Scope of Cassation Review: Distinction Between Facts Not Provided for by Law and Failure to Meet Constitutive Elements in Tree Theft Cases

Decizia nr. 110/RC/2016

Asupra recursului în casaţie de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1143 din 07 mai 2015 pronunţată de Judecătoria Bistriţa, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A., trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de furt de arbori, prev. de art. 110 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 46/2008 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. anterior, întrucât nu există suficiente probe că inculpatul a comis infracţiunea.

În baza art. 25 alin. (1) C. proc. pen. a fost respinsă acţiunea civilă exercitată de partea civilă B., jud. Bistriţa-Năsăud.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistriţa.

Prin Decizia penală nr. 1458/A din data de 25 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistriţa împotriva Sentinţei penale nr. 1143 din 07 mai 2015 a Judecătoriei Bistriţa, care a fost desfiinţată cu privire la soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei şi, în consecinţă, a obligării inculpatului la plata cheltuielilor judiciare.

Pronunţând o nouă hotărâre, instanţa a condamnat inculpatul A. la pedeapsa de:

- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt de arbori prev. şi ped. de art. 110 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 46/2008 cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. anterior cu aplic. disp. art. 5 C. pen. în vigoare referitoare la legea penală mai favorabilă, constatându-se că legea penală mai favorabilă este C. pen. anterior.

În baza art. 37 lit. a) din C. pen. anterior rap. la art. 61 C. pen. anterior şi art. 5 C. pen. în vigoare, s-a dispus revocarea restului de pedeapsă de 511 de zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa totală de 4 ani de închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 419 din 02 aprilie 2010 a Judecătoriei Bistriţa definitivă prin Decizia penală nr. 91 din 05 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj şi s-a dispus contopirea acestui rest de pedeapsă cu pedeapsa aplicată de 2 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare cu executare în regim de detenţie.

S-a făcut aplic. art. 71 C. pen. anterior rap. la art. 64 alin. (1) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.

În baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, s-a dispus confiscarea contravalorii atelajului hipo folosit de către inculpat la comiterea infracţiunii în sumă de 1200 de lei.

A fost obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile în sumă de 741,67 de lei în favoarea părţii civile B.

Împotriva Deciziei penale nr. 1458/A din data de 25 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 10 decembrie 2015.

S-a constatat că, deşi Decizia penală nr. 1458/A din data de 25 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj nu i-a fost comunicată inculpatului la locul de detenţie, cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termenul de 30 de zile prevăzut de lege.

După îndeplinirea procedurilor prevăzute de art. 439 C. proc. pen. Curtea de Apel Cluj a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent, în conformitate cu dispoziţiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., a întocmit şi depus la dosar Raportul asupra cererii de recurs în casaţie ce formează obiectul Dosarului nr. x/190/2013, în vederea discutării admisibilităţii în principiu a acesteia.

Din examinarea cererii de recurs în casaţie a rezultat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) C. proc. pen. fiind menţionate: numele şi prenumele părţii care a exercitat recursul în casaţie, datele de identificare ale apărătorului ales, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestuia, precum şi semnătura apărătorului care a exercitat calea de atac.

Prin cererea de recurs în casaţie s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzuta de legea penală.

În motivarea cererii de recurs în casaţie, inculpatul A., prin apărătorul său, a criticat soluţia de condamnare pronunţată de Curtea de Apel Cluj care a luat în considerare fişa de calcul privind valoarea pagubelor produse nr. 40 din 12 aprilie 2012 încheiată la data de 03 mai 2012 de către Ocolul Silvic Dealu Negru, din care rezulta că valoarea prejudiciului produs de inculpat este de 741,67 lei, calculat prin înmulţirea cantităţii de 5.829 mc cu valoarea medie a unui mc masa lemnoasă, respectiv 71 lei şi prin aplicarea factorului "k".

Recurentul inculpat a susţinut că acest factor "k" este prevăzut de O.U.G. nr. 85/2006 privind stabilirea modalităţii de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora, respectiv valoarea despăgubirilor pentru pagubele prevăzute în actul normativ se stabileşte prin înmulţirea factorului "k" specificat în anexele 1 - 3, cu valoarea medie a unui mc de material lemnos pe picior, stabilită conform art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 96/1998 - art. 2 alin. (3) din O.U.G. 85/2006.

În acest sens, a arătat că limita valorică impusă de art. 110 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 46/2008 modificată prin Legea nr. 187/2012 se calculează fără luarea în considerare a factorului "k". Această infracţiune pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată - modificată prin Legea nr. 187/2012, are ca element material furtul de arbori doborâţi de fenomene naturale ori de arbori, puieţi sau lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini din păduri dacă valoarea materialului lemnos sustras este de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

În opinia recurentului inculpat, interpretând textele art. 110 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 46/2008 şi prevederile art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 85/2006, rezultă că, prin luarea în considerare a factorului "k" se are în vedere valoarea prejudiciului total cauzat de către inculpat prin acţiunile sale, şi nu valoarea strictă a materialului lemnos efectiv sustras. Or, este cert că prin modul redactării textului incriminator, legiuitorul a legat existenta infracţiunii prev. de art. 110 alin. (1) lit. a), de valoarea efectivă a materialului sustras şi nu de valoarea prejudiciului, care poate fi mai mare, spre deosebire de conţinutul art. 108 alin. (1) din Legea nr. 46/2008, care raportează existenta infracţiunii de taiere ilegală de arbori la valoarea prejudiciului şi nu la valoarea masei lemnoase efectiv tăiate.

Astfel, s-a arătat că, chiar dacă infracţiunea de tăiere ilegală de arbori nu poate fi considerată mai gravă decât infracţiunea de furt de arbori, textele legale care le incriminează, stabilesc condiţii diferenţiate de incriminare.

Având în vedere cele menţionate mai sus, recurentul inculpat a apreciat că se impune analizarea condiţiilor constitutive ale infracţiunii deduse judecăţii, prin raportarea strictă la valoarea masei lemnoase de 5,82 mc esenţă răşinoasă, calculat de către Ocolul Silvic Dealul Negrii la suma de 742 lei, având în vedere varianta rechizitoriului cu 5 arbori, deşi întregul probatoriu demonstrează indubitabil că, în realitate, inculpatul a sustras doar doi arbori, în valoare de 344 lei. La data comiterii faptei limita infracţională era de 425 lei, ceea ce face ca prin raportare la acel moment, fapta inculpatului să constituie infracţiune. Conform Legii nr. 4/2015, valoarea medie a unui mc de masă lemnoasă pe picior este în prezent de 115 lei, iar limita infracţională este de 575 de lei.

În acest sens, a fost invocată Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de admitere a recursului în interesul legii nr. 12/2008, respectiv modificarea, în sensul majorării preţului mediu al unui metru cub de masa lemn pe picior, intervenită ulterior comiterii faptei, conduce, în cazul infracţiunilor ce aduc atingere fondului forestier, la lipsa unuia din elementele constitutive ale infracţiunii, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. [art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. actual). Or, dacă se înlătură din formula de calcul al prejudiciului factorul "k", se constată că valoarea totală a masei lemnoase sustrase de către inculpat coboară sub limita minimă infracţională sus-menţionată de 575 lei, ceea ce atrage, în mod necesar, achitarea inculpatului, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În raport de aceste aspecte, recurentul inculpat a solicitat admiterea cererii de recurs în casaţie formulate şi achitarea sa, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării deciziei de condamnare formulată de inculpatul A., Înalta Curte a apreciat că se impune discutarea acesteia, în condiţii de contradictorialitate, de către instanţa care judecă recursul în casaţie, conform art. 441 C. proc. pen.

Prin Încheierea nr. 88/RC din 18 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/190/2013, în temeiul art. 440 C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1458/A din data de 25 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Examinând pe fond recursul în casaţie declarat de inculpatul A., prin prisma textelor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. o hotărâre este supusă casării în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

Atât în C. proc. pen. din 1936, cât şi în reglementarea românească ulterioară, până la actualul C. proc. pen., recursul a constituit o cale de atac ordinară, şi nu extraordinară, determinând verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate pentru o serie de motive expres prevăzute de lege.

Însă, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale de atac extraordinară, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, aşa cum se regăsea acesta în majoritatea legislaţiilor moderne occidentale, încă de la începutul secolului al XIX-lea, la modelul iniţial al recursului, aşa cum a fost conturat încă de la codificarea napoleoniană, de unde s-a extins în majoritatea legislaţiilor şi în concepţia juridică europeană.

Reglementarea recursului a pornit de la teza că în această cale de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii. El reprezintă un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are, în consecinţă, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea sentinţelor şi deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmăreşte îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Astfel fiind, motivele de recurs, potrivit noii reglementări, se limitează doar la cele prevăzute de art. 438 C. proc. pen. - nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea - în mod greşit - a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului; aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate, care nu sunt prevăzute de lege drept cazuri de declarare a căilor extraordinare de atac, pot fi invocate doar prin intermediul căilor ordinare de atac, acestea fiind, potrivit noii legi, apelul şi contestaţia.

Astfel, instanţa constată că în materia recursului în casaţie nu se mai prevede, distinct, cum era în vechea reglementare, că se poate declara această cale de atac când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.

Totodată, faţă de sistemul actual al căilor de atac, care prevede doar dublul grad de jurisdicţie, hotărârea rămânând definitivă în apel, ca ultima cale de atac prin care poate fi devoluat fondul cauzei, cazurile de recurs în casaţie nu mai sunt susceptibile de o interpretare extensivă. Argumentele ce se regăsesc şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie nu mai subzistă sub noua reglementare. Recursul nu mai este o cale ordinară de atac, caz în care s-ar fi justificat extinderea controlului judiciar cu privire la motive de nelegalitate echivalente cu cele prevăzute expres de lege.

Prin urmare, analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege, iar nu aspecte privind situaţia de fapt.

Instanţa apreciază că această limitare a recursului în casaţie doar la anumite probleme de drept, nu îngrădeşte accesul la justiţie prin încălcarea dreptului la un recurs efectiv (art. 13 Convenţie), atâta timp cât inculpaţilor li s-a oferit posibilitatea de a exercita o cale ordinară de atac efectivă (apelul) în cadrul căreia au putut invoca interpretarea posibil eronată a probelor de natură a stabili incorect situaţia de fapt sau dacă sunt sau nu întrunite elementele constitutive ale infracţiunii şi a existat posibilitatea de reparaţie a urmărilor pe care le-ar fi putut produce o condamnare posibil eronată. Instanţa europeană a subliniat că efectivitatea unei căi de atac nu depinde de certitudinea unei soluţii favorabile pentru reclamant, ceea ce interesează pe temeiul art. 13 este însăşi existenţa ei (Vilvarajah şi alţii c. Regatului Unit).

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. o hotărâre este supusă casării în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

În esenţă, acest caz de casare este o expresie a principiului legalităţii incriminării, prevăzut atât la nivel constituţional - art. 23 alin. (12), cât şi la nivel convenţional - art. 7 paragraful 1.

Tradiţional, în materie procesual penală, "prevederea faptei de legea penală" şi "întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii" au fost apreciate drept noţiuni distincte şi au fost tratate diferit. O faptă poate fi prevăzută de legea penală, dar în concret să-i lipsească un element constitutiv, în schimb, nu există o faptă care să nu fie prevăzută de legea penală, dar să întrunească elementele constitutive ale unei infracţiuni.

Deşi se poate susţine şi ideea că noţiunea de "prevedere în legea penală" se suprapune cu noţiunea de conţinut juridic al infracţiunii, instanţa consideră că şi conţinutul juridic al infracţiunii este mai larg decât cel constitutiv care se referă exclusiv la actul de conduită incriminat.

Prevederea faptei de legea penală presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul de incriminare). Prin urmare, orice infracţiune trebuie să fie prevăzută de legea penală ca atare, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală este şi infracţiune, fiindcă prevederea în lege este doar o trăsătură a acesteia.

Prin urmare, instanţa constată că legiuitorul nu a avut în vedere ca în cuprinsul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. să se verifice existenţa întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii, altfel ar fi prevăzut în mod expres un astfel de caz de casare, aşa cum a făcut-o în vechea reglementare, o astfel de analiză rămânând atributul exclusiv al instanţelor de fond. Or, dacă ar fi dorit ca prin intermediul acestui caz de casare să se analizeze şi întrunirea/neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii, ar fi folosit sintagma "fapta nu constituie infracţiune"'' şi nu "fapta nu e prevăzută de legea penală". Cum legea procesual penală este de strictă interpretare, nu se poate extrapola o prevedere legală la alte situaţii neprevăzute de aceasta.

De altfel, o analiză a existenţei elementelor constitutive ale infracţiunii, astfel după cum solicită inculpatul, implică o cercetare în fapt, o analiză a probelor, activitate specifică judecării cauzei în fond şi în căile ordinare de atac şi nu a aspectelor de drept, de legalitate, aşa cum este prevăzut a se proceda în cazul recursului în casaţie.

Critica referitoare la neîntrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni atinge starea de fapt, în drept ea vizează modul judicios în care latura de drept a cauzei a fost rezolvată prin corecta interpretare a legii şi mai ales prin evitarea oricăror încălcări a normelor de drept de natură a influenţa rezolvarea cauzei. Recursul în casaţie nu se poate transforma într-o cale de atac prin care se examinează cauza sub toate aspectele. Acesta îşi menţine caracteristica de jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv a legalităţii hotărârii anterior pronunţate.

Cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. are în vedere situaţia în care s-a săvârşit o faptă de către inculpat - persoana fizică sau persoană juridică - pe care prima instanţă sau instanţa de apel a considerat-o infracţiune, când în realitate, fapta nu se găseşte în niciuna din prevederile legii penale ca infracţiune, fiind corespondentul cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen. anterior.

Este situaţia faptelor care au un caracter civil, comercial, administrativ sau disciplinar, pe care legea penală nu le-a prevăzut ca infracţiuni, dar şi cazul faptei care fusese prevăzută ca infracţiune de legea penală, dar între timp a fost dezincriminată.

Fapta neprevăzută de legea penală şi fapta care nu constituie infracţiune sunt două noţiuni diferite, tratate distinct în C. pen. anterior [art. 10 lit. b) şi 10 lit. d) C. proc. pen.], implicând situaţii concrete diferite, astfel încât, în opinia Înaltei Curţi, nu se poate extinde înţelesul sintagmei "fapta nu e prevăzută de legea penală" şi la situaţia când fapta nu întruneşte elementele constitutive prevăzute de lege ale unei infracţiuni, punct de vedere conturat la nivelul jurisprudenţei Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ex. Încheierea nr. 131/RC din 25 iulie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală) şi reconfirmat în Şedinţa de secţie din 20 ianuarie 2015.

Prin urmare, faţă de considerentele teoretice mai sus prezentate, susţinerea inculpatului A. în sensul că se impune analizarea condiţiilor constitutive ale infracţiunii deduse judecaţii, prin raportarea strictă la valoarea masei lemnoase de 5,82 mc esenţă răşinoasă, calculat de către Ocolul Silvic Dealul Negrii la suma de 742 lei, având în vedere varianta rechizitoriului cu 5 arbori, deşi întregul probatoriu demonstrează indubitabil că, în realitate, el a sustras doar doi arbori, în valoare de 344 lei, chiar reală, nu poate forma obiectul analizei instanţei de recurs, în condiţiile în care nu putem vorbi în acest caz de o faptă neprevăzută de legea penală, ci de norme de procedură care ţin de administrarea de probatorii şi care reglementează modul de desfăşurare a procesului penal în căile ordinare de jurisdicţie. Totodată, o astfel de critică nu poate fi circumscrisă niciunui alt caz de casare prevăzut de lege.

Faţă de considerentele anterior expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1458/A din data de 25 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1458/A din data de 25 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 460 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 260 lei reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 aprilie 2016.

Procesat de GGC - GV