Abusive "bank reference interest rate" clause in consumer credit contract: mandatory judicial review of non-transparent variable interest mechanisms despite price-clause limitations

Decizia nr. 951

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. 10260/99/2010 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. Bucureşti pentru ca prin sentinţa ce o va pronunţa: să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 6 pct. 1 lit. a) teza a II-a din contractul de credit din 27 iunie 2008 referitoare la dobânda de referinţă a băncii şi să dispună înlăturarea acestora din cuprinsul contractului începând cu data introducerii acţiunii; să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 1.2.2.1.1. din actul adiţional nr. 2006 din 2 septembrie 2010/R 1559760 referitor la majorarea unilaterală a marjei fixe a Băncii de la 4,850% la 7,255%; să fie obligată pârâta la modificarea clauzelor contractuale prevăzute în art. 6 din contractul de credit sus-menţionat prin stabilirea dobânzii variabile a băncii compusă din indicele de referinţă EURIBOR la 3 luni + marja fixă de 4,850 % în conformitate cu dispoziţiile art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010 şi a art. 1.2.2.1.1. din actul adiţional sus-menţionat; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa nr. 71 com din 7 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia comercială de contencios administrativ, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. Bucureşti.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinsă în art. 6 pct. 1 lit. a) teza a II-a din contractul de credit din 27 iunie 2008, referitoare la "dobânda de referinţă a băncii".

S-a luat act de renunţare la judecata capetelor 2 şi 3 ale acţiunii.

A fost obligată pârâta către reclamant la plata cheltuielilor de judecată, în suma de 1550 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:

Contractul de credit bancar încheiat între părţi intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, întrucât împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca de comerciant.

Art. 6 pct. 1 din contractul de credit din 27 iunie 2008 prevede următoarele:

"Pentru creditul pus la dispoziţie de bancă, împrumutatul va plăti:

a) o dobândă fixă de 6,9000% pentru primele 6 luni din perioada de creditare, perioadă care începe cu data primei trageri, după care va plăti dobândă variabilă a băncii, compusă din dobânda de referinţă a băncii la care se adaugă marja de 4,8500%, dobânda fiind revizuibilă în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă a băncii.

b) Dobânda de referinţă a băncii va fi comunicată împrumutatului prin intermediul noului grafic de rambursare care îi va fi înmânat de către reprezentanţii băncii ca urmare a modificării nivelului de dobândă variabilă.

Prima instanţă a constatat că, prin clauzele contractuale arătate, nu este definită dobânda de referinţă a băncii (ce intră în componenţa dobânzii lunare) şi nici nu se arată care este modalitatea de stabilire a acesteia şi unde se poate informa împrumutatul despre nivelul acesteia. Din acest mod de redactare a clauzelor arătate, rezultă că acestea au un caracter incert, nedefinit şi, nefiind negociate cu reclamantul, sunt abuzive. Este evident că în momentul încheierii contractului, consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu banca, Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea împrumutatului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Reclamantul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întreg actul juridic fiindu-i impus în forma respectiva de către bancă. Or, conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat, în mod direct, această clauză cu împrumutatul, ceea ce, în cauză, nu s-a întâmplat.

De asemenea, prin necircumstanţierea, în nici un mod, a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterala a dobânzii, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea pârâtei, servind doar intereselor acesteia, fără a da posibilitatea reclamantului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.

În cauză nu au relevanţă dispoziţiile art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementarilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, referitoare la definirea "consumatorului mediu" deoarece clauza abuzivă face referire, în principal, la caracterul prestabilit al acesteia şi nicidecum la o neinformare corespunzătoare asupra respectivei clauze.

Pentru considerentele arătate, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi constatând caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 6 pct. 1 lit. a) teza a II-a din convenţia părţilor, prima instanţă a admis, în parte, acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a clauzei arătate. Excluderea clauzei menţionate din cuprinsul contractului de credit nu exclude posibilitatea pentru pârâtă de a modifica ulterior clauzele contractuale referitoare la dobândă, însă aceasta trebuie făcută cu definirea clară şi completă a acesteia, cu individualizarea componentelor dobânzii, a criteriilor de determinare ale acestor componente, modalitatea de calcul a componentelor dobânzii şi a dobânzii finale, precum şi sursele de informare ale împrumutaţilor cu privire la nivelul şi fluctuaţiile dobânzii şi ale componentelor acesteia, aspecte care să garanteze caracterul transparent al clauzelor respective.

Prima instanţă a luat act de renunţare la judecata capetelor 2 şi 3 ale acţiunii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., prima instanţă a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.

Împotriva Sentinţei nr. 719/com din 7 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Iaşi a formulat apel pârâta B. - Membră a Grupului Naţional C. Bucureşti, criticând-o pentru neegalitate şi netemeinicie.

Apelanta a solicitat să se constate ca sentinţa apelată a fost dată cu interpretarea şi aplicare greşită a prevederilor Legii nr. 193/2000 şi, pe cale de consecinţă, să se constate nelegalitatea sentinţei.

Prin Decizia nr. 112 din 31 octombrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi s-a respins apelul formulat de B. - Membră a Grupului Naţional C. împotriva Sentinţei nr. 719/com din 7 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia comercială de contencios administrativ, hotărâre pe care a păstrat-o.

A fost obligă apelanta să plătească intimatului suma de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 3074 din 6 iunie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis apelul formulat de B. - Membră a Grupului Naţional C. împotriva Deciziei nr. 112/2011 a Curţii de Apel Iaşi, a fost casată hotărârea şi trimisă cauza spre rejudecare.

Prin Decizia nr. 198 din 9 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, s-a respins apelul declarat de B. - Membră a Grupului Naţional C. împotriva Sentinţei nr. 719 COM/2011 din 7 aprilie 2011 a Tribunalului Iaşi, sentinţă pe care a păstrat-o.

Prin Decizia nr. 1079 din 19 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de B. Bucureşti - Membră a Grupului Naţional C. împotriva Deciziei nr. 198/2012 din 9 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, a fost casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Cauza a revenit în rejudecare Curţii de Apel Iaşi, care a examinat cauza în raport cu dispoziţiile legale în materie, probatoriul administrat şi Decizia nr. 1079 din 19 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin Decizia nr. 288/2014 din 12 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a fost respins apelul formulat de B. - Membră a Grupului Naţional C. împotriva Sentinţei nr. 719/com/2011 din 7 aprilie 2011 a Tribunalului Iaşi, sentinţă pe care a păstrat-o.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Reclamantul A. a învestit instanţa de judecată cu mai multe capete de cerere, dar a renunţat la o parte dintre ele, rămânând în discuţie capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale cuprinsă în art. 6 pct. 1 lit. a) teza a II-a din contractul de credit încheiat între reclamant şi pârâtă din 27 iunie 2008 - referitoare la dobânda de referinţă a băncii.

Contractul de credit care formează obiectul litigiului, a fost încheiat de recurent cu B. la data de 27 iunie 2008, înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

La data de 21 iunie 2010 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, care transpune şi implementează în legislaţia naţională Directiva nr. 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008.

La data de 20 septembrie 2010, reclamantul şi-a exprimat, în mod expres, dezacordul cu privire la modificările aduse contractului bancar din 27 iunie 2008 prin actul adiţional întocmit de apelanta-intimată în temeiul art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Din contractul încheiat între părţi cu privire la "dobânda de referinţă" a băncii este cert că banca nu a indicat modul de calcul, stabilire compunere şi variaţie a dobânzii de referinţă a băncii ca şi parte componentă a dobânzii variabile.

Este adevărat că preţul creditului nu se poate forma prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client. Dar "dobânda de referinţă" a băncii, apelanta nu a raportat-o la vreun indicator precis individualizat, astfel încât această clauză face să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar interesele acestuia, fără a se da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă "dobânda de referinţă" a fost judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.

De altfel, prin adresa nr. 1048 din 29 iulie 2010, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, a comunicat Asociaţiei Române a Băncilor că pentru contractele de credit aflate în derulare, dobânda era compusă din dobândă de referinţă a băncii + marjă fixă, noua formulă de calcul ar trebui să includă exact indicele de referinţă aferent valutei în care a fost acordat creditul + marjă fixă compusă din marja fixă existentă în contractul iniţial de la încheierea lui şi diferenţa dintre valoarea dobânzii de referinţă şi valoarea indicelui de referinţă.

Reclamantul a formulat prezenta acţiune în 21 decembrie 2010, actul adiţional de majorare a marjei fixe prevedea o creştere de la 4,89% la 7,255%, act adiţional cu care reclamantul nu a fost de acord în mod expres.

Dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum au fost modificate prin Legea de aprobare nr. 288 începând cu 2 ianuarie 2011, trebuie coroborate cu art. II alin. (1) din lege, care prevăd că "Actele adiţionale încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformităţii contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între părţi".

Or, în cauză, reclamantul formulase deja prezenta acţiune în anul 2010 şi nu a semnat actul adiţional, act care, nesemnat, nu produce efecte.

Un argument în plus că dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 nu au produs efecte în litigiu este Decizia Curţii Constituţionale nr. 1696/2010 care a concluzionat că "modificările art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 nu pot opera decât de la data intrării în vigoare a legii de aprobare, nr. 288 din 2 ianuarie 2011, astfel ar fi înlăturate efectele produse de ordonanţa de urgenţă până la data intrării în vigoare a legii de aprobare şi ar opera retroactiv".

Ca atare, în raport de prevederile art. 4, 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, s-a concluzionat că, în mod judicios prima instanţă a constatat caracterul abuziv al clauzei prev. la art. 6 pct. 1 lit. a), referitoare la "dobânda de referinţă a băncii".

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-pârâtă B. S.A. Bucureşti - Membră a Grupului Naţional C. aducându-i următoarele critici.

1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 şi a dispoziţiilor art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010.

a) în ce priveşte aplicarea greşită a prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, recurenta-pârâtă a susţinut că la data de 22 februarie 2011, când reclamantul a renunţat la judecata petitelor 2 şi 3 ale cererii introductive, erau deja în vigoare prevederile Legii nr. 288/2010, publicată la 2 ianuarie 2011, iar termenul de 60 de zile prevăzut de art. II alin. (2) s-a împlinit la 3 martie 2011, fără ca reclamantul să fi notificat, în mod expres, banca cu privire la denunţarea respectivului act adiţional.

În opinia sa, instanţa de apel ar fi trebuit să reţină că implementarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, care era obligatorie pentru toţi creditorii, a condus la modificarea contractului de credit în discuţie, iar actul adiţional întocmit de B. în baza art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, a produs efecte între părţile contractante începând cu data de 21 septembrie 2010.

Recurenta a mai susţinut că împrejurarea formulării cererii de chemare în judecată la data de 21 noiembrie 2010, prin care s-a solicitat anularea actului adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, nu are relevanţă, deoarece contractul de credit a intrat sub incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, dispoziţiile acestei ordonanţe intrând în vigoare la 21 iunie 2010, actul adiţional fiind întocmit în termenul legal de către bancă şi comunicat reclamantului, acesta necontestând actul adiţional în termenul prevăzut de acest act normativ, adică până la 21 septembrie 2010.

Notificarea reclamantului din data de 20 septembrie 2010, prin care acesta a indicat băncii că refuză să accepte actul adiţional de implementare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, nu are relevanţă, fiind lipsită de efecte juridice, actul adiţional respectiv fiind considerat acceptat tacit, din perspectiva legii, chiar dacă reclamantul a refuzat semnarea acestuia.

Instanţa de apel trebuia să mai observe că, prin renunţarea la judecata capătului de cerere privind nulitatea actului adiţional, reclamantul a acceptat expres modificările aduse contractului de credit prin actul adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, contractul de credit fiind modificat, ope legis, începând cu data de 21 septembrie 2010.

b) Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, deoarece nu a ţinut cont de criticile acesteia cu privire la soluţia primei instanţe, în ce priveşte aplicabilitatea în cauză a acestor prevederi, în sensul că actul adiţional la contractul de credit, în raport de aceste dispoziţii legale, a produs efecte juridice între părţile contractante.

În opinia sa, acest act normativ a acordat un nou termen de 60 de zile, de la data intrării în vigoare a legii, în care consumatorii împrumutaţi, care nu erau de acord cu semnarea actului adiţional, aveau obligaţia să notifice banca despre acest refuz.

Ca atare, a mai susţinut recurenta, nu erau incidente dispoziţiile art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, ci dispoziţiile art. II alin. (1).

Instanţa de apel a interpretat greşit şi considerentele Deciziei nr. 1656/2010 a Curţii Constituţionale, interpretarea corectă a acestor considerente trebuind să conducă la concluzia că actul adiţional rămas nesemnat trebuie considerat acceptat tacit, acesta intrând în vigoare la data de 21 septembrie 2010, conform art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, el producând efecte între părţi.

2. a) Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 193/2010 şi ale prevederilor art. 1 lit. b) şi e din anexa la Legea nr. 193/2000.

În acest context recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, în sensul că invocarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale se poate face până la momentul în care clauza din contract este în fiinţă, însă, în speţa de faţă, clauzele cuprinse la art. 6 pct. 1 lit. a) teza a II-a din contractul de credit bancar din 27 iunie 2008, nu mai sunt în fiinţă, fiind modificate ca urmare a modificării aduse prin actul adiţional, în urma implementării dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010.

Actul adiţional la respectivul contract de credit a fost comunicat reclamantului la data de 2 septembrie 2010, iar printre modificările aduse prevederilor iniţiale au figurat şi clauzele contractuale privitoare la modalitatea de calcul şi de plată a dobânzii variabile.

b) Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, neinterpretând speţa şi din perspectiva celorlalte prevederi ale art. 4 din legea nr. 193/2000, limitându-se doar la interpretarea prevederilor art. 4 alin. (1) din această lege.

Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (5) şi alin. (6) din această lege, rezultă că nu pot face obiectul aprecierii caracterului abuziv clauzele care privesc justeţea sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei serviciilor sau bunurilor furnizate, o interpretare contrară conducând la încălcarea dreptului Uniunii Europene şi al art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, câtă vreme aceste dispoziţii legale reprezintă transpunerea în legislaţia românească a Directivei 93/13/CE.

S-a subliniat faptul că aceeaşi concluzie se poate desprinde şi din analiza prevederilor art. 4 din Directiva menţionată.

Or, câtă vreme obiectul contractului îl constituie acordarea unui credit cu destinaţia de refinanţare alt credit, iar dobânda reprezintă preţul pe care-l plăteşte împrumutatul, iar prevederea din art. 6 din contract are ca obiect modalitatea de stabilire a dobânzii, se poate concluziona că instanţa nu putea face o analiză asupra caracterului abuziv al acestei clauze.

S-a subliniat faptul că şi în situaţia în care s-ar aprecia că, în forma iniţială, această clauză nu era exprimată într-un limbaj uşor accesibil, după survenirea actului adiţional, instanţa nu mai putea interveni în nici un fel pe clauza de preţ.

S-a mai arătat de către recurentă că reclamantul este magistrat şi că ar putea avea reprezentarea semnificaţiei clauzelor contractuale, indicându-se practică judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul că nu poate fi considerată abuzivă acea clauză contractuală referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii atâta timp cât împrumutatul a cunoscut care sunt condiţiile de creditare şi nu le-a contestat.

Recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

La data de 17 martie 2015, reclamantul-intimat a depus la dosarul cauzei o întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

1. a) Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma sa iniţială.

De altfel, recurenta-pârâtă, sub aparenţa unor critici de nelegalitate critică o stare de fapt reţinută de instanţa de apel.

Astfel, la pagina 5, paragraful 9 din decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că reclamantul şi-a exprimat, în mod expres, dezacordul cu privire la modificările aduse contractului bancar din 27 iunie 2008, la data de 20 septembrie 2010.

Mai mult, chiar în cuprinsul motivelor de recurs, recurenta a arătat că reclamantul a formulat această notificare, apreciind că aceasta nu are relevanţă, fiind lipsit de efecte juridice deoarece actul adiţional trebuie considerat acceptat tacit, chiar dacă reclamantul a refuzat semnarea acestuia.

Această din urmă apreciere a recurentei-pârâte este făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, în forma sa iniţială, această nesemnare semnificând neexprimarea niciunei poziţii de către consumator, iar nu exprimarea unei opoziţii exprese, caz în care, aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, actul adiţional este considerat a nu fi fost acceptat.

Prin urmare, toată această construcţie juridică a recurentei este greşită, în acest context neavând relevanţă renunţarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind nulitatea actului adiţional, renunţare făcută în luna februarie 2011, prin precizarea cererii introductive, această renunţare fiind făcută tocmai pentru că actul adiţional nu putea fi considerat ca fiind acceptat tacit, cât timp reclamantul îşi exprimase opoziţia expresă de semnare a acestuia.

b) Nici critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 nu poate fi reţinută, recurenta-pârâtă pornind de la o premisă falsă, anume aceea că reclamantul-intimat ar fi acceptat tacit actul adiţional comunicat de către recurentă, or, numai pentru aceste contracte legiuitorul a prevăzut un nou termen de 60 de zile în care consumatorul putea să notifice pe creditor în sensul neacceptării, această prevedere neputându-se aplica în cazul actelor adiţionale care nu pot fi considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010, cum este şi cazul actului adiţional invocat de către recurentă.

Nu erau aplicabile prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 288/2010, deoarece aceste prevederi se referă la cazul actelor adiţionale încheiate şi semnate de părţi, iar nu la cele nesemnate de către consumatori, dar considerate acceptate tacit, cum prevede ipoteza de la alin. (2), or, aşa după cum s-a arătat mai sus, actul adiţional invocat de către recurentă nu se încadrează în niciuna dintre ipoteze, el nefiind nici semnat de către ambele părţi, dar nici putându-se fi considerat ca acceptat tacit cât timp reclamantul s-a opus, în mod expres încheierii acestuia.

Pentru aceleaşi motive nu pot fi reţinute nici criticile cu privire la greşita interpretare a considerentelor Deciziei nr. 1656/2010 a Curţii Constituţionale de către instanţa de apel.

2. a) Nici criticile întemeiate pe greşita aplicare a dispoziţiilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, nu pot fi reţinute, deoarece, deşi este adevărat că pentru a se putea analiza caracterul abuziv al unor clauze contractuale este necesar ca aceste clauze să fie în fiinţă, în speţa de faţă, această condiţie este îndeplinită, cât timp, aşa după cum s-a arătat mai sus, pretinsul act adiţional referitor la modificarea clauzelor cuprinse în art. 6 pct. 1 lit. a) teza a II-a din contractul de credit bancar din 27 iunie 2008, nu poate fi considerat ca valabil încheiat.

Faptul comunicării la data de 2 septembrie 2010 nu poate semnifica acceptarea tacită a acestuia, cât timp, la data de 20 septembrie 2010 reclamantul a arătat, în mod expres, că se opune încheierii acestui act adiţional, aşa după cum a recunoscut chiar recurenta.

b) Nu poate fi reţinută nici critica cu privire la greşita interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (5) şi 6 din Legea nr. 193/2000, precum şi a prevederilor art. 1 lit. b) şi e din anexa la aceeaşi lege.

Există o practică constantă, atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu privire la faptul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

Această problemă a fost tranşată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, jurisprudenţă ce este obligatorie pentru instanţele din România.

Astfel, în cauza C-484 din 08 se arată că: "dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări.. care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil".

Mai mult, în cauza C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând, totodată, că această putere "se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte, un interes public că aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele".

Ca atare, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, astfel încât se poate afirma că instanţele nu au doar dreptul, ci au, chiar, această obligaţie.

Aşa după cum s-a arătat mai sus, clauza contractuală privitoare la evoluţia dobânzii nu poate fi considerată ca fiind modificată prin actul adiţional, cât timp acest act adiţional nu poate fi considerat ca încheiat în mod valabil.

Ca atare, în mod legal, instanţa de apel a considerat că era posibilă analiza caracterului său abuziv, din moment ce această clauză nu era exprimată într-un limbaj clar şi accesibil.

Nu se poate reţine critica cu privire la faptul că reclamantul este de profesie magistrat, şi că ar fi avut reprezentarea semnificaţiei clauzelor contractuale, iar practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie indicată nu este de dată recentă.

În acest sens, atât practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de dată recentă cât şi cea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că nu este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, în domeniul protecţiei consumatorilor lucrurile stând altfel.

În acest context trebuie analizat ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil", dar această analiză trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislaţiei speciale, privind protecţia consumatorului.

Limbaj clar înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă, sub acest aspect, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie ţinut seama de faptul că ele nu au fost negociate, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat pe reclamant în legătură cu conţinutul contractului şi că i-a lăsat timp de analiză şi gândire nu înseamnă că a şi negociat aceste clauze cu acesta.

În ce priveşte limbajul inteligibil, Înalta Curte apreciază că acest caracter înseamnă mai mult, respectiv, înseamnă posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte.

În acest sens, sunt relevante concluziile la care a ajuns Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26 din 13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 şi mai ales 75.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat următoarele: "Art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală (...), cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului. la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze.., astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice care rezultă în ceea ce-l priveşte".

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. S.A. Bucureşti - Membră a Grupului Naţional C. împotriva Deciziei nr. 288/2014 din 12 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în Dosarul nr. x/99/2010, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 26 martie 2015.

Procesat de GGC - GV