau dialog, se făcea după selectarea din totalul interceptărilor realizate numai a acelor convorbiri care aparţineau persoanei pentru care s-a emis mandat de către procuror şi care aveau relevanţă din punct de vedere al siguranţei naţionale. Redarea şi exploatarea interceptărilor de orice fel apărute incidental în procesul înregistrării şi care nu se refereau la persoana pentru care s-a emis mandatul, era interzisă.

În activitatea de supraveghere-înregistrare desfăşurată în procesul folosirii mijloacelor tehnice secrete, se foloseau documente şi evidenţe, printre care - registrul de procese-verbale de predare primire, tabelul de vectori supravegheaţi, registrul de consemnare, registrul pentru evidenţă circulaţiei casetelor, caietul de notiţe. Potrivit metodologiei interne, compartimentul care primeşte, păstrează şi arhivează mandatele emise de procuror, pune la dispoziţia şefului sectorului ori şefilor de birou din cadrul acestuia, datele din mandatul care autorizează interceptarea, ei fiind cei care completează tabelul de vectori cu datele din mandat şi nota anexă, imediat după înfiinţarea posturilor şi instruirea subordonaţilor. Completarea tabelului cu vectori se făcea în creion, astfel că, după desfiinţarea postului la expirarea duratei de valabilitate a mandatului, datele se radiau, poziţia respectivă rămasă liberă fiind destinată altei lucrări.

Desfăşurându-şi activitatea în cadrul centralei de supraveghere-informare a unităţii specializate de transmisiuni, inculpatul cpt. (rez.) A. a susţinut în declaraţiile date atât la organul de urmărire penală cât şi în cursul cercetării judecătoreşti că, la începutul anului 1996, a observat că în tabelul de vectori nu erau completate integral rubricile privind numele real al persoanei ale cărei convorbiri erau interceptate şi, aflând din discuţiile avute cu unii colegi de serviciu, că pe benzile magnetice apăreau discuţii purtate de unele persoane publice sau ziarişti, a început în mod deliberat, să verifice şi, după identificare, să asculte unele posturi din centrală.

Acţionând contrar îndatoririlor ce îi reveneau, inculpatul a ascultat în mod repetat aceste posturi şi a recunoscut, la unele dintre acestea, că se purtau discuţii de către senatorul C., deputatul D., generalul de brigadă (rez.) E., ziaristul F. de la revista G. ziariştii H. şi I. de la ziarul "J.", deşi din datele existente în tabelul de vectori nu rezulta că măsurile de interceptare vizau aceste persoane, ci altele.

Aceste posturi nu permiteau ascultarea de la pupitrul de supraveghere ori prin conectare directă cu o cască la casetofonul de înregistrare, lucrătorul trebuind numai să supravegheze starea de funcţionare şi să execute celelalte îndatoriri relative la dezechipare şi predare.

În declaraţiile date, inculpatul a precizat că în aceste împrejurări a ascultat şi convorbiri purtate de alte personalităţi publice. Suspiciunile inculpatului au mai fost alimentate şi de împrejurarea că. în unele situaţii, datele care trebuiau completate în registrul de vectori de către şeful de sector sau de şefii de birou, se transmiteau telefonic lucrătorului din centrală de mr. K., ele fiind înregistrate în aceeaşi modalitate în cursul zilei respective ori în J. următoare celei punerii în funcţiune a postului. După ce a încercat să se afle dacă aceste convorbiri erau interceptate în baza unor mandate emise în condiţiile legii, inculpatul şi-a format falsa convingere că respectivele interceptări erau ordonate de directorul SRI şi se executau în afara cadrului legal.

Cu toate acestea, inculpatul a declarat că în ce-l priveşte, nu au existat cazuri în care să fi avut în funcţiune posturi care să nu figureze în registrul de vectori, iar perioadele în care ele au fost efectuate să nu corespundă perioadei de valabilitate menţionată în documentul respectiv.

Prin ianuarie - februarie 1996, inculpatul şi-a manifestat, într-o împrejurare, curiozitatea de a afla motivele pentru care faţă de o persoană a cărei convorbire o ascultase, se exercită măsuri secrete de interceptare a convorbirilor telefonice. Această situaţie, de natură să exceadă necesarului de date şi informaţii la care avea acces lucrătorul, l-a determinat pe col. L., şeful inculpatului, să-l cheme la el şi să-i explice că toate activităţile de interceptare sunt autorizate prin mandate eliberate de procuror, iar supravegherea comunicaţiilor vectorilor nu este determinată de convingerile politice ale acestora.

Pe fondul suspiciunilor create, coroborate şi cu apariţia în presă a unui număr mare de relatări în legătură cu fapte imputate unor cadre cu funcţii de conducere din SRI, inculpatul a ajuns la concluzia că în cadrul unităţii de transmisiuni se efectuau supravegheri şi interceptări telefonice fără a se respecta prevederile legale, ceea ce constituia o încălcare a Constituţiei României, a cărei respectare este prioritară în raport de orice ordin.

În acest context, inculpatul a luat hotărârea să facă publice convorbirile ce se interceptau la locul său de muncă şi care priveau personalităţi publice şi ziarişti. În acest scop, inculpatul l-a contactat pe M. - deputat de Suceava al Partidului N. şi membru al Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRL La întâlnirea ce a avut loc la ieşirea din sediul Camerei Deputaţilor, la începutul lunii martie 1996, inculpatul şi-a declinat calitatea de ofiţer SRI şi l-a informat pe deputat despre faptul că la locul său de muncă se execută interceptări nelegale ale comunicaţiilor telefonice ale unor persoane publice şi ziarişti. Deputatul M. i-a cerut inculpatului dovezi în susţinerea afirmaţiilor sale, ocazie cu care inculpatul l-a înştiinţat că dovezile sunt constituite din casete audio cu înregistrări care au caracter secret. Faţă de dubla sa calitate, M. i-a precizat inculpatului că numai având dovezile va putea întreprinde ceva oficial, astfel că au convenit asupra locului, datelor calendaristice şi modului în care se vor întâlni ulterior, pentru a intra în posesia casetelor. Astfel, în perioada martie - mai 1996, inculpatul a sustras de la locul său de muncă un număr de 11 casete audio conţinând înregistrări ordonate ale unor convorbiri de la posturile telefonice menţionate în tabelul cu vectori, despre care îşi formase convingerea că aparţin unora dintre persoanele la care se referise şi ale căror comunicaţii credea că erau interceptate fără mandat.

Sustragerea casetelor audio a fost favorizată, printre altele, de modul neriguros în care se făcea urmărirea lor cu ocazia predării-primirii turelor, precum şi de existenţa în cadrul compartimentului de supraveghere-înregistrare a unui stoc de casete audio utilizate pentru înregistrarea curentă şi care trebuia completat zilnic la cifra nominală pe calea reprimirii casetelor demagnetizate de la compartimentul redare. De asemenea, acoperirea acestor sustrageri a fost înlesnită de faptul că inculpatul îşi procurase anterior un număr de casete audio provenind de la unităţi ale fostului Departament al securităţii Statului, cu caracteristici de inscripţionare asemănătoare celor aflate în uz la locul său de muncă. În fine, inculpatul avea posibilitatea înlocuirii unora dintre casetele sustrase, cu altele luate fără drept din unitate, în perioada când lucrase exclusiv la supravegherea şi înregistrarea emisiunilor transmise prin mijloace mass-media.

Conform înţelegerii intervenite între cei doi, întâlnirile urmau să aibă loc în ziua de joi a fiecărei săptămâni la orele 12.00, în vecinătatea sediului Camerei Deputaţilor, ori în alte locuri asupra cărora s-a convenit telefonic, deputatul M. folosind cu prilejul convorbirilor telefonice pentru recunoaştere, parola "mecanicul auto".

După o săptămână de la prima întâlnire, inculpatul l-a contactat pe deputat şi l-a condus la domiciliul său, unde i-a înmânat 3 casete audio, cu precizarea că pe ele se află înregistrate convorbirile generalului de brigadă (rez.) E. şi ale senatorului C.

După câteva zile a avut loc a doua întâlnire şi, tot la locuinţa sa, inculpatul i-a predat deputatului M. alte 4 casete audio, între care se afla şi interceptarea convorbirilor lui D., iar cu ocazia celei de-a treia întâlniri care a avut loc la sfârşitul lui martie - începutul lui aprilie 1996, inculpatul i-a mai predat încă 3 casete audio.

Toate cele 10 casete audio au fost păstrate de deputatul M. la sediul Partidului "N.", unde au fost multiplicate, conţinutul lor şi modul de procurare fiind aduse la cunoştinţa conducerii acestui partid.

Întrucât deputatul M. fusese informat de inculpat că la locul său de muncă se efectuează interceptarea mai multor telefoane de la sediul redacţiei revistei "N.", pentru a verifica acest lucru şi a produce o dovadă în plus, s-a convenit ca în săptămâna de la 6 mai la 10 mai 1996 să efectueze o convorbire de la postul telefonic nr. y, aflat la redacţia sus-amintitei publicaţii, înregistrarea urmând să fie sustrasă de inculpat şi predată ulterior deputatului.

Întrucât în perioada respectivă inculpatul se afla în concediu de odihnă, acesta a luat legătura cu colegul său colonel O., pe care l-a rugat să-l lase să facă o tură într-una din zilele săptămânii 6 - 10 mai 1996, convenind ca după obţinerea aprobărilor necesare, inculpatul să efectueze serviciul la data de 9 mai 1996, sub pretextul că ar mai fi avut nevoie de o zi liberă după efectuarea concediului.

Conform înţelegerii, în ziua de 9 mai 1996 ora 16,20, deputatul M. a telefonat de la postul nr. y la Biroul electoral al deputatului P. şi, negăsindu-l, a apelat la locuinţa acestuia, unde a vorbit cu unul din copii.

Convorbirea a fost înregistrată de inculpat care a sustras caseta audio şi a predat-o personal la sediul Partidului "N.'', în ziua de 13 mai 1996.

Cu prilejul întâlnirilor, inculpatul şi deputatul M. au convenit asupra modului în care să facă publice "activităţile de interceptare nelegală" desfăşurată la SRI şi conţinutul casetelor audio, stabilind ca acestea să se realizeze în cadrul conferinţei extraordinare de presă a Partidului "N.", la data de 13 mai 1996, la care a participat şi inculpatul.

În cadrul conferinţei de presă, preşedintele partidului a adus la cunoştinţă ziariştilor că SRI interceptează nelegal convorbirile telefonice ale unor personalităţi politice - lideri de partid, convorbiri telefonice purtate de la redacţia revistei "G.", precum şi convorbirile telefonice ale generalului E., fiind redate şi frânturi de convorbiri care fuseseră înregistrate pe casete audio.

Inculpatul, prezent la conferinţă, a afirmat că el a fost acela care a prezentat casetele audio deputatului M. şi că aceste convorbiri au fost înregistrate la posturile pe care personal le supraveghează.

Până la data de 13 mai 1996, nici inculpatul şi nici deputatul M. nu au sesizat vreo autoritate publică sau organism parlamentar în legătură cu interceptarea nelegală a convorbirilor telefonice. Abia la data de 11 iunie 1996 şi numai ca urmare a demersurilor efectuate de preşedintele Camerei Deputaţilor, deputatul M. a predat la Secţia parchetelor militare cele 11 casete audio primite de la inculpat.

Cu ocazia verificărilor efectuate, s-a constatat că cele 11 casete audio fac parte din aceeaşi categorie cu cele folosite de Q. în activitatea de serviciu ce o desfăşoară.

Cu ocazia percheziţiei efectuate la data de 20 mai 1996 la domiciliul inculpatului, au fost găsite şi ridicate 21 casete audio prezentând caracteristici asemănătoare celor predate de inculpat deputatului M. şi care conţineau înregistrări muzicale, casete despre care inculpatul a declarat că le-a luat de la locul său de muncă. dintr-un stoc nefolosit, destinat casării.

Prin Decizia penală nr. 54 din 14 iunie 1999 pronunţată în Dosarul nr. x/1999, a fost respins ca nefondat apelul declarat de către inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 177 din 20 octombrie 1998 pronunţată de Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti.

Curtea Militară de Apel a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale tuturor infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului şi că prima instanţă în mod corect a reţinut vinovăţia inculpatului A., dispunând condamnarea acestuia.

Inculpatul a declarat recurs împotriva hotărârilor pronunţate, apreciind că faptelor reţinute în sarcina sa le lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunilor, respectiv intenţia şi, în consecinţă, a solicitat casarea hotărârilor de condamnare iar pe fond achitarea pentru toate faptele reţinute în sarcina sa, conform art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Prin Decizia nr. 2377 din 13 mai 2003 pronunţată în Dosarul nr. x/2002, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 54 din 14 iunie 1999.

La data de 08 ianuarie 2013, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secţia a III-a în Cauza Bucur şi Toma împotriva României, a hotărât în unanimitate că a fost încălcat dreptul revizuentului A. la un proces echitabil prev. de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dreptul la libertatea de exprimare prin atingerea dreptului de a comunica informaţii, prevăzut de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În esenţă, hotărârea instanţei de la Strasbourg apreciază că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil deoarece instanţele interne, în speţă Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, Curtea Militară de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu au examinat cauza sub toate aspectele, considerând lipsite de pertinenţă mijloacele de probă solicitate de revizuent, respectiv verificarea registrului parchetului în care se consemnau actele de autorizare a interceptării, refuzul de a se verifica dacă clasificarea "strict secret" era justificată în lumina datelor culese de către SRI şi, totodată, prin refuzul de a răspunde la întrebarea dacă interesul păstrării confidenţialităţii informaţiilor prevalează asupra interesului public de a lua cunoştinţă de presupusele interceptări fără drept.

Curtea Europeană de la Strasbourg a criticat hotărârile instanţelor naţionale pentru refuzul obstinent al acestora de a examina eventuala existenţă a unor circumstanţe care să constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale şi să justifice interceptarea convorbirilor în litigiu.

Încălcarea art. 10 din Convenţie a fost apreciată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului - prin condamnarea revizuentului întemeiată pe publicarea de către acesta a unor informaţii secrete şi pe însuşirea a 11 casete în vederea susţinerii afirmaţiilor sale - ca fiind o ingerinţă a unei autorităţi publice în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare.

Curtea a reţinut, în esenţă, că evaluarea mijloacelor de probă adunate de instanţele naţionale cade în sarcina acestora, misiunea încredinţată Curţii prin Convenţie fiind doar aceea de a verifica dacă procedura, în ansamblul său, inclusiv modalitatea de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil.

S-a menţionat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, înglobează, printre altele, dreptul părţilor în proces de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor şi implică, în special în sarcina instanţelor, obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor propuse de părţi, cu excepţia cazului în care se apreciază relevanţa acestora. În prezenta cauză, Curtea a observat că revizuentul a solicitat administrarea mai multor mijloace de probă pentru a demonstra că actele de autorizare fuseseră emise de procuror după interceptarea convorbirilor telefonice şi că, în orice caz, nu erau justificate de motive legate de siguranţa statului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că prin sentinţa din 14 martie 1997, Tribunalul Militar a reţinut că mijloacele de probă sus-menţionate erau lipsite de pertinenţă, în special în ceea ce priveşte documentaţia aferentă cererilor de autorizare, urmările interceptărilor telefonice şi depunerea la dosar a celor nouă plângeri penale, considerându-se că acestea nu erau utile cauzei. Referitor la registrul Parchetului în care se consemnau actele de autorizare a interceptării, tribunalul a constatat că cererile Serviciului Român de Informaţii şi actele de autorizare emise de Parchet aveau date certificate de autorităţile publice şi că autenticitatea acestora nu putea fi verificată decât prin intermediul unei proceduri de certificare a autenticităţii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că prin decizia din 7 iunie 1999, Curtea Militară de Apel a respins cererile de probe sus-menţionate, considerând că probele în cauză au fost deja administrate.

Curtea a reamintit că din perspectiva art. 10 din convenţie, instanţele române, refuzând să verifice dacă clasificarea "strict secret" părea justificată în lumina eventualelor date culese de Serviciul Român de Informaţii, precum şi să răspundă la întrebarea dacă interesul păstrării confidenţialităţii informaţiilor prevala asupra interesului public de a lua cunoştinţă de presupusele interceptări realizate fără drept. Instanţele interne nu s-au străduit să examineze cauza sub toate aspectele, limitându-se la a constata doar existenţa actelor de autorizare prevăzute de lege, lăsând fără răspuns un argument esenţial în apărarea revizuentului.

În consecinţă, Curtea a concluzionat că această cauză, care a condus la condamnarea penală a revizuentului, nu a fost soluţionată într-un mod echitabil, fiind încălcat art. 6 parag. 1 din Convenţie.

Cu privire la încălcarea art. 10 din Convenţie, s-a arătat că revizuentul a considerat condamnarea sa penală ca fiind o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare, argument ce nu a fost contestat de Guvern. Curtea a considerat că această măsură pronunţată împotriva revizuentului pe motiv că a făcut publice informaţii secrete şi şi-a însuşit unsprezece casete în vederea fundamentării susţinerilor sale se interpretează ca o "ingerinţă a unei autorităţi publice" în exercitarea dreptului revizuentului la libertatea de exprimare garantat prin art. 10 parag. 1 din Convenţie.

În acest sens, s-a apreciat că o asemenea ingerinţă încalcă art. 10 din Convenţie, cu excepţia cazului în care, fiind "prevăzută de lege", vizează unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la parag. 2 din art. 10 şi este "necesară într-o societate democratică" pentru îndeplinirea scopului sau scopurilor respective.

Analizând îndeplinirea acestor condiţii. Curtea s-a întemeiat pe jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia formularea "prevăzută de lege" impune nu numai ca măsura incriminată să aibă temei în dreptul intern, ci vizează totodată calitatea legii în cauză: aceasta trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în efectele ei [Rekvnyi împotriva Ungariei (MC), nr. 25390/94, pct. 34, CEDO 1999-111].

Considerând îndeplinită cerinţa referitoare la calitatea legii, a apreciat ca fiind îndeplinită condiţia previzibilităţii atunci când justiţiabilul are posibilitatea de a cunoaşte, începând cu textul prevederii relevante şi, după caz, prin intermediul interpretării ei de către instanţe, ce acte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală (Karademirci şi alţii împotriva Turciei, nr. 37096 din 97 şi 37101/97. pct. 40, CEDO 2005-1) şi a considerat legitim scopul invocat de revizuent.

În continuare, instanţa europeană a procedat la cercetarea necesităţii ingerinţei într-o societate democratică.

Din această perspectivă, curtea a observat, în primul rând, că Guvernul nu a prezentat niciun element care să demonstreze existenţa, la momentul faptelor, în legislaţia românească în general şi în cea referitoare la Serviciul Român de Informaţii în special, a unor prevederi privind divulgarea de către angajaţi a neregulilor comise la locul de muncă, nefiind prevăzută nicio procedură în materie pentru ca revizuentul să comunice preocupările sale doar superiorilor săi.

Afirmaţiile revizuentului, în sensul că acesta comunicase neregulile constatate colegilor săi şi şefului compartimentului de supraveghere-înregistrare, iar acesta din urmă, conform dispoziţiilor comandantului unităţii, l-a mustrat şi l-a sfătuit să renunţe la acuzaţii, nu au fost contestate de Guvern. În aceste condiţii, Curtea nu a considerat că eventualele plângeri interne depuse de revizuent ar fi condus la o anchetă şi la încetarea neregulilor denunţate.

Acest raţionament a fost confirmat şi de Rezoluţia nr. 1729 (2010) referitoare la protecţia persoanelor care denunţă nereguli a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care precizează că în cazul în care nu există căi interne pentru avertizare sau acestea nu funcţionează în mod corect, ba chiar nu ar fi rezonabil să existe aşteptări ca acestea să funcţioneze în mod corect, dată fiind natura problemei denunţate de avertizor, este indicată protecţia persoanei care foloseşte căi externe.

În ceea ce priveşte sesizarea comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, Curtea a observat că însuşi deputatul M. a considerat că dezvăluirea neregulilor respective în faţa comisiei respective, din care făcea parte, nu ar fi avut niciun efect, având în vedere legăturile dintre preşedintele comisiei şi directorul Serviciului Român de Informaţii. Dimpotrivă, deputatul menţionat a considerat că preşedintele comisiei ar fi întârziat ancheta pe care aceasta ar fi trebuit să o desfăşoare în privinţa directorului Serviciul Român de Informaţii.

Cu privire la aspectul anterior menţionat. Curtea a constatat deficienţele sistemului de control instituit de către stat în ceea ce priveşte Serviciul Român de Informaţii şi a considerat că atunci când un cetăţean informează un reprezentant al poporului cu privire la pretinse nereguli în cadrul unui organism al statului, respectivul reprezentant care, pe deasupra, era membru al comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activităţii organismului respectiv, trebuia să se sesizeze referitor la faptele respective şi nu să lase totul în seama acţiunii unei persoane private.

Prin urmare, Curtea a apreciat că sesizarea oficială a comisiei respective nu ar fi constituit un mijloc eficace pentru denunţarea neregulilor.

Remarcând că, între timp, România a adoptat Legea nr. 571/2004 prin care a instituit o legislaţie specifică pentru protecţia avertizorilor care ocupă o funcţie publică, Curtea a mai subliniat faptul că această măsură a survenit la mult timp în urma faptelor denunţate de revizuent şi nu îi este aplicabilă acestuia.

În consecinţă, în lumina celor de mai sus, Curtea a considerat că în circumstanţele specifice cauzei, divulgarea faptelor denunţate direct către opinia publică putea fi justificată.

În legătură cu interesul prezentat de informaţiile divulgate, Curtea a considerat că acestea prezentau, incontestabil, un interes public, interceptarea convorbirilor telefonice având o importanţă deosebită într-o societate care s-a confruntat în timpul regimului comunist cu o politică de supraveghere strictă de către serviciile secrete, lucru demonstrat de larga acoperire mediatică de care a beneficiat conferinţa de presă din 13 mai 1996, după cum o atesta documentele depuse la dosar atât de către revizuent, cât şi de către Guvern.

Pe de altă parte, în repetate rânduri, Curtea s-a arătat preocupată să se convingă de existenţa unor garanţii corespunzătoare şi suficiente împotriva abuzurilor în materie, întrucât un sistem de supraveghere secretă destinat apărării siguranţei naţionale implică riscul de a submina, ba chiar de a distruge democraţia, sub pretextul apărării ei (Klass şi alţii împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 49-50, şi Rotaru, pct. 59-60).

S-a arătat că deşi informaţiile divulgate de revizuent aveau legătură cu abuzurile comise de înalţi funcţionari şi cu fundamentele democratice ale statului, instanţele interne nu au ţinut seama de argumentul revizuentului, referitor la interesul public prezentat de informaţiile divulgate şi de impactul acestuia asupra exercitării libertăţii sale de exprimare, demers care ar fi fost compatibil cu normele Convenţiei (Wojtas-Kaleta împotriva Poloniei, nr. 20436/02, pct. 49,16 iulie 2009).

Cu referire la controversa legată de autenticitatea informaţiilor divulgate de către revizuent, Curtea europeană a menţionat că acesta a susţinut, în primul rând, că temeiul condamnării sale penale îl constituie existenţa unor acte de autorizare care, de fapt, au fost emise ulterior interceptării convorbirilor telefonice, cu scopul ascunderii încălcărilor pe care le-a făcut publice, în plus, acesta a mai susţinut că parchetul şi instanţele l-ar fi împiedicat să demonstreze acest lucru, respingându-i cererile de probe având ca obiect prezentarea documentelor relevante şi audierea persoanelor angajate de Serviciul Român de Informaţii care declaraseră public, imediat după conferinţa de presă, că Serviciul Român de Informaţii nu efectuase interceptările menţionate de revizuent în cadrul conferinţei de presă.

În al doilea rând, s-a arătat că revizuentul a subliniat faptul că din actele de autorizare depuse la dosar nu reiese că persoanele ale căror convorbiri erau interceptate (oameni politici, jurnalişti şi membri ai societăţii civile) ar fi desfăşurat activităţi reprezentând o ameninţare pentru siguranţa naţională, în actele respective nemenţionându-se niciun motiv concret în acest sens. De altfel, s-a observat că existenţa unei ameninţări reale pentru siguranţa naţională nu a fi fost examinată niciodată de către parchet sau instanţe, în pofida repetatelor cereri ale revizuentului în acest sens.

Curtea a constatat că, la rândul său, Guvernul a considerat că revizuentul a făcut publice informaţii false, că inexactitatea informaţiilor respective ar fi atestată de actele de autorizare a interceptării convorbirilor telefonice emise anterior începerii interceptărilor, acte depuse la dosarul penal intern de către Serviciul Român de Informaţii.

Curtea s-a referit la principiul stabilit în Rezoluţia Adunării Parlamentare nr. 1729 (2010), anterior menţionată, conform cu care "orice avertizor trebuie considerat ca acţionând cu bună-credinţă, cu condiţia să existe motive rezonabile pentru a crede că informaţia divulgată este adevărată, chiar dacă ulterior se dovedeşte contrariul, precum şi cu condiţia să nu existe obiective ilicite sau contrare eticii". Pe de altă parte, aceasta rezoluţie stabileşte că legislaţia relevantă ar trebui să asigure avertizorilor de bună-credinţă o protecţie fiabilă împotriva oricărei forme de represalii, printr-un mecanism de aplicare care ar permite să se verifice realitatea acţiunilor denunţate de către avertizor (pct. 6.2.4 din rezoluţie).

În prezenta cauză, Curtea a observat că mai multe elemente sprijineau afirmaţiile revizuentului potrivit cărora s-au efectuat interceptări telefonice fără drept în cadrul Serviciul Român de Informaţii, în sensul că revizuentul a constatat că toate rubricile din registrul compartimentului - în care se făceau înregistrări cu creionul - nu erau complete, că nu exista concordanţă între persoana indicată în registru ca fiind proprietar al postului telefonic şi titularul real, precum şi că fuseseră puşi sub ascultare un număr considerabil de jurnalişti, politicieni şi oameni de afaceri, mai ales după afacerile răsunătoare menţionate în presă. Toate aceste indicii au consolidat convingerea revizuentului în sensul inexistenţei unor circumstanţe care să constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale şi să justifice interceptarea convorbirilor telefonice ale persoanelor în cauză, precum şi convingerea acestuia cu privire la lipsa oricărui act de autorizare, în acest sens, emis de procuror.

Mai mult, Curtea a constatat şi faptul că revizuentul a contestat în faţa parchetului şi a instanţelor interne autenticitatea şi temeinicia actelor de autorizare a interceptării prezentate de Serviciul Român de Informaţii, iar Tribunalul Militar, prin încheierea din 14 martie 1997, a dispus ca Serviciul Român de Informaţii să depună la dosar actele de autorizare a punerii sub ascultare a posturilor telefonice vizate de casetele făcute publice de către reclamant în cadrul conferinţei de presă.

Cu toate acestea, Curtea s-a referit la împrejurarea că. în ceea ce priveşte documentaţia aferentă cererilor de autorizare, precum şi repercusiunile interceptărilor în plan penal, tribunalul a considerat că acestea nu erau utile cauzei. În plus, referitor la registrul parchetului în care se consemnează actele de autorizare a interceptării, tribunalul a constatat că cererile Serviciului Român de Informaţii şi actele de autorizare emise de parchet aveau date certificate de autorităţile publice, stabilind că autenticitatea acestora nu putea fi verificată decât prin intermediul unei proceduri de certificare a autenticităţii, pe care revizuentul a refuzat să o iniţieze.

S-a menţionat că în hotărârea din 20 octombrie 1998, confirmată de instanţele superioare. Tribunalul Militar s-a limitat să constate că interceptările convorbirilor telefonice fuseseră realizate în temeiul unor acte de autorizare emise de procurori şi depuse la dosar. Deşi se poate admite că autenticitatea cererilor şi a actelor de autorizare nu putea fi verificată decât prin intermediul unei proceduri de certificare a autenticităţii, pe care revizuentul nu a iniţiat-o, Curtea nu a inţeles de ce instanţele au refuzat să examineze temeinicia acestora, adică eventuala existenţă a unor circumstanţe care să constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale şi să justifice interceptarea convorbirilor în litigiu.

Curtea a reamintit că, atunci când exercită controlul său, nu se poate substitui instanţelor interne competente, ci doar verifică, din perspectiva art. 10 hotărârile pe care acestea le-au pronunţat în temeiul puterii lor de apreciere. În plus, echitatea procedurii şi garanţiile pe care le oferă sunt, de asemenea, elemente care trebuie luate în considerare atunci când se evaluează proporţionalitatea atingerii aduse libertăţii de exprimare, garantată de art. 10 din convenţie (Boldea împotriva României, nr. 19997/02, pct. 47, 15 februarie 2007).

În cauză, Curtea a constatat că instanţele au refuzat să verifice dacă respectiva clasificare "strict secret" părea justificată, având în vedere eventualele date culese de Serviciul Român de Informaţii şi să răspundă la întrebarea dacă interesul menţinerii confidenţialităţii informaţiilor prevala faţă de interesul public de a lua cunoştinţă de pretinsele interceptări fără drept, refuzând să examineze cauza sub toate aspectele, limitându-se la a constata doar existenţa actelor de autorizare impuse prin lege.

S-a apreciat că apărarea revizuentului implică două aspecte, pe de o parte inexistenţa actelor de autorizare şi, pe de altă parte, absenţa unor circumstanţe care să constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale şi să justifice pretinsa interceptare a convorbirilor telefonice ale unui mare număr de oameni politici, jurnalişti şi membri ai societăţii civile.

În plus, Curtea a precizat că Guvernul nu a prezentat documente relevante şi convingătoare pentru a justifica clasificarea "strict secret" a informaţiilor divulgate de reclamant, ci, din copii ale documentelor furnizate de reclamanţi cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice ale celui de-al doilea dintre aceştia, reiese că atât cererea Serviciului Român de Informaţii, cât şi actul de autorizare emis de procuror în privinţa sa nu conţineau nicio motivare.

Astfel, s-a considerat că revizuentul avea motive rezonabile să creadă că informaţiile divulgate erau adevărate, refuzul autorităţilor judiciare de a-i permite să facă dovada temeiniciei acestor afirmaţii neputând conduce la concluzia că informaţiile divulgate erau lipsite de orice temei faptic sau că erau afirmaţii formulate cu uşurinţă.

Verificând dacă divulgarea faptelor nelegale pretins comise în cadrul Serviciului Român de Informaţii era de natură să cauzeze "un prejudiciu considerabil" intereselor serviciului. Curtea a considerat că interesul general pentru divulgarea unor informaţii privind acţiuni nelegale în cadrul acestui serviciu este atât de important într-o societate democratică, încât depăşeşte interesul de a menţine încrederea publicului în această instituţie.

În plus, Curtea a apreciat că revizuentul era animat de intenţiile declarate de acesta şi că a acţionat cu bună-credinţă, însă a fost condamnat penal la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani cu suspendarea executării, sancţiune cu repercusiuni extrem de negative asupra carierei sale şi cu efect de descurajare asupra altor agenţi ai Serviciului Român de Informaţii, funcţionari publici şi angajaţi de a semnala fapte nelegale.

În concluzie, Curtea, după ce a reflectat asupra diferitelor interese aflate în joc, a stabilit că atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a revizuentului, în special a dreptului său de a comunica informaţii, nu era "necesară într-o societate democratică", fiind încălcat art. 10 din convenţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 465 C. proc. pen., text ce reglementează instituţia revizuirii în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărârile definitive în situaţia în care instanţa europeană a constatat în aceste cauze o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale, pot fi supuse revizuirii sub rezerva îndeplinirii a două condiţii cumulative:

În primul rând, este necesar ca vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării Convenţiei şi a protocoalelor adiţionale la aceasta să continue să se producă, iar în al doilea rând, repararea vătămărilor produse prin încălcarea Convenţiei şi a protocoalelor adiţionale să nu poată fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

În ceea ce priveşte prima condiţie, art. 6 parag. 1 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, care asigură dreptul părţilor de a prezenta cereri pe care le consideră importante în soluţionarea cauzei, iar instanţele au obligaţia de a examina solicitările, alegaţiile şi probele propuse de părţi.

În acest context, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului constată că reclamantul solicitase administrarea mai multor mijloace de probă pentru a demonstra că actele de autorizare fuseseră emise de procuror după interceptarea convorbirilor telefonice şi că, în orice caz, nu erau justificate de motive legate de siguranţa naţională.

În sentinţa de condamnare a Tribunalului Militar Teritorial se menţionează că aceste mijloace de probă erau lipsite de pertinenţă, iar în ceea ce priveşte documentaţia aferentă cererilor de autorizare, declaraţiile privind urmările interceptărilor telefonice şi cele nouă plângeri penale, acestea au fost considerate ca nefiind utile în soluţionarea cauzei.

Instanţa europeană a mai reţinut că în această cauză, prin refuzul verificării justificării "strict secret" a unor date culese de SRL instanţele naţionale nu au urmărit să examineze cauza sub toate aspectele, limitându-se doar la constatarea autorizării impusă de lege. Acest aspect intră în total dezacord cu apărarea revizuentului care afirma inexistenţa actelor de autorizare precum şi absenţa unor circumstanţe care să reprezinte ameninţări la adresa siguranţei naţionale şi care, prin ele însele, să impună interceptarea convorbirilor telefonice a unor persoane din sfera politicii sau a societăţii civile.

Mai mult decât atât, în considerentele hotărârii Curtea Europeană a Drepturilor Omului reproşează că: "Guvernul nu a prezentat în faţa Curţii documente relevante şi convingătoare pentru a justifica clasificarea strict secret a informaţiilor divulgate de reclamant; în fapt, acesta a refuzat să pună la dispoziţie întregul dosar penal intern, care include cererile Serviciului Român de Informaţii şi actele de autorizare emise de procuror".

La data soluţionării cererii de revizuire, la aproape doi ani de la data pronunţării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, sunt aplicabile în speţă dispoziţiile noului Cod de procedură penală, respectiv art. 352 alin. (11) şi (12).

Intitulat marginal "Publicitatea sentinţei de judecată, art. 352 alin. (11) C. proc. pen. precizează că în cazul în care informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului.

În alin. (12) al art. 352 C. proc. pen. se precizează că dacă autoritatea emitentă nu permite accesul la informaţiile clasificate apărătorului, acestea nu pot fi folosite pentru pronunţarea unei hotărâri în defavoarea inculpatului, respectiv de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.

Modificările legislative menţionate, care nu erau în vigoare la data pronunţării hotărârilor de condamnare, dar şi evoluţia jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului reflectată cu prisosinţă în hotărârile instanţelor naţionale, au determinat ca pe parcursul soluţionării cererii de revizuire, autorităţile emitente a documentelor clasificate "strict secret" din anexele dosarului de fond să procedeze în bună măsură la declasificarea acestora, făcându-le astfel accesibile apărării.

În consecinţă, deoarece instanţele naţionale nu s-au străduit să examineze cauza sub toate aspectele, au lăsat fără răspuns argumente esenţiale ale apărării, prin refuzul de a verifica justificarea clasificării "strict secret" şi prin refuzul de a răspunde dacă interesul păstrării confidenţialităţii informaţiilor prevalează asupra interesului public de a lua cunoştinţă de presupusele interceptări fără drept, toate acestea se circumscriu încălcării dreptului la un proces echitabil (art. 6 parag. 1 din Convenţie).

Aşa fiind, sub acest aspect, se constată îndeplinite respectarea condiţiilor de temeinicie prevăzute de norma art. 465 noul Cod de procedură penală, respectiv consecinţele grave ale încălcării unui drept prevăzut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului continuă să se producă şi în prezent, fiind reprezentate de existenţa unei condamnări chiar şi cu suspendare, în cadrul procedurilor judiciare ce nu au respectat garanţiile art. 6 Convenţie.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 10 din Convenţie (libertatea de exprimare), Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte importanţa dreptului la libertatea de exprimare în privinţa problemelor de interes general şi, de asemenea, subliniază dreptul funcţionarilor şi al altor angajaţi de a semnala condiţiile sau actele negative observate de aceştia la locul lor de muncă, de obligaţiile şi responsabilităţile angajaţilor faţă de angajatorii lor.

S-a apreciat că atingerea adusă dreptului la libera exprimare a revizuentului A., în special a dreptului său de a comunica informaţii, nu era necesară într-o societate democratică. Citită în această cheie, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului apreciază condamnarea revizuentului - întemeiată pe publicarea de către acesta a unor informaţii secrete şi însuşirea a 11 (unsprezece) casete în vederea susţinerii afirmaţiilor sale - ca fiind ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare.

Reiese, fără îndoială, că şi sub aspectul încălcării art. 10 din Convenţie, condamnarea penală a avut şi are în continuare repercusiuni negative asupra revizuentului, dar aşa cum se arată în motivarea instanţei europene, riscă de asemenea să aibă un efect de descurajare asupra altor funcţionari publici.

Se constată, aşadar, că şi sub acest aspect, consecinţele încălcării dreptului privind libertatea de exprimare continuă să se producă şi în prezent.

Aşa fiind, din perspectiva instanţei, învestită cu soluţionarea acestei cereri de revizuire, unicul remediu adaptabil înlăturării consecinţelor drepturilor încălcate şi care continuă să se producă, îl reprezintă în final admiterea cererii formulate de revizuent.

În soluţionarea cererii de revizuire, instanţa mai reţine că la data de 20 octombrie 1998, data pronunţării Sentinţei penale nr. 177/1998 de către Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, România era membră a Consiliului Europei şi era deja ţară semnatară a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 20 din Constituţia României, în vigoare la acea dată, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu tratatele internaţionale şi cu tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

În perioada 13 mai 1996 - dată la care avut loc conferinţa de presă în care revizuentul a prezentat înregistrările efectuate de Serviciul Român de Informaţii şi 13 mai 2002 - data la care s-a pronunţat hotărârea instanţei supreme de condamnare a revizuentului, atât legislaţia internă cât şi norme de drept internaţional configurau normativ atitudinea şi comportamentul profesional al revizuentului A., în speţă în vigoare fiind prevederile Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, Codul penal 1968, dar şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa relevantă, decurgând din aceasta.

Aşa fiind, actele materiale pe care instanţele naţionale le-au circumscris în elementele materiale ale infracţiunilor pentru care a fost condamnat revizuentul trebuie analizat în acest context legislativ.

Pe fondul cauzei, Tribunalul Militar Bucureşti a reţinut că revizuentul A. a făcut obiectul urmăririi penale şi apoi a condamnării penale pentru că în perioada ianuarie - mai 1996, în afara atribuţiilor de serviciu, a cules informaţii cu caracter secret şi pe care le-a transmis în afara cadrului legal respectiv prin prezentarea acestora la data de 13 mai 1996 într-o conferinţă de presă.

În îndeplinirea sarcinilor de serviciu din cadrul compartimentului de supraveghere-înregistrare a comunicaţiilor de la Unitatea de Transmisiuni din cadrul SRL revizuentul a apreciat că procesul de interceptare a convorbirilor telefonice nu era garantat în totalitate de elementele de legalitate necesare unei astfel de proceduri.

Neregulile pe care revizuentul le-a constatat, respectiv faptul că rubricile din registrul compartimentului se completau cu creion, aceste rubrici nu erau complete, uneori nu era specificat numele real al persoanei ascultate, faptul că nu se preciza adresa postului telefonic pus sub ascultare şi că nu exista întotdeauna o concordanţă între persoana indicată în registru şi titularul real al postului telefonic, au fost disfuncţii care l-au determinat să aprecieze că în cadrul acestui compartiment se desfăşurau activităţi nelegale.

Chiar în motivarea Sentinţei de condamnare (nr. 177/1998), instanţa de fond reţine că revizuentul A. a încercat să afle dacă convorbirile telefonice erau interceptate în baza unor mandate emise în condiţiile legii şi care erau motivele pentru care faţă de unele persoane publice se exercită măsuri secrete de interceptare a convorbirilor telefonice, în final acesta fiind convins că şeful sectorului ori alte persoane ierarhic superioare "erau implicate în realizarea unor interceptări nelegale (declaraţiile inculpatului de la dosar)".

Este fără îndoială că, urmare a unor constatări proprii în compartimentul în care-şi desfăşura activitatea, corelată cu relatări din presa vremii asupra activităţii unor cadre cu funcţii de conducere din serviciu, revizuentului i-a fost alimentată temerea că legalitatea este încălcată şi că în consecinţă respectarea Constituţiei prevalează în final oricărui ordin, instrucţiune şi regulament interior.

Edificator în determinarea interacţiunii factorului intelectiv şi a factorului volutiv în realizarea actului de conduită pe care l-a urmat revizuentul A., a reprezentat-o atitudinea dezinteresată a persoanelor interpelate, colegi sau şefi în compartiment, culminând cu propunerea unui membru al Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar al activităţii Serviciului Român de Informaţii de a prezenta publicului conţinutul înregistrărilor printr-o conferinţă de presă, mai degrabă decât de a sesiza Comisia parlamentară de anchetă, care în opinia acestuia ar fi avut doar un interes în temporizarea cercetărilor administrative. Revizuentului i s-a precizat că un demers în faţa sus-menţionatei comisii nu ar fi avut nicio finalitate pentru intrarea în legalitate a activităţilor din compartimentul în care acesta îşi desfăşura activitatea.

În aceste circumstanţe, convins fiind de justeţea demersului său, revizuentul procedează la sustragerea unui număr de 11 casete audio conţinând înregistrări ale unor convorbiri de la posturile telefonice convins fiind că acestea aparţin unor persoane interceptate fără mandat.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost prezentată, evidenţiază indubitabil atitudinea conştiinţei făptuitorului faţă de faptele comise şi urmările acesteia în sensul inexistenţei vinovăţiei ca trăsătură esenţială a infracţiunilor prev. de art. 19 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Legea 51/1991, respectiv a infracţiunii de culegere şi transmitere de informaţii cu caracter secret prin orice mijloace în afara cadrului legal şi a infracţiunii de divulgare sau folosire în afara cadrului legal de către salariaţii serviciilor de informaţii privind viaţa particulară, onoarea sau reputaţia persoanelor cunoscute incidental în cadrul obţinerii datelor necesare siguranţei naţionale.

Procedând la judecarea cererii de revizuire în baza actelor şi lucrărilor dosarului, prima instanţă a aplicat în cauză principiul legii penale mai favorabile, având în vedere că până la pronunţarea unei hotărâri definitive în cauză, faptele revizuentului sunt circumscrise incidenţei a două legi penale în speţă Codul penal 1969, şi respectiv dispoziţiile din noul C. pen. intrat în vigoare la data de 01 februarie 2014.

Pentru determinarea legii penale mai favorabile instanţa a comparat cele două legi prin prisma condiţiilor de incriminare a faptei, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare, precum şi de normele şi instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală.

A apreciat prima instanţă că din perspectiva existenţei anumitor cauze care înlătură caracterul penal al faptei, legea penală mai favorabilă este Codul penal 1969.

Art. 181 C. pen. 1969 intitulat marginal "faptă care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni" precizează că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă valorii protejate de lege şi prin conţinutul ei concret fiind lipsită în mod vădit de importanţă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Faţă de cele mai sus arătate, Tribunalul Militar Bucureşti, în rejudecarea cauzei, a apreciat că trebuie să achite pe inculpatul A. în baza art. 396 alin. (1) şi 5 rap. la art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen. pentru comiterea infracţiunii prev.de art. 19 alin. (1)din Legea nr. 51/1991 cu aplicarea art. 5 C. pen., precum şi prev.de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991 cu aplicarea art. 5 C. pen., respectiv faptele nu au fost săvârşite cu vinovăţia prevăzută de lege.

În ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de furt în formă continuată prev. de art. 208 alin. (1) C. pen. 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968, reţinută în sarcina inculpatului pentru că în perioada 1990 - martie 1996 a sustras în mod repetat în dauna Serviciului Român de Informaţii un număr de 32 casete, prima instanţă a reţinut următoarele:

Din ansamblul actelor şi lucrărilor dosarului ce au stat la baza condamnării pentru sustragerea repetată a casetelor, a rezultat că din totalul de 32 casete trecute fără drept în posesia inculpatului, 11 dintre acestea au făcut obiectul suportului magnetic al înregistrărilor convorbirilor telefonice interceptate în cadrul Serviciului Român de Informaţii.

Aceste 11 casete nu au fost sustrase în scopul însuşirii pe nedrept astfel cum se precizează în "verbum regens" al infracţiunii de furt din vechea reglementare a Codului penal 1968 ci, în scopul dovedirii de către inculpat a activităţilor de interceptare ilegală efectuate în compartimentul unităţii în care-şi desfăşura activitatea şi predate deputatului M. pentru a fi folosite în conferinţa de presă din data de 13 mai 1996.

Restul casetelor audio intrate în posesia inculpatului (22 casete) au fost folosite aşa cum se reţine în motivarea Hotărârii de condamnare nr. 177/1998 în interesul personal conţinând înregistrări muzicale, iar din acestea numai 17 casete audio "la momentul recuperării aveau caracteristici fizico-materiale ce atestau faptul că erau aproape noi şi se aflau în perfectă stare de funcţionare".

Prima instanţă a apreciat că, în cauză, pericolul social al însuşirii de către inculpat a 17 casete audio lipseşte, în circumstanţele în care valoarea prejudiciului cauzat era la data pronunţării hotărârii de condamnare (Sentinţa penală nr. 177 din 20 octombrie 1998) de 271.398,40 lei.

A mai apreciat prima instanţă că sancţionarea penală a inculpatului A. cu o pedeapsă, care chiar dacă a fost graţiată în condiţiile Legii nr. 137/1997, nu reprezintă prin ea însăşi un temei fiind în mod evident lipsită de semnificaţie juridico-penală.

Dând relevanţă dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 155/2013, în care se precizează că dacă se constată că în privinţa unei fapte comise anterior intrării în vigoare a actualului C. pen., sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 C. pen. 1969, ca lege penală mai favorabilă, respectiv lipsa pericolului social al infracţiunii, instanţa a dispus achitarea.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti.

Parchetul a cerut ca, în temeiul art. 421 alin. (2) C. proc. pen., instanţa să procedeze la desfiinţarea hotărârii instanţei de fond şi să pronunţe o nouă hotărâre legală şi temeinică, în sensul arătat prin motivele de apel, care vor fi redate în continuare.

Parchetul Militar susţine că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că încălcările Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, constatate prin Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 08 ianuarie 2013 în cauza Bucur şi Toma împotriva României, au avut consecinţe grave "a căror efecte continuă să se producă şi în prezent - contrar situaţiei de fapt rezultând din actele dosarului, ca urmare dispunând în mod nelegal admiterea cererii de revizuire şi desfiinţând hotărârea primei instanţe."

În acest sens, parchetul învederează susţinerea revizuentului că, în cazul său, încălcările dispoziţiilor art. 10 şi art. 6 din Convenţie au avut următoarele consecinţe grave, care continuă să producă efecte:

- trecerea sa abuzivă în rezervă, fără cercetare administrativă, ca urmare a începerii urmăririi penale;

- blocarea activităţii profesionale a revizuentului ca urmare a trecerii în rezervă;

- un statut dezonorant conferit de condamnarea sa penală, pentru un demers justificat din punct de vedere etic şi civic.

Mai arată parchetul că instanţa de fond a apreciat că desfăşurarea procesului penal cu încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a regulii egalităţii armelor, prevăzute de art. 6 din Convenţie, a condus la condamnarea revizuentului, acest aspect constituind consecinţa gravă a încălcării art. 6, care continuă să producă efecte. În privinţa încălcării dreptului la libertatea de exprimare, prev. de art. 10 din convenţie, instanţa a reţinut că hotărârea de condamnare penală a avut şi are repercusiuni negative asupra revizuentului, fără să arate, în mod concret, în ce constau aceste repercusiuni, care dintre ele continuă să producă efecte şi a interpretat în mod greşit situaţia de fapt din cauză, aşa cum rezultă din documentele dosarului.

Referitor la trecerea în rezervă, în apelul Parchetului Militar se reia sintetic situaţia de fapt, arătând că Secţia Parchetelor Militare s-a sesizat din oficiu în data de 14 mai 1996, în legătură cu prezentarea de către cpt. A. - ofiţer S.R.I., a unor informaţii cu caracter secret vizând înregistrarea ilegală a convorbirilor unor persoane publice, în cadrul unei conferinţe de presă a Partidului N.

Conform dosarului de urmărire penală, în data de 31 iulie 1996 a fost începută urmărirea penală faţă de învinuit cpt. A., din cadrul S.R.I., sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 19 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, iar în data de 05 august 2006 sub aspectul infracţiunii prev. de art. 224 rap. la art. 208 C. pen. 1968.

Trimiterea în judecată a revizuentului s-a făcut prin Rechizitoriul nr. x/P/1996 din data de 23 octombrie 1996 al Secţiei Parchetelor Militare.

Din adeverinţa din 04 octombrie 2013 emisă de R. Bucureşti la cererea revizuentului, rezultă că acesta a fost trecut în rezervă din cadrul Serviciului Român de Informaţii la data de 27 mai 1996, prin aplicarea prevederilor art. 85 alin. (1) lit. j) şi art. 2 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, conform cărora ofiţerii în activitate pot fi trecuţi în rezervă sau direct în retragere atunci când comit abateri grave de la prevederile regulamentelor militare sau de la alte dispoziţii legale, ipoteză în care trecerea în rezervă se face la propunerea Consiliului de judecată a unităţii.

Împotriva deciziei de trecere în rezervă, revizuentul avea posibilitatea de a formula o acţiune separată în justiţie şi după epuizarea căilor de atac interne (cerinţă prevăzută de art. 35 pct. 1 din Convenţie) să sesizeze Curtea în legătură cu acest aspect.

Ca atare, încetarea calităţii de militar activ a revizuentului a fost consecinţa unei sancţiuni disciplinare aplicate printr-un act administrativ anterior începerii urmăririi penale şi nu a dispoziţiei de începere a urmăririi penale sau a condamnării sale definitive. Prin urmare, din acest punct de vedere, nu există nicio legătură între încălcările drepturilor constatate prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului şi trecerea în rezervă a revizuentului cpt. rez. A.

De altfel, unul din capetele de cerere adresate Curţii, avea ca obiect repunerea sa în drepturi cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, având în vedere că în urma încălcării drepturilor sale şi-a pierdut locul de muncă şi drepturile salariale aferente.

Curtea însă a respins cererea, pe temeiul lipsei documentelor justificative, subliniind că nu este necesar să se acorde o despăgubire sub acest aspect.

În ceea ce priveşte statutul dezonorant care ar fi fost suportat de revizuent, ca urmare a încălcării drepturilor sale prin hotărârea de condamnare, acestea constituie în fapt, însăşi prejudiciul moral suferit de revizuent, potrivit art. 41 din Convenţie şi compensat de Curte cu suma de 20.000 euro (pct. 178 hotărâre).

În legătură cu încălcarea art. 6 din Convenţie. Curtea a indicat în mod concret faptul că instanţele trebuiau să admită cererea de probe a revizuentului şi să stabilească dacă emiterea autorizaţiilor de interceptare au fost justificate de existenţa unei ameninţări la adresa siguranţei naţionale (§109.110.131 din hotărâre), ele procedând în mod contrar interpretării pe care Curtea o dă art. 6. neconformându-se obligaţiei de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor propuse (§129 hotărâre). Paradoxal însă, în acelaşi timp, Curtea menţionează o excepţie de la această obligaţie - în situaţia în care instanţa apreciază relevanţa probelor (§129 hotărâre) şi reţine în mod expres că instanţele naţionale au respins motivat aceste cereri de probe, apreciind asupra relevanţei acestora (§129 - 130 din hotărâre), precum şi împrejurarea că revizuentul a refuzat să utilizeze o cale legală de verificare a autenticităţii autorizaţiilor şi documentelor aferente interceptărilor (§32 şi 109 din hotărâre).

În apelul Parchetului se critică aprecierea instanţei de fond, care a considerat că o consecinţă gravă a încălcării art. 6 o reprezintă chiar hotărârea de condamnare, care continuă să producă în continuare efecte. Astfel, se arată că Sentinţa penală nr. 177 din 20 octombrie 1998 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti a rămas definitivă la data de 13 mai 2002. Potrivit dispoziţiilor art. 86 C. pen. 1968, începând cu data de 13 mai 2006, revizuentul a fost reabilitat de drept, moment în care efectele juridice - de altfel formale, ale condamnării au încetat (art. 133 C. pen. 1968).

În legătură cu consecinţele grave ale art. 10 din Convenţie, în apelul Parchetului se arată că instanţa nu a menţionat în ce ar consta aceasta, limitându-se să facă referire doar la repercusiunile negative ale condamnării.

În fine, Parchetul arată că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la împrejurările de fapt invocate de revizuent în cererea şi memoriul său ulterior, drept consecinţe grave ale încălcării drepturilor sale (pag. 6), contrar art. 465 alin. (9) C. proc. pen., care menţionează că instanţa "examinează cererea" în baza actelor dosarului.

Curtea Militară de Apel a apreciat că apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti trebuie respins, pentru considerentele care urmează:

Art. 465 alin. (1) C. proc. pen. instituie două condiţii cumulative pentru revizuirea hotărârilor definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a constatat o încălcare a drepturilor omului: dacă vreuna din consecinţele grave ale încălcării convenţiei continuă să se producă; consecinţa nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 5318 din 30 septembrie 2008, s-a pronunţat în sensul că în măsura în care hotărârea a cărei revizuire se cere a rămas în vigoare, ea continuă să producă efectele şi consecinţele grave ale încălcării dreptului la care face referire decizia Curţii Europene, situaţie în care înlăturarea acestor consecinţe nu poate fi realizată decât prin revizuirea acestei hotărâri. Chiar dacă această hotărâre este pronunţată în materie civilă, ea trebuie avută în vedere, pentru că în sistemul de drept româno-germanic, sistem căruia îi aparţine şi dreptul român, dreptul civil este dreptul comun. La fel, şi procedura civilă guvernează şi alte ramuri de drept în partea ei generală şi atunci când nu există norme speciale de procedură.

Hotărârea de condamnare a revizuentului intimat în prezenta cauză a rămas în vigoare. Ea nu a fost desfiinţată în nicio altă procedură.

Apoi consecinţele condamnării sale sunt mult mai extinse, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea pronunţată cu privire la plângerea formulată de condamnatul A. împotriva statului român, a pus în evidenţă aceste consecinţe deosebit de grave. La parag. 119 din hotărâre, Curtea reţine că reclamantul a fost condamnat penal la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani cu suspendarea executării şi această sancţiune nu numai că a avut repercusiuni extrem de negative asupra carierei sale, dar riscă, de asemenea, să aibă un efect de descurajare asupra altor agenţi ai Serviciului Român de Informaţii şi să îi descurajeze să semnaleze fapte nelegale.

În plus, mai arată Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea Bucur şi Toma împotriva României (cererea din 08 ianuarie 2013), că, în plus, ţinând seama de ecoul pe care l-a avut cauza reclamantului în mass-media, sancţiunea putea avea un efect de descurajare, nu doar asupra agenţilor Serviciului Român de Informaţii, ci şi asupra altor funcţionari publici şi angajaţi. Aceste consecinţe cu caracter deosebit de grav ar continua să se producă în situaţia în care hotărârea supusă revizuirii ar rămâne în fiinţă. Or, aşa cum este consacrat în Constituţie la art. 1 alin. (2), România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile cetăţenilor şi dreptatea reprezintă valori supreme şi sunt garantate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut că instanţele interne, prin refuzul de a verifica dacă părea justificată clasificarea "strict secret" şi să răspundă la întrebarea dacă interesul păstrării confidenţialităţii informaţiilor asupra interesului public de a lua cunoştinţă de presupusele interceptări fără drept, nu s-au străduit să examineze cauza sub toate aspectele, limitându-se la a constata doar existenţa actelor de autorizare prevăzute de lege. Aceste elemente au fost apreciate de Curte ca fiind suficiente pentru a concluziona că în această cauză care a condus la condamnarea penală a reclamantului nu a fost soluţionată în mod echitabil. Nici în revizuire nu au fost prezentate toate documentele secretizate.

În considerarea celor de mai sus, Curtea Militară de Apel constată că şi sub acest aspect continuă să se producă consecinţele grave, constând în condamnarea unei persoane la o pedeapsă privativă de libertate, într-un proces care nu s-a desfăşurat în mod echitabil. Acest fapt creează un puternic sentiment de neîncredere în menirea, eficienţa şi credibilitatea justiţiei.

A mai reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului că reclamanţii nu au beneficiat de un grad suficient de protecţie împotriva arbitrariului conform art. 8 din Convenţie, în ceea ce priveşte păstrarea de către Serviciul Român de Informaţii a datelor culese în activitatea sa de interceptare a convorbirilor telefonice (parag. 165).

Curtea a admis că este în interesul general să se menţină încrederea cetăţenilor în respectarea principiului legalităţii de către serviciile de informaţii ale statului şi că, totodată, cetăţeanul are interesul ca neregulile imputate unei instituţii publice să conducă la o anchetă şi unele clarificări. Curtea a considerat că este atât de important într-o societate democratică încât depăşeşte interesul de a menţine încrederea publicului în această instituţie (parag. 115).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut că instanţele nu au verificat autenticitatea şi temeinicia actelor de autorizare a interceptărilor prezentate de Serviciul Român de Informaţii şi au refuzat să cerceteze eventuala existenţă a unor circumstanţe care să constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale şi să justifice interceptarea convorbirilor în litigiu.

Prin urmare, consecinţele grave ar continua să se producă dacă instanţa nu va permite prezentarea de către Serviciul Român de Informaţii, în cadrul procesual, a dovezilor necesare, lăsând să planeze asupra acestei instituţii bănuiala încălcării de libertate a legii, în scopuri şi prin mijloace contrare statului de drept şi democraţiei.

Apoi, în planul personal al revizuentului, instanţa de control constată că reabilitarea nu are valoarea constatării lipsei de vinovăţie penală a revizuentului. Parchetul afirmă că nu are legătură condamnarea penală cu trecerea în rezervă a inculpatului. Or, în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a constatat tocmai acest lucru că sancţiunea a avut repercusiuni negative asupra carierei sale, iar aceste consecinţe nu au încetat să producă efecte. Nici în apel nu au fost depuse documentele din care să rezulte motivul trecerii în rezervă şi din care să rezulte că nu există legătură de cauzalitate cu faptele pentru care a fost inculpat, judecat şi condamnat revizuentul A.

Reabilitarea produce efecte asupra pedepselor complementare care intră în acţiune, după stingerea pedepsei principale. În doctrină se arată că reabilitarea este un mijloc legal de înlăturare a pedepselor complementare sau a consecinţelor perpetui ce decurg dintr-o condamnare. Art. 169 alin. (1) C. pen. român prevede că reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare.

Rezultă neîndoios că reabilitarea nu înlătură condamnarea, nu înlătură vinovăţia penală, nu şterge caracterul infracţional al faptei dedusă judecăţii, nu acoperă încălcările drepturilor omului constatate prin Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului.

De altfel, în legiuirile din antichitate şi din evul mediu şi epoca premergătoare Revoluţiei franceze, reabilitarea a funcţionat ca modalitate a graţierii.

Or, în cazul revizuirii, nu o iertare de consecinţe pe viitor se cere, ci o constatare a nevinovăţiei persoanei, ca în acest caz, şi a netemeiniciei hotărârii, în general.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că au fost întrunite condiţiile cerute de art. 465 C. proc. pen. pentru revizuire, după cum urmează:

- există o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului;

- în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au constatat încălcări ale Convenţiei;

- există consecinţe grave care continuă să producă efecte şi care nu pot fi remediate decât pe calea revizuirii hotărârii pronunţate;

- revizuirea a fost cerută de persoana al cărui drept a fost încălcat;

- cererea a fost introdusă în termenul prevăzut de lege.

Curtea Militară de Apel a mai reţinut că prima instanţă a analizat şi arătat expres, în hotărârea pronunţată, îndeplinirea condiţiilor de revizuire cerute de art. 465 C. proc. pen.

Parchetul Militar a mai invocat un motiv de apel (pct. V, pag. 10 a apelului), potrivit căruia instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la împrejurările de fapt invocate de revizuent în cerere şi memoriul ulterior drept consecinţe grave ale încălcării drepturilor sale (pag. 6), contrar art. 465 alin. (9) C. proc. pen., care menţionează că instanţa "examinează cererea" în baza actelor dosarului, Verificând aceste aspecte, Curtea Militară de Apel a precizat că nu a identificat aceste aspecte. Cererea aflată la dosarul constituit la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu conţine niciun element care ar putea fi privit ca împrejurare de fapt invocată de revizuent, iar memoriul acestuia aflat la dosar, nu are decât patru pagini.

Apelul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti nu vizează rejudecarea cauzei şi soluţia pronunţată decât sub aspectele arătate mai sus.

Aşa fiind, apelul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti a fost respins ca nefondat, conf. art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., hotărârea atacată fiind menţinută.

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel.

Aşa cum reiese din motivarea scrisă, recursul a fost întemeiat pe disp. art. 475 alin. (12) C. proc. pen., invocându-se invocă nelegalitatea şi netemeinicia hotărârilor pentru următoarele motive:

- nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa în materia revizuirii în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului - art. 3859 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. anterior.

Se susţine că spre deosebire de vechile dispoziţii, dispoziţiile art. 465 C. proc. pen. fac vorbire de competenţa de soluţionare a cererii de revizuire referindu-se la instanţa în faţa căreia a rămas definitivă hotărârea a cărei revizuire se cere. Drept urmare, având în vedere că hotărârea a rămas definitivă prin respingerea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire trebuia judecată de această instanţă.

- motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege - art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. anterior.

În legătură cu procedura de soluţionare a cererii de revizuire. Parchetul arată că potrivit art. 465 C. proc. pen. are loc doar judecata în fond a acestei cereri, lipsind etapa admiterii în principiu, soluţiile ce pot fi pronunţate fiind prevăzute în mod expres de art. 465 C. proc. pen. în speţă, judecătorul fondului face o largă analiză a motivelor pentru care Curtea Europeană a admis că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 şi 10 din Convenţie, după care, în temeiul art. 465 alin. (11) lit. a) C. proc. pen. admite cererea de revizuire şi se pronunţă pe fondul cauzei, dispunând achitarea inculpatului A., făcând trimitere pentru temeiul achitării la dispoziţiile art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., respectiv, la dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 255/2013, fără ca soluţia de achitare să se regăsească printre soluţiile prevăzute de lege. Parchetul susţine că după desfiinţarea hotărârii de condamnare se impunea judecarea cererii prin prisma cazurilor prev. de art. 426 C. proc. pen. referitor la contestaţia în anulare, urmând a fi înlăturate, astfel, eventualele consecinţe ale încălcării vreunui drept.

- s-a produs o gravă eroare de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri de achitare - art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. anterior.

În acest sens, se arată că deşi în motivarea hotărârii se face referire succint şi fără o argumentaţie corespunzătoare la eventualitatea aplicării disp. art. 181 C. pen. anterior în privinţa infracţiunii de furt calificat, temeiul achitării este indicat ca fiind cel prevăzut de art. 396 alin. (1) şi (5) rap. la art. 19 din Legea nr. 255/2013.

În ce priveşte hotărârea instanţei de apel, se arată că prin respingerea căii de atac promovată de Parchet, fără a fi avute în vedere argumentele invocate ce au fost reiterate prin prezentul recurs, în special cele referitoare la competenţă, Curtea Militară de Apel Bucureşti a pronunţat o hotărâre criticabilă sub aceleaşi aspecte ca şi cea de fond pe care a înţeles să o menţină.

În consecinţă, se solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor şi rejudecarea cauzei de către instanţa competentă, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Ulterior, prin notele scrise depuse la dosar în data de 7 decembrie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia judiciară, Serviciul judiciar penal - Biroul de reprezentare a reformulat motivele de recurs.

În esenţă (aceste motive au fost susţinute şi cu ocazia dezbaterilor, aşa încât sunt redate în cuprinsul încheierii de amânare a pronunţării), Parchetul susţine că prevederile legale aplicabile sunt cele ale judecării recursului, astfel cum acesta era reglementat la data la care recursul iniţial a fost soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 13 mai 2002, considerând aplicabile argumentele pentru care a fost pronunţată Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

De asemenea, se arată că potrivit acelor dispoziţii, cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. anterior se lua în considerare totdeauna din oficiu, aşa încât, deşi în prezenta cauză Parchetul nu l-a invocat prin motivele de recurs iniţiale, poate fi invocat ulterior.

În ce priveşte motivele propriu-zise de recurs, se invocă disp. art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. anterior întrucât niciuna din consecinţele grave ale încălcării Convenţiei nu mai continuă să se producă, revizuentul fiind reabilitat de drept şi, chiar dacă se constată că se mai produc consecinţele grave ale încălcării Convenţiei, ele nu pot fi remediate prin revizuirea hotărârii pronunţate.

În acest sens, Parchetul arată că începând cu data de 13 mai 2006, revizuentul a fost reabilitat de drept, moment în care efectele juridice ale condamnării au încetat. Sub acest aspect, se invocă jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv: Decizia nr. 420/2009 a fostului Complet de 9 judecători, Decizia nr. 224/2012 şi nr. 3/2014 ale Completului de 5 Judecători, stabilindu-se că după intervenirea reabilitării de drept, consecinţele încălcării dreptului nu mai continuă să se producă nici în cazul condamnărilor pentru încălcarea art. 6, dar nici în cazul încălcărilor art. 10 din Convenţie.

Se mai arată că instanţa de apel nu face vreo referire la jurisprudenţa mai sus menţionată, dar invocă Decizia nr. 5318/340, septembrie 2008 a Secţiei civile şi de proprietate intelectuală a instanţei supreme, care se referă însă la o situaţie diferită, şi anume, la aceea în care consecinţele grave ale încălcării dreptului se produceau în continuare prin existenţa unei soluţii pronunţate într-o cale de atac a cărei reglementare era contrară convenţiei, respectiv recursul în anulare. În speţă însă, încălcarea art. 6 din Convenţie nu s-a produs prin casarea unei hotărâri definitive, ci prin refuzul administrării unor probe.

Se mai arată că argumentul Curţii de apel în sensul că .hotărârea de condamnare a rămas în vigoare" nu poate conduce la pronunţarea unei hotărâri de revizuire, căci în acest caz ar trebui revizuite toate hotărârile pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea unui drept protejat de Convenţie, ceea ce ar face inutile condiţiile prev. de art. 465 C. proc. pen.

De asemenea, nu poate fi reţinut nici argumentul că sancţiunea penală a avut repercusiuni extrem de negative asupra carierei revizuentului şi că riscă să aibă un efect de descurajare asupra altor agenţi ai Serviciului Român de Informaţii în legătură cu semnalarea unor fapte nelegale. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă fără dubiu că A. a fost trecut în rezervă la data de 27 mai 1996 prin aplicarea prevederilor art. 85 alin. (1) lit. j) şi art. 2 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare. Rezultă, astfel, că încetarea calităţii de militar activ a revizuentului a fost consecinţa unei sancţiuni disciplinare aplicată printr-un act administrativ, şi nu este urmarea declanşării procedurilor judiciare împotriva sa, aşa încât nu există nicio legătură între încălcările drepturilor constatate prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului şi trecerea în rezervă a revizuentului, care nici nu a exercitat căile de atac prevăzute de lege împotriva deciziei de trecere în rezervă.

Parchetul susţine că şi în situaţia în care se constată că se mai produc consecinţele grave ale încălcării Convenţiei, ele nu pot fi remediate prin revizuirea hotărârii pronunţate. Chiar acceptând că trecerea în rezervă are legătură cu condamnarea penală, o eventuală revizuire a acestei hotărâri nu are ca efect repunerea sa în situaţia anterioară, în sensul de a fi reîncadrat în SRI în primul rând, se arată că revizuirea trebuie să fie de natură să producă efecte concrete asupra situaţiei revizuentului şi nu un vag şi eventual efect de principiu şi, aşa cum s-a arătat, un astfel de efect nici nu este posibil de vreme ce revizuentul este reabilitat de drept. În ce priveşte efectul potenţial de descurajare pe care hotărârea de condamnare l-ar avea asupra altor funcţionari, se arată că România a adoptat Legea nr. 571/2004 prin care se asigură protecţia avertizorilor care ocupă o funcţie publică.

În final, se arată că în decizia instanţei de apel se reţine că potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului reclamanţii nu au beneficiat de un grad suficient de protecţie împotriva arbitrariului conform art. 8 din Convenţie, însă această constatare nu vizează pe revizuentul A., ci pe ceilalţi doi reclamanţi care s-au adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste motive, se solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi respingerea cererii de revizuire.

În subsidiar, se invocă cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. pe motiv că judecarea cererii de revizuire a avut loc fără administrarea de probe, deşi, aşa cum rezultă din hotărârea Curţii Europene, atât încălcarea art. 10 din Convenţie cât şi lipsa de echitate a procedurii, au fost cauzate de neadministrarea unor probe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constatând că instanţele interne nu au permis revizuentului să facă dovada inexistenţei actelor de autorizare prin depunerea la dosar a registrului parchetului în care se consemnează actele de autorizare a interceptării şi audierea persoanelor angajate în cadrul SRI care declaraseră public după Conferinţa de presă a reclamantului că SRI nu efectuează interceptările menţionate de reclamant în cadrul conferinţei de presă. De asemenea, revizuentul urmărea să dovedească inexistenţa circumstanţelor de natură să constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale şi să justifice pretinsa interceptare a convorbirilor telefonice.

În plus, Curtea a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie pentru că instanţele nu au efectuat o examinare efectivă a argumentelor, motivelor şi probelor propuse de reclamant (Tribunalul a respins cererile acestuia de a depune documentaţia aferentă cererilor de autorizare, înscrisurile din dosarele constituie în urma celor 9 plângeri penale formulate de persoanele ale căror convorbiri telefonice au fost interceptate, audierea directorului SRI şi ale succesorului acestuia în funcţie).

Se mai arată că, cu ocazia soluţionării cererii de revizuire, în faţa Tribunalului Militar, revizuentul a solicitat completarea probatoriului potrivit constatărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a încercat să formuleze o cerere de administrare de probe chiar înainte de a i se acorda cuvântul pe fond. Drept urmare, încălcarea dreptului la un proces echitabil trebuia să ducă, în cadrul revizuirii, la reluarea procedurii în condiţii de echitate, adică la administrarea probelor care au fost cerute de revizuent, Parchetul invocând în acest sens jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 367 din 23 iunie 2008.

În consecinţă, pentru acest motiv subsidiar, se solicită casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Militar.

Un alt motiv subsidiar, invocat în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., se referă la încălcarea autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la infracţiunea de furt, arătându-se că hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului se referă doar la infracţiunile cu privire la siguranţa naţională.

În plus, se menţine motivul iniţial de recurs invocat în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. referitor la greşita achitare a revizuentului pentru săvârşirea infracţiunii de furt. În acest sens, se arată că infracţiunea de furt nu era lipsită de importanţă şi nu justifica o soluţie de achitare bazată pe art. 181 C. pen. anterior, nefiind relevantă valoarea casetelor sustrase ci, mai ales, săvârşirea unei astfel de fapte de către un cadru militar.

Examinând cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

I. Legea procesual penală aplicabilă. Admisibilitatea recursului. Limitele învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Este fondată susţinerea Parchetului în sensul că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile procesual penale ce reglementau soluţionarea căilor de atac, astfel cum erau în vigoare la momentul soluţionării definitive a cauzei finalizată prin condamnarea numitului A., respectiv la data de 13 mai 2002.

În acest context, se impune a expune, sintetic, istoricul cauzei penale de faţă.

Prin Rechizitoriul nr. x/P/2006 din 24 octombrie 1996, întocmit de Parchetul General -Secţia Parchetelor Militare, inculpatul cpt. rez. A. din cadrul SRI a fost trimis în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de furt în paguba avutului public, prev. de art. 208 alin. (1) rap. la art. 224 C. pen. 1968 cu aplicarea art. 41 - 42 C. pen. 1968; culegere şi transmitere de informaţii cu caracter secret prin orice mijloace în afara cadrului legal, prev. de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 51/1991; divulgare sau folosire în afara cadrului legal de către salariaţii serviciilor de informaţii privind viaţa particulară, onoarea sau reputaţia persoanelor cunoscute incidental în cadrul obţinerii datelor necesare siguranţei naţionale, prev. de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României.

S-a reţinut, în fapt, că în perioada ianuarie - mai 1996, inculpatul A., care deţinea funcţia de ofiţer la Sectorul supraveghere - înregistrare în cadrul unei unităţi tehnice a SRI, a cules şi transmis informaţii cu caracter secret prin mijloace frauduloase, astfel divulgând şi folosind în afara cadrului legal date şi informaţii în legătură cu viaţa particulară a unor persoane (oameni politici, jurnalişti şi alte persoane publice), cunoscute incidental cu ocazia îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, precum şi sustragerea unui număr de 32 casete audio între anii 1990 - 1996 din care 11 casete au fost utilizate pentru săvârşirea activităţilor ilegale arătate.

Prin Sentinţa penală nr. 177 din 20 octombrie 1998 pronunţată în Dosarul nr. x/1996 al Tribunalului Militar Teritorial, s-a dispus condamnarea inculpatului pentru cele trei infracţiuni şi s-a aplicat o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, stabilindu-se termen de încercare de 4 ani. De asemenea, s-a dispus confiscarea şi restituirea către partea civilă S.R.I. a casetelor sustrase de către inculpat.

Împotriva hotărârii instanţei de fond inculpatul a declarat apel, iar prin Decizia nr. 54 din 14 iunie 1999, Curtea Militară de Apel a respins apelul ca nefondat.

Inculpatul a atacat cu recurs hotărârea instanţei de apel, solicitând casarea ambelor hotărâri şi achitarea sa pentru toate faptele ce au făcut obiectul acţiunii penale, susţinând că au fost comise fără intenţie, în scopul apărării Constituţiei, a intimităţii vieţii personale şi a necesităţii asigurării libertăţii de expresie a tuturor cetăţenilor. Prin Decizia nr. 2377 din 13 mai 2002 pronunţată în Dosarul nr. x/1999, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală a dispus respingerea recursului ca nefondat.

La data de 11 noiembrie 2002, numitul A. împreună cu alţi doi reclamanţi, au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu încălcarea unor drepturi cu ocazia activităţii de interceptare a convorbirilor vizate de ancheta din dosarul privindu-l pe A., precum şi referitor la încălcarea unor drepturi prevăzute de Convenţie prin condamnarea acestuia din urmă de către instanţele din România.

Astfel, A. a susţinut încălcarea dreptului la liberă exprimare prevăzut de art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, prin condamnarea sa, considerată de acesta o ingerinţă nepermisă a statului în dreptul său la liberă exprimare. De asemenea, acesta a afirmat şi încălcarea dreptului la un proces echitabil prev. de art. 6 din Convenţie, constând în respingerea de către instanţe a cererii sale de a se verifica autenticitatea şi temeinicia actelor de autorizare a interceptărilor emise de parchet, dar şi lipsa independenţei şi imparţialităţii instanţelor militare, precum şi durata procedurii şi modul de administrare a unor probe în timpul anchetei penale.

În acelaşi timp, A. a solicitat Curţii Europene a Drepturilor Omului repunerea sa în drepturi cu toate consecinţele, pe motiv că în urma încălcării drepturilor sale şi-a pierdut locul de muncă şi drepturile salariale aferente, iar în final a trebuit să se pensioneze din cauza unei boli cronice grave şi, totodată, a solicitat daune morale care să compenseze suferinţa provocată de încălcarea drepturilor sale şi a lipsei recunoaşterii şi reparaţiei publice a acestor încălcări.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat prin Hotărârea din 8 ianuarie 2013 în Cauza Bucur şi Toma împotriva României (Cererea nr. 40238/02), hotărând cu privire la cererea numitului A. că au fost încălcate art. 6 parag. 1 şi art. 10 din Convenţie.

La data de 06 ianuarie 2014, A. a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu o cerere de revizuire formulată în temeiul art. 4081 alin. (1) C. proc. pen. anterior.

Prin Sentinţa penală nr. 25 din 24 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -Completul de 5 judecători s-a dispus trimiterea cererii de revizuire la Tribunalul Militar Bucureşti, instanţă considerată a fi competentă în a o soluţiona, conform art. 465 C. proc. pen., în lumina considerentelor hotărârii din 8 ianuarie 2013 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi în raport de împrejurarea că hotărârea pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial a fost ulterior confirmată de instanţele superioare.

Faţă de cele expuse, se constată că, atât de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a cărei revizuire se cere, cât şi după formularea cererii de revizuire, au intervenit modificări ale legii procesual penale.

În ce priveşte dispoziţiile ce reglementează soluţionarea cererii de revizuire, sunt incidente prevederile art. 465 C. proc. pen., intrate în vigoare la 1 februarie 2014, în conformitate cu principiul imediatei aplicări a legii de procedură, principiu reafirmat prin art. 3 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală, în plus, se constată că în materia revizuirii nu există dispoziţii tranzitorii, prevăzute ca excepţie de la principiul mai sus menţionat.

La momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, cauza se afla în curs de soluţionare (cererea a fost formulată de 6 ianuarie 2014 iar, ulterior, prin Sentinţa penală nr. 25 din 24 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători s-a dispus trimiterea cererii de revizuire la Tribunalul Militar Bucureşti).

Conform art. 465 alin. (12) C. proc. pen. în vigoare: "hotărârea pronunţată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită"

1. Or, aşa cum s-a reţinut, hotărârea a cărei revizuire se cere a fost supusă căii de atac a apelului la Curtea Militară de Apel şi recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Este adevărat că, potrivit Codului de procedură penală în vigoare, calea de atac a recursului nu mai este reglementată, iar potrivit normelor de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are în atribuţii soluţionarea unei asemenea căi de atac.

Legea nr. 255/2013 de aplicare a noului Cod de procedură penală conţine însă dispoziţii tranzitorii referitoare la recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, prevăzând în art. 12 alin. (1) că acestea rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi referitoare la recurs.

În speţă, însă, la momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală nu ne aflam într-o atare situaţie, la acel moment cererea de revizuire nefiind încă soluţionată. Abia după pronunţarea deciziei prin care Tribunalul Militar Bucureşti a desfiinţat hotărârea de condamnare s-a redeschis procedura de soluţionare a căilor de atac cu privire la soluţia pronunţată asupra fondului cauzei.

Drept urmare, noile dispoziţii procesual penale sunt aplicabile numai în ceea ce priveşte procedura de soluţionare a cererii de revizuire - art. 465 C. proc. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014. După pronunţarea hotărârii de desfiinţare a hotărârii de condamnare, ultraactivează dispoziţiile Codului de procedură penală referitoare la exercitarea căilor de atac, în vigoare la momentul soluţionării iniţiale a cauzei pe fond - art. 3851 şi urm. C. proc. pen. anterior.

Dispoziţiile art. 465 alin. (12) C. proc. pen. se constituie, astfel, într-o excepţie de la regulile de competenţă (în special competenţă funcţională) prevăzute în partea generală, Titlul III - Capitolul 2 C. proc. pen. Specificul revizuirii în cazul hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a drepturilor Omului impune reguli speciale referitoare la sistemul căilor de atac având în vedere că, în atare situaţie, prin revizuire se urmăreşte repunerea părţilor în situaţia anterioară încălcării unui drept prevăzut de Convenţie. În mod firesc, şi hotărârea pronunţată în procedura revizuirii trebuie să urmeze aceleaşi etape ca şi în procesul desfăşurat anterior, în urma căruia a fost pronunţată hotărârea de condamnare a cărei revizuire se cere.

De altfel, problema de drept a fost dezlegată prin Hotărârea nr. 2/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Deşi a avut în vedere o situaţie specifică (cea în care recursul ca a doua cale ordinară de atac reglementată de legea veche a fost exercitat de către Parchet şi nu de către inculpat, cum a fost cazul în speţă), această decizie stabileşte la nivel de principiu, în materia căilor de atac exercitate în situaţia procedurii revizuirii în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, ultraactivitatea legii procesual penale aplicabilă la momentul soluţionării fondului cauzei şi a rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Astfel, fără a distinge după cum soluţia pronunţată iniţial sau după rejudecarea cauzei în procedura revizuirii a fost de achitare sau de condamnare, prin decizia de mai sus s-a stabilit că "în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 C. proc. pen., în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial.

În considerentele deciziei se arată că (nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 (...) care prevăd că "Rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ori de către instanţa competentă, dispusă după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, se desfăşoară conform legii noi", întrucât nu ne aflăm în prezenţa unei situaţii clasice de desfiinţare cu rejudecare şi care, practic, obligă instanţele să aplice legea nouă, ci dispoziţiile tranzitorii înserate în conţinutul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 (...) care arată că "Recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs").

În continuare, se reţine că (scopul legii penale prin reglementarea dată în conţinutul dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 (...) a fost acela de a acoperi şi astfel de situaţii, care au o reglementare mai specială şi care au menirea să răspundă exigentelor referitoare la executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. în sensul de a se lua măsuri suficiente pentru a se evita pe viitor repetarea încălcării drepturilor ori înlăturarea celor care continuă să îşi producă efectele.)

În fine, se arată că '"esenţa acestei proceduri (a revizuirii conform art. 465 C. proc. pen.) o reprezintă garanţia ce i se oferă acuzatului, în sensul că exigenţele referitoare la executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt respectate, iar acest lucru se va putea realiza doar prin repunerea părţii în situaţia în care se afla la data încălcării dreptului, indiferent că este vorba despre prima instanţă, instanţa de apel sau de recurs, cu menţiunea expresă că, pentru hotărârile rămase definitive potrivit legii vechi, competentă va fi instanţa de recurs aşa cum era aceasta stabilită sub imperiul legii vechi, iar compunerea completului va fi cea de la recurs, aşa cum era reglementată de legea anterioară.'"

La fel, în speţa de faţă, prin decizia pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti a fost desfiinţată hotărârea iniţială de condamnare şi, implicit, prin efectul legii, au fost desfiinţate atât hotărârea pronunţată în apel cât şi cea pronunţată în recurs, ultima în data de 13 februarie 2002, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Drept urmare, având în vedere disp. art. 465 alin. (12) C. proc. pen. precum şi Hotărârea nr. 2/2015 pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept, luând în considerare şi principiul egalităţii de tratament, neexistând niciun temei pentru a distinge după cum calea de atac a recursului este sau nu exercitată de către Parchet, Înalta Curte apreciază că recursul ce face obiectul cauzei de faţă este admisibil, fiind aplicabile dispoziţiile Codului de procedură penală în vigoare la 13 mai 2002 (varianta Codului astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 169 din 10 aprilie 2002, publicată în M. OF. nr. 261/18.04.2002), hotărârea pronunţată în cererea de revizuire fiind supusă atât apelului, cât şi recursului.

În concluzie, procedura de soluţionare a recursului este reglementată de aceste dispoziţii, ce vor fi avute în vedere de Înalta Curte în cele ce urmează.

În acest sens, se constată că potrivit art. 3859 C. proc. pen. şi următoarele, recursul era reglementat ca a doua cale ordinară de atac, a cărei devoluţiune era însă limitată la anumite cazuri de casare ce vizau preponderent aspecte de legalitate şi care trebuiau invocate în anumite condiţii.

Din acest punct de vedere se constată că, în mod riguros, reprezentantul parchetului a reformulat motivele de recurs în concordanţă cu aceste dispoziţii legale.

Este fondată susţinerea Parchetului în sensul că art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior (în forma aplicabilă în speţă) prevede că motivul de casare prev. art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. se ia în considerare întotdeauna din oficiu, aşa încât acest caz de casare putea fi formulat şi după împlinirea termenului de exercitare a căii de atac a recursului, astfel încât poate fi analizat de către instanţa de recurs.

Mai trebuie precizat că la soluţionarea prezentului recurs, Înalta Curte va avea în vedere doctrina şi jurisprudenţa constantă consolidată în aplicarea vechilor dispoziţii procesual penale în ce priveşte invocarea cazurilor de casare, încadrarea motivelor invocate în cazurile de casare prevăzute de lege şi limitele învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

II. Analiza cazurilor de casare

Prioritar, trebuie precizat faptul că Înalta Curte va avea în vedere motivele de recurs astfel cum au fost reformulate de către Parchet şi susţinute cu ocazia dezbaterilor. În acest sens, se constată că nu au mai fost susţinute motivele de recurs iniţiale referitoare la necompetenţa Tribunalului Militar Bucureşti (această chestiune fiind tranşată în cauză chiar de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Sentinţa nr. 25 din 24 februarie 2014 prin care cererea de revizuire a fost trimisă spre competentă soluţionare acestui tribunal) şi nici motivul referitor la neconcordanţa dintre considerente şi dispozitiv (care, în realitate, viza legalitatea procedurii urmate şi a soluţiei pronunţate cu privire la cererea de revizuire).

1. Greşita aplicare a legii prin admiterea cererii de revizuire - caz de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., pe motiv că:

- niciuna din consecinţele grave ale încălcării Convenţiei nu mai continuă să se producă, revizuentul fiind reabilitat de drept:

- chiar dacă se constată că se mai produc consecinţele grave ale încălcării Convenţiei, ele nu pot fi remediate prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. este supusă casării hotărârea contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii. Acest caz de casare vizează exclusiv aspecte de legalitate, fără să poată fi examinată situaţia de fapt sau aprecierea instanţei asupra mijloacelor de probă.

Din acest punct de vedere, se constată că motivele de recurs reformulate vizează aspecte de legalitate, deoarece Parchetul critică îndeplinirea condiţiilor de admitere a cererii de revizuire, astfel cum sunt prevăzute de dispoziţiile art. 465 alin. (1) C. proc. pen.

Critica este însă nefondată.

Nu poate fi acceptată susţinerea că argumentul instanţei de apel în sensul că "hotărârea de condamnare a rămas în vigoare" conduce la revizuirea tuturor hotărârilor pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea unui drept protejat de Convenţie, ceea ce ar face inutile condiţiile prev. de art. 465 C. proc. pen. Tocmai aceste condiţii se constituie într-un veritabil filtru de admitere a cererii de revizuire, pentru că, în caz contrar, pronunţarea de către Curtea Europeană a unei hotărâri de constatare a încălcării drepturilor prevăzute de Convenţia ar fi suficientă pentru admiterea revizuirii.

Într-adevăr, în cauză a intervenit reabilitarea de drept, termenul de reabilitare împlinindu-se, conform modului de calcul al termenelor substanţiale, la data de 12 mai 2006. Această împrejurare nu constituie însă un temei pentru a considera că încălcarea drepturilor prevăzute de Convenţie, astfel cum a fost constatată prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu continuă să se producă. Efectele reabilitării constau în încetarea decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare, însă, reabilitarea are ca şi situaţie premisă tocmai soluţia de condamnare, prin intermediul căreia s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat săvârşirea cu vinovăţie de către inculpat a unei fapte prevăzute de legea penală.

În acest sens, se constată că, în mod corect, Curtea Militară de Apel a reţinut că reabilitarea nu are valoarea constatării lipsei de vinovăţie penală a revizuentului şi că, în cazul revizuirii, nu o iertare de consecinţe pe viitor se cere, ci o constatare a nevinovăţiei persoanei şi a netemeiniciei hotărârii, în general, aşa încât consecinţele condamnării se sting doar formal prin reabilitare.

Hotărârea de condamnare este urmarea desfăşurării procesului penal, care ar trebui să aibă loc cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale, iar în cazul de faţă, prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a constatat încălcarea acestor dispoziţii, mai precis încălcarea dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la proces echitabil, prin aceea că instanţele interne au refuzat să verifice dacă părea justificată clasificarea "strict secret" în lumina eventualelor date culese de SRI, precum şi să răspundă la întrebarea dacă interesul păstrării confidenţialităţii informaţiilor prevala asupra interesului public de a lua cunoştinţă de presupusele interceptări fără drept, că instanţele interne nu s-au străduit să examineze cauza sub toate aspectele, limitându-se la a constata doar existenţa actelor de autorizare prevăzute de lege, deşi era vorba despre un argument esenţial în apărarea reclamantului, pe care instanţele l-au lăsat fără răspuns (parag. 131), elemente suficiente Curţii pentru a concluziona că această cauză care a condus la condamnarea penală a reclamantului nu a fost soluţionată într-un mod echitabil, fiind încălcat art. 6§ 1 din Convenţie (parag. 132). Curtea mai concluzionează că atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a reclamantului A., în special a dreptului său de a comunica informaţii, nu era "necesară într-o societate democratică", aşa încât a fost încălcat art. 10 din Convenţie (parag. 120).

În atare situaţie, este nu numai nefiresc, dar şi inechitabil, să i se opună condamnatului intervenirea reabilitării prin raportare la o hotărâre de condamnare a cărei justeţe este pusă sub semnul întrebării prin constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unor încălcări grave a Convenţiei, cu atât mai mult cu cât constatarea încălcării art. 10 din Convenţie vizează nu doar aspecte de procedură, ci are o strânsă legătură cu fapta comisă şi este relevantă pentru stabilirea vinovăţiei.

Astfel, referitor la actul de conduită al lui A., Curtea de la Strasbourg a reţinut că în circumstanţele specifice ale cauzei, divulgarea faptelor denunţate direct opiniei publice putea fi justificată (parag. 100), că informaţiile divulgate de reclamant vizau chestiuni foarte importante care aparţin dezbaterii politice într-o societate democratică, asupra cărora opinia publică are un interes legitim de a fi informată (parag. 103), că mai multe elemente sprijineau afirmaţiile reclamantului potrivit cărora s-au efectuat interceptări telefonice fără drept în cadrul SRI şi acesta avea motive rezonabile să creadă că informaţiile divulgate erau adevărate, motive pentru care Curtea conchide că A. era animat de intenţiile declarate şi că a acţionat cu bună-credinţă (parag.108, 113, 118).

În plus, reabilitarea este strâns legată de factorul timp, intervenind după trecerea unei anumite perioade prevăzute de lege, în cazul de faţă, la data împlinirii termenului de încercare, iar posibilitatea de promovare a cererii de revizuire depinde de soluţionarea cauzei de către Curtea Europeană, fără ca vreuna din durata acestor perioade să poată fi imputată condamnatului.

Suplimentar, trebuie avut în vedere că dispoziţiile art. 465 C. proc. pen. nu prevăd ca şi motiv de respingere a cererii de revizuire intervenirea reabilitării (la fel cum nici dispoziţiile art. 457 C. proc. pen. nu limitează formularea cererii de revizuire cel mai târziu până la împlinirea termenului de reabilitare).

Drept urmare, reabilitarea condamnatului este numai una din împrejurările ce trebuie evaluate de către instanţă la verificarea condiţiei prev. de art. 465 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la producerea în continuare a consecinţelor grave ale încălcării Convenţiei.

De altfel, chiar din jurisprudenţa invocată de către Parchet rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere intervenirea reabilitării de drept, însă, a luat în considerare şi alte aspecte, respectiv constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului în ce priveşte încălcarea Convenţiei, dar şi acordarea unei satisfacţii echitabile prin recunoaşterea încălcării şi acordarea unor sume de bani de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în cauza soluţionată prin Decizia penală nr. 420 din 18 mai 2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători, nu a fost avută în vedere doar împrejurarea intervenirii reabilitării, ci s-a analizat efectul concret pe care încălcările constatate de Curtea Europeană l-au produs asupra desfăşurării judecăţii şi s-a stabilit că, în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea drepturilor garantate de art. 5 parag. 1 şi art. 8 din Convenţie, însă hotărârea de condamnare a inculpaţilor s-a pronunţat în urma unei proceduri necontestată sub aspectul caracterului său echitabil, iar consecinţele condamnării au încetat prin efectul reabilitării de drept, cererea de revizuire este nefondată.

În cauza soluţionată prin Decizia penală nr. 224 din 5 noiembrie 2012 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea disp. art. 6 parag. 1 şi 3 din Convenţie în ceea ce priveşte echitatea procedurii, deoarece instanţa de recurs a schimbat încadrarea juridică a faptelor în timpul deliberării, încălcând astfel dreptul la apărare al acestuia. Înalta Curte a constatat intervenită reabilitarea de drept şi a apreciat că recunoaşterea încălcării drepturilor, precum şi suma acordată de către instanţa europeană pentru recuperarea prejudiciului suferit de către reclamant, se înscriu în accepţiunea noţiunii de "satisfacţie echitabilă", fiind suficientă pentru înlăturarea prejudiciului moral produs revizuentului.

În cauza soluţionată prin Decizia penală nr. 3 din 3 ianuarie 2014 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea disp. art. 6 parag. 1 şi 3 din Convenţie şi încălcarea dreptului prevăzut de art. 10 din Convenţie, deoarece mijloacele utilizate au fost disproporţionate în raport cu scopul urmărit, instanţele interne depăşind ceea ce constituie o restricţie necesară a libertăţii de exprimare a petentei, deoarece, cel puţin o parte din afirmaţiile reclamantei se înscriau în contextul unei dezbateri de ordin general. Şi în acest caz, Înalta Curte a reţinut că nu este îndeplinită condiţia legală şi obligatorie ce impune continuarea producerii consecinţelor grave ale încălcării Convenţiei şi după pronunţarea Curţii Europene, deoarece a intervenit reabilitarea de drept şi prejudiciul moral încercat de revizuentă ca urmare a hotărârii de condamnare a fost compensat nu doar prin constatarea de către Curtea Europeană a încălcării dreptului la liberă exprimare, ci şi material prin acordarea unei sume de bani pentru prejudiciul moral suferit, sumă care fusese deja achitată de statul român, considerându-se că a fost de natură să compenseze în integralitate încălcarea de către instanţele române a art. 10 din Convenţie. De asemenea, în această speţă, Înalta Curte a examinat şi un alt motiv invocat de revizuentă, referitor la utilizarea de către partea adversă a hotărârii penale de condamnare, ca probă în alte cauze.

În ce-l priveşte pe revizuentul A., Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcări grave prin raportare la art. 6 şi art. 10 din Convenţie, încălcări care vizează echitatea desfăşurării procesului penal, dreptul la apărare şi dreptul la liberă exprimare al acuzatului, precum şi probele pe baza cărora a fost dispusă condamnarea. Acestea constituie aspecte importante ce afectează justeţea procesului penal şi stabilirea adevărului, cu influenţă determinantă asupra soluţiei pronunţate (în acest sens, constatările Curţii din parag. 100, 103, 104, 108, 109, 111, 113, 111, 118).

În plus, atât desfăşurarea procesului penal, cât şi hotărârea de condamnare au suscitat în mod deosebit interesul opiniei publice, cazul fiind intens mediatizat, având în vedere calitatea inculpatului de ofiţer al Serviciului Român de Informaţii, dar şi modul în care a acţionat, respectiv prin divulgarea unor informaţii secrete dobândite în timpul serviciului, precum şi importanţa valorilor a cărei protejare a invocat-o, fiind vorba despre legalitatea interceptării convorbirilor telefonice, inculpatul A. dezvăluind în mass-media că Serviciul Român de Informaţii procedează, în lipsa unui mandat legal, la interceptarea convorbirilor telefonice a unor persoane cunoscute, fiind vorba despre politicieni şi oameni de afaceri.

Chiar în condiţiile în care Curtea Europeană a constatat existenţa acestor încălcări şi a oferit în compensaţie o sumă de bani revizuentului, Înalta Curte apreciază că prejudiciul moral cauzat prin pronunţarea hotărârii de condamnare, fără a-i da posibilitatea acuzatului să administreze probe în apărare şi fără ca instanţele să examineze toate apărările (art. 6 din Convenţie), şi prin încălcarea dreptului la liberă exprimare (art. 10 din Convenţie), este atât de însemnat, încât nici pronunţarea hotărârii de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi nici intervenirea reabilitării de drept nu au stopat consecinţele grave ale încălcărilor constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, impunându-se rejudecarea cauzei prin desfăşurarea în condiţii de echitate a procesului penal.

Referitor la efectele pronunţării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie reamintit, aşa cum se reţine şi în Decizia nr. 2/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, că analiza dispoziţiilor art. 465 C. proc. pen., referitoare la revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, relevă că această cale extraordinară de atac are o natură juridică tipică, aparte, determinată de fundamentul, obiectul, funcţionalitatea şi funcţia sa procesualii, care o deosebeşte de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanţă a propriei soluţii.

Esenţa acestei proceduri o reprezintă garanţia ce i se oferă acuzatului, în sensul că exigenţele referitoare la executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt respectate, iar acest lucru se va putea realiza doar prin repunerea părţii în situaţia în care se afla la data încălcării dreptului, indiferent că este vorba despre prima instanţă, instanţa de apel sau de recurs.

Deşi Curtea lasă la latitudinea statelor alegerea mijloacelor la care vor recurge pentru a pune capăt violării constatate şi pentru a îndepărta consecinţele acesteia, se poate afirma că statul pârât este obligat nu numai să se abţină de la a stânjeni în vreun fel exercitarea eficace a dreptului de sesizare a instanţei europene şi să furnizeze toate facilităţile pentru stabilirea faptelor, ci şi să coopereze mai departe pentru asigurarea eficacităţii soluţiei adoptate de instanţa europeană.

Fără a putea aprecia asupra temeiniciei soluţiei pronunţată în speţă asupra fondului cauzei în urma soluţionării cererii de revizuire (din cauza limitelor învestirii instanţei de recurs), Înalta Curte nu poate să omită faptul că însăşi soluţia de achitare pronunţată ca urmare a rejudecării cauzei după admiterea cererii de revizuire (în condiţiile în care Parchetul nu a atacat soluţia de achitare pentru lipsa vinovăţiei), vine să confirme persistenţa încălcării drepturilor prevăzute de Convenţie şi utilitatea revizuirii, ca mijloc procedural prin intermediul căruia s-a ajuns la pronunţarea unei soluţii contrare celei dispuse anterior prin încălcarea art. 6 şi art. 10 din Convenţie.

Altfel spus, după rejudecarea cauzei s-a ajuns la concluzia lipsei de vinovăţie a revizuentului A., ceea ce nu se putea obţine decât pe calea procedurii revizuirii.

Aceste aspecte justifică, deopotrivă, atât îndeplinirea condiţiei referitoare la continuarea producerii încălcării cât şi a celei privind posibilitatea remedierii acestor consecinţe grave prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Pe de altă parte, în ce priveşte consecinţele condamnării se constată, într-adevăr, că prin hotărârea de condamnare nu au fost stabilite decăderi sau interdicţii care să vizeze pierderea locului de muncă a revizuentului sau imposibilitatea desfăşurării activităţii de care s-a folosit la comiterea infracţiunilor pentru care a fost acuzat, iar trecerea în rezervă a acestuia s-a dispus pe cale administrativă, prin aplicarea unei sancţiuni disciplinare, anterior începerii urmăririi penale în cauza de faţă (urmărirea penală a început faţă de învinuitul cpt. A. în data de 31 iulie 1996, iar trecerea în rezervă a operat anterior, prin Ordinul Directorului SRI nr. D.P. 0619 din 27 mai 1996 - dosar de revizuire, Tribunalul Militar Bucureşti).

Se constată, însă, că această decizie administrativă a fost emisă la scurt timp după declanşarea cercetărilor în cauza penală de faţă, respectiv după data de 14 mai 1996, când Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie s-a sesizat din oficiu, sesizare ce a avut loc a doua zi după conferinţa extraordinară de presă în cadrul căreia A. a făcut dezvăluirile în mass-media şi după ce, la data de 20 mai 1996, a fost efectuată o percheziţie la domiciliul numitului A. şi acesta a fost audiat de procuror.

Mai mult, temeiul legal al trecerii în rezervă îl constituie disp. art. 85 alin. (1) lit. j) şi art. 2 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, dispoziţii care se referă la comiterea unor abateri grave de la prevederile regulamentelor militare sau de la alte dispoziţii legale, ipoteză în care trecerea în rezervă se face la propunerea Consiliului de judecată a unităţii. Decizia de trecere în rezervă nu a fost comunicată niciodată revizuentului, iar din adeverinţa din 4 octombrie 2013 emisă de R. Bucureşti la cererea acestuia, la fel ca şi din adresa din 31 mai 1996 emisă de SRI către Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, rezultă numai temeiul legal al măsurii, fără să se arate motivele concrete ce au determinat aplicarea sancţiunii disciplinare.

Având în vedere parcursul profesional al revizuentului, luând în considerare momentul şi împrejurările în care a fost emisă decizia administrativă de trecere în rezervă (înainte de începerea urmăririi penale, dar la scurt timp după ce, în data de 13 mai 1996 A. a făcut dezvăluirile în mass-media, după sesizarea din oficiu a organului de urmărire penală, după efectuarea percheziţiei şi după audierea lui A. de către procuror), rezultă cu claritate strânsa legătură între aplicarea sancţiunii disciplinare şi cauza penală de faţă, fiind vorba despre aceleaşi fapte care au făcut obiectul acuzaţiei penale. Faţă de cele reţinute, apare ca plauzibilă susţinerea revizuentului în sensul că datorită acestei strânse legături nu a atacat decizia administrativă de trecere în rezervă, considerând că existenţa anchetei penale, iar ulterior pronunţarea hotărârii de condamnare, nu-i ofereau nicio speranţă cu privire la desfiinţarea deciziei administrative de trecere în rezervă.

Reiese astfel că, deşi din punct de vedere formal, trecerea în rezervă nu este consecinţa procesului penal şi a hotărârii de condamnare, în realitate, această măsură (atât în ce priveşte luarea sa, cât şi ulterior, definitivarea), implicit, cariera militară a revizuentului, au fost în mod puternic influenţate de formularea acuzaţiilor penale şi, ulterior, de condamnare.

Este adevărat că unul din capetele de cerere adresate Curţii, avea ca obiect repunerea în drepturi cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, având în vedere că în urma încălcării drepturilor sale, A. şi-a pierdut locul de muncă şi drepturile salariale aferente, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea. Soluţia a avut în vedere însă faptul că "prejudiciul pretins nu a fost susţinut de documente justificative" (parag. 177) şi nu lipsa unei legături între condamnare şi consecinţele negative asupra carierei. Dimpotrivă, în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a constatat că sancţiunea penală a avut repercusiuni extrem de negative asupra carierei reclamantului A. (parag. 119).

Prin decizia atacată s-a reţinut în mod corect că nici cu ocazia soluţionării apelului nu au fost depuse documente care să ateste motivul trecerii în rezervă, şi din care să rezulte că nu există legătură de cauzalitate cu faptele pentru care a fost inculpat, judecat şi condamnat revizuentul A.

Este, de asemenea, adevărat că prin pronunţarea unei noi hotărâri în urma revizuirii nu se poate determina reîncadrarea numitului A. în funcţia şi pe postul deţinute anterior condamnării, însă, dată fiind calitatea acestuia de militar de carieră, având în vedere gravitatea încălcărilor constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului dar şi anvergura cazului penal, nu poate fi omisă o altă consecinţă firească a unei hotărârii de condamnare, şi anume supunerea numitului A. oprobiului public, dar şi crearea unui prejudiciu moral important constând în nemulţumirea, frustrarea acestuia de a nu fi judecat în mod echitabil, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri de condamnare prin atestarea vinovăţiei, pe care, potrivit hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, A. a încercat fără succes să o combată, prin solicitarea administrării unor probe ce au fost refuzate şi prin invocarea unor argumente neanalizate de instanţe.

Aşa cum reiese din motivele de revizuire, A. a urmărit repunerea sa în situaţia anterioară, solicitând rejudecarea cauzei şi înlăturarea condamnării în condiţiile în care, chiar prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului se constată producerea unui puternic prejudiciu moral pentru condamnat, nu doar prin încălcarea dreptului la apărare, ci şi prin încălcarea dreptului la liberă exprimare, în condiţiile în care A. era acuzat de dezvăluiri cu privire la o temă de interes public covârşitor pentru societatea românească. În acest sens, se constată că revizuentul a invocat crearea unui statut dezonorant, conferit de condamnarea sa penală pentru un demers justificat din punct de vedere etic şi civic, aspecte constatate şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (parag. 100, 103, 104, 113, 117, 118). Or, aşa cum s-a arătat, încălcările constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului vizează aspecte importante, ce afectează justeţea procesului penal şi stabilirea adevărului, cu influenţă determinantă asupra soluţiei pronunţate.

Rezultă, în acest fel, că revizuirea hotărârii este de natură să producă efecte concrete asupra situaţiei revizuentului.

Înalta Curte mai reţine şi faptul că despăgubirile stabilite prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului nu acoperă prejudiciul moral suferit de inculpat prin pronunţarea hotărârii de condamnare, având în vedere contextul factual şi calitatea de militar - ofiţer SRI a lui A., mediatizarea cazului şi interesul general pentru subiectul în discuţie, dar şi gravitatea încălcărilor stabilite prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, toate acestea justificând necesitatea reluării procesului penal în condiţii de echitate.

În ceea ce priveşte critica Parchetului cu privire la argumentul invocat de Curtea Militară de Apel în sensul că hotărârea de condamnare are şi un potenţial efect de descurajare asupra unor alţi funcţionari care ar dori să aducă la cunoştinţa opiniei publice fapte nelegale, Înalta Curte constată că acest argument a fost preluat de Curtea Militară de Apel chiar din Hotărârea Bucur şi Toma împotriva României, în care, sub aspectul încălcării art. 10 din Convenţie, se menţionează (parag. 119): "În cele din urmă, Curtea observă că reclamantul a fost condamnat penal la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani cu suspendarea executării. Această sancţiune nu numai că a avut repercusiuni extrem de negative asupra carierei sale, dar risca, de asemenea, să aibă un efect de descurajare asupra altor agenţi SRI şi să-i descurajeze să semnaleze fapte nelegale. În plus, ţinând seama de ecoul pe care l-a avut cauza reclamantului în mass-media, sancţiunea putea avea un efect de descurajare nu doar asupra agenţilor SRI, ci şi asupra altor funcţionari publici şi angajaţi (Guja, citată anterior, pct. 95; Heinisch, citată anterior, pct. 91)".

Deşi acesta nu este un argument dirimant pentru admiterea cererii de revizuire, nu poate fi ignorat, chiar în condiţiile în care după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a numitului A. a fost adoptată Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, căci adoptarea acestei legi trebuie luată în considerare dintr-o altă perspectivă, şi anume, aceea că un comportament de tipul celui pentru care numitul A. a fost condamnat, a fost ulterior legitimat de către Parlamentul României, fără ca A. să fi avut posibilitatea de a beneficia de o atare protecţie la momentul comiterii faptelor. Această împrejurare este de altfel, menţionată şi în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (parag. 99): "Curtea observă că între timp România a optat, prin adoptarea Legii nr. 571/2004, pentru o legislaţie specifică pentru protecţia avertizorilor care ocupă o funcţie publică. Asta nu schimbă faptul că modificarea legislativă respectivă, care trebuie salutată cu atât mai mult cu cât foarte puţine state s-au angajat în această direcţie (...), a survenit la mult timp în urma faptelor denunţate de reclamant şi nu era aplicabilă acestuia."

Este fondată susţinerea Parchetului în sensul că argumentul din decizia instanţei de apel referitor la constatarea Curţii Europene cu privire la lipsa unui grad suficient de protecţie împotriva arbitrariului conform art. 8 din Convenţie nu este pertinent, deoarece nu-l vizează pe A. (parag. 165), însă, această împrejurare nu influenţează legalitatea hotărârii atacate.

2. Judecarea cererii de revizuire fără administrarea de probe, motiv de recurs subsidiar - cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen.

Nu se poate susţine că rejudecarea cauzei după admiterea cererii de revizuire a avut loc fără administrarea de probe, întrucât, aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului, aşa cum se menţionează în decizia atacată şi aşa cum se indică chiar în motivele de recurs. Tribunalul Militar Bucureşti a dispus ataşarea dosarului de fond şi a volumelor de urmărire penală în care se regăseau documente clasificate (I, II şi IX). De asemenea, în temeiul art. 352 alin. (11) C. proc. pen., Tribunalul Militar Bucureşti a solicitat declasificarea de către Serviciul Român de Informaţii a acestor documente. S-a constatat că documentele din vol. I nu sunt clasificate şi au fost ataşate de către SRI celelalte documente, care au fost declasificate în parte. În acelaşi temei legal, instanţa a solicitat declasificarea documentelor de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Camera Deputaţilor, ca autorităţile emitente.

Nu în ultimul rând, se constată, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, că nici Parchetul nu a insistat în administrarea altor probe.

În concluzie, se constată că rejudecarea cauzei s-a realizat în urma administrării unor probe noi, aşa încât nu se poate susţine că a fost formală sau nelegală.

În cuprinsul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului au fost indicate punctual probele solicitate de către condamnatul A. care au fost refuzate de către instanţele care au dispus condamnarea, menţionându-se, de asemenea, că instanţele nu au efectuat o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor depuse de către reclamant.

Desigur, rejudecarea cauzei după admiterea cererii de revizuire trebuie să aibă în vedere constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului (în acest sens, Decizia nr. 367 din 23 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători, www.sty.ro, invocată de Parchet), însă, instanţa de rejudecare nu este obligată să administreze în totalitate probele la care Curtea face referire, putând aprecia asupra utilităţii dar şi asupra posibilităţii administrării respectivelor probe.

Aşa cum s-a arătat, în cauza de faţă instanţa de rejudecare a procedat la readministrarea unor mijloace de probă, împrejurarea că nu a procedat la administrarea tuturor probelor neconstituind o chestiune de nelegalitate ci de oportunitate, ţinând de aprecierea instanţei - ca şi atribut conferit de lege exclusiv pentru instanţa de fond şi instanţa de apel, fiind un aspect ce nu mai poate fi cenzurat cu ocazia soluţionării recursului.

Este adevărat că revizuentul a solicitat completarea probatoriului în faţa Tribunalului Militar Bucureşti prin referire la constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului, cererea sa nefiind admisă. Doar din această perspectivă, Înalta Curte poate efectua un examen de legalitate, prin raportare la încălcările constatate de Curtea Europeană şi necesitatea desfăşurării procesului penal în condiţii de echitate.

În urma acestei analize, luând în considerare soluţia de achitare pronunţată de către instanţele de rejudecare, nu se poate constata afectarea dreptului la apărare al inculpatului A., aşa încât, cererea Parchetului de casare a hotărârii şi trimitere a cauzei spre rejudecare la Tribunalul Militar Bucureşti, este nefondată.

3. Încălcarea autorităţii de lucru judecat - caz de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen.

Motivul de recurs se încadrează în cazul de casare mai sus menţionat, deoarece vizează legalitatea soluţiei, însă Înalta Curte apreciază nefondată şi această critică.

Posibilitatea părţii de a exercita revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului vine să confirme faptul că dreptul la un proces echitabil în faţa instanţei naţionale este garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie.

Acest drept trebuie să fie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante, iar unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (a se vedea Cauza Brumărescu contra României), securitatea raporturilor juridice presupunând respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-iX).

Principiul autorităţii de lucru judecat este însă limitat atunci când se constată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului încălcarea unui drept prevăzut de Convenţie şi impune instanţelor obligaţia de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea în momentul încălcării dreptului.

Deşi din considerentele hotărârii pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Bucur şi Toma împotriva României rezultă că analiza Curţii s-a axat în principal pe infracţiunile prevăzute de legea siguranţei naţionale, se constată însă că instanţa europeană face menţiune expresă cu privire la furtul casetelor analizând încălcarea art. 10 din Convenţie, din perspectiva susţinerilor reclamantului care a considerat condamnarea sa penală ca fiind o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare, argument ce nu a fost contestat de Guvern. Curtea a considerat că această măsură pronunţată împotriva reclamantului pe motiv că a făcut publice informaţii secrete şi şi-a însuşit unsprezece casete în vederea fundamentării susţinerilor sale se interpretează ca o "ingerinţă a unei autorităţi publice" în exercitarea, de către persoana în cauză, a dreptului său la libertatea de exprimare garantat prin art. 10 § 1 din convenţie (parag. 77).

În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a limitat în mod expres efectul constatării încălcărilor doar la condamnarea pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 51/1991, iar o atare concluzie nu poate fi dedusă luând în considerare şi strânsa legătură între, pe de o parte, infracţiunile de culegere şi transmitere de informaţii cu caracter secret în afara cadrului legal, respectiv de divulgare sau folosire în afara cadrului legal de informaţii privind viaţa particulară, onoarea sau reputaţia persoanelor cunoscute incidental în cadrul obţinerii datelor necesare siguranţei naţionale şi, pe de altă parte, infracţiunea de furt, între care există o relaţie mijloc-scop.

Pe cale de consecinţă, rejudecarea cauzei după admiterea cererii de revizuire s-a desfăşurat în mod corect în integralitate şi fără limitare la anumite infracţiuni, aşa încât nu există temeiuri pentru a considera că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

4. Greşita achitare a revizuentului pentru săvârşirea infracţiunii de furt - caz de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Acesta este motivul de recurs menţinut de Parchet din motivarea iniţială. Se observă că în primele motive de recurs, cazul de casare a fost invocat cu referire la greşita soluţie de achitare a revizuentului pentru infracţiunea de furt, fără a se indica în concret argumentele care susţin această critică, iar ulterior, după reformularea motivelor de recurs, Parchetul a criticat aprecierea instanţei cu privire la lipsa de importanţă a faptei, arătând că soluţia de achitare bazată pe disp. art. 181 din vechiul C. pen. este greşită, deoarece relevantă nu este doar valoarea bunurilor sustrase ci, mai ales, calitatea în care inculpatul a comis fapta, respectiv aceea de cadru militar.

Critica se încadrează doar formal în cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Acesta era singurul caz de casare care dădea posibilitatea instanţei de recurs să procedeze la o analiză în fapt a cauzei, însă, potrivit jurisprudenţei constante, cazul de casare mai sus menţionat vizează o eroare gravă de fapt în sensul că instanţa a reţinut o anumită împrejurare contrar a ceea ce rezultă din probe, sau dimpotrivă, nu a reţinut un element de fapt, deşi acesta a fost dovedit prin probele administrate.

Nu se încadrează în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. criticile care vizează greşita apreciere a probelor, rezultând că în speţă ceea ce Parchetul critică este tocmai modul în care Tribunalul Militar Bucureşti a evaluat criteriile prevăzute de art. 181 C. pen. anterior şi a dispus achitarea.

Toate consideraţiile referitoare la incidenţa cazului de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., exprimate în doctrină şi jurisprudenţă, au fost reafirmate prin Decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009 prin care s-a stabilit, într-adevăr, că şi soluţia de achitare dispusă în temeiul art. 181 C. pen. anterior poate fi cenzurată în temeiul cazului de casare mai sus menţionat, însă, o asemenea analiză trebuie subsumată condiţiilor generale de soluţionare a recursului. Mai precis, critica privind greşita achitare pe motiv că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni poate fi întemeiată numai pe veritabile erori de fapt, care trebuie să vizeze realitatea împrejurărilor reţinute de către instanţă, pe baza cărora sunt analizate criteriile prev. de art. 181 C. pen. anterior şi nu trebuie să vizeze aprecierea pe care instanţa o dă unor asemenea împrejurări, ce au fost reţinute în mod corect, în concordanţă cu materialul probator.

În speţă, se mai observă că soluţia de achitare pentru comiterea infracţiunii de furt nu a fost atacată de către Parchet în apel, ci numai pe calea recursului.

Cât priveşte temeiul achitării, se constată că este corect indicat ca fiind cel prevăzut de art. 396 alin. (1) şi (5) rap. la art. 19 din Legea nr. 255/2013, având în vedere, pe de o parte, principiul imediatei aplicări a normelor noi de procedură, dar şi dispoziţiile tranzitorii cu privire la temeiul achitării pentru lipsa pericolului social concret al faptei (temei inexistent în legea nouă), coroborat cu principiul aplicării legii penale mai favorabile, respectiv art. 5 C. pen. cu referire la norma tranzitorie prev. de art. 19 din Legea nr. 255/2013, potrivit căruia "Atunci când, în cursul procesului, se constată ca în privinţa unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 C. pen. din 1968, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanţa dispune achitarea, în condiţiile Codului de procedură penală."

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen. în vigoare, cheltuielile judiciare determinate de soluţionarea recursului declarat de Parchet rămân în sarcina statului, urmând ca onorariul parţial al avocatului din oficiu, în sumă de 65 lei, să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 65/A din data de 07 iulie 2015 a Curţii Militare de Apel Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. x/81/2015.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului formulat de Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel Bucureşti rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial al avocatului din oficiu, în sumă de 65 lei, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11 februarie 2016.

Procesat de GGC - NN