Real estate eviction and lost profits damages: suspension of statute of limitations pending enforceable lease-compulsion title and delictual liability for unfulfilled property usage

Decizia nr. 945/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 29 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş s-a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, privind capătul de cerere promovat de reclamanta A., având ca obiect obligarea pârâtei B. cu sediul în Sovata, la plata unor daune interese compensatorii pentru lipsa de folosinţă a imobilului C. situat în Sovata, aferent perioadei 2001 - 11 ianuarie 2009, excepţie invocată de către pârâtă.

Cu privire la excepţia invocată, instanţa a reţinut că între părţi a existat un litigiu având ca obiect obligarea reclamantei la încheierea contractului de leasing imobiliar, care a fost soluţionat irevocabil prin Decizia nr. 7105 din 29 noiembrie 2001 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 29 noiembrie 2001 şi întrucât nu s-a putut ajunge la un consens privitor la valoarea imobilului, reclamanta a promovat un nou litigiu în acest scop obţinând Sentinţa nr. 1069/2004 a Tribunalului Mureş care a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 29/A din 10 martie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş. Din data de 10 martie 2008 şi până la data de 10 martie 2011 pârâta nu a înţeles să procedeze la punerea în executare a acestui titlu în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 6 din Decretul-lege nr. 167/1958.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune invocat de pârâtă privind daunele interese compensatorii, aferente perioadei 2001 - 11 ianuarie 2009, în conformitate cu dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, s-a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile Decretului-lege nr. 167/1958 având în vedere că acest termen de prescripţie a început să curgă anterior intrării în vigoare a noului C. civ., nefiind împlinit la data intrării în vigoare a acestuia. Termenul de prescripţie a fost suspendat pe toată perioada de timp în care pârâta a obţinut titlurile executorii sus menţionate.

Instanţa a apreciat că în ceea ce priveşte cursul prescripţiei pentru pretenţiile aferente fiecărui an în parte a intervenit suspendarea cursului întrucât reclamanta a fost împiedicată să facă acte de întrerupere a cursului datorită deţinerii de către pârâtă a titlului executoriu prin care a fost obligat la încheierea contractului de leasing şi prin promovarea unei noi acţiuni în justiţie de către pârâtă pentru stabilirea preţului aferent încheierii acestui contract. Aceste demersuri ale pârâtei, efectuate în baza unui cadru legal finalizat cu obţinerea unor titluri executorii care s-au opus reclamantei cu putere de lege pot fi asimilate unui caz de forţă majoră potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit.

a) din Decretul-lege nr. 167/1958 care au pus reclamanta în imposibilitate de a efectua acte de întrerupere a cursului prescripţiei. În atare condiţii reclamanta nu poate fi sancţionată pentru neexercitarea dreptului la acţiune în termenul stabilit de lege, în condiţiile în care orice valorificare a vreunui drept la acţiune ar fi fost împiedicat de demersurile pârâtei şi de titlurile executorii deţinute de aceasta în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 32/1998. Pârâta avea posibilitatea de a pune în executare Sentinţa nr. 1068/2004 rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 29 din 10 martie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, în cadrul termenului general de prescripţie de trei ani, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Decretul-lege nr. 167/1958.

Având în vedere că nu s-a demarat executarea silită a acestei hotărâri în cadrul termenului de prescripţie reclamanta şi-a păstrat dreptul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, iar pârâta a pierdut posibilitatea de a-şi mai valorifica dreptul de a încheia cu privire la acest imobil un contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare.

S-a reţinut, că dreptul la acţiune a reclamantei pentru valorificarea prerogativelor dreptului de proprietate privind imobilul în litigiu, au fost afectate de o condiţie suspensivă ceea ce a determinat suspendarea cursului prescripţiei. Această condiţie s-a realizat la data de 10 martie 2011 dată la care s-a împlinit termenul de prescripţie pentru punerea în executare a titlului deţinut de către pârâtă şi a încetat suspendarea cursului prescripţiei. În raport de pretenţiile aferente fiecărui an instanţa a apreciat că termenul de prescripţie aferent pretenţiilor din anul 2001 a început să curgă la data de 1 ianuarie 2002, dată la care s-a şi suspendat cursul prescripţiei în condiţiile în care pârâta deţine Sentinţa nr. 6/2001, suspendare care a operat până la data de 10 martie 2011.

Având în vedere aceste considerente, instanţa a apreciat că termenul de prescripţie pentru valorificarea pretenţiilor aferente perioadei 2001 - 11 ianuarie 2009 nu s-a împlinit, motiv pentru care a respins excepţia invocată ca fiind nefondată.

Prin Sentinţa nr. 707 din 27 mai 2013, Tribunalul Specializat Mureş a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamanta A. cu sediul în Sovata, împotriva pârâtei B. (succesor în drepturi al D.), şi în consecinţă: a dispus evacuarea pârâtei din imobilul C. situat în Sovata; a obligat pârâta să plătească în favoarea reclamantei suma de 426.761 lei cu titlu de daune interese compensatorii pentru lipsa de folosinţă a imobilului aferent perioadei 2001-2012; a obligat pârâta să plătească în favoarea reclamantei suma de 15.556 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reţinut că reclamanta a fost lipsită de folosinţa bunului pe care îl deţine cu titlu de proprietate, că deşi potrivit actelor depuse la dosar, art. 211 şi următoarele, pârâta a deţinut cu titlu de chirie imobilul în litigiu nu a mai achitat chiria aferentă spaţiului închiriat încă din anul 2001 şi nici nu a pus în executare titlul pe care îl deţinea în vederea dobândirii dreptului de proprietate. În atare condiţii reclamanta, în calitate de proprietar, este îndreptăţită să obţină toate fructele pe care bunul ce îi aparţine le produce. În cauză fructele bunului deţinut echivalează cu contravaloarea veniturilor pe care l-ar fi putut obţine reclamanta prin folosirea acestui bun. Valorificarea prerogativelor dreptului de proprietate a reclamantei privind imobilul în litigiu a fost afectată de o condiţie suspensivă condiţie care s-a realizat la data de 10 martie 2011 dată la care s-a împlinit termenul de prescripţie pentru punerea în executare a titlului deţinut de către pârâtă.

Instanţa a constatat că pârâta nu deţine un titlu valabil pentru folosinţa imobilului în litigiu, în condiţiile în care termenul de prescripţie pentru punerea în executare a sentinţei privind obligarea reclamantei la încheierea contractului de leasing s-a împlinit, motiv pentru care a apreciat că este întemeiată, în raport de dispoziţiile art. 480 C. civ., cererea reclamantei privind evacuarea pârâtei din imobilul în litigiu.

Instanţa a apreciat că cererea reclamantei pentru obligarea pârâtei la plata daunelor interese, pentru lipsa de folosinţă a imobilului în litigiu, este întemeiată, considerent pentru care a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 426.761 lei cu titlu de daune interese aferente perioadei 2001-2012, astfel cum aceasta a fost precizată după efectuarea raportului de expertiză contabilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere faptul că pârâta a căzut în pretenţii prin admiterea acţiunii, aceasta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei constând în taxă judiciară de timbru şi contravaloare raport de expertiză contabilă.

Împotriva încheierii din 29 iunie 2012, şi a Sentinţei nr. 707 din 27 mai 2013, a formulat apel pârâta B., solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii introductive ca fiind nefondată, cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 111/A din 28 martie 2014 Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul formulat de pârâta B., împotriva încheierii din data de 29 iunie 2012 şi a Sentinţei nr. 707 din 27 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, în Dosarul nr. x/1371/2012.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că excepţia de necompetenţă este neîntemeiată întrucât nu a fost invocată de pârâtă prin întâmpinarea înregistrată la 22 martie 2012, şi în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., a intervenit sancţiunea decăderii din dreptul de a invoca excepţia.

Criticile de nelegalitate invocate în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune s-au reţinut a fi nefondate, apreciindu-se că starea de fapt reţinută de prima instanţă nu a fost contestată de apelantă, decât în ceea ce priveşte culpa ce-i revine pentru neîncheierea contractului de leasing imobiliar, precum şi constatarea privind caracterul abuziv al deţinerii imobilului în litigiu.

Astfel, imobilul C. situat în oraş Sovata, jud. Mureş, înscris în C.F. nr. 6016 Sovata sub nr. top. 3145/1/2/2, constituie proprietatea reclamantei A.. Aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei în temeiul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, iar asupra terenului, prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. Seria M08 nr. 0641 din 9 noiembrie 1998, emis de Ministerul Turismului.

În temeiul Contractului de închiriere nr. 26 din 10 martie 1992, acest activ a fost închiriat D. - antecesoarea pârâtei B., şi se află în detenţia acesteia de mai bine de 20 de ani.

Curtea a reţinut că părţile nu au căzut de acord asupra faptului dacă neexecutarea Sentinţei civile nr. 1069/2004 Tribunalului Mureş, respectiv a Deciziei civile nr. 29/A din 10 martie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş se datorează culpei pârâtei, pe motiv că nu s-a conformat somaţiei reclamantei de a încheia contractul de leasing imobiliar sau dimpotrivă, este imputabilă reclamantei, care prin proiectul de contract întocmit a pretins un preţ de 868.788 lei, dublul sumei stabilite de instanţele judecătoreşti.

Apreciind că în această chestiune trebuie avut în vedere că instanţele au stabilit valoarea de vânzare, şi nu valoarea totală a contractului de leasing [art. 6 lit. f) din O.U.G. nr. 51/1997] sau valoarea exactă a ratelor de leasing [art. 6 lit. c) din acelaşi act normativ], Curtea a reţinut că aspectul cu adevărat relevant în cauză este că pârâta nu a înţeles să pună în executare hotărârea privind obligarea reclamantei la încheierea contractului de leasing imobiliar, prin executarea silită a obligaţiei de a face, nu a efectuat nici un demers pentru a obţine o hotărâre judecătorească care să ţină loc de contract, singurele demersuri efectuate pentru executarea silită a dispoziţiilor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză sunt consecinţa iniţiativei reclamantei şi aceste demersuri, nefiind efectuate de pârâtă, nu au întrerupt, însă, termenul de prescripţie a executării silite, termen care, în conformitate cu prevederile art. 405 alin. (1) - (3) C. proc. civ., s-a împlinit la data de 10 martie 2010.

S-a mai reţinut că, iniţiativa reclamantei nu poate fi considerată act voluntar de executare sau o recunoaştere care întrerupe prescripţia, întrucât preţul oferit de reclamantă, aşa cum rezultă din notificarea depusă la dosarul de apel, este mult superior celui stabilit prin hotărârile judecătoreşti pronunţate. Această diferenţă este justificată, prin art. 6 din proiectul de contract, cu includerea în cadrul redevenţei, alături de valoarea de circulaţie a bunului, a marjei de profit a locatorului în procent de 20%.

Curtea a conchis că aspectele referitoare la culpa pentru neîncheierea contractului leasing nu sunt concludente în ceea ce priveşte problema prescripţiei şi că, deşi încheierea contractului de leasing imobiliar nu a avut loc, imobilul a rămas în continuare în posesia pârâtei, care, fără să achite contravaloarea dreptului de folosinţă, l-a utilizat pentru a desfăşura activităţi de turism.

Curtea a apreciat că, prin efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate, s-a produs o limitare, pe cale judiciară, a atributelor dreptului de proprietate al reclamantei. Prin stabilirea obligaţiei de a încheia contract de leasing imobiliar, reclamanta a fost lipsită de atributele dreptului de folosinţă şi de dispoziţie pe toată durata de timp în care aceste hotărâri aveau putere executorie. Cât timp reclamanta avea o obligaţie exigibilă de a transmite dreptul de folosinţă şi, în final, de proprietate asupra imobilului, aceasta nu avea dreptul de a solicita contravaloarea folosinţei imobilului, deci creanţa sa vizând profitul nerealizat nu s-a născut decât în momentul stingerii obligaţiei de a încheia contract de leasing, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită.

S-a reţinut că, în ipoteza răspunderii civile delictuale, termenul de prescripţie începe să curgă, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. În aplicarea acestei reguli, privind determinarea începutului prescripţiei, Curtea a apreciat că reclamanta nu putea să cunoască existenţa unui prejudiciu cât timp obligaţia de a încheia contractul de leasing imobiliar era în fiinţă. În momentul împlinirii termenului de prescripţie (a dreptului de a cere executarea silită a Deciziei civile nr. 29/A din 10 martie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş) putea doar să conştientizeze că pe toată durata deţinerii imobilului de către pârâtă, în perioada anilor 2001 - 2011, a fost lipsită în mod nejustificat de folosinţa imobilului. Acest prejudiciu constituie un prejudiciu global şi nu are regimul juridic al daunelor izvorâte din neexecutarea obligaţiilor cu executare succesivă, motiv pentru care nu se pune problema suspendării sau întreruperii termenului de prescripţie.

Faţă de aceste considerente, Curtea a apreciat că prima instanţă a soluţionat în mod corect excepţia prescripţiei dreptului reclamantei de a cere daune interese compensatorii pentru lipsa de folosinţă, cu precizarea că în acest sens considerentele reţinute în apel vor substitui motivarea primei instanţe.

Pe fond, Curtea a reţinut că, în virtutea prevederilor art. 480 şi 483 C. civ., reclamanta era îndreptăţită să folosească bunul său, folosinţă care se circumscrie propriului obiect de activitate, pentru a obţine profit. Ca urmare, fiind drepturi izvorâte din lege, încălcarea lor constituie o faptă ilicită.

Prejudiciul cauzat reclamantei constă tocmai în lipsirea acesteia de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă asupra imobilului, destinat desfăşurării unor activităţi economice, de prestări servicii turistice, respectiv de veniturile pe care reclamanta le-ar fi putut obţine în urma introducerii acestuia în circuitul turistic, în realizarea propriului obiect de activitate. Prima instanţă a stabilit în mod corect că acest prejudiciu echivalează cu profitul (net) nerealizat pe perioada ianuarie 2001 - august 2012 în valoare de 293.936,00 lei, sumă care în urma reactualizării în raport de evoluţia indicilor preţurilor de consum este de 426.761,00 lei.

Curtea a apreciat că prejudiciul se compune din profitul nerealizat pe toată perioada în care pârâta a folosit imobilul fără a plăti contravaloarea dreptului de folosinţă şi nu vizează doar cea ulterioară stingerii obligaţiei de a încheia contractul de leasing.

În ce priveşte legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs, s-a reţinut că, păstrarea imobilului reclamantei pe perioada 2001 - 2011 a generat lipsirea acesteia din urmă de exerciţiul folosinţei asupra imobilului, ca atribut important al dreptului de proprietate, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularului dreptului, cum este, spre exemplu, posibilitatea de a utiliza imobilul în activitatea de prestări servicii turistice, aducătoare de profit. Culpa apelantei constă tocmai în faptul că ştia că în cazul în care nu se va perfecta contractul de leasing foloseşte imobilul fără titlu, dar.cu toate acestea, a lăsat ca dreptul său de creanţă, constatat printr-un titlu executoriu, să-şi piardă puterea executorie, prin împlinirea termenului de prescripţie a executării silite, iar în tot acest timp a folosit imobilul în cauză în vederea desfăşurării unor activităţi economice. În acest context trebuie reţinut că în cauză culpa care îi revine pârâtei este mai gravă decât cea a reclamantei, întrucât pârâta avea interes în încheierea contractului pentru a obţine un titlu asupra imobilului.

S-a reţinut că, constituie un abuz de drept din partea pârâtei faptul de a uza de dispoziţii legale care îi conferă dreptul de a dobândi un bun, de a obţine hotărâri judecătoreşti pentru a valorifica dreptul recunoscut prin lege, fără a face demersuri concrete, efective, pentru realizarea dreptului cu ajutorul forţei de constrângere a statului. Dacă aceasta nu deţinea mijloace financiare pentru achiziţionarea imobilului sau încheierea contractului de leasing trebuia să renunţe la dreptul de folosinţă asupra acestuia. Apărarea pârâtei, că nu avea posibilitate să prevadă paguba suportată de reclamantă, nefiind notificată cu privire la plata unor chirii sau daune interese, este lipsită de credibilitate, o asemenea afirmaţie este incompatibilă cu diligenta unui profesionist, care în gestionarea afacerilor derulate urmăreşte obţinerea de profit, şi nu gratificarea cocontractanţilor.

Culpa pârâtei în neperfectarea contractului de leasing fiind mai gravă, ţinând seama că reclamanta, în perioada ianuarie 2001 - august 2012, a fost lipsită de folosinţa unui bun în activitatea sa de profesionist, de către un alt profesionist, care i-a cauzat prejudiciul în exploatarea unei întreprinderi, Curtea a conchis că despăgubirile pentru profitul nerealizat se cuvin reclamantei, aşa cum în mod corect a stabilit prima instanţă, pe toată perioada în care pârâta a folosit imobilul în mod gratuit şi nu doar ulterior împlinirii termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea dispoziţiilor Deciziei civile nr. 29/A din 10 martie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta B. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea soluţiei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Sighişoara sau în subsidiar, modificarea deciziei şi a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii ca fiind nefondată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele:

- Tribunalul Specializat Mureş nu era instanţa competentă din punct de vedere materială să soluţioneze cauza. Cererea de evacuare prin definiţie este o obligaţie de a face, acest petit nefiind evaluabil în bani, şi potrivit dispoziţiilor art. 2 C. proc. civ. aplicabil la data sesizării primei instanţe era competentă Judecătoria, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

- Reclamanta A. nu a dovedit că a făcut vreun demers judiciar pentru primirea de daune interese sau pentru alte pretenţii anterior depunerii acţiunii introductive în prezentul dosar, astfel că pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 11 ianuarie 2009 acţiunea în pretenţii se impune a fi respinsă ca prescrisă. Pe întreaga perioadă, din 2001 până în 2012 la momentul depunerii cererii introductive niciodată reclamanta nu a cerut predarea imobilului şi nu a emis factura pentru chirie; recurenta nu a fost notificată sau pusă în întârziere ca atare excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este întemeiată.

- Nu se poate reţine că recurenta ar fi folosit imobilul în mod abuziv, fără nici un titlu, întrucât prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile s-a stabilit atât îndreptăţirea recurentei la cumpărarea imobilului cât şi preţul la care reclamanta a fost obligată să-l vândă.

- Culpa pentru nesemnarea contractului de leasing imobiliar nu aparţine recurentei. Reclamanta a pretins un preţ de 868.788 lei, dublu faţă de suma de 433.203 lei stabilită de Curtea de Apel Târgu Mureş, prin Decizia nr. 29 din 10 martie 2008, astfel că refuzul semnării contractului a fost justificat.

- Nu este întemeiată susţinerea reclamantei că recurenta ar fi folosit imobilul în mod abuziv, fără nici un titlu, în contextul în care în hotărârile judecătoreşti anterior indicate s-a stabilit îndreptăţirea recurentei la dobândirea dreptului de proprietate, reclamanta fiind obligată să-l transmită în considerarea faptului că au făcut investiţii însemnate care i-au sporit valoarea şi care erau obligatorii pentru a se putea desfăşura activitate turistică.

Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recursul este nefondat.

Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâta B.

Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., este nefondat, instanţa de apel reţinând corect că prin încheierea din 23 februarie 2012 Tribunalul Specializat Mureş s-a declarat competent să judece cauza şi în condiţiile în care excepţia de necompetenţă nu a fost invocată de pârâtă prin întâmpinare, în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., a intervenit sancţiunea decăderii din dreptul de a o mai invoca ulterior.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Din conţinutul cererii de recurs rezultă că recurenta nu a indicat în mod concret critici prin care să fie susţinute în mod distinct aceste motive de recurs şi întrucât instanţa nu poate identifica critici care să argumenteze invocarea motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cererea de recurs se va reţine spre analiză din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune privind daunele interese aferente perioadei 2001 - 11 ianuarie 2009, se reţine că instanţa de apel a substituit corect motivarea primei instanţe apreciind că prin efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate, s-a produs o limitare, pe cale judiciară a atributelor dreptului de proprietate al reclamantei, (dreptului de folosinţă şi de dispoziţie pe toată durata de timp în care aceste hotărâri aveau putere executorie) prin stabilirea obligaţiei de a încheia contract de leasing imobiliar, că atâta timp cât reclamanta avea o obligaţie exigibilă de a transmite dreptul de folosinţă şi în final de proprietate asupra imobilului, creanţa sa vizând profitul nerealizat nu s-a născut decât în momentul stingerii obligaţiei de a încheia contract de leasing, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, fapt care s-a produs la data de 10 martie 2010.

Ca atare, raportat la temeiul juridic invocat prin acţiune, (art. 998 - art. 999 C. civ., art. 480 C. civ.), în mod legal instanţa de apel a interpretat prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi a apreciat că excepţia prescripţiei dreptului reclamantei de a cere daune interese pentru lipsa de folosinţă trebuia respinsă şi pe fond a analizat cerinţele răspunderii civile delictuale.

În mod judicios, raportat la starea de fapt stabilită, Curtea de Apel a interpretat prevederile art. 480, art. 483 C. civ., art. 998 - 999 C. civ. şi analizând elementele răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs, vinovăţia, a reţinut că despăgubirile pentru profitul nerealizat se cuvin reclamantei aşa cum în mod corect a stabilit prima instanţă, pe toată perioada în care pârâta a folosit imobilul fără a plăti contravaloarea dreptului de folosinţă şi nu vizează doar cea ulterioară stingerii obligaţiei de a încheia contractul de leasing.

Criticile ce vizează culpa ce-i revine recurentei pentru neîncheierea contractului de leasing imobiliar, precum şi constatarea caracterului abuziv al deţinerii imobilului în litigiu pun în discuţie reaprecierea situaţiei de fapt, deci chestiuni de netemeinicie şi nu de nelegalitate, ceea ce excede analizei instanţei de recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevăzut de art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul pârâtei B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 111/A din 28 martie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 26 martie 2015.

Procesat de GGC - GV