Abusive bank jurisdiction clause voided and territorial competence established at consumer's domicile in jurisdictional conflict

Decizia nr. 986/2015

Asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19 mai 2014 pe rolul Judecătoriei Bistriţa, secţia civilă, sub nr. x/190/2014, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta SC C. SA, solicitând instanţei să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a contractului de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum din 29 mai 2008, respectiv a clauzei stipulate la pct. 3.2. privind modificarea ratei dobânzii, să constate că modul de calcul al dobânzii nu respectă dispoziţiile O.U.G nr. 50/2010 şi să stabilească modul de calcul al dobânzii conform art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010. De asemenea, reclamanţii au solicitat să fie obligată pârâta la restituirea sumelor percepute peste formula de calcul Libor plus marja fixă de 7,7233 pp din iunie 2009 până la introducerea acţiunii şi în continuare până la restituirea efectivă, precum şi la întocmirea unui act adiţional la contract şi a unui nou grafic de rambursare în concordanţă cu. sentinţa ce se va pronunţa, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a acesteia, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanţii au arătat că prin contractul anterior menţionat au împrumutat de la banca pârâtă suma de 20.475 Chf rambursabilă în termen de 120 luni pentru refinanţarea unui alt credit şi că la încheierea convenţiei s-au situat pe o poziţie dezavantajată în raport cu aceasta, fapt pentru care au cerut modificarea clauzelor apreciate ca fiind abuzive şi inserate într-un contract de adeziune.

În drept, au invocat prevederile art. 969, ale art. 948 C. civ. de la 1864, Legea nr. 190/1999, Legea nr. 193/2000, prevederile art. 109, ale art. 113 pct. 3 şi ale art. 453 N.C.P.C.

Prin întâmpinarea depusă la 3 iulie 2014, pârâta, în temeiul clauzei atributive de competenţă stipulată la art. 13.5 din contract şi al dispoziţiilor art. 107, coroborat cu art. 126 alin. (1) N.C.P.C, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Bistriţa, susţinând că atât în baza prorogării convenţionale de competenţă, cât şi în considerarea normelor legale care reglementează competenţa teritorială de drept comun, competenţa teritorială în cauză revine instanţei competente material de la locul sediului său social.

Prin sentinţa civilă nr. 8050 din 20 octombrie 2014, secţia civilă, a Judecătoriei Bistriţa a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, dând eficienţă clauzei atributive de competenţă inserată de părţi la art. 13.5 din contract şi prevederilor art. 126 alin. (1) şi art. 107 alin. (1) N.C.P.C, reţinând că, în speţă competenţa teritorială de soluţionare a cauzei aparţine instanţei de la sediul pârâtei, astfel cum au convenit părţile în litigiu.

Urmare declinării, cauza a fost înregistrată la 24 noiembrie 2014 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/299/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 131/2015 din 08 ianuarie 2015, această instanţă a admis excepţia propriei necompetenţe teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Judecătoriei Bistriţa. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării incidentului procedural.

În argumentarea acestei soluţii, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a evocat jurisprudenţa Curţii europene şi, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 109 N.C.P.C., care reglementează pentru litigiile privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, competenţa teritorială alternativă a instanţei locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea instanţei iniţial învestite, în considerarea situării sediului sucursalei pârâtei în municipiul Bistriţa-Năsăud, locul unde a fost încheiat şi s-a şi executat în parte contractele în litigiu.

De asemenea, instanţa a avut în vedere prevederile art. 126 alin. (2) N.C.P.C, poziţia de inferioritate creată reclamanţilor prin prorogarea de competenţă şi prejudiciul produs acestora prin deplasarea la o instanţă la 450 km de domiciliul lor.

Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 135 N.C.P.C., va pronunţa regulatorul de competenţă în favoarea Judecătoriei Bistriţa, pentru următoarele considerente:

Reclamanţii, prin cererea introductivă, au învestit Judecătoria Bistriţa cu o acţiune în constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute parţiale a unui contract de credit bancar, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre profesionişti si consumatori.

Prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei iniţial învestite, pârâta SC C. SA a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Bistriţa în temeiul clauzei atributive de competenţă stipulată la art. 13.5 din contractul de împrumut, coroborată cu art. 107 N.C.P.C, solicitând declinarea competenţei teritoriale în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, în a cărei rază teritorială se află sediul său.

Prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C nr. 137/08, privind pe VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva Ferenc Schneider s-a reţinut că, potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Astfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea a subliniat că situaţia de inegalitate existentă între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract, asigurată de instanţa naţională, care trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al directivei.

În ceea ce priveşte o clauză nenegociată, inserată într-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist, care conferă o competenţă exclusivă instanţei în raza căreia era situat sediul profesionistului, Curtea a statuat, la pct. 24 din Hotărârea Oceano Grupo Editorial şi Salvat Editores, că trebuie considerată abuzivă în sensul art. 3 din directivă în cazul în care, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În speţă, cum în contractul ce face obiectul litigiului a fost inserată o clauză atributivă de competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la sediul băncii, care în cauză are calitatea de pârâtă, iar reclamanţii prin concluziile avocatului ales s-au opus admiterii excepţiei necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Bistriţa, iniţial învestită cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că în mod corect Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a avut în vedere dezechilibrul dintre poziţiile partenerilor contractuali şi prejudiciul care se creează reclamaţilor-consumatori prin prorogarea convenţională de competenţă în favoarea instanţei de la sediul băncii, situată la 450 km distanţă faţă de domiciliul acestora, limitându-le grav accesul la justiţie, reţinând din perspectiva jurisprudentei Curţii Europene de Justiţie că instanţa naţională trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzei atributive de competenţă.

În consecinţă, referitor la competenţa teritorială, Înalta Curte reţine că clauza atributivă de competenţă inserată la art. 13.5 din convenţia de credit intră în categoria celor având ca efect obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la pct. 1 lit. q) din anexa la Directiva nr. 93/13/CEE, drept pentru care, în considerarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, apreciază că aceasta nu poate produce efecte.

Totodată, Înalta Curte reţine incidenţa în speţă a art. 126 alin. (2) N.C.P.C, potrivit căruia în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire, orice convenţie contrară fiind considerată nescrisă.

Astfel, având în vedere că dreptul la despăgubire se naşte doar subsecvent constatării caracterului abuziv şi anulării clauzelor, rezultă că inserarea clauzei atributive de competenţă în contractul de credit chiar la momentul încheierii acestuia, lipseşte de eficienţă respectiva clauză.

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C., pentru cererile privind constatarea nulităţii absolute sau anularea contractelor încheiate cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, cum este cazul în speţă, legiuitorul a prevăzut o competenţă alternativă în favoarea instanţelor de la domiciliul consumatorului.

În speţă, reclamanţii A. şi B. au calitatea de consumatori în raport cu pârâta profesionist, ceea ce, în raport de natura şi obiectul acţiunii, atrage competenţa teritorială a instanţei de la domiciliul acestora, respectiv a Judecătoriei Bistriţa.

Prin înregistrarea acţiunii de către reclamanţi pe rolul Judecătoriei Bistriţa, instanţa supremă apreciază că aceştia şi-au exprimat astfel opţiunea pentru această instanţă, conform art. 116 N.C.P.C, potrivit căruia reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, instanţa nemaiputându-şi declina competenţa.

Totodată, Înalta Curte constată că Judecătoriei Bistriţa îi aparţine competenţa teritorială a soluţionării cauzei şi în raport cu prevederile art. 113 pct. 3 N.C.P.C, care statuează că, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, competenţa aparţine instanţei locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în condiţiile în care contractul de credit în litigiu au fost încheiat prin Sucursala Bistriţa a SC C. SA şi s-a executat în parte prin aceeaşi sucursală.

Din perspectiva celor anterior arătate, competenţa teritorială aparţine Judecătoriei Bistriţa şi în considerarea dispoziţiilor art. 113 alin. (2) N.C.P.C, care prevede că atunci când pârâtul exercită în mod statornic o activitate profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea, cererea de chemare în judecată se poate introduce şi la instanţa în circumscripţia căreia se află locul activităţii respective, pentru obligaţiile patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel loc.

Faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) N.C.P.C, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bistriţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bistriţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2015.