Tort claim for unpaid rent and eviction barred: appeal rejected for failure to prove illicit use and damage.

Decizia nr. 941/2015

Asupra recursului de faţă;

Examinând actele şi lucrările din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti sub nr. x/299 din 10 iulie 2006 reclamanta RA A. SA-Sucursala pentru B. Bucureşti a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei C. la plata sumei de 254.784,55 lei, reprezentând: chirie în valoare de 107.625,62 lei calculata la data de 31 decembrie 2005; prestări servicii în valoare de 74.200,16 lei calculate la data de 31 decembrie 2005; utilităţi în valoare de 21.401,06 lei calculate la data de 31 decembrie 2005; dobânzi legale în valoare de 51.557,71 lei calculate la data de 31 decembrie 2005, cu titlu de despăgubiri pentru lipsă de folosinţă şi evacuarea pârâtei din spaţiul deţinut în sectorul 1 Bucureşti.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că între părţi s-a încheiat contractul de prestări servicii din 27 august 1995 şi contractul de locaţiune din 24 august 1995, având ca obiect închirierea spaţiului situat în Bucureşti, sector 1, contracte care au expirat la data de 31 decembrie 1997, dată de la care pârâta a continuat să ocupe spaţiul de la adresa menţionată.

Reclamanta a mai susţinut că pârâta deşi s-a obligat prin contractele menţionate la plata chiriei, a prestărilor de servicii şi a utilităţilor, aceasta nu şi-a respectat aceste obligaţii şi că la sumele datorate a calculat dobânda legală, şi nu penalităţi de întârziere având în vedere că a expirat termenul pentru care au fost încheiate contractele, şi cum pârâta ocupă spaţiul fără titlu, s-a solicitat şi evacuarea acesteia din imobil.

În drept cererea a fost întemeiată pe art. 998-999 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1321 din 30 septembrie 2008 pronunţată în Dosarul nr. x/299/2006, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia perimării cererii, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

A admis excepţia prescripţiei şi a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta RA A. SA prin Sucursala pentru B. Bucureşti în contradictoriu cu pârâta C. Bucureşti, privind debitul aferent perioadei 10 mai 2001 - 10 iulie 2003.

A disjuns judecarea restului pretenţiilor şi a acordat termen de judecată la 28 octombrie 2008, C2 familie, cu citarea părţilor.

Cererea disjunsă a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 13 octombrie 2008, sub nr. x/299/2008.

Judecătoria sectorului 1 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 863 din 26 ianuarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. x/299/2008 a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, prin sentinţa civilă nr. 1453 din 3 februarie 2012 a admis excepţia necompetenţei sale materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis dosarul Curţii de Apel Bucureşti în vederea soluţionării acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 24/2012, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Pricina a fost reînregistrată sub nr. x/3/2011 la 8 iunie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Reclamanta RA A. SA prin cererea precizatoare depusă la 16 noiembrie 2012, a cerut obligarea pârâtei la plata sumei de 708.933,71 lei, reprezentând: 285.905,52 lei c/val folosinţa spaţiu fără titlu pentru perioada iulie 2003-mai 2012; 165.615,81 lei c/val prestări servicii pentru perioada iulie 2003-mai 2012; 49.838,94 lei c/val utilităţi pentru perioada iulie 2003-aprilie 2012 şi 207.573,44 lei dobânda legală percepută pentru perioada iulie 2003-martie 2012, pentru spaţiul deţinut fără titlu în sector 1, Bucureşti.

Referitor la debitul solicitat în valoare de 285.905,52 lei -reprezentând c/val folosinţă spaţiu fără titlu a învederat că acţiunea se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală izvorâtă din faptul că din 31 decembrie 1997 data expirării contractului de închiriere din 24 august 1995 între părţi nu a mai existat contract întrucât aceasta cu rea credinţa nu şi-a achitat obligaţiile în condiţiile în care a folosit în continuare spaţiul, beneficiind de prestările de servicii şi de utilităţi, figurând în evidentele contabile ale B. cu o datorie în sumă de 708.933,71 lei.

Părâta a fost somată prin notificarea din 23 martie 2010 instrumentată de S.C.E.J., D., să elibereze în termen de 5 zile spaţiul ocupat fără titlu, dar aceasta nu a dat curs notificării.

Referitor la debitul solicitat în valoare de 165.615,81 lei reprezentând c/val prestări servicii pentru perioada iulie 2003-mai2012, a arătat că i-a asigurat pârâtei curăţenie, pază, căldură, apă, PSI, servicii de telefonie secundară, transport persoane şi mărfuri cu liftul, şi alte asemenea servicii pentru imobilul din sector 1, Bucureşti, valoarea prestărilor solicitate fiind calculată în condiţiile în care spaţiul ar fi fost ocupat de un beneficiar de bună credinţă conform tarifelor practicate la nivelul RA A. SA, prevăzute în contract, modificate odată cu schimbarea tarifelor de prestări servicii şi/sau alte acte normative legale în vigoare.

Referitor la debitul solicitat în valoare de 49.838,94 lei, reprezentând c/val utilităţi energie electrica, combustibil, energie termică, apă, canal, salubritate şi telefonie pentru perioada iulie2003-aprilie 2012, a arătat că acestea au fost stabilite în baza contractelor încheiate cu furnizorii de utilităţi, repartizate separat pe beneficiari, în funcţie de suprafaţa spaţiului deţinut în imobil, de echiparea acestuia, la care se adaugă comisionul de utilităţi de 5%.

În ceea ce priveşte dobânda legală de 207.573,44 lei, pentru perioada iulie 2003 - martie 2012, aceasta a rezultat ca urmare a neachitării facturilor de folosinţă spaţiu fără titlu, cât şi pentru prestări servicii şi utilităţi în temeiul O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa comercială nr. 4961 din 14 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în cauză formulată de reclamanta RA A. SA. Bucureşti.

A respins capătul de cerere prin care s-a solicitat evacuarea pârâtei din spaţiul situat în Bucureşti, sector 1 şi cel prin care s-a cerut obligarea pârâtei la plata chiriei, prestărilor de servicii şi utilităţilor pentru perioada iulie 2003 - noiembrie 2003 pentru existenta autorităţii de lucru judecat şi a respins celelalte pretenţii ale reclamantei ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a avut în vedere următoarele argumente:

S-a reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat, în ceea ce priveşte sumele de bani solicitate pentru perioada iulie-noiembrie 2003 prin raportare la Decizia civilă nr. 1830 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în Dosarul nr. x/3/2006 şi cererea de evacuare a pârâtei, reţinându-se în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 1201 C. civ. faţă de sentinţa civilă nr. 1280 din 23 ianuarie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti pronunţată în Dosarul nr. x/2005, irevocabilă prin respingerea recursului de Curtea de Apel Bucureşti prin care s-a soluţionat cererea de evacuare a pârâtei pentru lipsa titlului locativ.

În ceea ce priveşte restul pretenţiilor precizate ale reclamantei în raport de probele administrate în cauza dedusă judecăţii, instanţa a constatat că cererea reclamantei prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii dreptului de folosinţă a spaţiului fără titlu, a utilităţilor şi serviciilor furnizate pentru perioada decembrie 2003-aprilie 2012 este neîntemeiată, în condiţiile în care deşi pârâta a contestat faptul ocupării imobilului, reclamanta nu a administrat nici un mijloc de probă în sensul dovedirii împrejurării că pârâta a folosit spaţiul în perioada menţionată, pentru a putea fi atrasă răspunderea sa civilă delictuală.

Au fost înlăturate facturile depuse de reclamantă la dosarul cauzei întrucât ele nu au fost acceptate de pârâtă, reţinându-se că nu pot constitui dovada existenţei prejudiciului ce se solicită a fi reparat de către pârâtă, motiv pentru care petitul din cererea de chemare în judecată referitor la plata a fost respins ca neîntemeiat.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 363/2014 din 13 mai 2014, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta RA A. SA Sucursala pentru B. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 4961 din 14 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. Bucureşti.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut următoarele:

Cât priveşte capătul de cerere vizând debitul neachitat, acesta a primit două soluţii diferite din parte instanţei de fond în sensul că pentru sumele de bani solicitate pentru perioada iulie-noiembrie 2003, prin raportare la Decizia civilă nr. 1830 din 1 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/3/2006, s-a reţinut autoritatea de lucru judecat, iar pentru perioada ulterioară, până în mai 2012, solicitarea a fost respinsă ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte reţinerea autorităţii de lucru judecat pentru perioada iulie-noiembrie 2003, curtea a constatat că, chiar dacă din punct de vedere formal acţiunea în Dosarul nr. x/3/2006 fusese întemeiată pe răspundere civilă contractuală, iar nu delictuală ca în prezenta cauză, în soluţionarea recursului declarat de partea adversă (C.), instanţa a pronunţat o hotărâre irevocabilă reţinând faptul că prezentarea unei note de constatare, reţinută drept concludentă de instanţa de apel nu poate schimba situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond.

Or situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond privea faptul că nu se făcuse dovada că pentru perioada respectivă pârâta a folosit spaţiul, astfel că unul din aspectele esenţiale ale răspunderii civile delictuale, care trebuie îndeplinit cumulativ cu celelalte, respectiv faptul ilicit al folosirii fără drept, a fost stabilit irevocabil drept nedovedit pentru perioada indicată.

În aceste condiţii, chiar dacă strict juridic se poate vorbi doar de efectul pozitiv al lucrului judecat, consecinţa trasă de instanţa de fond, în sensul imposibilităţii infirmării celor constatate irevocabil printr-o hotărâre anterioară, este cea logică din punct de vedere procedural, fiind obligată la aceasta de principiul general al puterii de lucru judecat, fără a putea pune în discuţie soluţiile pronunţate irevocabil anterior învestirii sale.

Cât priveşte pretenţiile din perioada decembrie 2003-aprilie 2012, aşa cum au fost precizate, soluţia instanţei de fond de respingere a acestora a fost apreciată ca legală.

Cum nu s-a făcut dovada faptului ilicit al folosirii fără drept a spaţiului menţionat pentru perioada indicată, instanţa de apel a respins constatarea făcută de reclamantă prin nota de constatare de un prepus al reclamantei apreciind-o ca nefiind concludentă.

Că deşi reclamanta RA A. SA şi-a întemeiat cererea pe răspunderea civilă delictuală, aceasta a prezentat un calcul neconcludent al prejudiciului şi că facturarea lipsei de folosinţă la preţuri stabilite de organele de conducere ale reclamantei nu poate dovedi existenţa unui prejudiciu delictual şi nici contractual, ştiut fiind că pentru cel delictual ar fi necesar o dovedire obiectivă, eventual o estimare terţă, iar nu simpla voinţă a reclamantului de a obţine un anumit preţ pentru anumite spaţii de închiriat, iar pentru cel contractual trebuie un acord de voinţă asupra preţului.

Cât priveşte prestările de servicii şi plata utilităţilor s-a reţinut că în lipsa unor raporturi contractuale, debitele enumerate s-au acumulat în urma unei atitudini active de asumare a lor de către reclamantă care nu a înţeles să debranşeze spaţiul respectiv de la reţelele furnizorilor în cauză, cu atât mai mult cu cât facturile emise nu au fost acceptate de pârâtă şi nu rezultă în nici un mod cum din suma totală datorată pentru spaţiu, s-au calculat sumele cuvenite spaţiilor presupus folosite fără drept de pârâtă, în condiţiile în care sarcina probei îi revenea reclamantei, conform art. 1169 C. civ.

Faţă de această situaţie, curtea a considerat că în mod corect instanţa de fond a reţinut nedovedirea debitului principal, situaţie în care nu se poate vorbi nici de caracterul cert al penalităţilor solicitate.

Împotriva Deciziei civile nr. 363/2014 din 13 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta RA A. SA- Sucursala pentru B. Bucureşti întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii acţiunii sale astfel cum a fost formulată şi obligarea pârâtei la plata sumei de 708.933,71 lei, reprezentând debit neachitat.

În criticile formulate recurenta reclamantă a susţinut în esenţă următoarele:

A menţionat faptul că acţiunea sa se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală izvorâtă din faptul că de la data expirării contractului de închiriere din 24 august 1995, respectiv 31 decembrie 1997 şi până în prezent între reclamantă şi pârâtă nu a mai existat un contract valabil, întrucât pârâta a figurat cu debite în evidenţele B., susţinând îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv a existenţei faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.

Arată că prejudiciul rezultă din folosinţa spaţiului de către intimata-pârâtă, care nu a achitat contravaloarea preţului folosinţei şi a prestărilor de servicii la care s-a obligat prin contractele menţionate, că legătura de cauzalitate este probată prin raporturile juridice existente între părţi, iar vinovăţia intimatei este dovedită prin recunoaşterea obligaţiilor asumate prin contractele încheiate şi a celor care îi reveneau în baza folosinţei fără titlu locativ a imobilului.

Legat de motivarea instanţei de apel în sensul că societatea sa nu a administrat nici un mijloc de probă pentru dovedirea faptului ilicit constând în folosirea fără drept a spaţiului de către pârâtă a arătat că această susţinere este neîntemeiată întrucât a fost depusă nota de constatare din 03 octombrie 2012 la RA A. SA-SC B. SA, care atestă faptul că pârâta a folosit spaţiul fără titlu, semnată de reclamantă şi de un martor din partea SC B. SA.

Cu privire la facturile emise se menţionează că, din punctul său de vedere aceste facturi au fost acceptate de intimata-pârâtă nefiind contestate, la dosar neexistând înscrisuri care să demonstreze contrariul celor susţinute de societatea sa.

Referitor la debitul solicitat se arată că prin Hotărârea Consiliului de administraţie al RA A. SA din 29 ianuarie 2002 au fost stabilite tarifele de chirie pentru spaţiul folosit de pârâtă, începând cu 1 aprilie 2002, la 2 dolari SUA/mp/lună pentru încăperi, iar pentru spaţiul deţinut în comun la 1 dolari SUA/mp/lună, ca prin Hotărârea Consiliului de administraţie al RA A. SA din 1 aprilie 2005 acestea să fie stabilite la 4dolari SUA/mp/lună pentru spaţii în folosinţă exclusivă, iar pentru spaţiul deţinut în comun la 2 dolari SUA/mp/lună. Totodată, la calculul debitului s-a luat în considerare faptul că C. a predat la 1 iunie 2008 o parte din spaţiu, rămânând ocupată o suprafaţă de aproximativ 81,79 mp.

Valoarea prestărilor de servicii a fost calculată în condiţiile în care spaţiul ar fi fost ocupat de un beneficiar de bună-credinţă conform tarifelor practicate de RA A. SA, modificate odată cu schimbarea tarifelor de prestări de servicii şi/sau alte acte normative în vigoare, iar valoarea utilităţilor a fost stabilită separat pentru fiecare beneficiar în parte, avându-se în vedere facturile furnizorilor, în raport de suprafaţa şi echiparea spaţiului deţinut în imobil, la care s-a adăugat comisionul de utilităţi de 5%.

Cât priveşte dobânda legală în cuantum de 207.573,44 lei pentru perioada iulie 2003 - aprilie 2012, aferentă facturilor de folosinţă a spaţiului fără titlu, cât şi pentru prestările de servicii şi utilităţi, neachitate, aceasta a fost calculată conform O.G. nr. 9/2000, pentru perioada neacoperită din contract.

S-a mai arătat că pentru fiecare factură de dobândă emisă există anexat un centralizator al dobânzilor, cu o inventariere logică şi cronologică a facturilor emise, fiecare având un simbol specific, la care s-a aplicat procentul ce reprezintă rata de scont a dobânzii comunicată de B.N.R.

Analizând recursul declarat de reclamanta RA A. SA- Sucursala pentru B. Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 363/2014 din 13 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate face când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, ori din această perspectivă precum şi din criticile formulate în recurs, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale aplicabile în cauză.

Dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ. consacră principiul potrivit căruia cei ce sunt lezaţi printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acţiunea în daune.

Prin urmare, pentru ca acţiunea în daune interese să fie admisibilă se cere ca faptul prejudiciabil imputat autorului său să fie ilicit şi să fi cauzat o pagubă ce se solicită a fi reparată.

Recurenta, în prezentul recurs, a criticat soluţia adoptată de instanţa de apel, sub aspectul analizării îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale cu privire la instituţia sa.

În acest context, în calea devolutivă a apelului, analizând probele administrate, instanţa de apel în mod just a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 C. civ., respectiv fapta ilicită, prejudiciul suferit ca urmare a săvârşirii unei astfel de fapte, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, ca dovedite.

Astfel, în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând debitul neachitat, se constată că acesta a fost soluţionat în mod corect de instanţa de apel în sensul că pentru sumele de bani solicitate de reclamantă pentru perioada iulie 2003-noiembrie 2003, în raport de decizia civilă nr. 1830 din 1 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/3/2006, s-a reţinut autoritatea de lucru judecat, iar pentru perioada ulterioară, până în mai 2012, solicitarea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Legat de reţinerea autorităţii de lucru judecat pentru perioada iulie 2003-noiembrie 2003, se apreciază că, chiar dacă din punct de vedere formal acţiunea în Dosarul nr. x/3/2006 a fost întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, în soluţionarea recursului declarat de C., instanţa a pronunţat o hotărâre irevocabilă reţinând faptul că prezentarea unei note de constatare, reţinută drept concludentă de instanţa de apel nu poate schimba situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond care privea faptul că nu s-a făcut dovada că pentru perioada respectivă pârâta a folosit spaţiul, astfel că unul din aspectele esenţiale ale răspunderii civile delictuale care trebuie îndeplinit cumulativ cu celelalte, respectiv faptul ilicit al folosirii fără drept, a fost stabilit irevocabil drept nedovedit pentru perioada indicată, astfel că faţă de efectul pozitiv al lucrului judecat, acest aspect nu mai poate fi pus în discuţie în acest stadiu procesual.

Şi soluţia instanţei de apel de respingere a pretenţiilor precizate din perioada decembrie 2003-aprilie 2012, se constată ca fiind una justă în condiţiile în care nu s-a făcut dovada faptului ilicit al folosirii fără drept a spaţiului menţionat pentru perioada indicată.

În ceea ce priveşte prejudiciul suferit, se reţine că facturarea lipsei de folosinţă a spaţiului la preţurile stabilite de organele de conducere ale reclamantei nu poate să confirme existenţa unui prejudiciu delictual şi nici contractual, ştiut fiind că pentru cel delictual era necesară o dovedire obiectivă, eventual o estimare terţă, iar nu simpla voinţă a reclamantei de a obţine un anumit preţ pentru spaţiile închiriate, iar pentru cel contractual se impunea existenţa unui acord de voinţă asupra preţului, condiţie neîndeplinită în cauză în lipsa unui titlu de folosinţă în acest sens.

Situaţia este aceiaşi şi cu privire la prestările de servicii şi la plata utilităţilor în lipsa unor raporturi contractuale, cu atât mai mult cu cât debitele enumerate s-au acumulat în urma unei atitudini active de asumare a lor de către reclamantă care nu a înţeles să debranşeze spaţiul respectiv de la reţelele furnizorilor în cauză, iar pârâta nu a acceptat la plată facturile emise.

Aşa fiind, Înalta Curte consideră că în condiţiile în care instanţa de apel, dat fiind caracterul volutiv al acestei căi de atac a reţinut nedovedirea debitului principal, nu se poate vorbi de caracterul cert al penalităţilor solicitate.

Fată de această situaţie, cum în cauză s-a reţinut cu autoritate se lucru judecat că nu există faptul ilicit al folosirii fără drept al spaţiului menţionat pentru perioada indicată, nu se mai justifică analiza vinovăţiei pârâtei.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, existenţa faptei ilicite, existenţa prejudiciului suferit ca urmare a săvârşirii unei astfel de fapte, existenţa vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel este corectă.

Referitor la celelalte critici ale recurentei, prin care a susţinut că decizia din apel este greşită în sensul că societatea sa nu a administrat mijloacele de probă adecvate pentru dovedirea faptului ilicit constând în folosirea fără drept a spaţiului de către pârâtă în raport de nota de constatare din 03 octombrie 2012 a RA A. SA - B., de martorul SC B. SA , de cuantumul debitului solicitat în raport de facturile acceptate la plată de pârâtă, de Hotărârea Consiliului de administraţie al RA A. SA din 29 ianuarie 2002 şi din 1 aprilie 2005 prin care au fost stabilite tarifele de chirie pentru spaţiul menţionat, al prestărilor de servicii şi utilităţilor calculate conform tarifelor practicate de RA A. SA şi facturilor furnizorilor, în raport de suprafaţa şi echiparea spaţiului deţinut în imobil, la care s-a adăugat comisionul de utilităţi de 5%, se reţine că acestea sunt aspecte de netemeinicie.

Argumentele aduse în sprijinul acestei critici duc cu evidenţă la concluzia că se tinde la reformarea soluţiei, printr-o rediscutare a situaţiei de fapt şi a probelor despre care se afirmă că au fost interpretate greşit, ele demonstrând nu numai faptul că nu sunt în concordanţă cu cerinţele motivelor de nelegalitate invocate, ci evidenţiază nemulţumirea recurentei sub aspectul în care instanţa a înţeles să interpreteze materialul probator administrat în cauză, care excede competenţei instanţei de recurs, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigentele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate.

În concluzie, instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente, context în care motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta RA A. SA-sucursala pentru B. Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 363/2014 din 13 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2015.