Electrical fire compensation: Contractual liability appeal dismissed for lack of proven defect in installation execution

Decizia nr. 942/2015

Asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia comercială, de contencios administrativ fiscal, sub nr. x/90 din 8 iulie 2008, astfel cum a fost modificată prin cererile aflate la filele 40 şi 62, 63 dosar, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele SC B. SRL Craiova şi SC C. SRL Craiova, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 70.000 euro despăgubiri, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin executarea necorespunzătoare a operaţiunii de branşare a curentului electric.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969 şi urm. C. civ. şi art. 1073 şi urm. C. civ.

Pârâta SC B. SA Craiova a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive motivat de faptul că s-a înfiinţat ulterior executării lucrării, respectiv în anul 2007, iar obiectul său de activitate este acela de „consultanţă pentru afaceri şi management".

La rândul său pârâta SC C. SA Craiova a invocat excepţia prematurităţii acţiunii pentru faptul că nu s-a îndeplinit procedura prealabilă a concilierii prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 476 din 25 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în Dosarul nr. x/90/2008, a fost respinsă cererea formulată de reclamant faţă de pârâta SC B. SA Craiova, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, şi faţă de pârâta SC C. SA Craiova, ca inadmisibilă.

Reclamantul a formulat apel împotriva sentinţei nr. 476/2009, soluţionat de Curtea de Apel Piteşti prin Decizia nr. 70/A/C din 17 iunie 2009, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 288 din 27 ianuarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în sensul admiterii apelului, a desfiinţării sentinţei si trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond. In motivarea deciziei pronunţate în apel s-a arătat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC B. SA nu a fost pusă în discuţia părţilor, iar procedura prealabilă de conciliere a fost îndeplinită la data de 19 septembrie 2008, înainte de precizarea acţiunii.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. x/90/2010.

La data de 29 mai 2010 pârâta SC C. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat lipsa calităţii procesuale pasive susţinând că nu are nici un contract încheiat cu reclamantul.

În temeiul art. 60-63 C. proc. civ. pârâta SC C. SA Craiova a formulat cerere de chemare în garanţie, depusă la filele 38, 39 din acest dosar, prin care a solicitat introducerea în cauză a societăţilor care au realizat lucrarea la imobilul reclamantului, respectiv SC D. SRL, care a realizat branşamentul, şi SC E. SRL, care a realizat instalaţia electrică interioară, pentru ca în cazul în care pârâta va cădea în pretenţii, societatea comercială ce,se va dovedi în culpă să fie obligată la plata despăgubirilor respective.

Prin sentinţa nr. 2271/Com din 7 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/288/2010 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor SC B. SA Craiova şi SC C. SA şi în consecinţă s-a respins acţiunea formulată de reclamant faţă de cele două pârâte ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, iar ca urmare a respingerii acţiunii principale s-a respins şi cererea de chemare în garanţie.

Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentinţe, iar pârâta SC C. SA, prin consilier juridic, a formulat cerere de aderare la apel.

Prin Decizia civilă nr. 18/A/C din 6 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/90/2010 a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 2271/Com/2010, s-a constatat nul apelul declarat de pârâta SC C. SA Craiova, s-a casat sentinţa şi s-a trimis cauza spre re judecare. In motivarea acestei decizii s-a arătat că reclamantul a încheiat raporturi juridice cu SC F. SA, dezmembrată ulterior în SC B. SA, şi SC C. SA, de la care SC D. SRL, chemata în garanţie a primit lucrarea în subantrepriză. în conţinutul cererii de chemare în garanţie s-a arătat că pârâtele sunt continuatoarele SC F. SA, deci, implicit, şi-au recunoscut calitatea procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte cererea de aderare la apel formulată de SC C. SA, instanţa de apel a anulat-o, reţinând că a nu a fost semnată de persoana ce angajează societatea, cu ştampila acesteia.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. unic x/90/2010*.

În şedinţa publică din data de 15 decembrie 2011 instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor competenţa materială de soluţionare a cauzei în raport de valoarea obiectului cererii, iar prin sentinţa civilă nr. 2801 din 15 decembrie 2011 a trimis cauza spre competentă soluţionare la Judecătoria Râmnicu Vâlcea.

În conformitate cu dispoziţiile sentinţei civile nr. 2801/2011 cauza a fost înaintată Judecătoriei Rm. Vâlcea, unde a fost înregistrată sub nr. unic x/288/2012.

În şedinţa publică din data de 19 martie 2012, reclamantul, prin apărător, a invocat excepţia necompetenţei materiale de soluţionare a cauzei de către judecătorie.

În urma analizării cu prioritate a acestei excepţii, conform prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Judecătoria Rm. Vâlcea, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 3578 din 26 martie 2012 a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia a ll-a civilă.

În temeiul art. 20 alin. (1) C. proc. civ. a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, iar în baza art. 21 C. proc. civ. a înaintat cauza la Curtea de Apel Piteşti pentru soluţionarea acestui conflict. Prin sentinţa civilă nr. 27 din 20 aprilie 2012, pronunţată în Dosarul nr. x/46/2012, Curtea de Apel Piteşti a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia a ll-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. x/90/2012.

A fost administrată proba cu expertiza tehnică specialitatea procese pirogene, expertiză specialitatea electrotehnică, expertiză tehnică specialitatea construcţii şi pentru evaluarea bunurilor mobile, au fost audiaţi martorii G., H., I., J., K., au fost depuse înscrisuri, s-au luat interogatorii părţilor şi a fost ataşat Dosarul penal nr. x/P/2007 în care s-au efectuat cercetări asupra împrejurărilor izbucnirii incendiului.

Prin sentinţa nr. 3105 din 26 mai 2014, Tribunalul Vâlcea, secţia a ll-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamant; a obligat pe pârâta SC C. SA, să plătească reclamantului sumele de 159.654 lei, despăgubiri civile şi 15.311 lei, cheltuieli de judecată; a luat act că reclamantul renunţă la judecată faţă de pârâta SC B. SA; a admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C. SA Craiova împotriva chematei în garanţie SC D. SRL, obligând-o pe aceasta la plata către pârâta SC C. SA Craiova a sumelor de 159.654 lei, despăgubiri civile şi 12.600 lei, cheltuieli de judecată; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C. SA Craiova împotriva chematei în garanţie SC E. SRL Vaideeni; a obligat pe pârâtă la plata sumei de 6.000 lei, către chemata în garanţie SC E. SRL Vaideeni.

Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut următoarele:

În noaptea de 13-14 decembrie 2007, locuinţa proprietatea reclamantului, situată în com. Popeşti satul Curtea judeţul Vâlcea a fost distrusă, împreună cu bunurile mobile aflate în interior, din cauza unui incendiu izbucnit în jurul orelor 23,00.

Din procesul verbal întocmit de către Departamentul de Pompieri Vâlcea, care a intervenit la stingerea incendiului, rezultă că incendiul a izbucnit din cauza unui scurtcircuit electric cauzat de un conductor defect (fila 9 vol. I).

Din depoziţia martorului G. (fila 498 vol. II) rezultă că în seara respectivă în jurul orelor 23- 23,00 a observat fluctuaţii ale intensităţii luminii becurilor electrice. Când a ieşit din casă a constatat că şi la celelalte locuinţe din preajmă se observau aceleaşi fluctuaţii iar la locuinţa reclamantului s-a observat o flacără ce pornea de la tabloul de siguranţe şi urca până deasupra consolei electrice. Martorul a arătat că prin ferestre, în interiorul casei nu se observa vreo urmă de incendiu.

Martorul I. a arătat că a observat cum flacăra a izbucnit mai întâi la blocul de măsură şi protecţie după care s-a propagat la consolă.

Cei doi martori au fost reaudiaţi şi au expus în mod detaliat starea de fapt observată, declaraţiile lor fiind concordante.

La data de 15 decembrie 2007, reclamantul, prin mandatar L., a formulat o plângere penală pentru cercetarea cauzelor şi împrejurărilor în care s-a produs incendiul. Prin rezoluţia din 16 aprilie 2008, Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu a dispus clasarea cauzei constatând că sursa probabilă a fost un scurt circuit electric.

Din raportul de expertiză tehnică efectuat de către ing. M., specialist în procese pirogene a rezultat că incendiul a izbucnit ca urmare a unui scurt circuit trifazat în instalaţia de branşament ce face legătura între reţeaua publică de alimentare cu energie electrică şi blocul de măsură şi protecţie (contorul şi cele trei siguranţe) amplasat pe peretele exterior al locuinţei reclamantului. Expertul a arătat că cea mai probabilă cauză o constituie deteriorarea în timp a izolaţiei conductorilor prin frecarea cu partea superioară a ţevii consolei de branşament. Expertul a arătat că instalaţia de branşament, inclusiv contorul sunt proprietatea pârâtei SC C. SA.

Concluzia expertului titular a fost contrazisă de către expertul N., propus de pârâta SC C. SA, acesta arătând că incendiul putea izbucni din diferite surse (ţigară aprinsă, jar de la sobă, scântei de la coşuri, aparate de încălzit electrice, supracurenţi în conductoare electrice, întrucât reclamantul deţinea aparate de putere mai mare decât cea autorizată, contacte electrice imperfecte şi nu în ultimă instanţă un incendiu provocat deliberat de autori necunoscuţi) însă nu în condiţiile arătate de expertul titular deoarece branşamentul a fost corect realizat în condiţii standard.

În cauză, a fost efectuată şi o expertiză tehnică specialitatea electrotehnică, expertul susţinând că incendiul nu putea izbucni din defecţiuni ale branşamentului deoarece în acest caz toate locuinţele care se alimentau cu energie din postul de transformare respectiv ar fi rămas fără energie electrică, urmare a acţionării siguranţelor din postul de transformare. Blocul de măsură şi protecţie a fost supus la teste de către fabricant şi s-a constatat că acesta nu întreţine arderea. Expertul a mai arătat că este posibil şi un scurt circuit la instalaţia interioară, bazat pe depoziţia martorului J. care a arătat că atunci când a efectuat lucrările de izolare cu polistiren a casei a simţit un curent electric de mică intensitate.

Din coroborarea probelor administrate, prima instanţă a constatat că sursa incendiului o constituie o defecţiune apărută la instalaţia de branşament, între blocul de măsură şi protecţie şi consola de susţinere a cablului electric.

Susţinerile expertului propus de către pârâtă în sensul că incendiul ar fi putut avea alte surse nu s-au confirmat, întrucât, pe de o parte, s-a dovedit că imobilul nu era locuit în momentul incendiului, iar pe de altă parte, există depoziţiile martorilor care au arătat că incendiul a izbucnit din exterior. Pentru aceleaşi considerente trebuie înlăturată şi concluzia expertului O. privind un scurtcircuit la instalaţia interioară.

S-a mai observat şi faptul că expertizele au fost efectuate la mult timp după producerea incendiului, când probele materiale erau ca şi inexistente, astfel încât nu poate fi negată puterea probatorie a declaraţiilor martorilor, care au fost prezenţi în primele momente ale izbucnirii incendiului.

Instalaţia de branşament a fost executată de către SC F. SA, prin subantreprenor, respectiv chemata în garanţie SC D. SRL.

În consecinţă, pârâta, atât în calitate de proprietar dar şi de executant contractual al lucrării de branşament, este răspunzătoare de calitatea lucrării precum şi pentru prejudiciile cauzate prin executarea defectuoasă a lucrării.

Potrivit art. 1073 C. civ. de la 1864, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare. Ca atare, în caz de executare necorespunzătoare din punct de vedere calitativ a lucrării contractate, executantul, adică pârâta SC C. SA răspunde pentru prejudiciile cauzate reclamantului.

Aşa fiind, în temeiul art. 969 şi art. 1073 C. civ. de la 1864, prima instanţă a admis în parte cererea formulată de reclamant şi a obligat pe pârâta SC C. SA la plata sumei de 159.654 lei, despăgubiri civile justificate prin contravaloarea locuinţei şi a bunurilor mobile distruse în incendiu, contravaloare determinată prin expertizele tehnice efectuate în cauză de către experţii P. şi R. În temeiul art. 274 C. proc. civ. pârâta a fost obligată şi la plata sumei de 15.311 lei, cheltuieli de judecată justificate prin taxele de timbru în toate fazele procesuale, onorariul de avocat, costurile expertizelor efectuate în cauză.

Întrucât pârâta SC C. SA a efectuat lucrarea de branşament în subantrepriză, prin chemata în garanţie SC D. SRL, căreia îi sunt imputabile defecţiunile calitative ale lucrării, în temeiul art. 60 C. proc. civ., prima instanţă a admis cererea de chemare în garanţie şi a obligat pe chemata în garanţie la plata sumei de 159.654 lei, către pârâtă, cu titlu despăgubiri civile precum şi la plata sumei de 12.600 lei, cheltuieli de judecată, justificate prin onorariul de avocat şi costul expertizelor, în limitele precizate de către pârâtă prin concluziile scrise depuse la dosar.

Faţă de chemata în garanţie SC E. SRL Vaideeni, cererea de chemare în garanţie a fost respinsă, întrucât nu s-au descoperit vicii constructive la instalaţia electrică interioară care să fi constituit factorul cauzal al declanşării incendiului. în temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata sumei de 6.000 lei, către chemata în garanţie cu titlu cheltuieli de judecată justificate prin onorariul de avocat.

Întrucât faţă de pârâta SC B. SA, reclamantul a renunţat la judecată, în temeiul art. 246 C. proc. civ., prima instanţă a luat act de renunţarea la judecată.

Împotriva sentinţei nr. 3105 din 26 mai 2014, în termen legal, au formulat apel pârâta SC C. SA şi chemata în garanţie SC D. SRL.

Recurenta - pârâtă a solicitat admiterea apelului aşa cum a fost formulat şi pe fond, modificarea sentinţei, în sensul respingerii cererii, ca nefondată.

Recurenta - chemată în garanţie SC D. SRL a solicitat admiterea recursului şi anularea sentinţei atacate, ca fiind netemeinică şi nelegală.

Prin Decizia nr. 351/A/C din 13 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelurile declarate de pârâta SC C. SA, şi de către chemata în garanţie SC D. SRL, împotriva sentinţei nr. 3105 din 26 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, intimaţi fiind reclamantul A. şi chemata în garanţie SC E. SRL, Vaideeni.

A schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată.

A înlăturat dispoziţiile referitoare la admiterea cererii de chemare în garanţie a SC D. SRL, la obligarea acesteia la despăgubiri şi la cheltuieli de judecată.

A menţinut în rest sentinţa.

A obligat pe intimatul-reclamant să plătească apelantei-pârâte 19.002 lei cheltuieli de judecată.

A obligat pe apelanta-pârâtă să plătească 2.402 lei cheltuieli de judecată către apelanta-chemată în garanţie SC D. SRL şi 1.000 lei cheltuieli de judecată către SC E. SRL, sume pe care intimatul-reclamant este obligat să le plătească apelantei-parate.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele: Instanţa de apel a pornit analiza apelurilor de la premisa că elementele acţiunii civile (părţile, obiectul şi cauza) servesc la individualizarea acesteia în raport cu o altă acţiune şi determină cadrul procedural în care se desfăşoară judecata.

Sub aspectul părţilor, cadrul procesual subiectiv a fost clarificat în etapele procesuale anterioare. Astfel, prin sentinţa nr. 2271 din 7 decembrie 2010,Tribunalul Vâlcea a respins atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea de chemare în garanţie. împotriva acesteia a formulat apel reclamantul, iar pârâta a formulat cerere de aderare la apel, cu privire la respingerea cererii de chemare în garanţie. Prin Decizia nr. 18 din 6 aprilie 2011, rămasă irevocabilă prin nerecurare, Curtea de Apel Piteşti (Dosar nr. x/90/2010) a admis apelul reclamantului, însă a anulat cererea de aderare la apel, de unde rezultă că, în ciclul procesual ce a urmat, cererea de chemare în garanţie nu mai trebuia soluţionată, întrucât soluţia de respingere a acesteia a intrat în puterea lucrului judecat.

Prin urmare, s-a dezlegat prin Decizia nr. 18 din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Piteşti că pârâta are calitate procesuală pasivă, aflându-se în raporturi juridice contractuale cu reclamantul, cu privire la executarea instalaţiei electrice.

În privinţa obiectului cererii de chemare în judecată nu sunt necesare clarificări, reclamantul tinzând prin promovarea cererii de chemare în judecată la repararea prejudiciului suferit.

Ceea ce comportă însă o analiză din perspectiva cadrului procesual obiectiv, este cauza cererii de chemare în judecată. Sub acest aspect, instanţa de apel a luat act că reclamantul, căruia îi aparţine prerogativa stabilirii limitelor în care va avea loc judecata, în virtutea principiului disponibilităţii, şi-a întemeiat cererea pe instituţia juridică a răspunderii civile contractuale, invocând executarea necorespunzătoare a lucrării de branşare la instalaţia de energie electrică, care ar fi condus la izbucnirea incendiului; în drept, cererea este întemeiată pe prevederile art. 959 şi art. 1073 C. civ. de la 1865.

Plecând de la obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, astfel determinate de către reclamant, ceea ce face obiect de probaţiune în cauză, în cererea principală - şi prin urmare ceea ce trebuie stabilit pe baza probelor sunt următoarele cinci elemente: existenţa unui contract în virtutea căruia pârâtei îi revin anumite obligaţii (1); neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare de către pârâtă (ori de către persoanele pentru fapta cărora este ţinută să răspundă) a unora dintre aceste obligaţii (2); culpa acestor persoane (3); prejudiciul suferit de către reclamant (4) şi legătura de cauzalitate dintre fapta pârâtei (neîndeplmirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a unor obligaţii contractuale) şi acest prejudiciu (5).

Primul element din enumerarea de mai sus, şi anume existenţa raportului juridic contractual dintre reclamant şi pârâta SC C. SA, ca succesoare a SC F. SA, a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 18 din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Piteşti (Dosar nr. x/90/2010). Cel de-al treilea element, şi anume existenţa unui prejudiciu, este în afara oricărei contestări, fiind dovedit faptul că în noaptea de 13/14 decembrie 2007 casa aparţinând reclamantului, împreună cu toate bunurile mobile existente în ea, au pierit în incendiu.

Ceea ce este necesar a se stabili sunt celelalte trei elemente, şi anume faptul că a existat o neîndeplinire ori o îndeplinire necorespunzătoare şi culpabilă a unei obligaţii din contract, care să fi cauzat incendiul.

În faţa primei instanţe a fost administrat un probatoriu complex, din a cărui analiză prima instanţă a desprins concluzia că incendiul a fost cauzat de o defecţiune la instalaţia de branşament, localizată între blocul de măsură şi protecţie (Blocul de Măsură și Protecție) şi consola de susţinere a cablului electric, iar această defecţiune este rezultatul unei executări defectuoase a branşamentului.

Probele pe care şi-a întemeiat această concluzie sunt depoziţiile martorilor G. şi I., care au relatat că incendiul (flacăra) a pornit de la Blocul de Măsură și Protecție şi a urcat spre consola de susţinere.

Ceea ce nu se desprinde însă din relatările de martor este în ce a constat defectul instalaţiei electrice, care ar fi produs scurtcircuitul şi, subsecvent, flacăra.

Instanţa de apel a observat că localizarea scurtcircuitului este importantă mai degrabă din perspectiva cererii de chemare în garanţie, însă nu are relevanţă sub aspectul cererii principale, de vreme ce raportul juridic contractual dintre reclamant şi pârâtă are ca obiect atât instalaţia electrică exterioară (branşamentul), cât şi instalaţia electrică interioară.

Ceea ce este determinant pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei este dovedirea împrejurării că a avut loc un scurtcircuit ca urmare a unei executări defectuoase, necalitative a instalaţiei electrice.

Prima instanţă a considerat că producerea unui scurtcircuit este o dovadă în sine a faptului că instalaţia electrică a fost realizată în mod necorespunzător, însă instanţa de apel a avut în vedere că, aşa cum au susţinut experţii cauzei, un scurtcircuit poate avea o multitudine de cauze, fără a se limita la un defect de execuţie. Scurtcircuitele pot rezulta din una din următoarele cauze (pagina 22 din Raportul de expertiză M., fila 102 verso dosar fond; pagina 18 din Raportul expertului consilier N., specializarea procese pirogene şi incendii, fila 165 dosar fond): distrugerea izolaţiei conductoarelor electrice prin străpungeri datorate solicitărilor mecanice, chimice; manevre greşite în timpul exploatării; introducerea accidentală între părţile conductoare a unor corpuri străine; ruperea conductoarelor sub acţiunea sarcinilor mecanice.

La rândul lor, solicitări mecanice exercitate asupra conductorilor pot avea drept cauze fie executarea necorespunzătoare a instalaţiei, fie alte cauze, ulterioare executării lucrării de branşament şi independente de fapta cocontractantului, cum ar fi străpungeri ale izolaţiei, voite sau întâmplătoare - potrivit celei de-a doua lucrări.

Aşadar, nici constatarea din procesul verbal întocmit la faţa locului de Inspectoratu Situațiilor de Utgență (fila 9 dosar fond) potrivit căruia sursa probabilă a incendiului o constituie un scurtcircuit produs de un conductor defect nu face dovada unei fapte ilicite a pârâtei, deoarece defectarea unui conductor poate interveni oricând pe parcursul utilizării acestuia şi poate avea cauze multiple.

Cei trei experţi (doi numiţi de instanţă, unul consilier), cu specializări complementare - procese pirogene, electrotehnică - au avansat diferite ipoteze privind cauza incendiului ori cauza scurtcircuitului. Nu face obiectul învestirii instanţei a stabili care ipoteză este mai plauzibilă; chestiunea esenţială ce trebuia a fi stabilită, pentru admiterea cererii principale, era aceea de a releva fapta ilicită contractuală, şi anume în ce a constat defectul instalaţiei electrice, care ar fi produs scurtcircuitul şi, subsecvent, flacăra. însă, o atare faptă ilicită contractuală cauzatoare de prejudicii nu se desprinde din constatările experţilor şi nici ale martorilor.

Astfel, lecturând cele trei lucrări de specialitate, instanţa de apel a observat că numai în expertiza M. (filele 92 -103 dosar fond), expertul în procese pirogene şi incendii sugerează, dar fără a se exprima ferm şi lămurit, faptul că scurtcircuitul ar fi rezultatul unei soluţii tehnice nepotrivite/greşite, afirmând că: „Am înţeles că soluţia tehnică folosită la branşamentul casei nu se mai aplică". Expertul, care de altfel nu este specialist în electrotehnică, se limitează la această afirmaţie, fără să arate în ce constă defectul, greşeala ori inadecvarea soluţiei tehnice folosite.

A mai arătat acest expert că, urmare a acţiunii în timp a unor fenomene naturale, (raze solare, intemperii) s-a ajuns la frecarea cablurilor de marginea ţevii (consolei) la partea ei superioară, prin frecare s-a deteriorat materialul izolator şi s-a produs scurtcircuitul (pct. 21 din raport, fila 102 dosar). Nu rezultă însă dacă montarea consolei, a cablurilor s-a făcut în mod necorespunzător, iar din exprimarea folosită, în lipsa altor precizări, ar rezulta că frecarea cablurilor s-a produs ca urmare a acţiunii unor factori naturali (precipitaţii, chiciură, vânt, raze solare) iar nu ca urmare a unor factori umani, a unei erori sau greşeli de execuţie.

S-a efectuat o lucrare de expertiză de către expertul specializarea electrotehnică O. (filele 231-248 dosar fond), care a analizat dosarele instalaţiei electrice de branşament, respectiv de utilizare şi, pe baza acestora, nu a identificat niciun defect de execuţie, ci dimpotrivă, a constatat că lucrarea a fost efectuată în mod corespunzător, scurtcircuitul nu putea să aibă loc în instalaţia de branşament şi că, în opinia sa, exprimată în lucrarea scrisă dar şi în lămuririle verbale date în instanţă, filele 635-636), scurtcircuitul a avut drept cauză un defect de izolaţie, sesizat de martorul Croitorescu, localizat în aval de Blocul de Măsură și Protecție (deci în instalaţia electrică de utilizare, proprietatea reclamantului) şi care nu a fost remediat la timp. Potrivit acestui expert, sursa incendiului nu putea fi localizată în amonte de Blocul de Măsură și Protecție, în branşament, deoarece, în acest caz, flacăra nu s-ar fi transmis în aval, întrucât Blocul de Măsură și Protecție nu întreţine arderea (afirmaţie dovedită cu certificatele emise şi prin experimentul efectuat de producătorul acestuia).

Reclamantul a avansat ipoteza (concluzii scrise, filele 459-463) că scurtcircuitul s-a produs ca urmare a executării necorespunzătoare a instalaţiei de branşament, prin aceea că: la capătul consolei prin care treceau conductorii electrici nu a fost montat un guler (manşon) de etanşare din porţelan sau un capac de protecţie; a fost folosit un alt tip de conductor decât cel care ar fi trebuit folosit; nu s-au luat măsuri specifice unei case din lemn, de protecţie împotriva incendiului; priza de pământ a fost executată cu materiale improvizate şi fără a-i fi măsurată rezistenţa.

În cauză, modul de executare, de asamblare şi de montare a consolei de branşament a fost o chestiune supusă dezbaterilor şi pentru care prima instanţă a solicitat lămuriri suplimentare, fiind, într-adevăr o chestiune esenţială, care a şi determinat repunerea cauzei pe rol la 20 ianuarie 2014 (fila 491 dosar fond), alături de necesitatea reaudierii martorilor pentru ca aceştia să descrie în detaliu modul de propagare a incendiului.

În mod just a constatat prima instanţă că se impune a se verifica dacă vreun act normativ special prevede sau nu obligativitatea unui manşon de porţelan la capătul ţevii consolei; în acest scop, a dispus audierea expertului O., care a avut loc în şedinţa publică din 28 aprilie 2014 (filele 635-636), concomitent cu audierea expertului N., totodată învederând că şi părţile pot depune înscrisuri cu privire la acest aspect.

În susţinerea afirmaţiei sale cu privire la obligativitatea acestui manşon sau guler, reclamantul a depus la fila 497 din dosarul de fond un înscris, pentru a face dovada că ţeava consolei trebuia echipată în mod obligatoriu cu capac de protecţie şi guler de etanşare. înscrisul reprezintă o corespondenţă electronică (e-mail) trimis de pe adresa de e-mail a utilizatorului A. către apărătorul său din cauză şi către alţi doi destinatari, în care acesta, reclamantul, descrie componenţa unui suport acoperiş complet echipat. Fiind vorba de o corespondenţă, s-a reţinut că ea nu are forţă probantă cu privire la aspectul pus în discuţie, cu atât mai mult cu cât emană de la însuşi partea care se prevalează de ea.

În susţinere, reclamantul a invocat Normativul SC T. SA nr. 155/1992, însă curtea de apel, verificând conţinutul acestui normativ, adoptat prin Decizia nr. 232 din 7 aprilie 1992 a vicepreşedintelui Consiliului de Administraţie al SC T. SA, care reglementează condiţiile generale de proiectare şi execuţie a branşamentelor electrice pentru clădirile civile, astfel încât să fie asigurată securitatea persoanelor, diminuarea pierderilor de energie şi împiedicarea utilizării ilicite a energiei, constată că nu cuprinde prescripţii referitoarea la montarea unui guler sau manşon de porţelan.

De asemenea, niciunul dintre experţii care au întocmit lucrări şi care au fost şi reaudiaţi pentru acest motiv nu a relevat obligativitatea unui astfel de manşon, ori vreun alt defect de construcţie a branşamentului electric ori a unei alte părţi a instalaţiei, care să fie imputabil executantului.

Dimpotrivă, expertul consilier N. a arătat că instalaţia a fost executată conform normativelor naţionale şi internaţionale în vigoare, neexistând obligativitatea montării manşonului de protecţie (filele 167, 636 dosar).

Mai mult decât atât, capătul superior al consolei metalice era prevăzut cu o clemă de întindere pentru branşament trifazat, cu armătură metalică, având rolul de a realiza trecerea conductoarelor din aer în ţeava metalică (raport expertiză N., filele 164, 167 dosar fond coroborat cu deviz - fila 125).

Expertul M. a identificat, din studierea documentaţiilor instalaţiilor electrice, o serie de neconformităţi faţă de Normativul C 56-02, relative la modul de efectuare a recepţiei şi a verificărilor.

Instanţa de apel a constatat că toate aceste neconformităţi identificate de către expert privesc deficienţe sau lacune ale documentaţiei instalaţiei electrice, cu privire la condiţiile în care fost efectuate verificări, recepţii parţiale şi finale, aspecte care nu s-a dovedit că ar avea legătură de cauzalitate cu pretinsul scurtcircuit imputabil pârâtei, în condiţiile în care investitorul este parte în procedura de organizare a recepţiei.

Ipoteza scurtcircuitului localizat în branşament, susţinută de expertul M., dincolo de faptul că nu constituie în sine o dovadă a unei fapte ilicite a pârâtei în modul de executare a instalaţiei electrice, nu este confirmată de niciunul din ceilalţi doi experţi, ci dimpotrivă, inclusiv expertul numit de instanţă, O., specialist în electrotehnică, a exclus-o. Nici Inspectoratu Situațiilor de Urgență nu a reţinut o atare localizare a scurtcircuitului, aşa cum în mod eronat a susţinut expertul M. în lucrarea sa, atunci când se referă la procesul verbal întocmit de acest inspectorat (fila 101 verso dosar fond, faţă de fila 9).

Este adevărat că doi dintre martori, G. şi I. (filele 81, 89, 498, 634) au relatat că focul ar fi izbucnit în amonte de Blocul de Măsură și Protecție, la exteriorul casei. Cu privire la aceste două mărturii, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, faptul că localizarea focarului într-o anumită porţiune a instalaţiei nu constituie o dovadă în sine a culpei pârâtei, dar şi anumite elemente care ar putea să altereze, chiar involuntar, obiectivitatea martorilor, şi anume: martorii au fost audiaţi la termene diferite, ceea ce lasă posibilitatea influenţării uneia din depoziţii de către cealaltă, mai ales în contextul relaţiei de rudenie între cei doi martori (bunic-nepot); percepţia evenimentului a avut loc pe timp de noapte; martorii s-au contrazis cu privire la intervalul orar în care au perceput şi respectiv au anunţat incendiul - indicând fie ora 1 (fila 90), fie 23-23,30 (filele 81, 498, 636) în condiţiile în care incendiul a fost anunţat la 112 ora 1,16 (fila 94 verso), precum şi cu privire la cine a fost primul care a observat incendiul, fiecare susţinând că el a fost cel care l-a anunţat pe celălalt (filele 498, 634).

Instanţa de apel a observat că deşi au fost administrate toate probele pentru aflarea adevărului, acestea nu au relevat aspectele esenţiale pentru a atrage răspunderea pârâtei şi anume neîndeplinirea culpabilă a unei obligaţii izvorâte din contract, sau din lege {lato sensu, incluzând normativele aplicabile), manifestată în forma îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiei de execuţie a instalaţiei electrice.

În cauză, instanţa de apel a constatat că nu s-a făcut proba faptei ilicite a pârâtei, constând într-o abatere de la obligaţiile contractuale sau de la standardele legale, uzuale în privinţa modului de execuţie a instalaţiei electrice.

Prin urmare, nefiind dovedit primul din elementele care condiţionează răspunderea civilă contractuală - fapta ilicită, deşi a rezultat un prejudiciu, el nu poate fi pus în legătură cu vreo faptă a pârâtei, pentru a atrage obligaţia de dezdăunare din partea ei.

În ceea ce priveşte apelul chematei în garanţie SC D. SRL, a fost găsită întemeiată critica acesteia cu privire la faptul că cererea formulată împotriva sa nu mai trebuia repusă în discuţie în judecata de fond ce a urmat după pronunţarea Decizia nr. 18 din 6 aprilie 2011. Prin această decizie, rămasă irevocabilă, Curtea de Apel Piteşti (Dosar nr. x/90/2010) a admis apelul reclamantului, însă a anulat cererea de aderare la apel, de unde rezultă că soluţia de respingere a cererii incidentale a intrat în puterea lucrului judecat.

Drept urmare, s-a admis apelul acestei chemate în garanţie şi s-a înlăturat dispoziţia din sentinţă prin care s-a soluţionat această cerere.

A fost menţinută în rest sentinţa (cu privire la respingerea cererii de chemare în garanţie a SC E. SRL, şi cheltuielile de judecată datorate acestei chemate în garanţie la fond).

Văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., raportat la soluţiile pronunţate în apel, a fost obligată partea căzută în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea cu care se află în raport juridic procesual.

Astfel, intimatul-reclamant a plătit apelantei-pârâte SC C. SA 19.002 lei cheltuieli de judecată.

În baza aceloraşi dispoziţii legale, a obligat pe apelanta-pârâtă să plătească 2.402 lei cheltuieli de judecată către apelanta-chemată în garanţie SC D. SRL şi 1.000 lei cheltuieli de judecată către SC E. SRL. Având în vedere că în cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate de apelanta-pârâtă se includ şi cele datorate de aceasta cu acest titlu chematelor în garanţie, aceste sume vor fi suportate de către intimatul-reclamant, care a căzut în pretenţii faţă de apelanta-pârâtă.

Soluţia de acordare a cheltuielilor de judecată a avut în vedere că între reclamant şi cele două chemate în garanţie nu există raport juridic procesual, fiecare parte datorând cheltuielile de judecată faţă de partea cu care se află în raport procesual şi faţă de care a căzut în pretenţii.

Cu toate acestea, apelanta-pârâtă, căreia i s-a admis apelul declarat în raportul juridic principal, are dreptul la rambursarea atât a cheltuielilor de judecată efectuate de ea, cât şi acelora la plata cărora a fost obligată faţă de apelata-chemată în garanţie.

Sub aspectul cuantumului cheltuielilor acordate, s-au avut în vedere următoarele: pârâta a efectuat la fond 12.600 lei cheltuieli de judecată, la care se adaugă 2.402 lei (taxă de timbru) şi 4000 lei onorariu avocat în recurs, rezultând 19.002 lei.

Apelanta-chemată în garanţie SC D. SRL a efectuat cheltuieli de judecată în apel în cuantum de 2.402 lei constând în taxă de timbru; cheltuielile din contractul de muncă al consilierului juridic angajat al acesteia (filele 102-105, 107 dosar recurs) nu pot fi luate în considerare sub acest aspect, deoarece, potrivit contractului, salariul acestuia reprezintă contraprestaţia pentru întreaga activitate specifică profesiei de consilier juridic, nefiind datorată exclusiv pentru dosarul de faţă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurentul-reclamant A. şi recurenta-chemată în garanţie SC D. SRL Vlăduceni.

I. În recursul său, recurentul-reclamant a adus următoarele critici deciziei recurate:

1. Decizia instanţei de apel este nelegală, deoarece nu cuprinde motivele pe care se sprijină, dar cuprinde şi motive contradictorii.

Recurentul-reclamant a invocat în acest sens dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., practica instanţei supreme şi a Curții Europene a Dreptului Omului.

S-a reproşat instanţei de apel faptul că, ajungând la concluzia că localizarea scurtcircuitului este mai importată din perspectiva cererii de chemare în garanţie, însă nu are relevanţă sub aspectul cererii principale, nu s-a mai preocupat să analizeze situaţiile care atrăgeau răspunderea chematei în garanţie pentru executarea necorespunzătoare a lucrării subcontractate cu SC C. SA.

Sub acest aspect s-a arătat că la dosarul cauzei existau dovezi certe ale executării necorespunzătoare a lucrării, invocând raportul de expertiză întocmit de expertul M.

S-a mai reproşat faptul că instanţa de apel a înlăturat probele ştiinţifice şi a mers pe supoziţii, de pildă în cazul manşonului care trebuia montat la capătul consolei, s-a susţinut că la dosarul cauzei există o factură de cumpărare a acestuia, ceea ce înseamnă că acest manşon era necesar, făcând trimitere şi la norme emise de către SC T. SA.

Instanţa de apel nu s-a preocupat de analiza condiţiilor răspunderii SC C. SA, rezultate din contractul de distribuire a curentului electric, analizând doar existenţa sau inexistenţa deficienţelor la executarea lucrării de branşament.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că din probe rezultă cu claritate că scurtcircuitul s-a produs în amonte de Blocul de Măsură și Protecție şi că, indiferent din a cui vină s-a produs, responsabilitatea producerii incendiului este a pârâtei, care avea obligaţia contractuală de a menţine în perfectă stare de funcţionare reţeaua sa de distribuţie, din probele administrate rezultând că siguranţele de la punctul de transformare nu au acţionat, fapt ce ar fi dus la întreruperea alimentării cu energie electrică.

2. Hotărârea instanţei de apel este şi lipsită de temei legal, dar dată şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

a) Sub un prim aspect recurentul-reclamant a arătat că, pentru motivele arătate la pct. 1, hotărârea instanţei de apel este şi lipsită de temei legal.

b) Un alt motiv de nelegalitate priveşte aplicarea greşită a prevederilor legale cu referire la pretinsa autoritate de lucru judecat a situaţiei reţinute în Decizia instanţei de apel, nr. 18 din 6 aprilie 2011.

În această privinţă recurentul-reclamant a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 18/2011 a Curţii de Apel Piteşti a fost admis apelul reclamantului, însă a fost anulată cererea de aderare la apel a SC C. SA, aceasta însemnând că, în ciclul procesual ce a urmat, cererea de chemare în garanţie nu mai trebuia soluţionată, deoarece soluţia de respingere a acesteia a intrat în puterea lucrului judecat.

S-a susţinut de către recurentul-reclamant că primul ciclu procesual nu a privit soluţionarea fondului procesului, ci doar aspectul legat de procedura prealabilă, aceasta însemnând că nu era îndeplinită tripla identitate de elemente, prevăzută de art. 1201 C. civ., în legătură cu cauza juridică din cele două hotărâri.

c) Soluţia instanţei de apel este nelegală şi cu privire la modul în care a rezolvat problema cheltuielilor de judecată.

Sub acest aspect, s-a arătat că soluţia instanţei de apel nu este legală în ce priveşte obligarea la plata de cheltuieli de judecată către chematele în garanţie, deoarece nu a existat raport juridic între recurentul-reclamant şi chematele în garanţie, mai ales că, pe fondul cauzei, s-a reţinut că un astfel de raport juridic nu a existat.

II. Recurenta-chemată în garanţie SC D. SRL Vlăduceni a adus următoarele critici deciziei recurate.

Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată şi cu încălcarea legii.

Astfel, datorită faptului că apărătorul său a fost arestat pentru săvârşirea unei infracţiuni, a fost nevoit să-şi angajeze un consilier juridic, însă a încheiat cu acesta un contract de muncă cu timp parţial, din 14 august 2014, dar numai pe perioada derulării Dosarului nr. x/90/2012, contract depus la dosarul cauzei.

Potrivit fişei postului, consilierul juridic avea atribuţiile de a asigura consultanţă juridică şi asistenţă juridică numai pentru prezentul dosar, astfel încât salariul stabilit reprezintă contraprestaţia doar pentru activitatea depusă în acest dosar şi nicidecum pentru altă activitate.

Pentru acest motiv s-a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, precum şi judecarea cauzei în lipsă.

Atât recurentul-reclamant cât şi recurenta-chemată în garanţie au depus la dosarul cauzei întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursurilor formulate de părţile adverse.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. În ce priveşte recursul declarat de recurentul-reclamant A.

1. Prima critică nu poate fi reţinută, instanţa de apel pronunţând o hotărâre amplu şi legal motivată.

Instanţa de apel a arătat, pornind de la cererea de chemare în judecată, că aceasta este cea care stabileşte cadrul procesual, că reclamantul şi-a întemeiat cererea sa pe răspunderea contractuală, respectiv pe executarea necorespunzătoare a lucrărilor de executare a instalaţiei electrice şi a branşamentului la locuinţa unde s-a produs incendiul, ce au făcut obiectul contractului încheiat între părţi în anul 2003.

Sub acest aspect, a arătat instanţa de apel, că nu sunt relevante probele privind localizarea scurtcircuitului, deoarece acestea ar privi, mai degrabă, raportul dintre pârâta SC C. SA şi chematele în garanţie, iar nu executarea, corespunzătoare sau nu, în sine, a contractului de execuţie a instalaţiei electrice şi a branşamentului.

Ca atare, instanţa de apel a scos în evidenţă faptul că tocmai datorită modului în care recurentul-reclamant şi-a conceput cererea de chemare în judecată nu poate analiza decât întrunirea condiţiilor răspunderii contractuale, iar sub acest aspect a relevat faptul că, din întreg probatoriul administrat, nu se poate desprinde în ce ar consta fapta ilicită a SC C. SA, situaţie ce a condus la neîntrunirea elementelor răspunderii contractuale şi, deci, la respingerea, pe fond, a cererii de chemare în judecată.

Criticile cu privire la existenţa unor dovezi certe referitoare la executarea necorespunzătoare a lucrării, la înlăturarea unor probe ştiinţifice şi la reţinerea altora, care nu erau esenţiale, nu pot fi reţinute, deoarece. în calea de atac, extraordinară, a recursului, instanţa de recurs nu poate analiza decât nelegalitatea deciziei recurate, iar nu netemeinicia acesteia, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Recurentul-reclamant se referă pentru prima dată în recurs la nerespectarea condiţiilor din contractul de distribuire a curentului electric, or, acest lucru nu este permis de lege, în apel şi recurs neputându-se schimba cauza juridică, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul invocând nerespectarea clauzelor din contractul de execuţie a instalaţiei electrice şi a celei de branşament.

În ultima parte a motivelor de recurs de la pct. 1 recurentul pare să invoce o răspundere delictuală civilă a SC C. SA, sau o răspundere contractuală derivând din contractul de furnizare a energiei electrice, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, şi după cum a reţinut şi instanţa de apel, reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe răspunderea contractuală derivând din contractul de executare a lucrării de branşament şi respectiv a celei electrice, interioare.

2. Nici criticile de la pct. 2 nu pot fi reţinute:

a) Pentru aceleaşi considerente arătate la pct. 1, hotărârea instanţei de apel are temei legal.

b) Construcţia juridică a recurentului-reclamant nu poate fi reţinută, fiind corectă reţinerea instanţei de apel, în sensul că, atâta timp cât cererea de aderare la apel a SC C. SA a fost anulată, această soluţie nefiind reformată, ea a intrat în puterea lucrului judecat, iar cererea de chemare în garanţie nu mai trebuia soluţionată în următorul ciclu procesual.

Recurentul-reclamant face o confuzie cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1201 C. civ., în speţă nefiind vorba de două pricini diferite, ci de una şi aceeaşi pricină, în cicluri procesuale diferite, or, Decizia nr. 18/2011 a Curţii de Apel Piteşti a intrat în puterea lucrului judecat în ce priveşte cererea de aderare la apel a SC C. SA, deoarece soluţia de anulare a acestei cereri a rămas irevocabilă, ea nemaiputând fi reanalizată în următorul ciclu procesual.

c) Nici criticile privind acordarea cheltuielilor de judecată nu pot fi reţinute.

Este adevărat că între recurentul-reclamant şi chematele în garanţie nu au existat raporturi juridice, însă, în cazul cheltuielilor de judecată se pune problema culpei procesuale, iar nu a raporturilor juridice directe dintre părţi, or, în speţa de faţă, recurentul-reclamant este cel care a formulat cererea de chemare în judecată şi a determinat pe pârâta SC C. SA să formuleze, la rândul ei, cerere de chemare în garanţie, astfel încât, în mod corect, instanţa de apel a stabilit că recurentului reclamant îi aparţine culpa procesuală şi în ce priveşte cheltuielile de judecată suportate de chematele în garanţie.

II. Recursul formulat de recurenta-chemată în garanţie SC D. SRL este nefondat pentru următoarele considerente:

Consilierul juridic al SC D. SRL este angajat pe durată nedeterminată, cu contract de muncă, acesta având, potrivit Legii nr. 514/2003, dreptul la remuneraţia de bază stabilită în baza contractului de muncă, salariul acestuia trebuind a fi achitat pe bază de stat de plată, însă nu prin factură, astfel încât aceasta nu poate fi luată în considerare ca şi cheltuieli de judecată efectuate în cauza de faţă.

În baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

În baza art. 274 C. proc. civ. va obliga pe recurenţii A. şi SC D. SRL Vlăduceni la plata sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată către intimata SC C. SA Craiova şi a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimata SC E. SRL Vaideeni.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi chemata în garanţie SC D. SRL Vladuceni, împotriva Deciziei nr. 351/A/C din 13 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenţii A. şi SC D. SRL Vladuceni la plata sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată către intimata SC C. SA Craiova şi a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimata SC E. SRL Vaideeni.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 26 martie 2015.