Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 939/2015 AI generated

Effect of insurance policy assignment on insured's active procedural standing

Case Number Decizia nr. 939/2015
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the appeals of both parties, setting aside the Court of Appeal’s decision and remanding the case for retrial at the appellate level. The dispute arose from a fire damage claim under a home insurance policy, where the insured had assigned the policy to a creditor bank under a mortgage loan agreement; the first instance partially admitted the claim for material damages, but the court of appeal overturned this, upholding the insurer’s defense that the insured lacked active procedural standing because the right to compensation had been ceded to the bank. The decisive legal issue concerned whether the assignment of the insurance policy (characterized by the lower court as a stipulation for a third party) extinguished the original insured's active procedural standing and right to claim compensation. The High Court ruled that the appellate court erred in law by conflating the nature of the assignment with a transfer of procedural standing, determining that the insured retained active procedural capacity to pursue the compensation claim. Consequently, the appellate court was directed to re-evaluate the merits of the material and moral damages claims, including the calculation of indemnities and legal interest, in light of the confirmed procedural standing.

Legislator headnote

AI generated

art. 274 alin. (3) C. proc. civ, art. 1084 C. civ, art. 129 alin. (6) C. proc. civ, art. 276 C. proc. civ, art. 274 C. proc. civ, art. 296 C. proc. civ; Effect of insurance policy assignment on insured's active procedural standing: The dispute arose from a fire damage claim under a home insurance policy, where the insured had assigned the policy to a creditor bank under a mortgage loan agreement; the first instance partially admitted the claim for material damages, but the court of appeal overturned this, upholding the insurer’s defense that the insured lacked active procedural standing because the right to compensation had been ceded to the bank. The decisive legal issue concerned whether the assignment of the insurance policy (characterized by the lower court as a stipulation for a third party) extinguished the original insured's active procedural standing and right to claim compensation. The High Court ruled that the appellate court erred in law by conflating the nature of the assignment with a transfer of procedural standing, determining that the insured retained active procedural capacity to pursue the compensation claim. Consequently, the appellate court was directed to re-evaluate the merits of the material and moral damages claims, including the calculation of indemnities and legal interest, in light of the confirmed procedural standing.

Keywords

AI generated
mortgage insurance assignment of claims right of insurer banking law loan agreement direct insurance

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Ground for the verdict, as the court found that the lower instances applied this ground of illegality regarding the erroneous application of substantive law on procedural standing.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Decizia nr. 939/2015

Deliberând asupra recursurilor de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 7261 din 17 decembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis, în parte, cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, iar pe fond a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 25.129,38 euro echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloare despăgubiri pentru imobilul asigurat, şi la plata sumei de 20.624 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile, precum şi la plata dobânzilor legale aferente sumelor solicitate, începând cu data introducerii acţiunii, respectiv 18 mai 2012, şi până la plata efectivă. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale. în ce privesc cheltuielile de judecată, instanţa a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 12.001 lei, iar reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 11.000 lei, onorariul avocatului fiind redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., după care a dispus compensarea acestor sume, obligând, în final, pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.290,66 lei cheltuieli de judecată.

Anterior pronunţării sentinţei, prin încheierea de şedinţă din 12 aprilie 2013, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cu motivarea că reclamanta are calitatea de parte în contractul de asigurare, iar cesionarea poliţei nu duce la pierderea calităţii procesuale active, existenţa dreptului la despăgubiri în patrimoniul său fiind un aspect de fond ce urmează a fi analizat cu ocazia pronunţării sentinţei.

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanta este proprietara imobilului situat în Bucureşti, sector 3, şi este beneficiara poliţiei de asigurare Casa Plus din 18 iunie 2010 încheiată cu societatea pârâtă SC B. SA (fosta SC C. SA, SC D. SA), pentru apartamentul menţionat mai sus, poliţa având perioada de valabilitate 18 iunie 2010 - 17 iunie 2011. Din cuprinsul poliţiei de asigurare depusă la dosar (fila 180 vol. I) rezultă că valoarea asigurată a imobilului este de 75.000 euro.

La data de 14 aprilie 2011 a izbucnit un incendiu în apartamentul ce face obiectul poliţiei de asigurare, ocazie cu care a fost întocmit procesul verbal de intervenţie din 14 aprilie 2011 de către Inspectoratul Situații de Uregență.

Reclamanta a deschis la societatea pârâtă Dosarul de daune nr. x în data de 14 aprilie 2011, fiind întocmit totodată proces-verbal de constatare daune de către inspectorul de daune al pârâtei (fila 201 vol. I).

Având în vedere că reclamanta a fost nemulţumită de modul de stabilire al despăgubirilor de către asigurător, notificându-l pe acesta şi la data de 22 martie 2012 (condiţii în care pârâta a precizat că îşi menţine oferta de despăgubiri anterioară), aceasta a promovat prezenta cerere de chemare în judecată.

Referitor la primul capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtei la plata daunelor materiale, instanţa a reţinut că, deşi pârâta susţine că şi-ar fi îndeplinit obligaţiile, oferind reclamantei o sumă de bani cu titlu de despăgubire, cu toate acestea, suma oferită apare ca fiind necorespunzătoare chiar şi în raport de prevederile contractuale, aspect ce rezultă din cuprinsul rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, în acest caz condiţia existenţei faptei de neexecutare a contractului urmând a fi analizată prin raportare şi la prejudiciul cauzat, dată fiind legătura dintre faptă şi prejudiciu.

La stabilirea cuantumului despăgubirii ce i se cuvine reclamantei, instanţa a avut în vedere rapoartele de expertiză întocmite în cauză, respectiv raportul de expertiză imobiliară întocmit de către expertul E. (fila 43 vol. II), precum şi raportul de expertiză tehnică de evaluare a bunurilor mobile întocmit de către expertul F. (fila 57 vol. II), ale căror concluzii vor fi cenzurate în parte de către instanţă, în contextul coroborării acestor mijloace de probă cu restul probelor administrate în cauză.

De subliniat este şi faptul că, deşi a precizat la termenul de judecată din data de 17 mai 2013 că în valoarea prejudiciului material solicitat se includ şi pagubele cauzate vecinilor, acestea nu vot fi luate în considerare întrucât, astfel cum în mod justificat a arătat şi pârâta, singurul bun asigurat pentru care poate fi angajată răspunderea pârâtei este apartamentul ce face obiectul asigurării precum şi bunurile mobile aflate la momentul producerii riscului asigurat în cadrul acestuia.

În ceea ce priveşte valoarea despăgubirii cuvenite reclamantei pentru imobilul proprietatea acesteia afectat de riscul asigurat, trebuie avute în vedere concluziile primului raport de expertiză depus la dosar de către expertul E. (fila 43 vol. II), apreciind că acesta cuprinde anumite criterii de evaluare obiectivă, explicate într-un mod corespunzător de către expert şi susceptibile a fi urmărite şi de un observator independent. Nu va fi avută în vedere valoarea stabilită de către expert prin răspunsul la obiecţiuni (fila 95), având în vedere că într-adevăr pare că prin acesta expertul a refăcut calculul despăgubirilor în raport de criterii ce nu pot fi urmărite, astfel încât reţinerile expertului referitoare la structura pondere 40%, anvelopă pondere 17%, finisaje pondere 25% şi instalaţii pondere 18% reprezintă termeni tehnici a căror aplicare nu a fost explicată corespunzător.

În consecinţă, valoarea despăgubirii ce urmează a fi acordată reclamantei va fi de 25.129,38 Euro echivalent în lei la data plăţii. Se constată că suma astfel acordată respectă şi prevederile art. 6.6. din condiţiile generale de asigurare, valoarea despăgubirii reprezentând cea mai mică valoare dintre suma asigurată/limita de despăgubire menţionată în contract şi cuantumul total al daunei.

Instanţa a înlăturat susţinerile pârâtei în sensul de-a fi scăzute din cuantumul acestei despăgubiri valoarea elementelor asupra cărora a apreciat că nu pot fi luate în calcul întrucât acestea nu au existat vreodată în apartament şi nici nu s-a dovedit a fi afectate de incendiu.

Au fost înlăturate susţinerile pârâtei în sensul înlăturării din cuantumul valorii despăgubirilor a T.V.A.-ului pe argumentul că reclamanta ar putea să achiziţioneze bunurile necesare reparării imobilului printr-o firmă având posibilitatea de a-şi deduce T.V.A.-ul, având în vedere că nu s-a dovedit că reclamanta ar fi plătitoare de T.V.A., dată fiind profesia acesteia de medic, o astfel de susţinere neputând fi apreciată decât o simplă speculaţie, de altfel nejustificată în raport de probele administrate pe care instanţa de judecată îşi poate întemeia soluţia.

În ceea ce priveşte contravaloarea bunurilor mobile, instanţa reţine că într-adevăr potrivit art. 6.3.2 din condiţiile generale de asigurare, cuantumul daunei calculat pentru un bun din categoria celor menţionate la art. 1.2.1.b (respectiv bunuri aflate la locuinţa asigurată) a căruia valoare depăşeşte suma de 1.200 lei şi nedeclarat în cadrul inventarului din cererea chestionar nu va depăşi acest plafon valoric. Având în vedere că valoarea despăgubirii trebuie să se realizeze cu respectarea prevederilor contractuale, chiar şi a celor menţionate anterior, indiferent dacă despăgubirea este achitată în mod amiabil sau printr-o hotărâre judecătorească, la stabilirea cuantumului valorii bunurilor mobile instanţa va avea în vedere dispoziţiile art. 6.3.2 din condiţiile generale de asigurare. Din acest punct de vedere, având în vedere că reclamanta nu a menţionat valoarea niciunui bun pe cererea chestionar, valoarea fiecărui bun care depăşeşte suma de 1.200 lei va fi redusă la această sumă.

În raport de aceste considerente, va fi acordată reclamantei suma de 20.624 lei reprezentând contravaloarea sumei bunurilor identificate de expert în anexa nr. 4 la raport (fila 63 vol. II), valoarea bunurilor menţionate la poziţiile 8, 9, 10, 11, 14, 16, 17, 18, 33 urmând a fi reduse la suma de 1.200 lei fiecare.

Totodată, se reţine că va fi acordată valoarea bunurilor menţionate în această anexă ce coincid cu cele menţionate în anexa la procesul verbal de constatare de daune din data de 18 aprilie 2011, şi nu şi a celor menţionate doar de către reclamantă şi care nu se regăsesc în această anexă, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a dovedit existenţa acestor bunuri prin documente justificative, dar şi existenţa lor în imobil la data la care a intervenit riscul asigurat.

Instanţa a apreciat ca fiind întemeiat şi capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate, având în vedere că potrivit art. 1084 C. civ. daunele interese cuprind atât pierderea suferita, damnum emergens, dar şi beneficiul de care creditorul a fost lipsit, lucrum cessans. Creditorul obligaţiei nerespectate având ca obiect o sumă de bani, respectiv reclamanta, poate pretinde dobânda stabilită de lege, respectiv O.U.G. nr. 13/2013, aceasta reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a imposibilităţii creditorului de-a folosi suma de bani la care este îndreptăţit, având în vedere că aceasta a fost solicitată începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, dată la care debitorul este pus în întârziere.

Contrar opiniei pârâtei, prin cererea de chemare în judecată aceasta a fost pusă în întârziere cu privire la necesitatea de-a achita suma solicitată prin cerere, chiar dacă aceasta şi-a manifestat disponibilitatea de-a achita o sumă de bani având un cuantum inferior, din moment ce oferta de-a achita această sumă a fost apreciată de către instanţă drept o executare necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale.

În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata daunelor morale, astfel cum rezultă din precizarea temeiului juridic al acestui capăt de cerere, atât la data de 08 martie 2013, cât şi în şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2013, aceasta a indicat drept temei răspunderea civilă delictuală. Susţine astfel reclamanta că, în ceea ce priveşte daunele morale, acesta au fost solicitate în raport de lipsa de diligentă a pârâtei în acoperirea daunei suferite, deşi a fost achitată contravaloarea riscului asigurat, şi că nu s-a raportat la suferinţa produsă de eveniment, ci de prejudiciile cauzate exclusiv de asigurător.

Cu alte cuvinte, se solicită obligarea pârâtei în calitatea sa de asigurător la plata daunelor morale pentru executarea necorespunzătoare a prevederilor contractuale.

Însă în reglementarea C. civ. există o distincţie clară între răspunderea contractuală şi cea delictuală, fiecare având trăsături distincte în raport de izvorul obligaţiilor respectiv faptul ilicit delictual, corespunzător răspunderii delictuale şi faptul „ilicit" contractual constând în încălcarea obligaţiilor contractuale. Cele două regimuri sunt diferite şi doctrina şi practica juridică sunt constante în a statua că nu pot fi cumulate, cu excepţia cazului în care pretinsul fapt ilicit contractual ar consta în săvârşirea unei infracţiuni, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză. A fost generalizat şi aplicat în practică principiul conform căruia în cazul în care între părţi există un contract din a cărei neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, calea de ales fiind cea a răspunderii contractuale.

Acelaşi principiu trebuie aplicat şi în prezenta cauză astfel încât instanţa apreciază ca neîntemeiată pretenţia reclamantei de obligare a pârâtei la plata daunelor morale în temeiul răspunderii civile delictuale, cât timp între părţi a fost încheiat un contract, respectiv contractul de asigurare pe care de altfel reclamanta îşi întemeiază primele două capete de cerere.

Cu alte cuvinte, dată fiind natura contractuală a relaţiilor dintre părţi, cererea de obligare la repararea prejudiciului nepatrimonial nu poate fi întemeiată pe răspunderea delictuală, din moment ce raportul dintre părţi nu este unul de această natură, ci de natură contractuală.

Pe de altă parte, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa este ţinută a se pronunţa numai în limitele învestirii sale, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil. Iar temeiul juridic invocat de reclamanta care beneficiază de asistenţă juridică leagă instanţa astfel încât aceasta este ţinută să se pronunţe numai în limitele acestei învestiri. Din acest punct de vedere, rezultă că nu este în sarcina instanţei care a fost învestită de reclamantă a se pronunţa cu privire la necesitatea reparării prejudiciului nepatrimonial în temeiul răspunderii contractuale, şi nici cu privire la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a faptei ilicite constând în incendiul produs, nefiind învestită prin chiar voinţa reclamantei în acest sens.

Iar repararea prejudiciului nepatrimonial (respectiv daunele morale) pretins de către reclamantă este neîntemeiat din prisma temeiului juridic invocat, respectiv răspunderea delictuală, astfel cum s-a argumentat în cele ce preced.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, s-a constatat că aceasta a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 12.001 lei (5.096 lei taxa de timbru, 5 lei timbru judiciar, 600 lei onorariul expert, 1.300 lei completare onorariu expert şi 5000 lei onorariu avocat).

Pârâta la rândul său a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 47.761,18 lei (500 lei onorariul expert, 500 lei completare onorariu expert şi 46.761,18 lei onorariu avocat).

În temeiul disp. art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a redus onorariul avocat solicitat de către pârâtă de la suma de 46.761,18 lei la suma de 10.000 lei, apreciind că acesta este disproporţionat în raport de natura pricinii şi munca îndeplinită de avocat, având în vedere împrejurarea că pentru acelaşi demers judiciar reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 5.000 lei cu titlu de onorariu avocat. Este adevărat că onorariile percepute de către avocaţi nu trebuie să fie aceleaşi, însă faptul că suma solicitată de către reclamantă cu titlu de onorariu avocat a fost percepută în cuantumul menţionat, în raport de natura aceloraşi pretenţii şi de munca îndeplinită de către partea adversă, conduce la concluzia conform căreia un onorariu de avocat în cuantum de 10.000 lei este justificat şi proporţional în raport de munca îndeplinită de avocatul pârâtei. în consecinţă, cheltuielile de judecată cuvenite pârâtei sunt în cuantum total de 11.000 lei.

Conform art. 276 C. proc. civ., atunci când pretenţiile părţii au fost încuviinţate în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre părţi va putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

În prezenta cauză, instanţa anterioară, în stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, a avut în vedere, în principal, culpa procesuală care aparţine pârâtei, întrucât prin atitudinea sa a cauzat demersul judiciar al reclamantei, precum şi culpa procesuală a reclamantei, căreia i-au fost admise doar în parte pretenţiile. în consecinţă, ţinând seama de împrejurarea că reclamantei i-au fost admise primele două capete de cerere, fiind respins cel de-al treilea, instanţa a dispus compensarea în parte a cheltuielilor de judecată (reclamantei cuvenindu-i-se suma de 7.920,66 lei iar pârâtei suma de 3.630 lei), astfel încât în final pârâta a fost obligată la plata sumei de 4.290,66 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

1. Prin apelul formulat de apelanta-pârâtă SC B. SA aceasta a solicitat, în principal, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, iar în subsidiar, modificarea, în parte, a sentinţei, admiţând, în parte, cererea de chemare în judecată, respectiv pentru plata sumei de 15.306 euro pentru daunele aduse apartamentului şi a bunurilor mobile ale reclamantei ce se aflau în apartament la momentul incendiului din data de 14 aprilie 2011, respectiv acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată efectuate în fond.

În motivarea apelului, apelanta-pârâtă a arătat, în ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, că instanţa de fond a respins în mod nejustificat această excepţie.

Motivarea instanţei este una deficitară, aceasta făcând confuzie între calitatea procesuală, ca parte componentă a dreptului la acţiune, şi achitarea de obligaţiile decurgând dintr-un contract de creditare, chestiuni care privesc doar relaţiile dintre banca creditoare şi beneficiarul creditului şi, în consecinţă, nu au efecte în ceea ce priveşte a treia parte în privinţa unui contract de asigurare în care banca nu este parte.

Calitatea de beneficiar al poliţei reiese clar din cuprinsul acesteia prin care se menţionează „se cesionează în favoarea SC G. SA" şi, prin urmare, numai aceasta are dreptul de a solicita şi primi plata despăgubirii şi nicidecum reclamanta A.

Invocarea de către reclamantă prin cererea precizatoare de la termenul de judecată din 08 martie 2013 a adresei din 16 ianuarie 2013 se întoarce împotriva reclamantei şi a apărărilor pe care aceasta încearcă să le acrediteze prin cererea precizatoare. Prin această adresă emisă de banca creditoare SC G. SA se menţionează expres că drepturile de despăgubire aferente poliţei de asigurare, încheiată de reclamantă cu asigurătorul, au fost cesionate către SC G. SA.

Instanţa, plecând de la confuzia între îndeplinirea unor obligaţii contractuale şi calitatea procesuală, face o confuzie între condiţia existenţei unui drept de a promova o acţiune şi aceea a interesului. Poate că reclamanta şi-a dovedit interesul, însă nu justifică şi calitatea procesuală, întrucât calitatea de a promova acţiunea pentru încasarea despăgubirii aparţine doar deţinătoarei dreptului asupra indemnizaţiei de asigurare : băncii creditoare SC G. SA.

În cazul de faţă, suntem în prezenţa instituţiei stipulaţiei pentru altul. Avem aşadar stipulantul ca fiind contractantul asigurării, în cazul de faţă reclamanta. Acesta dispune ca în cazul în care se produce riscul asigurat la bunurile asigurate, promitentul, adică SC B. SA, să plătească indemnizaţia de asigurare către o persoană străină de contract, denumită terţ beneficiar, adică Garanţi Bank. în cazul instituţiei stipulaţiei pentru altul este de netăgăduit că terţul beneficiar, banca, dobândeşte direct şi nemijlocit dreptul creat în folosul său odată cu momentul încheierii contractului dintre stipulant şi promitent.

Instanţa trebuia să se rezume la contractul de asigurare şi să aibă în vedere raporturile de asigurare, or faţă de aceste ultime aspecte, reclamanta nu deţine calitate procesuala activă. Aşadar nu i se poate opune de instanţă un contract de credit în care nu este parte.

Faptul că reclamanta a plătit prima de asigurare nu îi dă dreptul de a încasa despăgubirea fiindcă, aşa cum a arătat, ca efect al stipulaţiei pentru altul, dreptul de a încasa despăgubirea se naşte direct şi distinct în patrimoniul beneficiarului.

Pe fond, în ceea ce priveşte capătul 1 al cererii de chemare în judecată, apelanta a arătat că îşi menţine criticile asupra raportului de expertiza, în sensul ca prin acesta au fost cuantificate daune care în realitate nu au existat.

Instanţa de fond a respins argumentele sale pe motivul ca expertul a efectuat raportul şi pe baza constatărilor personale, excluzând astfel ipoteza lansată de pârâtă în sensul că aceste elemente nu ar fi fost conţinute de imobil sau afectate de incendiu la data producerii acestuia.

Opinia instanţei de fond nu este întemeiată. Din lecturarea raportului de expertiza, rezultă că acesta este de tip deviz, în funcţie de preţuri din cataloage. Trecerea acestora pe tabelul anexa 1 a expertizei este o eroare a expertului, care deşi a analizat situaţia specifică a apartamentului, a efectuat un deviz ce implică elementele standard prezente într-un apartament.

Instanţa a decis eronat că argumentul său în ceea ce priveşte T.V.A.-ul este neîntemeiat, problema deducerii T.V.A.-ului fiind greşit înţeleasă.

Pârâta datorează T.V.A. în cadrul despăgubirii doar în măsura în care asiguratul prezintă facturi şi chitanţe doveditoare a reparaţiilor efectuate/bunurilor înlocuite. Indirect prin răspunsul la obiecţiuni, expertul a confirmat faptul că preţurile din tabel includ T.V.A. T.V.A.-ul se datorează dacă furnizorul este plătitor de T.V.A. şi dacă se plăteşte suma în baza unei facturi emise.

Astfel, scăzând T.V.A.-ul din suma reprezentând evaluarea bunului imobil obţinem un prejudiciu aferent de 12,645,70 euro. Aceasta este suma ce reprezintă din punct de vedere contractual despăgubirea corectă în ceea ce priveşte imobilul.

Referitor la valoarea bunurilor mobile, instanţa a acordat o valoare mai mare decât prejudiciul, aşa cum s-a dovedit acesta a fi întemeiat din punct de vedere contractual.

Instanţa, în mod corect, a constatat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 6.3.2 din condiţiile generale, limitând valoarea tuturor bunurilor la suma de 1.200 lei, respectiv că anumite bunuri au fost declarate unilateral de către reclamantă, ulterior constatării daunei din data de 18 aprilie 2014, şi, deoarece nu există nici o dovadă a provenienţei acestor bunuri sau a faptului că acestea existau în casă la momentul producerii incendiului, acestea nu fac parte din despăgubire.

Cum această suma conţine şi T.V.A., despăgubirea va fi calculată prin scăderea T.V.A., rezultând o evaluare contractuală în cuantum de 11.650 lei.

Referitor la capătul 2 al cererii de chemare în judecată, acesta este neîntemeiat.

Pentru a putea fi obligată pârâta la plata unei dobânzi legale este necesar ca să existe o întârziere la plată. Or, în speţa de faţă, pârâta i-a oferit reclamantei suma de 9119 euro (37406.09 lei) pentru imobil şi cea de 6.184.28 euro (25.367 lei) pentru bunurile mobile, urmând ca din aceste sume să fie scăzut T.V.A.-ul dacă asiguratul nu depunea facturile doveditoare de achiziţie.

Atitudinea asiguratei-reclamante de a refuza categoric aceasta sumă de bani, deoarece a considerat că este îndreptăţită la mult mai mult nu înlătură existenţa ofertei din trecut şi faptul că nu a existat niciun fel de întârziere la plată, ci, din contră, neefectuarea plaţii s-a datorat chiar reclamantei care a refuzat expres despăgubirea.

Referitor la cheltuielile de judecată, apelanta a solicitat înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. asupra onorariului de avocat. Temeiul obligării părţii ce pierde procesul la plata cheltuielilor de judecată făcute de către partea adverse este culpa procesuală. Or, se poate lesne observa faptul că reclamanta a pornit un proces pentru obligarea sa la plata sumei de aproximativ 150.000 euro, urmând ca aceasta, cel puţin în opinia sa, să obţină doar 15.306 euro. Mai mult, din aceasta suma i s-a oferit şi a refuzat 15.303 euro. Este evidentă culpa procesuală a acesteia, chiar dacă aceasta va „câştiga" în mod formal procesul.

Cheltuielile efectuate de pârâtă (onorariu expert şi onorariu avocat) sunt făcute datorită şi din cauza reclamantei. în ce priveşte cuantumul onorariului avocaţial acesta este mai mare decât al reclamantei şi se justifică raportat la munca prestată de avocat, fiind mult mai complexă munca juridică depusă în cauză pentru pârâtă raportat la întâmpinare, completare la întâmpinare, obiecţiuni la expertiză, obiecţiuni la completarea raportului la ambele expertize şi administrarea probatoriului, concluziile scrise şi reprezentarea la toate termenele de judecată în cauza, onorariul avocaţial fiind calculat in mod corect conform contractului de asistenţă juridică încheiat cu clientul său care este raportat la valoarea pretenţiilor deduse judecaţii de către reclamantă şi care s-au ridicat la suma de aproape 150.000 euro.

Durata procesului urmează a fi analizată şi din perspectiva a cel puţin două faze procesuale în care avocaţii au analizat cazul, au redactat cereri şi au reprezentat clientul în instanţă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 287, art. 288, art. 292, art. 294, art. 295, art. 296 C. proc. civ.

2. Prin apelul formulat de apelanta-reclamantă A., aceasta a solicitat modificarea în parte a sentinţei civile apelate, în sensul admiterii cererii introductive de instanţă, astfel cum aceasta a fost formulată şi precizată, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate în calea de atac a apelului.

În motivarea apelului formulat, apelanta-reclamantă a susţinut următoarele:

S-a susţinut, în esenţă, că potrivit prevederilor Poliţei de Asigurare Casa Plus, reclamanta era îndreptăţită să primească de la societatea pârâtă contravaloarea despăgubirii procentuale a sumei de 42.500 euro, apartamentul fiind distrus în proporţie de peste 90%, iar în mod eronat o parte din bunurile mobiliare, a căror valoare a fost calculată de către expert, nu ar face parte din cererea sa de despăgubire.

Absolut toate bunurile care s-au evaluat în raportul de expertiză au fost cuprinse de către reclamantă în cererea de despăgubire depusă la asigurător, pentru că un formular chestionar nu a fost întocmit în cauză nici de către inspectorul de daună la momentul incendiului, nici ulterior la depunerea cererii de despăgubire dar care a fost însoţită de o listă completă a tuturor bunurilor.

Se face confuzie probabil cu faptul că o parte din bunurile expertizate nu au fost cuprinse în procesul verbal întocmit de reprezentantul pârâtei, însă acest proces verbal a fost întocmit la sediul pârâtei la aproximativ 3 săptămâni de la data incendiului şi constituie un act unilateral, împotriva căruia a făcut obiecţiuni.

Instanţa a apreciat că „repararea prejudiciului nepatrimonial (respectiv daune morale) pretins de reclamantă este neîntemeiat din prisma temeiul juridic invocat, respectiv răspunderea delictuală.", afirmaţie nereală.

Reclamanta nu a înţeles să solicite pe calea cererii introductive de instanţă cumulul răspunderii civile delictuale cu răspunderea civilă contractuală, ci a optat în mod cât se poate de clar pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale asumate de către pârâtă, respectiv despăgubirea la valoarea reală a prejudiciului suferit.

Or, din motivarea formulată de către instanţa de fond ar reieşi faptul ca reclamanta a solicitat o dublă despăgubire, de natură patrimonială şi una nepatrimonială (morală) întemeiate ambele atât pe prevederile răspunderii contractuale, cât şi pe cele are răspunderii civile delictuale, care astfel cumulate ar fi de natura sa depăşească cuantumul pagubei suferite, urmărind practic o îmbogăţire fără justă cauză.

Însă, reclamanta, prin cererea formulată, a solicitat repararea prejudiciului privit în integralitatea sa, rezultat ca urmare a conduitei lipsite de diligentă a pârâtei, care nu a înţeles să îi acopere dauna suferită, în ciuda faptului că a achitat contravaloarea riscului asumat prin plata poliţelor de asigurare. Aceste prejudicii nepatrimoniale rezultă dincolo de orice tăgadă din consecinţele dăunătoare ce au rezultat din nerespectarea de către pârâtă a convenţiei dintre părţi, consecinţe ce i-au adus numeroase suferinţe, singura în culpa pentru acestea fiind pârâta.

Mai mult decât atât, de esenţa reparării prejudiciului atât în cazul răspunderii delictuale, cât şi contractuale, este că cel răspunzător pentru fapta ilicită este dator la repararea integrală a prejudiciului, acesta fiind de altfel unul dintre principiile fundamentale ale răspunderii civile.

Prin urmare, susţinerile instanţei de fond, conform cărora nu era în măsură a solicita şi daune morale pentru prejudiciul suferit în temeiul răspunderii civile delictuale sunt profund neîntemeiate, având în vedere faptul că răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile, răspunderea contractuală fiind o răspundere cu caracter special. Prin urmare, ori de cate ori nu există convenţie între părţi cu privire la drepturile şi obligaţiile corelative ale fiecăruia, urmează a se aplica regulile răspunderii civile delictuale.

Or, în contractul de asigurare încheiat cu pârâta nu este prevăzut în niciun fel faptul că reclamanta ar putea solicita daune morale ca urmare a neexecutării culpabile a contractului, în speţă neputând fi aplicabile astfel prevederile răspunderii contractuale cu privire la plata daunelor morale, întrucât nu există o convenţie între părţi cu privire la întinderea sau la posibilitatea solicitării acestor despăgubiri. Aşadar, apare ca nedrept ca reclamanta să nu poată fi în măsură să solicite contravaloarea prejudiciilor de ordin moral - aduse onoarei şi demnităţii persoanei, cauzate exclusiv din culpa asigurătorului, acestea fiind pe deplin justificate, după cum a învederat şi prin cererea de chemare în judecată.

Pe cale de consecinţă, întrucât răspunderea contractuală nu poate reprezenta temei juridic pentru petitul privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, reclamanta nu a avut la dispoziţie un alt mijloc juridic de acţiune, decât răspunderea civilă delictuală, aceasta reprezentând după cum a învederat şi anterior dreptul comun în materie, respectiv ori de câte ori nu există un contract între părţi cu privire la întinderea drepturilor şi obligaţiilor lor.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit, cu valoare de principiu, că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, dar criteriile care au stat la baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective şi pot forma obiectul controlului instanţei odată cu pronunţarea pe celelalte capete de cerere cu care am investit instanţa de judecata.

Se impune astfel, a evidenţia faptul că din analizarea cauzei supuse judecaţii, reclamanta pe deplin îndreptăţită la despăgubiri băneşti pentru repararea prejudiciilor suferite, întrucât a suferit grave prejudicii privind morala şi demnitatea sa de om şi medic, cunoscut în mediul medical unde se bucură de o mare reputaţie, câştigată prin ani de studii, examene, perfecţionări, stagii de pregătire şi sute de ore de muncă printr-o respectare riguroasă a principiilor de etică şi deontologie profesională, astfel încât se impune acoperirea în mod just, echitabil şi echilibrat a prejudiciului suferit.

Ani de zile a avut geamurile acoperite cu folie, nu a avut frigider, a dormit în frig, a spălat de mână hainele, neavând niciun circuit electric funcţional, iar ca urmare a traumelor psihice suferite datorate faptului că incendiul a avut loc cu ea în casă, a fost obligată sa facă zeci de gărzi suplimentare pentru a-şi putea permite să plătească în acelaşi timp ratele bancare, comisioane din venituri, onorarii de avocat, taxe de timbru şi daunele produse vecinilor.

Toate acestea au adus-o într-o stare de degradare fizică şi psihică extraordinară, fiind sub limita demnităţii oricărui om de bun simţ.

La aprecierea prejudiciului moral, trebuie avute în vedere consecinţele negative şi implicaţiile pe care neplata la timp a contravalorii asigurării de către pârâtă Ie-a avut pe planul social al reclamantei, valoarea nepatrimonială lezată şi însemnătatea pe care aceasta o are pentru persoana vătămată, considerând că suma de 100.000 euro va permite atenuarea suferinţelor morale cauzate şi implicaţiile în circuitul vieţii particulare.

Având în vedere motivarea instanţei de fond potrivit căreia petitul privind acordarea de daune morale a fost respins ca neîntemeiat doar pentru faptul ca a încadrat în drept ca sediu al materiei răspunderea civilă delictuală nu este un motiv prin el însuşi luat între bare absolute pentru ca cererea pe acest temei sa fie respinsă de plano.

Logica pentru care a stabilit ca izvor răspunderea civilă delictuală să fie izvor pentru daunele morale, a fost aceea ca prin contractul de asigurare nu a fost prevăzută o astfel de sancţiune, fiind ex-contractum, singura încadrare posibilă fiind acesta.

Cu toate acestea, văzând că dosarul este supus vechiului cod de procedura civilă, instanţa nu este legată de temeiul de drept invocat, atât petitul cât şi probatoriul administrat în cauza dovedind cu prisosinţă capătul de cerere care leagă efectiv instanţa, şi nu temeiul de drept din norma legală specifică, aşa cum s-a motivat hotărârea.

Aceasta motivare este corectă numai în raport cu N.C.P.C.

lată deci, cum formalismul excesiv, şi de o parte şi de cealaltă, nu au condus la nimic bun, aceasta fiind logica pentru care întotdeauna un formalism excesiv nu este de preferat pentru înfăptuirea unui act de justiţie, după cum nimic din ce este dus în extrem nu conduce la nimic bun.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, apelanta a criticat modul în care instanţa fondului a acordat pârâtei - care a pierdut procesul - un onorariu avocaţial dublu faţă de cel acordat avocatului său, iar în raport de complexitatea şi apărările formulate, se impune reducerea acestuia la numai 10.000 lei.

Prin Decizia civilă nr. 529 din 3 iulie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 7261 din 17 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, ca nefondat.

Prin aceeaşi decizie, a fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC B. SA împotriva sentinţei civile nr. 7261 din 17 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că .

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect plata despăgubirilor din poliţa de asigurare şi dobânzile legale aferente şi, în consecinţă, au fost respinse aceste capete de cerere ca formulate de o persoană fără calitate procesuală.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei în ceea ce priveşte:

Respingerea capătului de cerere având ca obiect plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral ca neîntemeiat.

De asemenea, instanţa de apel a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 11.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.

1. Referitor la apelul reclamantei privind daunele morale:

1.1. În ce priveşte acest capăt de cerere, apelanta-reclamantă a susţinut, în esenţă, prin apelul formulat, că prima instanţă ar fi reţinut greşit temeiul juridic pe care l-a invocat şi că, oricum, nu era ţinută de acesta în soluţionarea în fond a cererii.

Instanţa de apel a constatat că reclamanta, prin avocat, a clarificat temeiul juridic al acestui capăt de cerere, în şedinţa publică din 26 noiembrie 2013, în sensul că se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, cu precizarea că doar primele două capete de cerere sunt sprijinite pe cea contractuală. Referirea la răspunderea civilă delictuală este făcută de aceasta atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în concluziile scrise depuse la dosar.

În aceste condiţii, nu există temei legal, pentru ca instanţa de judecată să procedeze la schimbarea acestui temei peste voinţa exprimată de parte prin avocat. A proceda în sens contrar ar însemna încălcarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil.

Sub acest aspect, instanţa de apel a considerat ca fiind neîntemeiat acest capăt de cerere,

1.2. Referitor la soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active prin încheierea de şedinţă din 12 aprilie 2013, aceasta este vizată de apelul formulat de apelanta-pârâtă.

în primul rând, Curtea a avut în vedere că excepţia a fost întemeiată pe menţiunea "Se cesionează în favoarea SC G. SA" cuprinsă în poliţa de asigurare încheiată.

Cererea de chemare în judecată cuprinde trei capete de cerere, din care doar primele două sunt întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, respectiv pe contractul de asigurare încheiat. Prin urmare, în ce priveşte cel de-al treilea capăt de cerere referitor la repararea prejudiciului moral, care este întemeiat pe răspunderea civilă delictuală de natură personală a pârâtei, reclamanta justifică calitate procesuală activă, aceasta nefiind afectată de clauza înserată în poliţa de asigurare.

Natura juridică a clauzei înserate în poliţă este, astfel cum a susţinut pârâta, aceea de stipulaţie pentru altul, iar nu de cesiune de creanţă, astfel cum apare din folosirea termenului „se cesionează". Important pentru stabilirea naturii juridice a clauzei încheiate, respectiv a efectelor juridice ale acesteia, este faptul că părţile din contractul de asigurare sunt cele din prezentul dosar, or, beneficiarul poliţei (al „cesiunii" acesteia) este o terţă persoană, SC G. SA. Aceste elemente corespund în totul contractului în folosul unei terţe persoane, care nu are însă o reglementare proprie în C. civ. din 1864, dar a cărei valabilitate este recunoscută.

Prin stipulaţia prevăzută, singurul beneficiar al despăgubirii datorate de pârâtă, în calitate de asigurător, în temeiul contractului de asigurare, este SC G. SA, iar nu reclamanta în calitate de asigurat. în raport de art. 6.8 din condiţiile generale ale acestui tip de asigurare, în cauză, despăgubirea trebuie achitată beneficiarului.

Împrejurarea că această stipulaţie are în vedere contractul de credit încheiat între reclamantă şi această bancă nu are relevanţă în prezenta cauză. Astfel, nu poate fi primită susţinerea reclamantei în sensul că dreptul la despăgubire transmis acestei bănci este limitat la valoarea contractului de credit. Nu face obiectul prezentului proces discutarea raporturilor juridice dintre reclamantă şi SC G. SA, respectiv stabilirea obligaţiilor, respectiv drepturilor reciproce dintre acestea.

Important în prezenta cauză este că reclamanta a solicitat ca despăgubirea ce decurge din poliţa încheiată să îi fie achitată, în condiţiile în care a înţeles să transmită acest drept, necondiţionat, băncii.

Prin urmare, dreptul la despăgubire, în măsura îndeplinirii condiţiilor prevăzute de contractul de asigurare, s-a născut direct şi necondiţionat în patrimoniul băncii, iar nu în cel al reclamantei.

Chestiunea analizată priveşte aşadar doar titularul dreptului la despăgubire, iar nu existenţa dreptului, deci nu fondul litigiului, astfel cum a motivat prima instanţă. De altfel, aceasta a omis, ulterior, cu ocazia analizei fondului, tratarea în mod distinct a efectelor pe care le produce această clauză. Calitatea procesuală activă în prezenta cauză aparţine titularului dreptului pretins prin acţiune, respectiv beneficiarului stipulaţiei din poliţa încheiată.

Faptul că reclamanta are calitatea de parte în contractul încheiat nu este suficientă pentru păstrarea calităţii procesuale active, căci dreptul pretins de aceasta aparţine unei alte persoane.

Împrejurarea că pârâta a fost de acord să plătească reclamantei o despăgubire într-un cuantum ce nu a fost acceptată de aceasta din urmă este lipsită de efecte juridice, căci dreptul la despăgubire s-a născut direct şi nemijlocit în patrimoniul băncii, indiferent de acceptarea de către acesta, astfel că manifestările de voinţă ulterioare ale promitentului sau stipulantului nu pot schimba această situaţie. Mai mult, din adresa transmisă de bancă, rezultă că aceasta a acceptat stipulaţia în folosul său.

În raport de considerentele expuse, Curtea concluzionează că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active sub aspectul primelor două capete de cerere, astfel că apelul pârâtei va fi admis sub acest aspect, sentinţa urmând a fi schimbată în sensul admiterii excepţiei şi al respingerii, în consecinţă, a celor două capete de cerere ca fiind formulate de o persoană fără calitate.

Având în vedere modul de soluţionare dat acestor capete de cerere, Curtea nu va mai analiza fondul acestora, respectiv motivele de apel formulate cu privire la acestea.

1.3. Referitor la soluţia de respingere ca neîntemeiat a celui de-al treilea capăt de cerere, care este vizată de apelul formulat de către reclamantă, Curtea are în vedere, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, că acesta a fost întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, fiind invocată, ca faptă ilicită a pârâtei, chiar neexecutarea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale ale acesteia, respectiv refuzul de a plăti despăgubirea.

Or, în prezenţa unui raport contractual ce reglementează răspunderea civilă ce rezultă din acest tip de fapte, răspunderea delictuală, de drept comun, este exclusă, părţile înţelegând să reglementeze raporturile juridice dintre ele. în acest sens, relativ la dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral, art. 3.18 din condiţiile generale stipulează că asigurătorul nu datorează despăgubiri pentru acest tip de prejudiciu.

În consecinţă, soluţia primei instanţe în ce priveşte acest capăt de cerere este legală şi temeinică.

În raport de soluţiile reţinute pe fondul cauzei de instanţa de apel, în culpă procesuală se află exclusiv reclamanta, astfel că nu va fi menţinută soluţia de acordare a cheltuielilor de judecată către aceasta, nici cea de compensare a cheltuielilor efectuate.

1.4. Referitor la cheltuielile de judecată efectuate de pârâtă în faţa primei instanţei, acestea sunt compuse din onorariu de avocat în valoare de 46.671,18 lei şi onorariu de expert în sumă de 1.000 lei.

Prima instanţă a redus, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., onorariul de avocat pretins la suma de 10.000 lei. Această soluţie este criticată prin ambele apeluri formulate.

Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.

Această intervenţie nu afectează dreptul la un proces echitabil recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, ci este menită să asigure respectarea acestuia, de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului stabilit de art. 274 C. proc. civ., prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.

S-a constatat că prima instanţă a respectat criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu respectarea condiţiilor impuse de acest text de lege.

Sub acest aspect, instanţa de apel a analizat această chestiune, între munca avocatului pârâtei, în raport de actele şi lucrările dosarului, prin comparare cu cea prestată de avocatul părţii adverse în aceeaşi pricină. Este adevărat că profesia de avocat nu presupune un preţ egal pentru muncă egală, dar în acele situaţii ca cea în speţă, instanţele nu intervin în raporturile dintre avocat şi client, evaluarea muncii avocaţilor se face doar pentru stabilirea obligaţiei ce este pusă în sarcina părţii adverse, de a rambursa cheltuielile de judecată constând în onorariul avocaţial achitat.

Împrejurarea că o parte, în speţă pârâta, a acceptat să plătească un onorariu cu mult mai mare decât cele pretinse în mod obişnuit în astfel de speţe nu îi poate fi imputată părţii adverse. A accepta punctul de vedere al apelantei-pârâte, în sensul că reducerea onorariului nu trebuie să se producă ar duce, indirect, prin cuantumul cheltuielilor pe care ajunge să le plătească la finalul procesului, la încălcarea dreptului reclamantei de acces la o instanţă.

În ce priveşte susţinerile reclamantei, nici acestea nu pot fi primite, căci reducerea pe care prima instanţă a făcut-o asigură un echilibru just între drepturile şi obligaţiile părţilor în proces, iar, astfel cum s-a arătat, caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată nu presupune ca onorariile avocaţilor să fie echivalate.

Pentru toate aceste considerente, instanţa de apel a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă şi a fost admis pe cel formulat de pârâtă.

Astfel instanţa de apel a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect plata despăgubirilor din poliţa de asigurare şi dobânzi legale aferente şi, în consecinţă, au fost respinse aceste capete de cerere ca formulate de o persoană fără calitate procesuală.

S-a menţinut sentinţa atacată doar în ce priveşte respingerea capătului de cerere având ca obiect plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral ca neîntemeiat şi obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 11.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei pronunţată în apel, reclamanta şi pârta au declarat recurs.

1. Recursul reclamantei.

Printr-un prim motiv de recurs, reclamanta susţine că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşitei dispoziţiilor legale, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

1.1. În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a subsemnatei:

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta - reclamantă critică modul în care a soluţionat instanţa anterioară dreptul la despăgubire şi infirmarea soluţiei primei instanţe vizând respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuake active, sens în care lecturează considerentele deciziei atacate, cităm:

"- dreptul de despăgubire, în măsura îndeplinirii condiţiilor prevăzute de contractul de asigurare s-a născut direct şi necondiţionat în patrimoniul băncii, iar nu în cel al reclamantei.

Curtea concluzionează ca prima instanţa a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active sub aspectul primelor capete de cerere, astfel ca apelul pârâtei va fi admis sub acest aspect, sentinţa urmând a fi schimbată în sensul admiterii excepţiei şi al respingerii, în consecinţa a celor două capete de cerere ca fiind formulate de o persoană fără calitate."

În continuare, reclamanta susţine criticile cu privire la greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, arătând în esenţă, că justifică legimitatea procesuală activă, întrucât există identitate între persoana reclamantului şi persoana care are calitatea de titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, în sensul că prin prezenta acţiune a solicitat pârâtei obligarea la plata unor despăgubiri în temeiul contractului de asigurare, în calitate de asugurat, iar împrejurarea că poliţa de asigurare a locuinţei sale a fost cesionată în favoarea SC G. SA, nu poate fi de natură a determina pierderea calităţii procesuale active a reclamantei, astfel cum greşit a apreciat instanţa de apel.

În opinia sa, cesiunea intervenită între reclamantă şi SC G. SA are ca obiect numai emolumentul poliţei de asigurare, iar nu transmiterea calităţii de asigurat de la reclamantă către această bancă, cum în mod eronat a apreciat instanţa de apel, neoperând astfel transmiterea calităţii procesuale active către bancă; SC G. SA nu a avut niciodată calitate de beneficiar al poliţei de asigurare.

Prin urmare, reclamanta susţine că nu şi-a pierdut calitatea de asigurat, fiind beneficiar al poliţei de asigurare şi având în vedere adresa din 10 ianuarie 2013 emisă de către SC G. SA, solicit admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

2. Pe fondul cauzei, recurenta - reclamantă susţine următoarele critici:

A. În ceea ce priveşte bunurile mobile deteriorate ca urmare a incidentului produs:

În mod eronat si tendentions, s-a arătat de către parata ca o parte din bunurile mobiliare a căror valoare a fost calculata de către expert nu ar face parte din cererea mea de despăgubire.

Or, toate bunurile care s-au evaluat în raportul de expertiză au fost cuprinse în cererea de despăgubire depusă la asigurător, pentru că nu a fost întocmit în cauză de către inspectorul de daună la momentul incendiului, nici ulterior la depunerea cererii sale de despăgubire dar care a fost însoţită de o listă completă a tuturor bunurilor.

Se face confuzie probabil cu faptul ca o parte din bunurile expertizate nu au fost cuprinse în Procesul verbal întocmit de reprezentantul pârâtei, domnul H., însă acest proces verbal a fost întocmit la sediul pârâtei la aproximativ 3 săptămâni de la data incendiului şi constituie, în opinia reclamanteri, un act unilateral, împotriva căruia a făcut obiectiuni, document vizat de către pârâtă.

Reclamanta mai arată că procesul verbal invocat conţine numeroase lipsuri, sens în care a depus contestaţie cu lista completă a bunurilor, contestaţie care se afla la dosarul cauzei, şi care a fost înregistrată cu viză la sediul pârâtei.

Pe cale de consecinţa, consideraţiile instanţei nu sunt susţinute de probatoriul administrat, sens în care recurenta solicit admiterea acestui motiv de recurs şi obligarea intimatei-pârâte la plata valorii tuturor bunurilor mobiliare la valoarea precizată de către expertul mobiliar.

B. În ceea ce priveşte imobilul reclamantei.

Reclamanta precizează că nu a înţeles să solicite în cererea introductivă cumulul răspunderii civile delictuale cu răspunderea civilă contractuală, ci a optat pentru repararea prejudiciului suferit de reclamantă, ca urmare a neexecutarii culpabile a obligaţiilor contractuale asumate de către pârâtă, respectiv despăgubirea la valoarea reala a prejudiciului suferit.

Or, din motivarea formulata de către instanţa de fond ar reieşi faptul ca reclamanta ar fi solicitat o dubla despăgubire, de natură patrimonială şi nepatrimonilă, întemeiate ambele atât pe prevederile răspunderii contractuale, cât şi pe cele are răspunderii civile delictuale, care astfel cumulate ar fi de natură să depăşească cuantumul pagubei suferite de către reclamantă, urmărind practic o îmbogăţire fără justă cauză.

Însă, prin cererea formulată, a solicitat repararea prejudiciului privit în integralitatea sa, rezultat ca urmare a conduitei lipsite de diligentă a pârâtei, care nu a înţeles să îi acopere dauna suferită, în ciuda faptului ca a achitat contravaloarea riscului asumat de către aceasta, prin plata poliţelor de asigurare.

Prin urmare, reclamanta critică şi faptul că în mod eronat instanţa anterioară a statuat că nu poate pretinde daunele morale, în condiţiile în care, prejudiciile de ordin moral au fost cauzate exclusive din culpa asigurătorului, ceea ce justifică pretenţiile sale, în temeiul juridic invocat.

Aşadar, apare ca nedrept ca ca relamantă să nu fie în măsura să solicite contravaloarea prejudiciilor de ordin moral - aduse onoarei şi demnităţii peroanei, cauzate exclusiv din culpa asigurătorului, acestea fiind pe deplin justificate, după cum a învederat şi prin cererea de chemare în judecată.

De asemenea, reclamanta precizează că, în mod greşit s-a reţinut cumulul celor două răspunderi, întrucât aşa cum rezultă din cererea introductivă a solicitat despăgubiri materiale - în temeiul contractului încheiat cu pârâta, posibilitatea formulării acţiuni fiind în deplină concordanţă cu prevederile contractuale, şi despăgubiri nepatrimoniale (morale) - în temeiul răspunderii civile delictuale, motivat de împrejurarea ca nu îşi putea întemeia acţiunea pe prevederile răspunderii contractuale, motivat de împrejurarea ca aceasta posibilitate nu era prevăzută în contract, urmând a fi respinsă de instanţă ca inadmisibilă, raportat la principiul general de drept - pacta sunt servanda.

C. În ceea ce priveşte daunele morale

Referitor la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudicii aduse onoarei şi demnităţii unei personae, recurenta - reclamantă susţine că aceasta presupune o apreciere subiectivă din partea judecătorului, care, însă, trebuie să se aibă în vedere anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecăţii, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, să aprecieze intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora.

Astfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit, cu valoare de principiu, că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, dar criteriile care au stat la baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective şi pot forma obiectul controlului instanţei odată cu pronunţarea pe celelalte capete de cerere cu care am investit instanţa de judecata.

Se impune astfel, a evidenţia faptul că din analizarea cauzei supuse judecaţii, reclamanta este pe deplin îndreptăţită la despăgubiri băneşti pentru repararea prejudiciilor suferite, întrucât ca urmare a faptelor pârâtei a suferit grave prejudicii privind morala şi demnitatea sa de om şi medic, cunoscut în mediul medical unde se bucură de o mare reputaţie, câştigată prin ani de studii, examene, perfecţionări, stagii de pregătire şi sute de ore de muncă printr-o respectare riguroasă a principiilor de etică şi deontologie profesională, astfel încât se impune acoperirea în mod just, echitabil şi echilibrat a prejudiciului suferit de ea.

La aprecierea prejudiciului moral, reclamanta solicit ca instanţa de recurs să aibă în vedere consecinţele negative şi implicaţiile pe care neplata la timp a contravalorii asigurării de către pârâtă a avut-o asupra reclamantei, astfel opinează că valoarea nepatrimonială lezată şi însemnătatea pe care aceasta o are pentru persoana vătămată, funcţia deţinută de către ea, suma de 100.000 euro va permite atenuarea suferinţelor morale cauzate şi implicaţiile în circuitul vieţii particulare.

D. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecata acordate pârtii adverse.

Reclamanta solicit reducerea onorariului avocaţial al pârâtei, suma de 11.000 lei acordată fiind mai mult decât exagerată, raportat la speţa dedusă judecăţii, numărul de termene acordate, valoarea şi noutatea litigiului şi cu atât mai mult raportat la cheltuielile acordate reclamantei, cu titlu de onorariu avocaţial.

Acordarea pârâtei, cea care a pierdut procesul în fond, a unui onorariu avocaţial dublu faţă de cel acordat avocatului său, nu este justă în considerarea faptului că pentru sumele colosale solicitate, pârâta-intimată nu a depus nici un deviz care să justifice atari sume exorbitante.

2. Recursul declarat de pârâtă

Referitor la comparaţia cuantumului onorariului avocaţial perceput de către S.C.A., I. şi Asociaţii cu onorariul de avocat perceput de către avocatul angajat de către reclamantă, pârâta solicită să se constate ca acesta este neavenit, contrar spiritului şi litera legii, în considerarea naturii liberale a meseriei de avocat.

Recurenta - pârâtă apreciază că în cauză trebuie să se aibă în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.

Caracterul rezonabil al onorariului este dat astfel de mai multe criterii pe care judecătorul trebuie să le aprecieze, sens în care pârâta le enumera expres, arătând totodată că onorariul avocaţial nu este exagerat.

Conchide această recurentă, că în cauză nu se impune diminuarea onorariului de avocat achitat de ea, aceasta fiind făcută de ambele instanţe inferioare cu nerespectarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.

Recurusrile sunt fondate pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

1. Recursul reclamantei.

În primul rând trebuie reamintit că, calitatea procesuală activă a reclamantului este una din condiţiile de exercitare a dreptului la acţiune, lipsa ei fiind o neregularitate procedural care duce la respingerea cererii, fără a permite analiza în fond a cauzei, iar calitatea procesuală active presupune existenţa unei identităţi între reclamant şi titularul dreptului dedus judecăţii.

Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între reclamant şi cel care este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecăţii, respectiv calitatea procesuală activă, precum şi între pârât şi cel obligat în acelaşi raport juridic, respective calitatea procesuală pasivă.

Reclamantul fiind acela care declanşează procedura judiciară îi revine obligaţia de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât şi calitatea procesuală a pârâtului.

Calitatea procesuală activă a reclamantului este una din condiţiile de exercitare a dreptului la acţiune, lipsa ei fiind o neregularitate procedurală care duce la respingerea cererii, fără a permite analiza în fond a cauzei, iar calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între reclamant şi titularul dreptului deduse judecăţii, aşa cum s-a mai menţionat în alineatele anterioare.

De asemenea, Înalta Curte notează că, prin interesul asigurării - în cazul asigurării de bunuri cum este cazul în speţă - se înţelege dauna efectivă, evaluabilă în bani, prin care asiguratul o poate suferi în caz de pierdere sau degradare a bunului asigurat.

În materia asigurărilor de bunuri asigurată poate fi numai persoana care are un interes legitim patrimonial în conservarea bunului respectiv, persoana are în cazul pierii sau deteriorării acestui bun poate suferi un prejudiciu, cum este cazul în speţă, bunurile incendiate aparţinând lui A..

Interes la asigurare pot avea - în afară de proprietar -uzufractuarul, creditorul cu garanţii reale, depozitarul, persoanele din familia proprietarului, etc. Unii dintre ei pot avea şi simultan un interes la asigurare, cum ar fi proprietarul sau uzufractuarul. în astfel de situaţii fiecare dintre persoanele interesate poate asigura bunul în limitele interesului propriu, iar încetarea acestuia atrage după sine încetarea asigurării pentru acea persoană, dacă nu s-a prevăzut altfel în contract.

De precizat că, necesitatea interesului asigurat specific în acţiunile în asigurarea de răspundere civilă delictuală, nu este menţionată de legiuitor expres, dar el se subînţelege şi constă în evitarea micşorării patrimoniului asiguratului.

Revenind, la cazul în speţă, trebuie tranşată problema de drept indisolubil legată de excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei raportat la menţiunea, Cităm : "Se cesionează în favoarea SC G. SA" având în vedere că instanţa anterioară a interpretat greşit natura juridică a acestei caluze înserate în poliţa de asigurare. Sub acest aspect, problema de drept care se pune, este dacă prin cesiunea poliţei de asigurare către o altă persoană juridică - cum este cazul în speţă - asiguratul îşi pierde calitate procesuală activă şi, implicit dreptul la despăgubiri.

Cum instanţa de recurs nu poate examina pricina decât numai din perspectiva calităţii procesuale active a reclamantei, dat fiind faptul că, în recurs, controlul judiciar se limitează doar la motivele de nelegalitate prevăzute strict sub imperiul pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza numai acest aspect.

Astfel, în raportul de drept material stabilit între reclamanta şi SC G. SA, ca urmare a încheierii contractului de credit din 10 iunie 2009, înţelegerea dintre aceste părţi - la capitolul Garanţii statuat de art. 10.1.2 lit. e) - a fost că banca ar fi îndreptăţită să încaseze sumele provenite din asigurare doar în cazul în care nu se pot menţine garanţiile, deci dreptul de despăgubire doar în măsura neexecutării obligaţiilor contractuale de către reclamantă şi doar în limita creanţei de creditare convenite, aspecte care reies din susţinerile reclamatei care se coroborează cu Adresa nr. 87 din 16 ianuarie 2013 emisă de către SC G. SA către reclamantă, la alin. (2), aflată la fila 30 dosar tribunal vol. I. Referitor la acest înscris, trebuie de observat că, banca şi-a exprimat în mod clar acordul cu privire la efectuarea demersurilor în vederea recuperării drepturilor la despăgubire aferentei poliţei de asigurare.

Faptul că poliţa de asigurare a apartamentului reclamantei incendiat, a fost cesionată în favoarea băncii SC G. SA, în temeiul unui contract de credit ipotecar nu determină pierderea calităţii procesual active a reclamantei.

De asemenea, nu se poate accepta teza pârâtei susţinută în apărările sale că, debitoarei nu i se recunoaşte în această situaţie legitimarea procesuală activă, pârâta ar fi exonerată, în fapt, de executarea propriilor obligaţii derivate din poliţa de asigurare în cauză, efect de asemenea de neacceptat în raport de prevederile contractului de asigurare coroborat cu art. 969 C. civ.

În aceste condiţii, se reţine că, în mod nelegal, instanţa de apel luând act de cesiunea intervenită între asigurat şi asigurător, respectiv între reclamantă şi pârâtă, a constatat că reclamanta nu are calitate procesuală activă în a pretinde despăgubiri aferente riscului asigurat -ca urmare a incendiului ce a avut loc în locuinţa sa - prin urmare a avut loc o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii şi a fost schimbată natura şi înţelesul lămurit şi vădit îndoielnic al acestuia, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materia contractului de asigurare de bunuri. Mai mult decât atât, toată motivarea instanţei de apel dat fiind că excepţia are legătură indisolubilă cu fondul cauzei - reclamanta este titularul dreptului la despăgubiri - vizează efectul cesiunii poliţei de asigurare referitoare la dreptul la despăgubiri, care s-a născut în mod nemijlocit şi direct în patrimonial băncii căreia i s-a cesionat poliţa de asigurare.

În raport de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să admită ambele recursuri, având în vedere că instanţa de recurs în virtutea competenţei sale ca instanţă de control judiciar a analizat pricina numai din perspectiva excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi pentru asigurarea unei judecăţii unitare, să caseze decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Cum instanţa de recurs a statuat că reclamanta are calitate procesuală activă, instanţa de apel în raport de această chestiune va stabili cadrul procesual al cauzei şi va examina pricina sub toate aspectele cu care a fost învestită, urmând să examineze şi celelalte critici formulate de reclamantă, precum şi recursul declarat de pârâtă.

În rejudecare, instanţa de apel, după stabilirea situaţiei de fapt, va avea în vedere raportat la reclamantă, care are calitate procesuală activă, în ce mod a fost făcută cesiunea raportat la asigurat şi asigurător, întinderea cesiunii, efectul cesiunii poliţei de asigurare raportat la contractual de asigurare şi sumele incluse, pentru a se constata dacă reclamanta are dreptul la despăgubiri în temeiul contractului de asigurare pentru evenimentul produs, drepturile şi obligaţiile asigurătorului şi ale asiguratului, în condiţiile cesionării poliţei de asigurare, în lumina dispoziţiilor legale în materie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. şi pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 529 din 3 iulie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2015.