Late-payment penalty claims aggregate to 605,347 lei for jurisdiction; defendant prevails, case remitted to Bucharest Tribunal.

Decizia nr. 928/2015

Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 3863 din 06 mai 2014 Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, secţia civilă, a admis excepţia necompetentei materiale si a declinat competenta de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL in favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 4652 din 2 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, iar dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Bucureşti, instanţa superioară comună, pentru soluţionarea acestuia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, sub nr. x/2/2014.

Prin sentinţa nr. 76 din camera de consiliu din 16 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşt, secţia a VI-a civilă, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.

Pentru a pronunţa această sentinţă, curtea de apel a reţinut că, obiectul prezentului litigiu este reprezentat de plata a două sume de bani, cu titlu de penalităţi de întârziere, respectiv: 293.942,41 lei, aferentă facturilor emise în baza contractului din 12 mai 2009 şi 311.404,61 lei, aferentă facturilor emise în baza contractului din 01 septembrie 2010, instanţa fiind învestită cu două capete principale de cerere, întemeiate pe contracte diferite, fiecare dintre acestea având un obiect inferior pragului de 500.000 lei.

Conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. (în forma în vigoare la data sesizării instanţei, 23 ianuarie 2013), tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, pentru valorile inferioare competenţa aparţinând judecătoriei, ca instanţă de drept comun, în temeiul art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

Întrucât raporturile juridice deduse judecăţii sunt diferite, stabilirea instanţei competente se face nu în funcţie de valoarea cumulată a pretenţiilor, ci în funcţie de valoarea fiecărei pretenţii principale în parte, întrucât cererile îşi păstrează individualitatea, fiecare având o valoarea sub 500.000 lei, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. 1865, ci ale art. 1 pct. 1 C. proc. civ. 1865.

Împotriva sentinţei civile nr. 76 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, din şedinţa de camera de consiliu din data de 16 decembrie 2014, pârâta a declarat recurs pe care a criticat-o în sensul că, în mod greşit s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei la Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, întrucât în raport de valoarea pretenţiilor şi în temeiul dispoziţiilor prevăzute de către art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Judecătoria sectorului 4 Bucureşti nu este competenta material să soluţioneze pricina, ci Tribunalul Bucureşti.

În consecinţă, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate şi pe cale de consecinţă stabilirea competenţei materiale în soluţionarea pricinii deduse judecaţii în favoarea Tribunalului Bucureşti. Invocă ca temei de drept art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De reamintit că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor - C. proc. civ. a suferit numeroase modificări - articolul 1591 C. proc. civ. a suferit modificări, în sensul că textul nou introdus stabileşte regimul juridic al excepţiei de necompetenţă, respectiv al persoanelor sau organelor care pot invoca necompetenţa şi până la ce moment al procesului.

Recurenta a invocat ca temei de drept art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

În cauză, după cum se va expune mai jos considerentele, Înalta Curte constată că instanţa anterioară a aplicat greşit şi interpretat eronat dispoziţiile legale privind competenţa material a tribunalului, motiv pentru care se constată întemeiat recursul în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Tribunalul judecă în primă instanţă în temeiul art. 2 pct. 2 lit. b) din C. proc. civ. - în vigoare la data sesizării instanţei 23 ianuarie 2013 - procesele şi cererile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei.

Pentru stabilirea competenţei materiale a instanţei se determină după valoarea bunului/bunurilor sau pretenţiilor menţionate în cererea de chemare în judecată, introductivă/ sau iniţial promovată.

Delimitarea competenţei de primă intanţă între tribunal şi judecătorie se face după criteriul valorii obiectului litigiului, în legătură cu care s-au conturat următoarele aspecte:

- Valoarea obiectului litigiului este stabilită de reclamant prin cererea de chemare în judecată, potrivit dispoziţiilor art. 112 pct. 3 C. proc. civ., iar instanţa şi/sau pârâtul pot contesta evaluarea făcută de reclamant, situaţie în care se vor administra probe pentru determinarea valorii obiectului cererii;

- Momentul care interesează în stabilirea valorii obiectului litigiului, pentru determinarea competenţei material, este acela al înregistrării cererii de chemare în judecată;

- Dacă s-a formulat o acţiune cu mai multe capete principale, pentru a stabili valoarea litigiului se cumulează sumele invocate pentru fiecare cerere. Soluţia se impune, deoarece toate cererile fiind principale, niciuna nu poate să atragă o anumită competenţă.

De adăugat că, dacă se formulează şi cereri accesorii sau incidentale, valoarea acestora, indiferent de cuantum, nu va influenţa competenţa. Aceasta întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.

În cauză, din examinarea obiectului cererii de chemare în judecată se constată că, îl reprezintă pretenţii reprezentând penalităţi de întârziere datorate de pârâtă în baza a două contracte încheiate de părţile din litigiu.

Însă, după cum se poate observa, în cererea iniţială reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, în sumă de 293.942,41 lei. Or, în această situaţie chiar dacă, reclamanta a precizat ulterior - prin care a înţeles să-şi mărească câtimea pretenţiilor de la suma de 293.942,41 lei la suma de 605.347,02 lei - provenienţa penalităţilor de întârziere, conform celor două contracte, în mod greşit a fost stabilit criteriul valoric.

Astfel, în cauza de faţă, în raport de valoarea actuală a pretenţiilor şi în temeiul dispoziţiilor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. - în vigoare la data intentării demersului judiciar de către reclamantă - în mod greşit a fost stabilită competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, deoarece acţiunea reclamantei este o acţiune în pretenţii care vizează cuantumul penalităţilor de întârziere calculate în temeiul celor două contracte, capete de cerere principale, dar însumate. Această împrejurare a rezultat din însăşi cererea de chemare în judecată iniţială prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume globale, reprezentând penalităţi de întârziere în baza a două contracte invocate de reclamantă.

De aceea, criteriul valoric adoptat de instanţa inferioară este greşit, de apreciere a unor capete distincte, în baza unor raporturi juridice diferite, care, în final au determinat valoarea pretenţiilor sub pragul de 500.000 lei, pentru fiecare capăt în parte, ceea ce a condus la competenţa unei alte instanţe de judecată în fond. Prin precizările formulate de reclamantă la acţiunea iniţială, aceasta nu a făcut decât să-şi argumenteze pretenţiile formulate, în sensul indicării defalcate a pretenţiilor însumate, izvorâte din cele două contracte derulate între părţile litigante, cu titlul de penalităţi de întârziere.

Este adevărat că reclamanta a indicat două capete de cerere vizând contravaloarea penalităţilor de întârziere, însă acestea trebuiau avute în vedere însumate, cumulate, întrucât reprezentau plata penalităţilor de întârziere, indiferent că acestea îşi aveau izvorul în contracte diferite. Mai mult decât atât, instanţele de judecată învestite cu soluţionarea pricinilor sunt obligate să califice natura litigiului, în raport cu care să stabilească taxele judiciare de timbru.

Or, prin departajarea celor două capete de cerere, în capete distincte şi, în raport cu care s-a stabilit o valoare sub pragul sumei de 500.000 lei este greşită, în condiţiile în care acestea trebuiau cumulate.

O asemenea soluţie se impune şi este justificată de necesitatea realizării unei bune administrări ale justiţiei, printr-o judecată a cauzei într-un termen rezonabil, finalitatea prevederilor menţionate, fiind aceea de a evita declinările de competenţă impuse de majorarea sau micşorarea cuantumului obiectului supus judecăţii.

Din punct de vedere teritorial, trebuie menţionat că odată cu adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor - C. proc. civ. a suferit numeroase modificări - articolul 1591 C. proc. civ. a suferit modificări, în sensul că textul nou introdus stabileşte regimul juridic al excepţiei de necompetenţa, respectiv al persoanelor sau organelor care pot invoca necompetenţa şi până la ce moment al procesului.

Astfel, necompetenţa de ordine publică - generală, materială şi teritorială exclusivă - poate fi invocată de oricare dintre părţi sau de instanţă, din oficiu, până la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare sau, când nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

Art. 159 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în forma astfel cum a fost modificată de Legea nr. 202/2010, arată în ce situaţie competenţa teritorială este exclusivă, atunci când părţile nu o pot înlătura, în raport de art. 19 C. proc. civ., când părţile pot conveni ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de o altă instanţă decât acea care, potrivit legii, are competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de la art. 13-16 din acelaşi cod, ceea ce înseamnă că părţile nu pot înlătura competenţa teritorială în litigiile privitoare la bunuri, în cazurile anume prevăzute de lege, în egală măsură este de ordine publică şi competenţa teritorială stabilită prin legi speciale.

Este de ordine privată, în sensul art. 159 alin. (2) C. proc. civ., competenţa teritorială în pricinile privitoare la bunuri, atunci când părţile au posibilitatea să aleagă instanţa care să le judece.

Revenind, prin însumarea celor două capete de cerere astfel cum a au fost completate şi precizate de reclamantă, rezultă că valoarea pretenţiilor contestate depăşesc pragul de 500.000 lei, ceea ce atrage competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului, iar teritorial părţile au stabilit prin norme de ordine privată ca părţile să se judece la instanţa de la sediul vânzătorului, adică al reclamantei care este Tribunalul Bucureşi.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că, instanţa anterioară a aplicat greşit şi a interpretat eronat dispoziţiile legale privind competenţa materială, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâta SC B. SRL. împotriva sentinţei civile nr. 76 din camera de consiliu de la 16 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, şi să modifice sentinţa recurată, în sensul că stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC B. SRL. împotriva sentinţei civile nr. 76 din camera de consiliu de la 16 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pe care o modifică în tot, în sensul că stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2015.