Contractual vs. delictual liability in housing program disputes: mandatary's exclusive liability for unfulfilled result obligations and res judicata effect of prior administrative orders

Decizia nr. 966/2015

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la nr. x/3/2011 la 06 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâţii B., C., Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC D. SA, SC E. SA, SC F. SRL, SC G. SA şi SC H. SRL şi a solicitat ca instanţa să îi oblige pe pârâţi în solidar la plata de despăgubiri în sumă de 105.000 euro, în echivalentul de 441.000 lei pentru lipsirea de beneficiul bunului imobil situat în cartierul rezidenţial I. pe o perioadă de 35 de luni, ca şi la plata de despăgubiri pentru prejudiciul ulterior datei notificării la conciliere directă şi până la predarea efective a bunului, evaluate provizoriu la 37.800 lei. A solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta C. (numită în continuare C.) contractul de mandat din 25 mai 2004, prin care pârâta, în calitate de mandatar, s-a obligat faţă de reclamantul mandant să îl reprezinte pe acesta din urmă în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor vizând o locuinţă în ansamblul rezidenţial I., pentru ca aceste lucrări să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

A arătat reclamantul că, ulterior încheierii contractului de mandat, s-a încheiat un contract de construire, autentificat din 5 decembrie 2005, cu pârâta SC G. SA, constructor ales de către C., contractul vizând un imobil compus din 5 camere şi dependinţe pe o suprafaţă construită de 241,30 mp şi pe un teren aferent locuinţei în suprafaţă de 369,52 mp, termenul de predare fiind de 24 de luni de la data emiterii ordinului de începere a lucrărilor, în speţă acest termen împlinindu-se la 20 martie 2006.

A subliniat reclamantul că între SC G. SA şi pârâta SC H. SRL s-a încheiat un contract de cesiune, în baza căruia cea de-a doua pârâtă a preluat toate obligaţiile constructorului iniţial, constructor care, însă, în opinia reclamantului, nu îl eliberează pe constructorul iniţial, ţinut de obligaţia de a preda locuinţa „la cheie", la fel ca şi cel de-al doilea constructor.

Reclamantul a făcut referire şi la Convenţia nr. MM/1909 din 06 mai 2004, încheiată între pârâta C. şi diferite autorităţi publice, în scopul participării conjugate la realizarea ansamblului rezidenţial situat pe teritoriul Municipiului Bucureşti şi al oraşului Voluntari, pentru edificarea utilităţilor aferente acestui ansamblu. în acest context, reclamantul a relevat faptul că implicarea autorităţilor în planul de realizare a utilităţilor a conferit o mare credibilitate respectivului program guvernamental de construcţii de locuinţe, ceea ce a determinat un grup considerabil, format din aproximativ 1200 de familii, să contracteze o locuinţă la cheie în acest complex.

Ulterior, în proiect s-au implicat Municipiul Bucureşti şi oraşul Voluntari, care, prin contractul de cooperare încheiat în anii 2006-2008 şi aprobat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi de Consiliul Local Voluntari, s-au asociat tot în scopul realizării utilităţilor la acest complex, devenind astfel părţi ale Convenţiei nr. MM/1909 din 2004.

Faţă de transformările care au survenit în privinţa structurilor societăţilor implicate, faţă de preluarea unor lucrări de la o autoritate publică la alta, de implicarea altor autorităţi publice sau de transformarea lor, a apreciat că pârâţii implicaţi în raporturile grefate pe Convenţia nr. 1909 din 2004 sunt cei indicaţi în petitul cererii de chemare în judecată, în privinţa B. reclamantul subliniind şi obligaţia ce îi incumbă potrivit H.G. nr. 1631/2009, iar în privinţa C. obligaţia decurgând din Legea nr. 152/1998.

A arătat reclamantul că până la data promovării acestei cereri de chemare în judecată nu a fost finalizată executarea utilităţilor şi că, deşi constructorul a edificat parţial construcţia, condiţiile de locuit sunt improprii, iar imobilul nu ar putea fi predat. Aceasta în condiţiile în care reclamantul a achitat avansul convenit şi a contractat un credit ipotecar în vederea plăţii preţului.

A pus în evidenţă şi faptul că procedura prealabilă a concilierii directe a înregistrat un eşec, la cea de a doua convocare pârâţii neprezentându-se, conform procesului-verbal întocmit la 20 mai 2011.

Reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii civile a pârâţilor pentru fapta ilicită de neexecutare a utilităţilor, invocând răspunderea civilă delictuală sau, în subsidiar, răspunderea civilă contractuală, în funcţie de interpretarea pe care instanţa o va da efectelor Convenţiei nr. 1909/2004, ale convenţiilor asociate acesteia şi ale întregului complex contractual creat de pârâta C. pentru edificarea locuinţei.

A apreciat întrunite elementele constitutive pentru antrenarea răspunderii civile.

Astfel, a apreciat că fapta ilicită constă în nerealizarea de către pârâţi a utilităţilor la care s-au obligat, ceea ce s-a concretizat în nepredarea imobilului la cheie în luna martie 2008.

Cât priveşte prejudiciul, reclamantul a apreciat că acesta constă în punerea sa în imposibilitate de a locui în imobil şi de a-i culege roadele în ultimele 35 de luni. Sub acest aspect, reclamantul a arătat că prejudiciul este cert ca existenţă, întrucât sunt de notorietate condiţiile şi stadiul utilităţilor din Cartierul I., precum şi faptul că imobilele din acest cartier sunt improprii locuirii la stadiul de civilizaţie existent.

Apreciază reclamantul că prejudiciul este cert şi sub aspectul întinderii sale, acesta constând în lipsirea de folosinţă şi putând fi estimat material prin raportare la preţul unei chirii pe care reclamantul ar fi putut să o perceapă prin exploatarea bunului, ca şi sub aspectul cuantumului, determinabil prin raportare la ofertele imobiliare din cartierele rezidenţiale învecinate, care fundamentează o pretenţie medie de 3.000 euro lunar pentru un imobil similar.

Cât priveşte legătura de cauzalitate, reclamantul a apreciat că aceasta este evidentă, de vreme ce imobilul nici nu a fost predat ca urmare a nerealizării sistemului de utilităţi.

În fine, referitor la vinovăţia pârâţilor, reclamantul a subliniat intenţia acestora de a prejudicia în modalitatea gravei neglijenţe, fapt care în drept este asimilat dolului.

Cererea este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., pe dispoziţiile art. 5, art. 969-970, art. 977, art. 998-999, art. 1073, art. 1079, art. 1081-1086, art. 1532 şi următoarele C. civ., pe dispoziţiile art. 238 şi următoarele din Legea nr. 31/1990, pe dispoziţiile Legii nr. 152/1998, pe dispoziţiile Legii nr. 114/1996, pe dispoziţiile Legii nr. 10/1995, pe dispoziţiile Legii nr. 215/2001, pe dispoziţiile Legii nr. 350/2001 şi pe dispoziţiile Codului comercial.

La 13 februarie 2012, reclamantul a depus precizări la cererea introductivă de instanţă, susţinând că în principal a invocat răspunderea civilă delictuală şi în subsidiar pe cea contractuală şi a detaliat faţă de toţi pârâţii, punctual, temeiurile de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată (filele 267-278 ale vol. II al dosarului de fond).

În şedinţa publică de la 30 decembrie 2011, instanţa a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a pârâţilor B., Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Municipiul Bucureşti, C., SC G. SA şi SC F. SRL, apreciind, în esenţă, că nu s-a făcut dovada că persoanele semnatare ale actelor de procedură aveau calitatea de reprezentant sau că le fusese transmis dreptul de reprezentare. Pe cale de consecinţă, instanţa a anulat întâmpinările depuse de aceşti pârâţi.

În aceeaşi şedinţă, instanţa a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a pârâtei SC D. SA, apreciind, faţă de certificatul constatator depus, că semnatarul întâmpinării are calitate de reprezentant al societăţii.

Ca urmare a anulării întâmpinărilor la care s-a făcut referire în precedent şi a respingerii excepţiei dovezii calităţii de reprezentant a SC D. SA, instanţa a luat în analiză doar excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de această din urmă pârâtă, excepţie pe care a respins-o raportat la faptul că pârâta figurează ca parte în Convenţia nr. MM/1909/2004, iar nerespectarea obligaţiilor asumate prin această convenţie este susceptibilă de a antrena răspunderea pârâtei, dacă sunt întrunite condiţiile impuse de lege.

Instanţa de fond nu a luat în examinare nici excepţiile invocate oral de pârâţii Oraşul Voluntari şi Consiliul Local Voluntari, cu motivarea că avocatul care i-a reprezentat la termenul la care au fost discutate excepţiile nu a făcut dovada că a fost mandatat de o persoană cu drept de reprezentare a acestor entităţi (filele 228-231 ale vol. II al dosarului de fond).

În şedinţa publică de la 22 februarie 2012, instanţa a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a pârâţilor Oraşul Voluntari şi Consiliul Local Voluntari, reţinând că aceşti pârâţi nu au depus dovada calităţii de primar a lui J.

A respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a pârâţilor B., C., Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, Municipiul Bucureşti şi SC G. SA, cu motivarea de esenţă că, faţă de înscrisurile depuse, semnatarii actelor de procedură au făcut dovada mandatului care li s-a încredinţat.

Referitor la excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de părţi şi din oficiu în şedinţa publică de la 13 februarie 2012, prima instanţa s-a pronunţat la acelaşi termen din 22 februarie 2012 după cum urmează:

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al sectorului 1 Bucureşti, a Oraşului Voluntari, a Consiliului Local Voluntari, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, a SC F. SRL, a SC E. SA şi a SC G. SA.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B., a C., a sectorului 1 Bucureşti şi a Municipiului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a evocat prevederile art. 1 din Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 255/2010, prin care s-a aprobat transmiterea terenului aferent locuinţelor din Complex din administrarea C.onsiliului General al Municipiului București.

A evocat dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi dispoziţiile art. 3 alin. (5) din Legea nr. 152/1998, care instituie în sarcina C. obligaţia de a încheia contracte de autorităţile administrative publice locale şi, raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (5) precitate, a apreciat că numai autorităţile administraţiei publice locale aveau obligaţia de a realiza programe de investiţii în vederea viabilizării terenurilor.

În această ordine de idei, a reţinut prima instanţă că, atâta vreme cât pretenţiile deduse judecăţii vizează o perioadă anterioară lunii decembrie 2010, când a fost adoptată Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 255/2010, au calitate procesuală pasivă atât autorităţile administraţiei locale ale sectorului 1 Bucureşti, cât şi cele ale Municipiului Bucureşti, nefiind legitimate procesual pasive autorităţile constituite la nivelul Oraşului Voluntari.

În plus, raportat la dispoziţiile art. 80, art. 81 alin. (2) lit. f) şi art. 82 din Legea nr. 215/2001, care definesc consiliile locale drept autorităţi deliberative, ca şi la dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (5) din actul normativ precitat, potrivit cărora obligaţiile de plată stabilite în sarcina unităţilor administrativ-teritoriale aparţin acestora, nu autorităţilor administraţiei publice locale, prima instanţă a apreciat că se impune admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Oraşului Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al sectorului 2 Bucureşti, corelativ cu respingerea excepţiei în ce îi priveşte pe pârâţii sectorul 1 Bucureşti şi Municipiul Bucureşti.

În ce o priveşte pe pârâta SC F. SRL, prima instanţă a evocat prevederile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 351/2004 şi ale art. 5 din Ordinul nr. 1652/2007 al Ministerului Economiei şi Finanţelor şi, având în vedere şi dispoziţiile art. 35 lit. a) din Legea nr. 351/2004, a apreciat că pârâta nu are legitimare procesuală pasivă, întrucât nu s-a probat calitatea acesteia de concesionar al serviciului public de distribuţie a gazelor naturale pe teritoriul oraşului Voluntari.

Referitor la pârâta SC E. SA, tribunalul a reţinut că aceasta are calitate de furnizor, nu de distribuitor de gaze naturale şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 35 lit. a) din Legea nr. 351/2004 (lege specială, ale cărei dispoziţii prevalează asupra celor din Legea nr. 31/1990), nu este ţinută de obligaţia de dezvoltare a sistemului de distribuţie a gazelor naturale. Ca urmare, instanţa a apreciat întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte.

În privinţa pârâtei SC G. SA., tribunalul a reţinut că existenţa contractului de cesiune a fost notificată reclamantului în luna septembrie 2009, că între cele două părţi nu există raporturi contractuale care să fundamenteze răspunderea civilă contractuală, motiv pentru care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte (filele 14-16 ale vol. III al dosarului de fond).

La termenul din 2 aprilie 2012, aşa cum rezultă din practicaua încheierii de şedinţă de la termen, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilitătii acţiunii, invocată de C., cu motivarea de esenţă că nicio dispoziţie legală nu condiţionează exercitarea acţiunii în despăgubiri de promovarea unei acţiuni în îndeplinirea obligaţiilor contractuale.

A respins şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, motivat de faptul că reclamantul a promovat acţiune în despăgubire socotindu-se prejudiciat în calitatea sa de titular al unui drept de proprietate asupra unui bun imobil şi uzând de prerogativa de a folosi bunul conform destinaţiei (fila 73 a vol. II al dosarului de fond).

La termenul din 4 mai 2012, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Judeţean Ilfov şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Judeţul Ilfov, reţinând că reclamantul a solicitat despăgubiri pentru imposibilitatea de a folosi bunul imobil contractat, iar prin convenţia-cadru încheiată în anul 2004 şi-a asumat obligaţia pârâtul Judeţul Ilfov ca unitate administrativ teritorială, fiind fără relevanţă că acest pârât nu este parte în contractul de construire câtă vreme s-a invocat răspunderea civilă delictuală (filele 161-162 ale vol. III al dosarului de fond).

Prin sentinţa civilă nr. 16475 din 5 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamant împotriva pârâţilor SC H. SRL, B., C., sectorul 1 Bucureşti, Judeţul Ilfov, Municipiul Bucureşti şi SC D. SA.

A respins ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă cererea formulată împotriva pârâţilor Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC E. SA, SC F. SA şi SC G. SA.

A respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul sectorul 1 Bucureşti împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

A admis cererea de majorare a onorariului, formulată de expertul K. şi l-a obligat pe reclamant la plata unui onorariu suplimentar de 1.300 lei.

A respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Făcând inventarul excepţiilor invocate şi soluţionate pâră la momentul pronunţării hotărârii de fond, prima instanţă a stabilit situaţia de fapt legată de Programul de locuinţe I., a trecut în revistă convenţiile încheiate în scopul realizării acestui program, precum şi actele normative incidente şi, raportat la temeiurile juridice ale acţiunii în despăgubiri, astfel cum au fost precizate de reclamant la 13 februarie 2012, a apreciat cu titlu general că nu pot coexista răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală şi că primul tip de răspundere încetează atunci când fapta comisă este urmarea neexecutării unei obligaţii contractuale.

Tribunalul a conchis, la finele inventarului convenţiilor şi al actelor normative incidente, că fapta ilicită nu poate fi detaşată de contract, că, în prezenţa unui lanţ eterogen de contracte, răspunderea pârâţilor nu poate fi decât contractuală, chiar şi atunci când cauzele neexecutării unei obligaţii se completează cu fapta altor persoane, date fiind numeroasele acte juridice încheiate între părţi şi legăturile convenţionale generatoare de drepturi şi de obligaţii.

Tribunalul a detaliat, prin raportare la pârâţii SC H. SRL, C., sectorul 1 Bucureşti, Judeţul Ilfov şi SC D. SA, temeiurile contractuale care pot antrena răspunderea civilă a acestora faţă de reclamant, subliniind faptul că reclamantul a suportat un prejudiciu în calitate de parte a unui contract, în legătură cu un alt contract a cărui nerespectare constituie o faptă ilicită.

În ce priveşte prejudiciul cauzat de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale asumate de pârâţii chemaţi în judecată, tribunalul a subliniat constatările relevante din expertiza întocmită în cauză şi a conchis că au fost dovedite cauzele care au dus la întârzierea finalizării construcţiei şi că neîndeplinirea obligaţiilor decurgând din Convenţia nr. 1909 din 6 mai 2004, din contractul de construire autentificat din 5 decembrie 2005 şi din contractul de mandat din 25 mai 2004 incumbă entităţilor implicate în proiect şi constituie elementul esenţial care a cauzat întârzierea, aceste entităţi fiind într-o evidentă culpă contractuală.

În ce priveşte evaluarea prejudiciului, faţă de concluziile aceluiaşi raport de expertiză tribunalul a apreciat că acesta se ridică la suma de 74.080 euro.

Sub aspectul temeiniciei cererii de reparare a prejudiciului, tribunalul a evocat prevederile art. 10 din contractul de construire, potrivit cărora, în cazul neîndeplinirii de către antreprenorul general a obligaţiei de predare a bunului la termen, acesta va plăti penalităţi de 0,15% pe zi de întârziere.

A pus în evidenţă şi faptul că reclamantul l-a chemat în judecată pe antreprenorul general SC G. SA, solicitând despăgubiri conform art. 10 din contractul de construire, obţinând câştig de cauză prin Decizia comercială nr. 297 din 3 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care i s-au acordat despăgubiri în sumă de 76.378 euro, în echivalent în lei, cu titlu de penalităţi de întârziere.

În acest context, tribunalul a înlăturat susţinerea reclamantului privitoare la izvoarele distincte ale celor două pretenţii, evocând prevederile art. 1073, coroborate cu prevederile art. 1084 C. civ., aceste din urmă dispoziţii legale incluzând, apreciază instanţa, atât pierderea suferită, cât şi beneficiul nerealizat. Urmând acest raţionament, prima instanţă a apreciat că părţile au anticipat şi evaluat prejudiciul, prin convenţie cu putere de lege, fără ca instanţa să poată interveni în termenii înţelegerii.

Tribunalul a reţinut, în concluzie, că prin cele două acţiuni promovate reclamantul urmăreşte aceeaşi finalitate, respectiv plata de despăgubiri ca urmare a nefinalizării în termen a locuinţei contractate şi că acesta nu este în drept să obţină o dublă reparaţie în baza a două tipuri de răspundere civilă diferite.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată a fost apreciată ca neîntemeiată şi, lipsind premisa legală, s-a apreciat ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul sectorul 1 al Municipiului Bucureşti împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Prin Decizia civilă nr. 415 din 5 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 16475 din 5 noiembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, şi împotriva încheierilor din 4 mai 2012 şi din 22 februarie 2012, pronunţate în acelaşi dosar.

A schimbat sentinţa apelată, în sensul că, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunţarea la judecată în contradictoriu cu pârâtele SC G. SA şi SC H. SRL.

A respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC E. SA şi SC F. SRL.

A admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Consiliul Local al Sectorului I Bucureşti, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.

A admis în parte acţiunea formulată împotriva pârâtei C., pe care a obligat-o să plătească reclamantului despăgubiri în sumă de 44.426,66 euro - în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, pentru perioada 17 septembrie 2009 - august 2012, precum şi la plata în continuare a sumei de 1.215 euro lunar-, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, începând cu luna septembrie 2012 şi până la predarea locuinţei la cheie cu toate utilităţile. A obligat-o pe pârâta C. şi la plata sumei de 8.997,69 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins ca neîntemeiată acţiunea formulată în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi asupra cărora a statuat că sunt legitimaţi procesual pasiv.

A păstrat dispoziţiile din sentinţa atacată referitoare la cererea de chemare în garanţie şi la obligaţia de a plăti diferenţa de onorariu de expert.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

La termenul de judecată din 15 octombrie 2013, apelantul, prin reprezentant, a depus la dosarul cauzei o declaraţie autentificată din 08 octombrie 2013 de B.N.P., L. şi M., potrivit căreia apelantul A. a declarat că renunţă la judecata în contradictoriu cu pârâtele SC G. SA şi SC H. SRL.

Curtea de apel a luat act, în temeiul art. 246 C. proc. civ., de renunţarea la judecata cererii formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtele SC G. SA şi SC H. SRL.

În ceea ce priveşte susţinerile SC E. SA, SC F. SA referitoare la cauza ilicită şi interesul personal şi legitim actual al cererii de renunţare la judecată, instanţa de apel a reţinut că s-au susţinut la termenul de judecată din 15 octombrie 2013 următoarele: că cererea de renunţare la judecată nu se justifică; existenţa unei cauze ilicite; lipsa interesului; că părţile împotriva cărora se face această renunţare ar trebui să-şi susţină punctul de vedere printr-un mandat special; că cererea de renunţare la judecată nu a fost comunicată către SC H. SRL.

Curtea a constatat sub un prim aspect că avocat Paraschiva Suică nu este reprezentantul legal sau convenţional al intimatei SC H. SRL, fapt ce ar fi îndreptăţit-o să formuleze o cerere de comunicare a cererii de renunţare.

Asupra acestei împrejurări, a solicitat lămuriri si reprezentantei SC E. SA şi SC F. SA la termenul de judecată din 15 octombrie 2013, susţinerile acestora fiind în sensul că nu are împuternicire de reprezentare a SC H. SRL, astfel cum rezultă din încheiere.

Sub al doilea aspect, renunţarea la judecată, act de dispoziţie al părţii, este expresia principiului disponibilităţii, consacrat în acest caz în art. 246 C. proc. civ.

Potrivit textului legal menţionat, reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scris, renunţarea la judecată constatându-se prin încheiere dată fără drept de apel. Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuieli. Când părţile au intrat în dezbaterea fondului, renunţarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părţi.

Având în vedere stadiul procesual - apel, este de necontestat în cauză s-a intrat în dezbaterea fondului, dar „învoirea pârâtului" menţionată de textul legal poate fi expresă, dar şi tacită, implicit.

Instanţa de apel a reţinut că nu se menţionează în C. proc. civ. obligaţia de a comunica pârâtului cererea de renunţare la judecată; mai mult, potrivit alin. (1) al art. 246 C. proc. civ. cererea de renunţare poate fi formulată fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă, astfel încât, urmare a raţionamentului intimatelor, ar trebui comunicată încheierea în care partea a arătat că renunţă la judecată, urmând ca asupra renunţării instanţa să se pronunţe ulterior.

În plus, potrivit art. 69 C. proc. civ., numai pentru săvârşirea actelor procesuale de dispoziţie se solicită procură specială; prin urmare, pentru a-şi preciza poziţia cu privire la cererea de renunţare nu se impune existenţa pentru partea adversă a unui mandat special, chiar şi pentru situaţia în care aceasta consideră că este îndreptăţită, potrivit art. 264 alin. (3) C. proc. civ., să solicite obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatele, prin reprezentant, au invocat, pe de o parte, nejustificarea în cauză a cererii de renunţare, lipsa interesului şi cauza ilicită a acestui act.

Susţinerea privind lipsa de justificare şi de interes în formularea acestei cereri nu poate fi reţinută, având în vedere caracterul de act de dispoziţie al acestei cereri, fiind la latitudinea reclamantului cum înţelege să îşi valorifice pretenţiile, acesta fiind cel care dispune de obiectul procesului - dreptul material, precum şi de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept - dreptul procesual.

De asemenea, instanţa de prim control judiciar a apreciat că pretinsa cauză ilicită urmărită prin renunţarea la judecată nu poate fi analizată în acest moment procesual.

S-a reţinut că nu se impunea comunicarea cererii de renunţare la judecată formulată de reclamant către SC H. SRL şi că ceilalţi intimaţi nu trebuiau să se pronunţe asupra acestei cereri în baza unui mandat special.

Pentru situaţia în care renunţarea la judecata cererii are loc în calea de atac, prin analogie cu dispoziţiile art. 247 C. proc. civ., curtea de apel a reţinut că s-ar impune ca sentinţa apelată să fie anulată şi să se ia act de renunţarea la judecată. Cum în cauză, pentru considerentele care urmează a fi menţionate, se va impune şi soluţia de schimbare a sentinţei, curtea a dispus schimbarea sentinţei în sensul că, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a lua act de renunţarea la judecata în contradictoriu cu pârâtele SC G. SA şi SC H. SRL.

Critica adusă sentinţei prin prisma soluţiei pronunţate cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Local al sectorului 1, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC F. SRL, SC E. SA, Consiliul Judeţean Ilfov a fost găsită întemeiată pentru următoarele considerente:

Reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor B., C., Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari prin primar, Municipiul Bucureşti prin primar general, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC D. SA, SC E. SA, SC F. SRL, SC G. SA şi SC H. SRL la plata unor despăgubiri reprezentând prejudiciul rezultat din imposibilitatea de folosinţă a imobilului cauzat de nerealizarea utilităţilor în Ansamblul I. şi în continuare până la predarea locuinţei la cheie, cu toate utilităţile necesare, cu cheltuieli de judecată.

Urmare a solicitării instanţei, reclamantul şi-a precizat acţiunea (fila 267 vol. II) şi a arătat că acţiunea a fost întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale în raport de dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi în subsidiar pe principiul răspunderii contractuale; a arătat că a invocat cele două forme de răspundere în mod alternativ, nu cumulativ.

Având în vedere această precizare, curtea de apel a reţinut că cererea de chemare în judecată pune în discuţie în principal raporturi juridice specifice răspunderii civile delictuale, împrejurare care face necesară analiza pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii, nefiind posibil a soluţiona excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate fără a statua şi asupra fondului cauzei.

Cu alte cuvinte, pentru a exista calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte o acţiune întemeiată pe răspunderea delictuală este suficient ca reclamantul să invoce că pârâtul este persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite prin care i s-a cauzat prejudiciul, iar verificarea de către instanţă a îndeplinirii condiţiilor răspunderii delictuale, a faptului că pârâtul a săvârşit sau nu fapta imputată şi dacă aceasta are caracter ilicit ţine de temeinicia acţiunii.

Pentru aceste considerente, curtea de apel a constatat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor sus-menţionaţi ca neîntemeiate, urmând să le respingă ca atare şi sentinţa să fie schimbată în sensul arătat.

Cum doar în cadrul primului motiv de apel apelantul a solicitat trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru rejudecare, instanţa de apel nu a reţinut această solicitare în privinţa celorlalte motive de apel, astfel că a analizat pe fond cauza.

Nu a fost analizată şi soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC G. SA, pentru că, în ceea ce o priveşte pe această pârâtă, astfel cum s-a arătat în precedentele considerente, se va lua act de renunţarea la judecată în ceea ce o priveşte.

Prin întâmpinarea formulată în apel, Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti şi sectorul 1 Bucureşti au invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă.

A apreciat instanţa de prim control judiciar, relativ la capacitatea procesuală de folosinţă, că aceasta reprezintă una dintre condiţiile dreptului la acţiune, pe care reclamanţii sunt ţinuţi să le justifice atât în ce priveşte latura activă, cât şi cea pasivă.

Pentru ca o persoană să poată fi parte în procesul civil, pe lângă celelalte condiţii cerute de legea procesuală civilă este necesar ca aceasta să aibă capacitate procesuală civilă, în acest sens art. 41 C. proc. civ. precizând că poate fi parte în judecată „orice persoană care are folosinţa drepturilor civile", sancţiunea lipsei capacităţii de folosinţă fiind nulitatea absolută a actelor de procedură săvârşite.

Art. 1 alin. (2) lit. d) din legea nr. 215/2001, Legea administraţiei publice locale, stabileşte că consiliul local este autoritate deliberativă.

Conform art. 21 din aceeaşi lege, „unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu", acestea „sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii". Potrivit alin. (2) al art. 21 din lege, „în justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean".

Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, „comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale".

Din analiza acestor dispoziţii legale a rezultat că intimatul Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti nu are personalitate juridică pentru a avea calitate de parte în judecată, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. Din cele arătate, curtea de apel a apreciat că este întemeiată excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, deoarece acesta nu are personalitate juridică, fiind numai o autoritate deliberativă, deci nu are capacitate de folosinţă a drepturilor civile pentru a fi parte în judecată.

Pe cale de consecinţă, excepţia a fost admisă şi a fost respinsă acţiunea promovată în contradictoriu pârâtul Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă, sentinţa apelată fiind schimbată în acest sens.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului sectorul 1 Bucureşti, instanţa de apel a constatat că aceasta este neîntemeiată faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 215/2001, legea administraţiei publice locale, potrivit cărora sectoarele municipiului Bucureşti sunt subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiilor.

S-a mai reţinut că s-a invocat prin întâmpinare excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitându-se ca excepţia să fie admisă şi de intimatele SC E. SA, SC F. SRL prin concluziile scrise, fără a detalia acest aspect.

Curtea de apel a reţinut că această susţinere este fără relevanţă, raportat la faptul că prin apel apelantul a solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de imposibilitatea de folosinţă a locuinţei din luna septembrie 2009 şi până la predarea locuinţei la cheie, echivalentul în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii. Chiar dacă ar fi întemeiate susţinerile intimatului Consiliul Local al sectorului 1 cu privire la prescripţie, perioada prescrisă ar putea fi lunile martie, aprilie şi mai ale anului 2008.

Cu privire la situaţia de fapt, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Sub un prim aspect, curtea a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. din anul 1864 având în vedere dispoziţiile art. 5 şi 223 din Legea nr. 71/ 2011, contrar susţinerilor apelantului, care, în justificarea îndeplinirii în cauză a condiţiei vinovăţiei, a arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1358 din N.C.C.

Programul de locuinţe I. a fost conceput şi promovat în anul 2002, la iniţiativa Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, în prezent B. - şi prevedea construirea unui nr. de 784 apartamente în regim de închiriere destinate tinerilor şi a unui nr. de 1624 unităţi locative ce urmau să fie achiziţionate de beneficiari prin credit ipotecar.

Pentru realizarea de utilităţi şi dotări tehnico-edilitare în amplasamentul I. şi implicit la locuinţa reclamantului s-a încheiat la 06 mai 2004 între Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului, C., Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliului Local al Comunei Voluntari, SC N. SA - SC O. SA, SC P. SA şi SR.C SA Convenţia nr. MM/1909, prin care au fost stabilite obligaţiile specifice şi necesare pentru realizarea ansamblului de locuinţe pe o suprafaţă de 115, 6889 ha pe teritoriul sectorului 1 al Municipiului Bucureşti şi al com. Voluntari, judeţul Ilfov.

Prin acest înscris, părţile semnatare şi-au asumat mai multe obligaţii, expres enumerate la art. 2 lit. a) - h), individualizate pentru fiecare parte.

În exercitarea obligaţiilor asumate prin art. 2 lit. b) din actul juridic sus - menţionat, C. a încheiat cu SC N. SA - SC O. SA o convenţie constatată printr-un înscris sub semnătură privată semnat de ambele părţi şi înregistrată în evidenţele C. din 9 ianuarie 2004. Prin acest contract, SC N. SA -SC O. SA s-a obligat să realizeze proiectarea reţelelor cu alimentare energie electrică pentru ansamblul de locuinţe C. I., să promoveze investiţia şi să execute reţelele de alimentare cu energie electrică pentru ansamblul de locuinţe C. I.

Între C. şi SC F. SA s-a încheiat o convenţie constatată printr-un înscris sub semnătură privată semnat de ambele părţi şi înregistrată în evidenţele C. din 22 decembrie 2003. Prin acest contract, SC F. SA s-a obligat să realizeze proiectarea pentru reţelele cu gaze naturale pentru ansamblul de locuinţe C. I., până la 20 februarie 2004, să promoveze investiţia şi să execute reţelele de alimentare cu gaze naturale pentru ansamblul de locuinţe C. I.

Între Municipiul Bucureşti şi Oraşul Voluntari s-a încheiat la 06 martie 2008 o convenţie de cooperare, prin care acestea au convenit să realizeze împreună acţiunile de viabilizare a terenurilor, utilităţi drumuri şi sistematizare verticală pentru ansamblul de locuinţe I. construit prin C.

Prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 335 din 30 septembrie 2009 s-a stabilit ca o parte a investiţiei necesare pentru obiectivul „Realizarea reţelelor publice de alimentare cu apă şi canalizare, precum şi a drumurilor aferente ansamblului de locuinţe „I. sector 1" să se facă din alocaţii de la bugetul local, credite interne/externe şi alte surse, în condiţiile asigurării fondurilor necesare realizării investiţiei şi a respectării clauzei 20 din contractul de concesiune a serviciilor de alimentare cu apă şi de canalizare din Municipiul Bucureşti, încheiat cu SC T. SA, privind nivelele de servicii şi a clauzei 5.2 din partea a IV-a a Caietului de sarcini privind tariful.

Prin Hotărârea Consiliului Local al sectorului 1 al Municipiului Bucureşti nr. 255 din 16 decembrie 2010 s-a aprobat transmiterea terenurilor aferente locuinţelor care se construiesc prin credite ipotecare prin intermediul C. din administrarea Consiliului Local, în administrarea Consiliului General al Municipiului București în vederea realizării reţelelor publice de alimentare cu apă şi canalizare, precum şi a drumurilor aferente ansamblului de locuinţe I.

Prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 6/2008 s-a aprobat cooperarea între Municipiul Bucureşti şi oraşul Voluntari în vederea realizării în comun a proiectului de viabilizare a terenurilor şi sistematizare verticală pentru ansamblul de locuinţe I., promovat de C.

Prin Hotărârea nr. 8/2011 a Consiliului Judeţean Ilfov s-a aprobat solicitarea formulată de Guvernul României privind transmiterea unor terenuri din proprietatea privată a statului şi din folosinţa gratuită a C. în proprietatea publică sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea autorităţilor administraţiei publice locale.

Contrar susţinerilor intimatei C., curtea de apel a constatat că este vorba despre o răspundere contractuală în ceea ce o priveşte.

A apreciat că ambele răspunderi sunt forme ale răspunderii civile, fiind dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită şi culpabilă a unei anumite persoane şi că, deşi între cele două forme de răspundere nu există deosebiri de esenţă, elementele care le condiţionează fiind comune, răspunderea civilă delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, în timp ce răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special.

În cazul în care preexistă un contract valabil încheiat de părţi, cum este şi cazul în speţă, răspunderea nu poate fi decât contractuală.

A subliniat instanţa de apel că reclamantul şi pârâta C. au încheiat contractul denumit de părţi ca fiind de mandat din 25 mai 2004, constatat printr-un înscris sub semnătură privată, semnat de ambele părţi.

Contractul denumit de părţi ca fiind de mandat nu este, în opinia curţii de apel, un contract de mandat astfel cum acesta este reglementat de art. 1532 şi următoarele C. civ., pentru că nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul C. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului.

Prin acest contract, reclamantul a împuternicit C. să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamantului deschise la B.C.R. în vederea recuperării cheltuielilor avansate de C. pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, precum şi a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei, precum şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei (art. 1 din contract).

Mandantul avea obligaţia de a încheia contract de credit cu Banca finanţatoare în termenul stabilit de mandatar(art. 6 din contract).

Mandantul avea, potrivit art. 7 din contract, obligaţia de a încheia în formă autentică contractul de construire cu antreprenorul general, la data stabilită de către mandatar şi de a înscrie la Cartea funciară dreptul de proprietate asupra construcţiei, în baza contractului de construire autentificat.

Potrivit art. 8 din contract, mandantul avea obligaţia de a încheia contractul de ipotecă cu Banca finanţatoare (...), iar potrivit art. 9 din contract avea obligaţia de a asigura locuinţa (...).

Rezultă că este vorba despre un contract complex, care a prevăzut, pe lângă obligaţiile specifice unui contract de mandat şi o serie de obligaţii pentru mandatar, sub sancţiunea încheierii de către C. a contractului cu un alt beneficiar.

C. a încheiat contractul de antrepriză generală din 27 aprilie 2004 cu SC G. SA. Prin acest contract, SC G. SA, în calitate de antreprenor general, s-a obligat să realizeze lucrări de construcţii de locuinţe în ansamblul de locuinţe C. I., Bucureşti-Băneasa - zona B2, în termen de 24 de luni calendaristice de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor.

Potrivit art. 4, antreprenorul general urma să încheie cu beneficiarii de credit ipotecar contracte de construire.

Art. 5 al contractului a stabilit o durată de realizare de 24 luni calendaristice de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor(.).

Conform art. 19, „obligaţia de a realiza proiectarea reţelelor de alimentare cu energie electrică, gaze naturale, de a promova investiţia şi a executa reţelele de alimentare cu energie electrică, cu gaze naturale, revine SC N. SA, SC F. SA, conform convenţiilor din 09 ianuarie 2004 şi nr. 15580 din 22 decembrie 2003, încheiate cu C. (alin. (1) branşarea locuinţelor la reţelele de utilităţi revine Antreprenorului General (alin. (2)) C. şi Antreprenorul General vor efectua toate demersurile necesare la forurile abilitate în vederea asigurării infrastructurii şi utilităţilor (alin. (3)).

Instanţa de prim control judiciar a mai reţinut că s-a încheiat la 05 decembrie 2005 contractul de construire, autentificat din 5 decembrie 2005 la B.N.P., U., între reclamant, în calitate de beneficiar şi pârâta SC G. SA, în calitate de antreprenor general.

Prin acest contract, SC G. SA s-a obligat să construiască în beneficiul reclamantului o locuinţă la cheie situată în amplasamentul I., pe terenul proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale şi administrat de Consiliul Local, Municipiul Bucureşti, Consiliul Local al Oraşului Voluntari şi Judeţul Ilfov, o locuinţă tip S2, înscris în cartea funciară individuală, ce urma a fi alcătuită din 5 camere de locuit şi dependinţe, contra sumei de 96.539 euro (T.V.A. inclus).

În art. 18 din acest contract se stipulează că reclamantul a luat cunoştinţă, la data semnării actului, de conţinutul contractului de antrepriză generală, iar clauzele contractului de construire se completează cu cele ale contractului de antrepriză generală.

Potrivit art. 8 din contract, antreprenorul general se obligă să predea beneficiarului locuinţa contractată, pe baza unui proces-verbal de predare-primire, în termen de 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, termen în care sunt incluse şi perioadele de timp friguros.

În cazul nerespectării de către antreprenor a termenului prevăzut la art. 8, din motive imputabile, acesta urma să plătească beneficiarului penalităţi de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, până la predarea efectivă a locuinţei.

Raportat la acest cadru contractual, instanţa de apel a apreciat că se impune a se analiza îndeplinirea de către C. a obligaţiilor asumate prin contractul din 25 mai 2004 încheiat cu reclamantul şi la măsura în care conduita acesteia a dus la producerea prejudiciului pretins de reclamant.

Atragerea răspunderii contractuale presupune existenţa între părţi a unui contract şi îndeplinirea următoarelor condiţii: existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; existenţa unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; vinovăţia celui care a săvârşit fapta ilicită.

în ceea ce priveşte fapta ilicită, curtea de apel a reţinut că pârâta C. nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate contractual, potrivit cărora trebuia să îl reprezinte pe reclamant în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamantului deschise la B.C.R. în vederea recuperării cheltuielilor avansate de C. pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, precum şi a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei, precum şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

Locuinţa reclamantului nu a fost finalizată. Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de expert K., la 29 august 2012 (data convocării părţilor), locuinţa reclamantului în teren se afla în stadiu la gri cu închiderile exterioare executate şi parţial sustrase, fără finisaje interioare şi exterioare, fără instalaţii interioare şi exterioare, fără utilităţi în interior şi exterior, fără drumuri de acces amenajate.

În ceea ce priveşte vinovăţia pârâtei C., curtea a reţinut că prin adresa din 11 martie 2008 SC G. SA a solicitat C. încheierea unui act adiţional prin care să prelungească termenele de execuţie cu perioada în care nu a putut lucra, precum şi cu o perioadă suplimentară pentru reintrarea în ritmul normal de execuţie. De asemenea, aceasta face dovada existenţei unei corespondenţe între părţi cu privire la imposibilitatea efectuării lucrărilor de construcţii din cauza drumurilor impracticabile şi a lipsei unui transformator în zona şantierului.

Prin urmare, cu şapte zile înainte de data împlinirii termenului prevăzut în contract pentru predarea imobilului lucrarea nu era finalizată pentru că, astfel cum rezultă din adresa menţionată, C., deşi notificată în acest sens, nu a rezolvat situaţia creată de drumurile impracticabile şi de lipsa unui transformator, deşi situaţia i-a fost prezentată, potrivit aceleiaşi adrese, la 03 decembrie 2007.

Că lucrările nu erau finalizate la data menţionată în contract rezultă şi din adresa din 13 mai 2008, emisă de C. către reclamant, în care se precizează că lucrările la lotul acesteia se află la zidărie etaj şi centuri etaj turnate, urmând ca în continuare constructorul să execute şarpanta şi finisajele interioare şi exterioare.

Data predării construcţiei era 20 martie 2008, reţinându-se că termenul de predare a construcţiei a fost stabilit la 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, iar ordinul de începere a lucrărilor a fost emis la 20 martie 2006.

Aceleaşi concluzii rezultă şi din adresa SC G. SA către C. din 25 martie 2003, în care i se comunică faptul că până la acea dată nu s-au reparat drumurile de acces către şantier, fapt ce conduce la imposibilitatea efectuării oricărui tip de transport. Prin aceeaşi adresă s-a solicitat a se lua toate măsurile necesare rezolvării acestor probleme în cel mai scurt timp, astfel constructorul fiind pus în situaţia de a întrerupe lucrările pe şantier.

Reţine curtea de apel că este adevărat că prin adresa din 07 octombrie 2010 C. a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti să includă în bugetul pentru anul 2010 sumele necesare pentru viabilizarea terenului din amplasamentul I. şi demararea lucrărilor în primul trimestru al anului 2010 şi că, chiar dacă aceasta ar putea justifica preocuparea intimatei pârâte pentru realizarea lucrărilor, din cuprinsul adresei rezultă şi faptul că la 07 octombrie 2010 locuinţa reclamantului nu era finalizată, deşi potrivit art. 1 din contractul din 25 mai 2004 pârâta avea obligaţia urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire.

Coroborat cu lipsa de reacţie a pârâtei la adresele anterior menţionate şi faţă de corespondenţa menţionată în această adresă, instanţa de control judiciar a apreciat că este evidentă culpa pârâtei în neîndeplinirea obligaţiilor asumate.

De asemenea, împrejurarea menţionată în răspunsul la interogatoriu (întrebarea nr. 15), în sensul că în perioada 29 august 2005-07 august 2006 au fost sistate lucrările ca urmare a executării unor sentinţe judecătoreşti, a fost apreciată de instanţă ca fără relevanţă, faţă de faptul că a fost vorba doar o perioadă de cinci luni. Or, astfel cum s-a reţinut, nici la data efectuării expertizei imobilul nu era finalizat, deşi au trecut aproape 6 ani.

Apărarea pârâtei C. conform căreia obligaţia finanţării nu este în sarcina C., ci revenea autorităţilor administraţiei publice, părţi semnatare ale convenţiei din 2004 (răspunsul la întrebarea din interogatoriu, fila 112 vol. III), este neîntemeiată, pentru că, potrivit art. 2 lit. b) din convenţia menţionată, C. avea obligaţia să asigure realizarea obiectivelor de investiţii din cadrul programului „locuinţe pentru tineri, destinate închirierii"

Este adevărat că, potrivit art. 2 lit. a), Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului avea obligaţia de a asigura promovarea şi finanţarea obiectivelor de investiţii din cadrul aceluiaşi program, dar acest aspect nu echivalează cu o exonerare a pârâtei C. în raport de obligaţiile asumate contractual faţă de reclamant.

Aceasta avea obligaţia de a urmări finalizarea imobilului contractat de reclamant.

Că este aşa rezultă şi din contractul de antrepriză generală din 27 aprilie 2004, încheiat de C., în calitate de antreprenor general, cu SC G. SA; potrivit art. 19, „obligaţia de a realiza proiectarea reţelelor de alimentare cu energie electrică, gaze naturale, de a promova investiţia şi a executa reţelele de alimentare cu energie electrică, cu gaze naturale, revine SC N. SA, SC F. SA, conform convenţiilor din 09 ianuarie 2004 şi din 22 decembrie 2003, încheiate cu C.(alin. (1) branşarea locuinţelor la reţelele de utilităţi revine Antreprenorului General (alin. (2)), iar C. şi Antreprenorul General vor efectua toate demersurile necesare la forurile abilitate în vederea asigurării infrastructurii şi utilităţilor (alin. (3)).

Din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că pârâta C. a solicitat furnizorilor de utilităţi executarea reţelelor de alimentare cu energie electrică, gaze naturale, de a promova investiţia şi a executa reţelele de alimentare cu energie electrică, cu gaze naturale.

În plus, prin Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea C. s-a stabilit la art. 1 „(1) Pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează C., denumită prescurtat C., sub autoritatea B.

(2) C. este instituţie de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe, având autonomie financiară".

Potrivit art. 14 din Hotărârea nr. 620 din 27 iunie 2001 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a C.", (1) Conducerea C. se realizează prin Consiliul de administraţie ca organ executiv şi prin Consiliul naţional de coordonare al C. ca organ consultativ, iar (2) Consiliul naţional de coordonare al C. este organ consultativ, compus din 17 membri, desemnaţi potrivit legii şi numiţi prin Hotărâre a Guvernului"; conform art. 15 "(1) Consiliul naţional de coordonare al C. se reuneşte cel puţin o dată pe trimestru şi ori de câte ori este necesar, la convocarea preşedintelui acestuia, şi îşi desfăşoară activitatea în baza regulamentului propriu de organizare şi funcţionare aprobat de acesta, iar (2) La cererea preşedintelui sau cel puţin a unei treimi din numărul membrilor săi ori la solicitarea motivată a Consiliului de administraţie al C. Consiliul naţional de coordonare al C. se poate întruni în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar".

Se observă astfel că pârâta avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul încheiat cu reclamantul, dar nu a Ie-a folosit pentru a încerca finalizarea lucrărilor la imobilul reclamantului.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, instanţa de apel a apreciat că aceasta rezultă din aspectele menţionate în precedent.

În ceea ce priveşte prejudiciul, a reţinut curtea de apel că, potrivit art. 14 din contractul denumit de părţi ca fiind de mandat din 25 mai 2004 (filele 54-55 vol. I dosar Tribunal), „părţile sunt obligate să respecte clauzele prezentului contract, fiind răspunzătoare de daune interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestora".

Reclamantul a evaluat prejudiciul la valoarea despăgubirilor, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea de folosinţă a imobilului cauzat de nerealizarea utilităţilor în Ansamblul I. şi, în plus, despăgubiri pentru prejudiciul ulterior datei notificării la conciliere, având în vedere fiecare lună până la predarea locuinţei la cheie, cu toate utilităţile necesare.

S-a constatat de către curtea de apel că, urmare a faptei ilicite -neîndeplinirea obligaţiei contractuale, reclamantul a suferit un prejudiciu constând în aceea că a fost lipsit de folosinţa bunului şi s-a apreciat că prejudiciul urmează a se stabili luându-se în considerare drept criteriu chiria menţionată în raportul de expertiză întocmit în cauză.

A reţinut instanţa de apel şi că prin Decizia comercială nr. 297 din 03 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă conform sistemului de evidentă Ecris, a fost admisă acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta SC G. SA şi a fost obligată pârâta să plătească suma de 76.378 euro penalităţi de întârziere în temeiul art. 10 din contractul de construire încheiat pentru perioada 20 martie 2008-16 septembrie 2009.

Deşi prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa pârâţii să răspundă, în solidar, pentru neexecutarea utilităţilor la imobilul reclamantului din cartierul I. şi să-i acorde despăgubiri estimate la 105.000 euro (adică echivalentul a 441.000 lei) pentru ultimele 35 de luni anterioare notificărilor la conciliere trimise prin executorul judecătoresc S.C.P.E.J. V., X. și Z şi recepţionate de Entităţi, în luna martie 2011, în care imobilul nu a putut fi utilizat, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea de folosinţă a imobilului cauzat de nerealizarea utilităţilor în Ansamblul I.; despăgubiri în cuantum de 37.800 lei, pentru prejudiciul ulterior datei notificării la conciliere având în vedere fiecare lună până la predarea locuinţei la cheie, cu toate utilităţile necesare, Curtea a reţinut că prin apel acesta a renunţat la o parte a acestor pretenţii.

Astfel, s-a consemnat că prin apel apelantul a solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin imposibilitatea de folosinţă a locuinţei din luna septembrie 2009 şi până la predarea locuinţei la cheie, echivalentul în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii.

Cum perioada până la 16 septembrie 2009 a fost menţionată în Decizia nr. 297 din 03 iunie 2011, Curtea a reţinut, contrar celor arătate de tribunal, că acţiunea este întemeiată pentru perioada ulterioară datei de 16 septembrie 2009.

Astfel, instanţa de apel a apreciat acţiunea ca fiind întemeiată şi a admis-o, urmând ca pârâta să fie obligată la plata sumei de 44.426,66 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. de la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru perioada 17 septembrie 2009 - august 2012, precum şi la plata în continuare a sumei de 1.215 euro lunar, în echivalent lei la cursul B.N.R. de la data plăţii, începând cu luna septembrie 2012 şi până la predarea locuinţei la cheie cu toate utilităţile.

Suma de 44.426,66 euro reprezentând despăgubiri pentru perioada 17 septembrie 2009 - august 2012 a fost reţinută din raportul de expertiză întocmit în cauză şi, cum în cauză nu a fost predată locuinţa, instanţa de apel a apreciat că se impune ca pârâta să fie obligată şi la plata în continuare a sumei de 1215 euro lunar, în echivalent lei la cursul B.N.R. de la data plăţii, începând cu luna septembrie 2012 şi până la predarea locuinţei la cheie cu toate utilităţile.

Suma de 1215 euro lunar a fost reţinută din concluziile raportului de expertiză, în care s-a precizat că valoarea chiriei pe piaţa liberă pentru închirierea unui imobil similar celui care face obiectul cererii de chemare în judecată pentru perioada 2010-2012 este de 1.215 euro/lună.

Deşi această sumă (1.215 euro) a fost stabilită prin raportul de expertiză pentru perioada 2010-2012, s-a apreciat că pârâta trebuie să plătească această sumă şi în continuare, întrucât s-a reţinut că nu s-a făcut dovada că ar fi intervenit o modificare a chiriilor.

în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâţii B., C., Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC D. SA, SC E. SA, SC F. SRL.curtea de apel a reţinut următoarele:

Urmare a solicitării instanţei, reclamantul şi-a precizat acţiunea şi a arătat că acţiunea a fost întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale în raport de dispoziţiile art. 998-999 C. civ.

Între reclamant şi pârâţi nu au existat raporturi contractuale care să poată fi supuse analizei instanţei de judecată, astfel că, în ceea ce îi priveşte pe aceşti pârâţi, s-a apreciat că se impune analiza cererii de chemare în judecată raportat la răspunderea delictuală.

Potrivit art. 998 C. civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-I repara", iar conform art. 999 C. civ., „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa."

Din analiza prevederilor legale menţionate, instanţa de apel a reţinut că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer a fi întrunite următoarele condiţii: a) existenţa unui prejudiciu; b) existenţa unei fapte ilicite; c)existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi d) existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Astfel cum s-a reţinut, analizând răspunderea pârâtei C., prejudiciul cauzat reclamantului urmează să fie recuperat, acţiunea fiind admisă în sensul arătat anterior.

Prin urmare, cum prejudiciul nu mai există, Curtea a constatat că nu este îndeplinită prima condiţie a răspunderii delictuale, cererea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi fiind neîntemeiată.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 297 C. proc. civ. a fost admis apelul, cu consecinţa admiterii în parte a acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta C. şi a respingerii acţiunii formulate în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată, curtea a apreciat că aceasta este întemeiată, având în vedere soluţia pronunţată cu privire la cererea de chemare în judecată, care a fost admisă în parte şi, reţinând culpa procesuală a pârâtei C., în temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta C. să plătească reclamantului suma de 8997,69 lei reprezentând cheltuieli de judecată, constând din taxa judiciară de timbru, 5 lei timbru judiciar, onorariu avocat şi onorariu expert.

În ceea ce priveşte cuantumul taxei judiciare de timbru, instanţa de apel a apreciat că se impune obligarea pârâtei la plata sumei de 5.342,84 lei, calculată conform art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 146/1997 la valoarea de 186.591,97 lei, obţinută ca urmare a operaţiunii 44.426,66 euro x 4,2 lei. S-a reţinut cursul euro de 4,2 lei raportat la evaluarea reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată, unde a arătat că 105.000 euro reprezintă în echivalent lei suma de 441.000 lei.

S-a mai reţinut că s-au achitat suma de 2.149,85 lei reprezentând onorariu avocat conform dovezii de la fila 250 a vol. III, coroborat cu împuternicirea avocaţială în care este menţionat numărul contractului de asistenţă judiciară din 04 decembrie 2010, ca şi suma de 1.500 lei onorariu expert, conform dovezii aflate la fila 17 a vol. I.

În privinţa onorariului de expert solicitat, curtea a constatat cererea întemeiată numai pentru suma de 1.500 lei reprezentând onorariul achitat expertului desemnat de instanţă, dovada achitării acestuia aflându-se la fila 96 a vol. III, nu şi pentru suma de 1.500 lei reprezentând onorariu expert parte.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că este adevărat că, potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ., „judecătorii nu pot micşora (...) plata experţilor (...)", dar a apreciat că aceste dispoziţii se referă la onorariul datorat expertului desemnat de instanţă, onorariu care, potrivit art. 23 din O.G. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, se stabileşte de organul care a dispus efectuarea expertizei, în funcţie de complexitatea lucrării, de volumul de lucru depus şi de gradul profesional ori ştiinţific al expertului sau al specialistului.

Or, în cauză participarea expertului parte la efectuarea expertizei a fost încuviinţată de instanţă la solicitarea părţii, iar pentru expertul parte nu există posibilitatea pentru instanţă de a stabili onorariul datorat acestuia. Cum în cauză participarea expertului parte a fost determinată exclusiv de solicitarea părţii, aceasta trebuie să suporte cheltuielile pe care Ie-a efectuat sub acest aspect, indiferent de soluţia pronunţată în cauză.

În plus, Curtea şi-a întemeiat soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată având în vedere raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat de instanţă.

Curtea a constatat că soluţiile de respingere a cererii de chemare în garanţie şi cu privire la majorarea onorariului de expert sunt corecte şi legale, astfel că sentinţa a fost păstrată cu privire la acestea.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recursuri motivate pârâtele SC E. SA, SC F. SRL şi C. toate recursurile fiind înregistrate sub acelaşi număr unic de dosar la 10 ianuarie 2014 pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă.

În motivarea recursului promovat, recurenta-pârâtă SC E. SA a arătat că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive este neîntemeiată întrucât în cazul răspunderii civile delictuale este suficient să fie indicat pretinsul făptuitor.

Recurenta-pârâtă a susţinut, sub acest aspect, că decizia este dată cu încălcarea legii şi a principiilor de drept aplicabile, cu aplicarea şi interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi că nu este motivată (instanţa nepronunţându-se asupra a tot ce s-a invocat), situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

A susţinut recurenta-pârâtă că, în mod contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu putea săvârşi fapta pusă în discuţie (nerealizarea şi neacordarea conductelor de gaze naturale), întrucât societatea comercială nu are în obiectul de activitate distribuţia de gaze naturale ori activitatea de viabilizare a terenurilor şi nici nu îi incumbă acesteia vreo obligaţie legală sub acest aspect. în această ordine de idei, a invocat prevederile art. 109 alin. (1) C. proc. civ. şi a subliniat că este legitimat procesual activ titularul dreptului în raportul dedus judecăţii şi procesual pasiv subiectul pasiv al dreptului.

A evocat recurenta-pârâtă dispoziţiile Legii nr. 351/2004 - legea gazelor, anume art. 3, art. 35, art. 40, art. 100 alin. (2) şi art. 101 alin. (2) şi art. 101 alin. (2) şi a subliniat faptul că nu are calitate de distribuitor de gaze naturale, fiind, în plus, terţ faţă de contractul de construire şi de contractul de mandat invocate.

A precizat recurenta-pârâtă că nu are abilitatea de a dezvolta sistemul de distribuţie (de a realiza şi opera reţele /conducte), aşadar nu are calitate procesuală pasivă şi că proprietarii imobilelor situate în cartierul I. au obligaţia de a respecta dispoziţiile H.G. nr. 1043/2004 privind aprobarea Regulamentului de acces la sistemele de distribuţie a gazelor naturale.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, recurenta-pârâtă a criticat soluţia instanţei de apel şi a susţinut, contrar argumentelor instanţei, că a dezvoltat motivele pentru care a solicitat admiterea acestei excepţii în cuprinsul concluziilor scrise depuse în apel.

A apreciat ca întemeiată excepţia şi raportat la faptul că reclamantul a solicitat despăgubiri pe ultimele 35 de luni anterioare notificărilor la conciliere din martie 2011, adică începând cu luna aprilie a anului 2008.

În motivarea recursului declarat, recurenta-pârâtă SC F. SRL a invocat aceleaşi motive ca şi recurenta-pârâtă SC E. SA în susţinerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, insistând asupra obligaţiilor ce le incumbă proprietarilor de imobile potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 1043/2004.

În plus, recurenta-pârâtă a arătat că, în respectarea legii, un distribuitor de gaze naturale şi-ar putea asuma o obligaţie de dezvoltare a sistemului de distribuţie numai în condiţii de eficientă economică (art. 19 alin. (1) lit. a)) din O.G. nr. 60/2000) în zona în care deţine licenţa (art. 18 din O.G. nr. 60/2000), sub rezerva suportării de către solicitanţii de acces a costurilor dovedite nerentabile pentru operator (art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 60/2000 şi art. 65 din Legea Gazelor). în această ordine de idei, recurenta-pârâtă a subliniat faptul că dezvoltarea sistemului de distribuţie a gazelor nu este o obligaţie automată, fiind necesar să se îndeplinească anumite condiţii şi să se parcurgă anumite proceduri legale.

A conchis în sensul că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu se află într-o relaţie contractuală cu reclamantul şi nici nu îi revine o obligaţie legală automată în sensul racordării reclamantului la sistemul de gaze.

Poziţia recurentei-pârâte cu privire la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune s-a întemeiat pe argumente identice celor expuse în recursul declarat de SC E. SA.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat, recurenta-pârâtă C. a prezentat în detaliu diligentele pe care pretinde că Ie-a depus în vederea realizării utilităţilor în amplasamentul I., diligente care răspund obiectivelor principale stabilite în sarcina sa de Legea nr. 152/1998 şi, urmare a acestei ample expuneri a demersurilor întreprinse, a conchis că, deşi avea doar obligaţia de a monitoriza acest program, s-a implicat activ şi a depus toate diligentele pentru realizarea obligaţiilor prevăzute de Convenţia nr. MM/1909 din 6 mai 2004 şi a subliniat faptul că obligaţia de finanţare şi de executare a utilităţilor şi dotărilor tehnico-edilitare este în sarcina autorităţilor locale.

A criticat hotărârea prin prisma motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că recurenta-pârâtă C. nu a depus diligente pentru realizarea utilităţilor şi nu a solicitat furnizorilor de utilităţi executarea reţelelor de alimentare cu energie electrică şi gaze naturale, deşi C. a depus aceste diligente.

A susţinut că instanţa de apel a ignorat acţiunea formulată împotriva Consiliului local al Sectorului I Bucureşti, prin care C. a solicitat obligarea pârâtului la îndeplinirea obligaţiilor asumate prin Convenţia nr. MM/1909 din 6 mai 2004, acţiune care formează obiectul Dosarului nr. x/299/2009 al Tribunalului Bucureşti şi care este în curs de soluţionare.

Recurenta-pârâtă a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că C. nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de mandat şi că se impune atragerea răspunderii sale contractuale.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, recurenta-pârâtă a trecut în revistă obligaţiile ce îi revin şi care decurg din contractul de mandat şi, raportat la aceste obligaţii, a susţinut că acest mandat este unul convenţional tipic (derivând din voinţa expresă a părţilor) şi special, motiv pentru care el trebuie interpretat în mod restrictiv.

A afirmat că mandatul presupune îndeplinirea unor obligaţii de diligentă şi că, în acest caz, doctrina a statuat că, dacă este vorba despre o obligaţie de mijloace născută din contract, când aceasta nu a fost executată ori a fost executată necorespunzător culpa debitorului nu este prezumată, iar creditorul trebuie să facă dovada directă a culpei.

Reiterând afirmaţiile despre îndeplinirea integrală a obligaţiilor asumate, recurenta-pârâtă a arătat şi că instanţa de apel, reţinând că locuinţa nu a fost finalizată şi obligând-o pe pârâta C. la plata de despăgubiri, i-a exonerat de răspundere pe ceilalţi pârâţi, în condiţiile în care a ignorat raportul de expertiză în care au fost indicate ca responsabile subantreprizele şi în condiţiile în care în considerente a reţinut şi culpa celorlalte părţi, hotărârea fundamentându-se pe motive contradictorii.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia atunci când, reţinând vinovăţia C., a stabilit în sarcina C. obligaţia de edificare şi de predare la termen a imobilului, obligaţie care revine antreprenorului general, în timp ce obligaţia de a realiza utilităţile revenea celorlalte părţi semnatare ale Convenţiei nr. MM/1909 din 6 mai 2004.

În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă a pus în evidenţă faptul că este o instituţie de interes public, a trecut în revistă atribuţiile ce îi revin în implementarea unor programe guvernamentale, a punctat faptul că nu este o societate de construcţii şi că obligaţia de a executa şi finaliza construcţiile îi revine, potrivit Contractului de construire, constructorului.

În ceea ce priveşte realizarea utilităţilor, recurenta-pârâtă a evocat prevederile Convenţiei nr. MM/1909 din 6 mai 2004 şi a susţinut că acestea erau în sarcina fiecăruia dintre semnatarii convenţiei, în funcţie de domeniul său de activitate.

A susţinut recurenta-pârâtă că reţinerea pretinsei culpe exclusive a C. s-a făcut în condiţiile în care în considerente se reţine obligaţia Ministerului Transportului Construcțiilor și Turismului de a asigura promovarea şi finanţarea obiectivelor de investiţii din cadrul programului şi că aprecierea asupra culpei s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor art. 973 C. civ., care consacră principiul relativităţii efectelor actelor juridice, intimatul-reclamant neputând formula pretenţii sau apărări întemeiate pe acte juridice în care nu este parte.

Având în vedere nerespectarea acestui principiu, recurenta-pârâtă a apreciat că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la prejudiciu, recurenta-pârâtă a susţinut că, în calitate de mandatar, şi-a executat obligaţiile contractuale, aşadar nu este răspunzătoare de cauzarea vreunui prejudiciu.

A arătat că obligaţia de a executa mandatul nu este o obligaţie de rezultat, ci o obligaţie de mijloace, aşadar nu poate fi ţinută de neexecutarea unei obligaţii neasumată contractual sau care să îi incumbe potrivit legii.

Recurenta-pârâtă a criticat şi considerentele care privesc legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, reiterând argumentele pentru care consideră că debitorii obligaţiilor neîndeplinite sunt antreprenorul general şi semnatarii Convenţiei nr. MM/1909 din 6 mai 2004. A precizat că sunt incidente, sub acest aspect, tot dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În fine, plecând de la ipoteza că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea şi sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.

La termenul din 11 aprilie 2014, instanţa de recurs a respins cererea formulată de recurenta-pârâtă C. în cadrul recursului privind suspendarea executării deciziei recurate.

La 19 iunie 2014, intimaţii-pârâţi Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti şi sectorul 1 al Municipiului Bucureşti au depus întâmpinare la recursurile declarate de C. şi de SC F. SRL.

Cu titlu prealabil, s-a solicitat scoaterea din cauză a intimatului-pârât Consiliul Local al Sectorului I Bucureşti, întrucât în privinţa acestuia instanţa de apel a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi soluţia nu a fost criticată sub acest aspect.

Intimaţii au invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sectorului 1 al Municipiului Bucureşti şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Intimaţii au răspuns în fapt şi în drept la motivele de recurs dezvoltate în recursul C., solicitând în esenţă respingerea acestui recurs.

La termenul din 27 iunie 2014, intimatul-reclamant a depus întâmpinare la recursul declarat de C., în care a invocat excepţia nulităţii recursului raportat la dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., susţinând că motivele indicate nu se circumscriu niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., toate criticile vizând situaţia de fapt şi modalitatea de apreciere a probelor de către instanţa de apel.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Intimatul-reclamant a depus la acelaşi termen de judecată şi întâmpinare la recursurile declarate de recurentele-pârâte SC E. SA şi SC F. SRL, în care a invocat excepţia lipsei de interes în promovarea acestor recursuri, motivată în esenţă de faptul că recurentele se află în situaţia în care au avut câştig de cauză în faţa instanţei de apel, de aceea nu justifică interesul de a ataca o hotărâre care le este favorabilă.

Intimatul-reclamant a formulat apărări comune şi pe fondul recursurilor, apreciind în esenţă că soluţia instanţei de apel este corectă sub aspectul problemelor criticate.

La termenul din 27 iunie 2014, Înalta Curte a apreciat că intimatul-reclamant nu mai poate depune întâmpinare, motiv pentru care a apreciat actul de procedură ca având natura concluziilor scrise.

Cu toate aceste, deşi întâmpinarea a fost depusă cu nesocotirea dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că excepţia nulităţii recursului declarat de C. este o excepţie peremptorie şi absolută, fiind vorba de o nulitate de ordine publică, în conformitate cu dispoziţiile art. 108 alin. (1) C. proc. civ. instanţa a pus-o în discuţia părţilor şi a respins-o ca neîntemeiată în şedinţa publică de la 27 iunie 2014, apreciind că dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea acestora în temeiurile juridice invocate de recurenta-pârâtă.

La acelaşi termen de judecată, instanţa supremă a invocat din oficiu, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., raportat la considerentele hotărârii atacate. La solicitarea expresă a părţilor, făcută în şedinţa publică de la 27 martie 2015, instanţa a circumscris motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. aspectelor ce ţin de fapta ilicită şi de vinovăţie, solicitând părţilor să se raporteze la aceste două condiţii de antrenare a răspunderii civile în concluziile lor.

Având în vedere că instanţa supremă a invocat din oficiu un motiv de recurs de ordine publică, uzând de prerogativele conferite de dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., intimatul-reclamant a invocat excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale, iar la termenul din 27 martie 2015 instanţa supremă a decis sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea acestei excepţii, astfel cum reiese din practicaua prezentei hotărâri, argumentele care au fundamentat această măsură, precum şi celelalte cerinţe impuse de art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 urmând a se regăsi în considerentele ce succed, faţă de împrejurarea că excepţia s-a invocat în şedinţă, fiind soluţionată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale odată cu recursurile.

Tot la termenul din 27 martie 2015, Înalta Curte a apreciat că excepţiile invocate de Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti şi de sectorul 1 al Municipiului Bucureşti nu sunt excepţii proprii căii de atac a recursului, acestea neavând aptitudinea de a face de prisos cercetarea recursurilor declarate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată şi retine următoarele:

Recursurile declarate de recurentele-pârâte SC E. SA și SC F. SRL.

Excepţia lipsei de interes în promovarea acestor recursuri este întemeiată şi va fi admisă.

Instanţa supremă constată că recurentele sunt, în realitate, nemulţumite de modul în care instanţa de apel a soluţionat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a celor două recurente-pârâte şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Numai că soluţia pe care cele două recurente-pârâte o preconizează, dacă ar fi îmbrăţişată, nu le aduce un plus de profit faţă de hotărârea pronunţată de instanţa de apel, atâta vreme cât acţiunea a fost respinsă în fond, nu pe excepţii faţă de aceste părţi, hotărârea putând fi, în aceste condiţii, invocată cu putere de lucru judecat câtă vreme antamează fondul cauzei.

Ca urmare, câtă vreme soluţia ar rămâne aceeaşi, respectiv de respingere a acţiunii faţă de aceste pârâte, nu se poate aprecia că acestea ar avea un folos practic anume prin modificarea în parte a deciziei recurate.

Cum existenţa unui folos practic urmărit reprezintă o condiţie esenţială în promovarea acţiunii şi a căilor de atac în egală măsură, lipsa acestuia duce la lipsa interesului, cu consecinţa respingerii celor două recursuri ca lipsite de interes, acestea fiind promovate de două părţi care au câştigat procesul în fond.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă C.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă subliniază faptul că, deşi recurenta-pârâtă a indicat formal dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 drept temeiuri juridice ale recursului declarat, în dezvoltarea motivelor de recurs a invocat şi existenţa unor considerente contradictorii referitoare la răspunderea exclusivă a pârâtei C. în contextul reţinerii culpei concurente a celorlalte părţi (fila 11, ultimul paragraf al motivelor de recurs, respectiv fila 33 a dosarului de recurs), această critică fiind încadrată de instanţă, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 teza a ll-a C. proc. civ.

Constată instanţa supremă că, subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurenta-pârâtă invocă şi motivarea sumară a deciziei de apel (fila 14, parag. 2 al motivelor de recurs, respectiv fila 36 a dosarului de recurs).

Sintetizând, Înalta Curte apreciază că, în privinţa recursului declarat de recurenta-pârâtă C., este învestită cu motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9, invocate de parte şi cu motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat din oficiu.

Motivul de recurs invocat de parte şi întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.

a. În ce priveşte critica legată de motivele contradictorii legate de culpa concurentă a celorlalţi pârâţi, instanţa supremă constată că în argumentaţia adusă de instanţa de apel nu se regăseşte nici o contradicţie, instanţa reţinând ca prevalentă obligaţia contractuală a recurentei-pârâte C. de a urmări finalizarea imobilului contractat de intimata-reclamantă, ceea ce se înscrie în logica pe care doctrina şi jurisprudenta au consacrat-o, aceea a primatului răspunderii contractuale asupra răspunderii delictuale.

Cât priveşte concursul dintre răspunderea contractuală a recurentei-pârâte C. şi răspunderea contractuală a celorlalţi pârâţi, instanţa supremă constată că instanţa de apel a reţinut, succint, că pârâta C. are a răspunde întrucât nu s-a dovedit că această pârâtă a solicitat furnizorilor de utilităţi îndeplinirea propriilor obligaţii.

Faţă de acest raţionament al instanţei de apel, reţine Înalta Curte în completare că soluţia instanţei este legală prin prisma mecanismului specific contractului de mandat.

Este adevărat că recurenta-pârâtă C. a încheiat cu furnizorii de utilităţi contracte în calitate de mandatar al intimatului-reclamant, adică în numele şi pe seama mandantului, numai că mandatarul este cel care are a răspunde faţă de mandant pentru modul în care a executat mandatul primit (art. 1539 alin. (1) C. civ. de la 1864, respectiv art. 381 C. com.), nu terţii care au contractat cu mandatarul cunoscând calitatea acestuia.

În speţă, premisa de la care s-a pornit a fost nefinalizarea imobilului din pricina nerealizării reţelei de utilităţi, situaţie în care răspunderea recurentei-pârâte C. trebuia antrenată potrivit obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, anume aceea de a asigura finalizarea imobilului.

Era în sarcina recurentei-pârâte C., nu a intimatului-reclamant ca, în situaţia în care aceasta aprecia că există o culpă partajată cu alţi pârâţi (ţinuţi a răspunde, în opinia sa, delictual sau contractual), să se îndrepte împotriva acestora folosind mijloacele legale puse la dispoziţie de C. proc. civ..

b. Critica subsumată aceluiaşi motiv de recurs, întemeiată pe susţinerea că hotărârea recurată este motivată sumar, este apreciată de Înalta Curte ca nefondată, ea fiind invocată pur formal şi neargumentată, instanţa de recurs fiind în acest context în imposibilitate de a verifica sub ce aspecte consideră recurenta-pârâtă că s-ar fi impus o argumentaţie suplimentară celei existente.

Motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă şi întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Contrar susţinerilor intimatului-reclamant din concluziile scrise depuse la termenul din 27 iunie 2014, Înalta Curte apreciază că poate fi identificat actul juridic dedus judecăţii pretins a fi fost greşit interpretat de către instanţa de apel. în realitate, este vorba despre contractul de construire încheiat cu antreprenorul general şi despre Convenţia nr. MM/1909 din 6 mai 2004 (fila 12, primul paragraf al motivelor de recurs, respectiv fila 34 a dosarului de recurs), acte juridice din a căror observare, pretinde recurenta-pârâtă, instanţa de apel ar fi trebuit să reţină că în culpă pentru nefinalizarea imobilului sunt antrenorul general, respectiv celelalte părţi semnatare ale Convenţiei nr. MM/1909 din 6 mai 2004.

În plus, instanţa supremă apreciază că sub incidenţa aceluiaşi motiv de recurs intră şi critica referitoare la modul în care instanţa de apel a interpretat obligaţiile care revin C. conform contractului de mandat, recurenta-pârâtă susţinând în esenţă că aceste obligaţii sunt de mijloace (de diligentă), nu de rezultat.

Critica este nefondată.

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază că, în înţelesul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu orice interpretare făcută de instanţă, fie ea şi greşită, cade sub incidenţa acestui motiv de recurs, ci doar interpretarea contrară sau diferită de cea propusă de parte, dar prin care instanţa schimbă natura actului juridic dedus judecăţii ori înţelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestui act.

Premisa legală nu se verifică în speţă. Se poate lesne constata, chiar din examinarea argumentelor aduse în susţinerea acestei critici, că recurenta-pârâtă nu arată în ce a constat în concret schimbarea, pe cale de interpretare, a naturii actului juridic sau a înţelesului său lămurit şi vădit neîndoielnic, recurenta-pârâtă criticând, în realitate, faptul că instanţa de apel a socotit-o singura culpabilă, în condiţiile în care culpa aparţinea altor pârâţi, ceea ce poate fi subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, cu raportare la dispoziţiile art. 969-970 şi la art. 1073 şi următoarele C. civ.

Dar şi din perspectiva acestui motiv de recurs critica este nefondată.

Deşi instanţa de apel nu a arătat acest lucru in terminis, pentru considerentele cu care instanţa supremă complineşte în continuare motivarea instanţei de apel în mod legal s-a reţinut culpa exclusivă a pârâtei C., plecând de la limitele învestirii şi de la tipul raporturilor juridice dintre intimatul-reclamant şi recurenta-pârâtă C.

Astfel, cât priveşte limitele învestirii, în mod legal a reţinut instanţa de apel că recurenta-pârâtă are a răspunde exclusiv, câtă vreme, subliniază instanţa supremă, obiectul litigiului de faţă îl constituie despăgubiri pentru nefinalizarea imobilului cauzate de nerealizarea reţelei de utilităţi, ceea ce exclude răspunderea antreprenorului general pentru întârziere în edificarea imobilului (răspunderea deja antrenată într-un dosar finalizat).

Pe de altă parte, pentru considerentele expuse în precedent şi care complinesc motivarea instanţei de prim control judiciar, recurenta-pârâtă are a răspunde exclusiv în temeiul contractului de mandat şi în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. şi ale art. 381 C. com. pentru modul în care şi-a adus la îndeplinire obligaţiile asumate prin contractul de mandat, ceea ce exclude răspunderea faţă de mandant a terţilor cu care mandatarul a contractat.

In sinteză, mandatarul având a răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, nu este loc pentru a reţine culpa concurentă a furnizorilor de utilităţi şi nici temei pentru ca aceştia să răspundă faţă de mandant alături de mandatar.

Cât priveşte modul de interpretare a obligaţiilor asumate de recurenta-pârâtă C. prin contractul de mandat, instanţa supremă apreciază că în mod corect şi în conformitate cu înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al art. 1 din Contractul de mandat instanţa de apel a apreciat că obligaţia asumată de recurenta-pârâtă C. era una de rezultat, părţile convenind dincolo de orice echivoc că C. se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor (...) la termen.

Ca urmare, sub acest aspect nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat.

Înalta Curte apreciază, cu titlu preliminar că din dezvoltarea argumentelor subsumate acestei critici se poate lesne conchide că recurenta-pârâtă C. a criticat aplicarea dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile antrenării răspunderii civile (contractuale, în speţă), câtă vreme tratează distinct modul în care instanţa de apel a luat în analiză fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Criticile sunt nefondate.

Ca observaţie generală, instanţa supremă remarcă faptul că, în raport de toate argumentele aduse în apărare de recurenta-pârâtă în legătură cu fiecare element al răspunderii sale civile contractuale, hotărârea instanţei de apel este lacunar motivată sub aspectul faptei ilicite şi în special al vinovăţiei exclusive a recurentei-pârâte C.

În ce priveşte fapta ilicită, instanţa de apel avea a preciza cadrul contractual, obligaţiile ce reveneau părţilor potrivit acestuia şi acţiunile sau inacţiunile imputate în concret recurentei-pârâte, cu arătarea argumentelor pentru care apărările formulate de aceasta au fost înlăturate.

În ceea ce priveşte vinovăţia, instanţa de apel avea a răspunde apărării constante a recurentei-pârâte privitoare la faptul că nu i se poate imputa în mod exclusiv nerealizarea obiectivului asumat.

În această ordine de idei, constată instanţa supremă şi că instanţa de apel, deşi a tratat cadrul legal şi contractual în care s-au derulat raporturile juridice dintre părţi, deşi a analizat raporturile juridice grefate pe contractul de mandat, pe contractul de construire, pe Convenţia nr. MM/1909 din 6 mai 2004 - pe de o parte şi modul în care trebuie soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în cazul răspunderii civile delictuale - pe de altă parte, a omis să precizeze tipul de răspundere civilă care îi incumbă fiecărui pârât, după cum nu a argumentat de ce a acordat în acest context prevalentă răspunderii civile contractuale şi de ce, în acelaşi context, a reţinut că singura care are a răspunde contractual este recurenta-pârâtă, instanţa supremă reiterând faptul că mare parte din aceste deficienţe au fost complinite prin considerentele expuse în prezenta decizie.

Acestea sunt argumentele pentru care instanţa supremă a invocat ex officio motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât obligaţia de a motiva complet, coerent şi pe bază de argumente relevante faţă de specificul cauzei, răspunzând apărărilor părţilor este prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii, nulitate care este de ordine publică şi pe care instanţa o poate invoca din oficiu în orice stare a pricinii, conform art. 306 alin. (1), raportat la art. 108 alin. (1) C. proc. civ., ori de câte ori apreciază că nu poate exercita controlul judiciar într-o cauză.

Cu toate acestea, procedând, pentru argumentele ce se vor arăta, la analiza grupată a motivului de recurs întemeiat de parte pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a celui invocat din oficiu, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se impune a da eficienţă dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocate ex officio, dar nici criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente comune:

Parte din omisiunea de motivare deja reţinută a fost complinită de instanţa de recurs în considerentele ce preced.

În ce priveşte, însă, argumentele ce ar fi trebuit să privească fapta ilicită a recurentei-pârâte şi vinovăţia exclusivă a acesteia, reţine instanţa supremă că acestea au fost suplinite prin efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al Deciziei nr. 5197 din 25 aprilie, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizie depusă la doar (filele 262-275) şi necontestată de niciuna din părţi, încuviinţată ca probă abia la termenul din 27 martie 2015.

Prin sus-menţionata decizie a fost admis recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 3197 din 15 mai 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vlll-a de contencios administrativ şi fiscal, sentinţă care a fost modificată în parte şi, în sensul care prezintă relevanţă pentru cauza de faţă, s-a constatat refuzul nejustificat al pârâtei C. de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental „Cartierul de locuinţe I." (...), pârâta fiind obligată să dispună toate măsurile administrative în acest sens în termen de şase luni de la data pronunţării respectivei decizii, sub sancţiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Deşi litigiul finalizat prin pronunţarea sus-menţionatei decizii a privit imobilul de pe lotul nr. 403, Înalta Curte apreciază că decizia prezintă putere de lucru judecat şi în cauza de faţă, întrucât ea cuprinde dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte C. faţă de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental „Cartierul de locuinţe I.", aşadar şi cu privire la imobilul intimatului-reclamant A., aflat, în mod incontestabil, la data promovării cererii de chemare în judecată în acelaşi stadiul de nefinalizare ca şi celelalte imobile.

Semnificative sunt, pentru cauza dedusă judecăţii, considerentele în care instanţa supremă de contencios administrativ reţine pasivitatea recurentei-pârâte C. şi subliniază că această instituţie a acţionat abia atunci când a devenit evident „riscul unei explozii sociale din partea beneficiarilor de unităţi locative din cartier, peste 5.000 de viitori locuitori ai acestui ansamblu".

Instanţa de contencios administrativ a subliniat faptul că recurenta-pârâtă C. a rămas în pasivitate, deşi atât dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 şi anexa 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi, introdusă prin art. 1 pct. 38 din H.G. nr. 592/2006 - pe de o parte, cât şi convenţia încheiată între toate instituţiile implicate (Convenţia nr. MM/1909 din 6 mai 2004) - pe de altă parte i-au conferit prerogative clare în vederea atingerii scopului final: realizarea ansamblului de locuinţe.

S-a reţinut, de asemenea, în sarcina recurentei-pârâte C. că aceasta a încălcat principiul bunei administrări, adoptând o conduită prin care a vătămat dreptul reclamantului de a se bucura de toate prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate asupra locuinţei.

Din examinarea considerentelor sus-evocate, instanţa supremă reţine că se impun cu forţa şi evidenţa puterii de lucru judecat toate elementele răspunderii civile, instanţa de contencios administrativ stabilind fără echivoc că recurenta-pârâtă a manifestat o atitudine de pasivitate, în sensul că nu a uzat în mod nejustificat de prerogativele legale şi convenţionale de care dispunea pentru a se realiza ansamblul de locuinţe (ceea ce conturează fapta ilicită şi vinovăţia) şi că prin această pasivitate l-a lipsit pe reclamant de prerogativele dreptului de proprietate (ceea ce conturează legătura de cauzalitate şi prejudiciul).

În această ordine de idei, evocând prevederile art. 1200 pct. 4, ale art. 1201 şi ale art. 1202 C. civ. de la 1864, Înalta Curte apreciază că nicio susţinere şi nicio dovadă nu mai pot fi primite peste cele statuate cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu atât mai puţin din partea recurentei-pârâte C., parte în sus-menţionata decizie, care îi este opozabilă şi pe care este obligată să o respecte şi să o aducă la îndeplinire. Acesta este şi motivul pentru care casarea hotărârii instanţei de apel, fundamentată pe o motivare deficitară, nu se mai impune, întrucât o eventuală rejudecare nu putea conduce decât la soluţia deja pronunţată, casarea fiind fără finalitate câtă vreme instanţa de apel era ţinută de puterea de lucru judecat la care s-a făcut referire în considerentele ce preced, neputând pronunţa o altă soluţie.

Faţă de aceste argumente prin care s-a răspuns în comun criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 304 pct. 7, Înalta Curte apreciază ca nefondate aceste motive de recurs, cărora nu le va acorda eficientă.

Având în vedere că prin decizia de faţă urmează a se menţine în integralitatea ei decizia pronunţată de instanţa de apel, este apreciată ca nefondată şi critica recurentei-pârâte C. cu privire la cheltuielile de judecată, recurenta datorând aceste cheltuieli în conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., ca parte care a pierdut procesul şi se află în culpă procesuală

Toate aceste considerente au fundamentat convingerea instanţei supreme că hotărârea instanţei de prim control judiciar este la adăpost şi de criticile pe care i Ie-a adus recurenta-pârâtă C., al cărei recurs urmează a fi respins ca nefondat în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ.

Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Aşa cum s-a consemnat în practicaua prezentei decizii, în cursul dezbaterilor de la termenul din 27 martie 2015 intimatul-reclamant a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că aceste dispoziţii încalcă prevederile art. 21 alin. (3), ale art. 24 alin. (1) si ale art. 124 alin. (2) din Constituţia României.

Solicitarea a fost făcută în scris (filele 472 - 473 ale dosarului de recurs) şi a fost pusă în discuţia părţilor, iar după deliberare, la reluarea şedinţei de judecată, instanţa supremă a apreciat întemeiată cererea formulată şi a admis-o, cu consecinţa sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa supremă a reluat dezbaterile din recurs şi la acelaşi termen de judecată a soluţionat şi recursurile ce fac obiectul Dosarului nr. x/3/2011.

Dată fiind această succesiune a dezbaterilor de la termenul din 27 martie 2015, sesizarea Curţii Constituţionale se realizează în mod atipic, nu prin încheierea la care fac referire dispoziţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47 /1992, ci prin decizia de faţă, care în partea introductivă cuprinde măsura de admitere a cererii şi de sesizare a Curţii Constituţionale, iar în considerente cuprinde elementele prevăzute de art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază că cererea de sesizare a Curtii Constituţionale este admisibilă.

Ea este formulată de una dintre părţile litigante, în speţă de către intimatul-reclamant şi priveşte un articol dintr-o lege în vigoare, respectiv dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865, act normativ care, deşi abrogat prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., continuă să îşi producă efectele pentru procesele începute anterior datei de 15 februarie, conform art. 24-25 din Legea nr. 134 /2010 si art. 3 din Legea nr. 76/2012.

Sub aspectul interpretării sintagmei „în vigoare" cuprinsă în textul art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte evocă şi Decizia nr. 766/2011 a Curţii Constituţionale.

Instanţa supremă apreciază că solicitarea intimatului-reclamant de sesizare a Curţii Constituţionale este admisibilă şi din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, întrucât dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., pretins neconstituţionale, îndrituiesc instanţa de recurs să invoce din oficiu orice motiv de ordine publică, ceea ce, prin ipoteză, poate influenţa soluţia în calea de atac chiar şi în situaţia în care motivele de recurs invocate de parte ar fi găsite neîntemeiate. Pe cale de consecinţă, instanţa supremă apreciază că dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. au legătură cu soluţionarea cauzei în faza recursului.

Tot sub aspectul admisibilităţii, instanţa supremă apreciază întrunită şi cerinţa impusă de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Punctele de vedere ale părţilor

Intimatul-reclamant A. susţine că cererea este admisibilă având în vedere că a fost invocată în raport de trei dispoziţii legale care consacră imparţialitatea, independenţa şi dreptul la un proces echitabil.

Totodată, precizează că, în momentul în care instanţa invocă din oficiu un motiv de recurs, părţile se află sub incidenţa lipsei de imparţialitate a judecătorului şi a încălcării dreptului la apărare prin nerespectarea principiului egalităţii armelor.

De asemenea, menţionează că excepţia invocată este admisibilă, raportat la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, având în vedere că art. 306 alin. (2) C. proc. civ. este un text legal în vigoare, care se aplică proceselor aflate în curs întemeiate pe dispoziţiile vechiului Cod de procedură civilă, că această dispoziţie legală a fost invocată de instanţa de judecată şi este incidenţă în cauză, iar recursul ar putea fi admis în temeiul acestei dispoziţii legale.

Totodată, susţine că excepţia de neconstituţionalitate a acestei norme legale nu a mai fost invocată şi nici soluţionată până în prezent.

Recurentele-pârâte SC E. SA şi SC F. SRL arată că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ. ar fi fost admisibilă doar anterior invocării excepţiei nulităţii încheierii de şedinţă din 27 iunie 2014.

Totuşi, în măsura în care dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. mai sunt incidente în cauză, în condiţiile în care instanţa va soluţiona motivul de recurs invocat din oficiu, apreciază că excepţia este admisibilă, întrucât reprezintă un text de lege de care depinde soluţionarea recursului.

Astfel, dacă prin ipoteză s-ar declara neconstituţional art. 306 alin. (2) C. proc. civ., aceasta ar reprezenta un motiv de revizuire, astfel că, sub acest aspect, arată că excepţia invocată este admisibilă.

Recurenta-pârâtă C. Bucureşti formulează aceleaşi concluzii ca şi recurentele-pârâte SC E. SA şi SC F. SRL.

Intimatul-pârât Consiliul Judeţean Ilfov arată că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ. este inadmisibilă, întrucât dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 prevăd anumite condiţii de admisibilitate, respectiv condiţia ca soluţia pronunţată de Curtea Constituţională să influenţeze fondul cauzei, or eventuala decizie pronunţată de Curtea Constituţională nu are nicio influenţă asupra raporturilor juridice dintre părţi.

Mai arată că eventuala imparţialitate a judecătorului poate fi valorificată pe altă cale.

Întrebat fiind de instanţă dacă apreciază că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu poate fi formulată în faţa instanţelor de control judiciar, intimatul-pârât Consiliul Judeţean Ilfov menţionează că este posibilă sesizarea Curţii Constituţionale numai dacă soluţia pronunţată de Curtea Constituţională are influenţă asupra fondului cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Opinia instanţei asupra excepţiei

Înalta Curte apreciază că excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ. este neîntemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii.

Această dispoziţie legală de principiu trebuie coroborată cu scopul pentru care au fost edictate dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., anume respectarea ordinii publice.

În această logică, instanţa supremă apreciază că dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. nu conferă instanţei de recurs dreptul discreţionar şi absolut de a transgresa în poziţia procesuală a uneia dintre părţi, ci prerogativa de a veghea, în cadrul controlului de legalitate, ca hotărârile recurate să respecte normele de ordine publică.

Această prerogativă nu echivalează cu încălcarea dreptului la apărare şi nici cu înfrângerea principiului egalităţii de arme, câtă vreme dispoziţiile a căror constituţionalitate se contestă îl obligă pe judecător să pună în discuţia părţilor motivele de ordine publică invocate din oficiu, fiind posibil, aşa cum au relevat considerentele ce preced, ca din dezbateri sau în urma administrării unor probe suplimentare, motivul invocat din oficiu să fie găsit neîntemeiat.

Înalta Curte apreciază că excepţia de neconstitutionalitate este neîntemeiată şi prin raportare la dispoziţiile art. 124 alin. (2) din Constituţia României, invocate de intimatul-reclamant, întrucât textul legal contestat nu cuprinde nicio derogare de la normele care instituie în sarcina magistratului obligaţia de imparţialitate, după cum nu cuprinde nicio derogare de la principiile fundamentale care guvernează desfăşurarea procesului civil.

În consecinţă, faţă de considerentele ce preced Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, va sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia lipsei de interes a recurentelor-pârâte SC E. SA şi SC F. SRL în promovarea recursurilor şi, în consecinţă:

Respinge ca lipsite de interes recursurile declarate de recurentele-pârâte SC E. SA şi SC F. SRL împotriva Deciziei civile nr. 415 din 05 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2015.