Material jurisdiction fixed by provisional valuation at filing despite later expert increase: application of Art. 181 CPC

Decizia nr. 929/2015

Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, la data de 22 noiembrie 2011 reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta la plata de daune interese pentru repararea integrală a prejudiciului creat reclamantei prin încălcarea obligaţiei asumate de pârâtă prin art. 6 alin. (1) din Contractului de închiriere din 08 noiembrie 2010 încheiat între reclamantă in calitate de proprietar (locator) şi SC B. SRL in calitate de locatar, respectiv aceea de restituire de îndată a spaţiului proprietarului la încetarea contractului sub orice formă astfel:

a) Daune interese moratorii estimate provizoriu la suma de 30.000 euro pentru lipsirea de folosinţă a imobilelor proprietatea reclamantei după încetarea de plin drept a contractului de închiriere din 2010, respectiv după data de 09 septembrie 2011 şi până la data restituirii efective către reclamantă a respectivelor imobile, daune interese al căror nivel urmează a fi determinat printr-o expertiză tehnică de specialitate.

b) Despăgubiri in sumă de 24.178 lei reprezentând cheltuielile ocazionate până in prezent de soluţionarea diferendului (onorariu de avocat, onorariu executor judecătoresc, taxe judiciare), cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7961 din 05 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului invocată din oficiu şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei in favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.

S-a reţinut că prin art. 219 pct. 1 din Legea nr. 71/2011 a fost abrogat art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. astfel că tribunalele judecă în materie civilă cereri al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei (art. 2 pct. 1 lit. b)).

Cum în cauză pretenţiile creditoarei sunt sub 500.000 lei, în ceea ce priveşte competenţa materială se aplică regula generală înscrisă în art. 1 şi 5 C. proc. civ. respectiv competenţa de soluţionare a prezentei cauze aparţine judecătoriei în raza teritorială a căreia îşi are sediul debitoarea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti la data de 20 iulie 2012.

Prin sentinţa civilă nr. 5984 din 11 septembrie 2014 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. x/3/2011 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti constatându-se totodată ivit conflictul negativ de competenţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă judecătoria a reţinut următoarele:

Raportând dreptul incident la circumstanţele speţei, instanţa constată că excepţia analizată este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei (...).

Se observă că, în cazul prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b C. proc. civ.., delimitarea competenţei de primă instanţă a tribunalului de cea a judecătoriei se face după criteriul valorii obiectului litigiului, fiind deci necesar să se stabilească, în lipsa unor dispoziţii legale suficiente, anumite reguli de utilizare a acestui criteriu.

Astfel, în doctrină (Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Editura AII Beck, Ediţia a lll-a Bucureşti 2005, p. 142) s-a arătat că „valoarea obiectului litigiului se stabileşte de către reclamant, care, potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ.., trebuie să arate în cererea de chemare în judecată obiectul cererii şi valoarea lui.

Având în vedere că reclamantul este cel care îşi evaluează pretenţiile deduse judecăţii, dar şi împrejurarea că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată poate determina instanţa competentă din punct de vedere material să judece în primă instanţă, s-a pus problema de a şti dacă pârâtul sau instanţa din oficiu ar putea să conteste evaluarea făcută de reclamant, în scopul invocării excepţiei de necompetenţă materială.

De regulă, pomindu-se de la premisa că normele de competenţă materială sunt norme imperative, se răspunde afirmativ, arătându-se că, în cazul unei astfel de contestaţii, se vor administra probe pentru determinarea exactă a valorii obiectului cererii.

S-a susţinut şi o opinie nuanţată, în sensul că, în măsura în care evaluarea obiectului litigiului nu ar fi în legătură directă cu soluţionarea fondului pretenţiei, s-ar putea contesta evaluarea făcută de reclamant, în scopul invocării excepţiei de necompetenţă materială. Astfel, dacă se revendică un imobil, stabilirea valorii acestuia nu influenţează cu nimic soluţia pe fond, care va depinde exclusiv de faptul că reclamantul îşi va dovedi sau nu dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv, nicidecum de evaluarea făcută. Aceeaşi este situaţia şi atunci când prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea pârâtului la predarea unui bun, iar, în subsidiar, obligarea la plata contravalorii acelui bun, deoarece evaluarea nu antamează şi fondul pretenţiei, anume dacă reclamantul are dreptul să pretindă de la pârât predarea bunului în litigiu, iar o eventuală executare silită a echivalentului nu ar fi decât consecinţa faptului că executarea în natură nu mai este posibilă.

Dacă însă reclamantul solicită prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, indiferent cu ce titlu (plata contravalorii bunului vândut, restituirea unui împrumut, despăgubiri pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a prestaţiei asumate ori pentru întârzierea în executare, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită), atunci nu s-ar mai putea contesta evaluarea reclamantului pentru a se obţine declinarea competenţei, întrucât valoarea obiectului litigiului nu poate fi disociată de fondul propriu-zis al pretenţiei formulate."

E drept că, potrivit art. 181 C. proc. civ. (aplicabil în raport de data sesizării instanţei de judecată), invocat de reclamant, instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.

Cu toate acestea, potrivit celor de mai sus, competenţa materială se determină în funcţie de valoarea obiectului procesului sau cererii.

Or, în cazul de faţă, valoarea obiectului procesului (contravaloare lipsă de folosinţă pentru spaţiul în litigiu) este cea rezultată din raportul de expertiză efectuat în cauză, la care a achiesat şi reclamantul la termenul de judecată din 11 septembrie 2014.

Suma de 30.000 euro în raport de care a operat declinarea competenţei materiale dinspre Tribunalul Bucureşti înspre Judecătoria sectorului 5 Bucureşti este, aşa cum rezultă şi din petitul cererii de chemare în judecată, reprezintă estimarea provizorie a valorii obiectului procesului, efectuată de reclamant în îndeplinirea obligaţiei legale prevăzute de art. 112 pct. 3 C. proc. civ.. şi în scopul îndeplinirii obligaţiei de timbrare prealabilă provizorie a acţiunii.

Competenţa materială reală în soluţionarea cauzei de faţă nu putea fi însă stabilită decât în urma efectuării expertizei evaluatorii, de determinare a valorii obiectului procesului.

Trebuie subliniat faptul că obiectul procesului este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu pentru perioada septembrie 2011 - data evaluării, contravaloare determinată în mod real şi obiectiv doar prin raportul de expertiză efectuat în cauză, astfel încât natura cererii formulate de reclamant la 11 septembrie 2014 este aceea de precizare definitivă a valorii obiectului acţiunii, după evaluarea provizorie operată la momentul sesizării instanţei, precizare întemeiată pe concluziile raportului de expertiză, iar nu de modificare (majorare) a cuantumului valorii obiectului cererii.

Diferenţa de nuanţă pe care se întemeiază soluţia instanţei, în dezacord cu teza susţinută de reclamant, poate fi sesizată prin lecturarea opiniilor nuanţate exprimate în doctrină, mai sus citate.

Dosarul a fost înaintat Curtii de Apel Bucureşti pentru soluponarea conflictului negativ de competenţa acesta fiind înregistrat pe rolul, secţiei a V-a civilă, a Curtii de Apel Bucureşti sub nr. x/2/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 70/2014 din 27 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta pârâtă SC A. SRL Bucureşti, în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.

S-a reţinut că prin expertiza efectuată a rezultat o valoare a pretenţiilor formulate de reclamantă in cuantum de 325.856,23 euro, valoare la care reclamanta şi-a majorat pretenţiile, astfel cum rezultă din cererea de precizare a câtimii obiectului pretenţiilor depusă la dosar la data de 11 septembrie 2014.

În cauză, s-a apreciat că, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 181 C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări in ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.

Prin urmare, în raport de valoarea indicată iniţial în cerere, în mod legal tribunalul şi-a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5, aceasta rămânând competentă să soluţioneze cererea, conform art. 181 C. proc. civ., chiar dacă ulterior, in urma administrării probei cu expertiză a rezultat o valoare care depăşeşte 500.000 lei.

Împotriva sentinţei civile nr. 70/2014 din 27 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâta a declarat recurs.

În motivarea recursului, pârâta susţine că soluţia corectă pentru soluţionarea prezentului litigiu a fost dată de către Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, în sensul că Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, este competent să soluţioneze pricina, deoarece competenta materiala se stabileşte în funcţie de valoarea sau obiectul cererii ori în cauza dedusă judecaţii valoarea obiectului cererii este cea rezultată din raportul de expertiza efectuat in cauza.

Recurenta susţine că reclamanta nu a contestat valoarea obiectului cererii deoarece a menţionat în mod expres că acesta este unul provizoriu urmând să mărească câtimea obiectului cererii în funcţie de valoarea ce va fi menţionată în raportul de expertiză.

Astfel, recurenta arată că îşi însuşeşte raţionamentul Curţii de Apel Bucureşti, deoarece în această situaţie se permite pârâţilor să evite o instanţa competentă de un grad superior.

Mai mult, Curtea de Apel Bucureşti, trebuia să aibă în vedere că faţă de obiectul cererii reprezentat de contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada septembrie 2011 până la momentul restituirii efective, contravaloarea acesteia putea fi stabilită în mod real şi obiectiv doar prin raportul de expertiză astfel încât natura cererii formulate de reclamantă la 11 septembrie 2014 este aceea de precizare definitivă a valorii obiectului cererii după evaluarea provizorie operată la momentul sesizării instanţei, precizare întemeiată pe concluziile raportului de expertiză.

Prealabil, examinării recursului, Înalta Curte constată că motivele formulate de recurentă se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul este nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:

În primul rând, trebuie precizat faptul că instanţa anterioară a apreciat corect obiectul procesului, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu pentru perioada septembrie 2011 - data evaluării -, pentru calcularea căreia se impunea o contravaloare determinată în mod real şi obiectiv numai printr-un raport de expertiză efectuat în cauză.

Prin urmare, natura cererii formulate de reclamant la data de 11 septembrie 2014 - data introducerii acţiunii - este aceea de precizare definitivă a valorii obiectului acţiunii, după evaluarea provizorie operată la momentul sesizării instanţei, precizare întemeiată pe concluziile raportului de expertiză, iar nu de modificare (majorare) a cuantumului valorii obiectului cererii.

De aceea, sub acest aspect, susţinerile recurentei sunt nefondate, în cauză fiind lipsite de relevanţă faptul că reclamanta nu a contestat valoarea obiectului cererii şi, nu numai dar, aceasta a menţionat expres acest lucru.

În al doilea rând se impune câteva consideraţiuni teoretice incidente în speţa de faţă, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 181 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 181 C. proc. civ. fac trimitere la criteriul valoric ce determină stabilirea competenţei materiale a instanţei şi au fost introduse prin O.U.G. nr. 138/2000 în scopul eliminării unor probleme de interpretare pe care Ie-a ridicat aplicarea în practică a acestui criteriu. Prevederile legale criticate, cuprinse în titlul III "Dispoziţii speciale" al cărţii I "Competenţa instanţelor judecătoreşti", stabilesc competenţa instanţei, învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului, de a judeca litigiul chiar dacă, ulterior sesizării sale, intervin modificări în ceea ce priveşte valoarea obiectului litigiului.

Prin urmare, norma procedurală este incidenţă în cazul litigiilor evaluabile în bani doar cu privire la modificările survenite pe parcursul desfăşurării procesului şi numai în situaţia în care aceste modificări se referă la obiectul indicat în actul de învestire, respectiv în cererea de chemare în judecată. Textul are o valoare de principiu, deoarece confirmă regula potrivit căreia competenţa se fixează încă din momentul sesizării instanţei, cererea de chemare în judecată, ca element al acţiunii civile, individualizând instanţa.

În virtutea acestui text de lege, instanţa judecătorească învestită prin cererea de chemare în judecată îşi prelungeşte competenţa cu privire la soluţionarea litigiului al cărui obiect şi-a modificat valoarea.

O atare soluţie legislativă este justificată de necesitatea realizării unei bune administrări a justiţiei, printr-o judecată a cauzei într-un termen rezonabil, finalitatea prevederilor art. 181 C. proc. civ. fiind aceea de a evita declinările de competenţă impuse de majorarea sau micşorarea cuantumului obiectului supus litigiului.

Concluzionând, în mod corect instanţa anterioară a statuat că sunt incidente dispoziţiile art. 181 C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări in ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.

Aşa fiind, în raport de valoarea indicată iniţial în cerere, în mod legal tribunalul şi-a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5, aceasta rămânând competentă să soluţioneze cererea, conform art. 181 C. proc. civ., chiar dacă ulterior, in urma administrării probei cu expertiză a rezultat o valoare care depăşeşte 500.000 lei.

În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva sentinţei civile nr. 70/2014 din 27 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva sentinţei civile nr. 70/2014 din 27 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2015.