Unjust enrichment liability for unpermitted construction works: non-admission of revision based on subsequent demolition order as new document

Decizia nr. 926/2015

Deliberând asupra recursurilor de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 473PI din 20 iunie 2014 pronunţată în Dosar nr. x/30/2013, Tribunalul Timiş a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A.- B. Timiş în contradictoriu cu intimaţii SC C. SA, SC D. SA, E. Timişoara", Statul Român prin F.- prin G. Timiş şi H. împotriva sentinţei civile nr. 1154/05 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. x/30/2008 şi a obligat revizuenta la plata către intimata SC C. SA a sumei de 4.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate, instanţa de judecată a analizat şi a constatat că sunt îndeplinite în cauză.

Concret, s-a constatat că în speţa de faţă, înscrisul nou-doveditor, reprezentat de Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/325/2012 este o hotărâre judecătorească obţinută în urma acţiunii introduse de reclamanta Primăria Municipiului Timişoara la data de 30 mai 2012, înainte de soluţionarea definitivă şi irevocabilă a Dosarului nr. x/30/2008 prin Decizia civilă nr. 484 din 12 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe fond, înscrisul nou nu este de natură a modifica soluţia pronunţată în prezenta cauză.

Prima instanţă a constatat că soluţia de demolare a construcţiilor a fost pronunţată în considerarea neîndeplinirii de către revizuientă a obligaţiei sale legale, de a obţine o autorizaţie de construire legală, înainte de începerea lucrărilor, obligaţie care nu îi poate fi opusă constructorului. Lucrările de construcţie au fost realizate, mărindu-se patrimoniul revizuientei, prin sărăcirea corelativă a patrimoniului intimatei SC C. SA.

Faptul că ulterior aceste îmbogăţiri a patrimoniului fără just temei, din culpa revizuientei (nerespectarea obligaţiei legale de obţinere a autorizaţiei de construcţie), aceasta a pierdut din patrimoniul său bunurile imobile construite, s-a reţinut că nu este un aspect ce poate fi opus constructorului, astfel încât acesta să suporte consecinţele faptelor neconforme cu legea ale revizuientei.

În baza art. 274 C. proc. civ., prima instanţă instanţa a redus onorariul avocaţial.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta SC C. SA şi revizuentul B. Timiş.

I. Prin apelul declarat SC C. SA a solicitat schimbarea sentinţei atacate în sensul acordării onorariului de avocat în suma solicitată de 22.200 lei.

În motivarea apelului său, a arătat în esenţă, că în raport de complexitatea şi durata procesului, în mod nelegal i-a redus cuantumul cheltuielilor de judecată, suma acordată fiind net inferioară faţă de serviciile avocaţiale efectiv prestate dovedite prin situaţia de lucrări depusă la dosarul din prima instanţa, pe de o parte, iar pe de altă parte suma de 22.200 lei reprezentând contravaloare onorariu de avocat este justificată prin faptul ca reprezintă onorariul stabilit între parti prin contractul de asistenţă juridica, la 6% din valoarea totală a litigiului - respectiv daunele obţinute prin sentinţa civilă nr. 1154 din 05 noiembrie 2010 pronunţata de Tribunalul Timiş şi anume suma de 291.811,64 lei şi echivalentul în lei al sumei de 13.730,17 euro. Sub acest aspect, apelantul a arătat pe larg un calcul raportat la succesiunea procesului derulat.

2. Prin apelul declarat de revizuentul B. Timişoara a solicitat, în principal, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în conformitate cu art. 296 Cod proccivilă, iar pe fond admiterea cererii de revizuire, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în garanţie a sa ca fiind netemeinică şi nelegală, iar în subsidiar, respingerea chetuielilor de judecată în cuantum de 4.500 lei, la plata cărora care a fost obligată apelanta către SC C. SA, în calea de atac extraordinară a revizuirii.

După prezentarea situaţiei de fapt, apelanta a susţinut că ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 1154 din 05 noiembrie 2010 a cărei revizuire a cerut-o, Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/325/2012, printr-o nouă hotărâre irevocabilă, respectiv Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013, a obligat unitatea apelantă să procedeze la desfiinţarea (demolarea) lucrărilor de construcţie executate fără a deţine autorizaţie de construcţie, lucrări efectuate(contractate) de pârâta SC D. SA, amplasate în Timişoara, şi să aducă la starea iniţială imobilul, în maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri, iar în caz contrar autorizează reclamanţii să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala apelantei.

Aceste lucrări sunt cele pentru care au fost obligaţi la plată prin hotărârea supusă revizuirii în considerarea îmbogăţirii fără just temei.

La data de 17 decembrie 2013, Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timişora a formulat cerere de revizuire împotriva sentinţei civile nr. 1154 din 05 noiembrie 2010, revizuire ce formează obiectul Dosarului nr. x/30/2013 al Tribunalului Timiş.

Apelanta a criticat, pe larg, soluţia primei instanţe cu privire la modul în care a interpretat înscrisul nou invocat în cererea de revizuire, respectiv Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013, astfel că instanţa de fond se află într-o eroare de fapt şi de drept, deoarece nu i-a fost niciodată impusă obligaţia obţinerii autorizaţiei de construire, nici prin procesul-verbal de contravenţie din 25 februarie 2011 rămas titlu executoriu, nici prin Decizia civilă irevocabilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în Dosarul nr. x/325/2012.

De asemenea, apelanta a criticat motivarea primei instanţe, în sensul că este preluată fără o prealabilă verificare, mai întâi din apărările intimatei SC C. SA formulate prin întâmpinarea aflată la fila 60 dosar de fond, iar mai apoi din concluziile scrise depuse la data de 18 iunie 2014, prin Registratura Tribunalului de SC D. SA - fila 134 dosar de fond -, înscrisuri în care ambele intimate invocă, în mod greşit, faptul că apelanta nu a efectuat niciun demers pentru intrarea în legalitate şi obţinerea autorizaţiei de construcţie asupra imobilelor în litigiu, înducâd în eroare instanţa de fond învestită cu soluţionarea cerereii de revizuire.

Ori, în nenumărate rânduri, de-a lungul tuturor fazelor procesuale ale litigiului în fond, atât în apărările formulate în Dosar nr. x/30/2008, cât şi în Dosar nr. x/1/2013 al Înaltei Curții de Casație și Justiție, în Dosar nr. x/325/2012 şi Dosar nr. x/30/2013, B. Timişoara nu a acceptat niciodată aceste construcţii executate ilegal de constructorul SC C. SA, afirmând că nu doreşte intrarea în patrimoniu a acestora, invocând inclusiv accesiunea imobiliară în situaţia constructorului de rea-credinţă, respectiv SC C. SA, cât timp aceste imobile nu au fost recunoscute şi acceptate de apelantă, dovadă şi demolarea acestora în prezent, astfel că nu i se poate opune neîndeplinirea obligaţiei de intrare în legalitate prin obţinerea autorizaţiei de construcţie, obligaţie care, de altfel, nici nu a fost impusă prin procesul-verbal de contravenţie din 25 februarie 2011 rămas titlu executoriu.

Mai mult decât atât, prin demolarea acestor construcţii şi aducerea terenului la starea iniţială, se răstoarnă din punct de vedere juridic, existenţa „îmbogăţirii fără justă cauză"în sensul că face ca una din cele două condiţii, respectiv cea a sporirii patrimoniului, să nu fie îndeplinită. Astfel, chiar dacă ipotetic ar admite „aşa-zisa sărăcire" a patrimoniului pârâtei SC D. SA, decizia mai sus-amintită este în contradictoriu cu cele reţinute de instanţa de fond, obligaţia de demolare şi aducerea terenului la starea iniţială dispusă de Curtea de Apel Timişoara face imposibilă aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, construcţiile în litigiu neputând intra în patrimoniul apelantei.

Pe de altă parte, această apelantă a mai susţinut că sentinţa civilă este criticabilă şi prin prisma motivării că soluţia de demolare a construcţiilor ar fi fost pronunţată pentru neîndeplinirea obligaţiei Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Timişoara de a obţine autorizaţie de construcţie, ori demolarea a survenit ca urmare a obligaţiei de aducere a terenului la starea iniţială, obligaţie statuată irevocabil de Curtea de Apel Timişoara prin Decizia nr. 1616 din 20 noiembrie 2013.

A considerat că înscrisul nou reprezentat de Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 are caracter determinant, astfel, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării pricinii în fond, soluţia ar fi putut fi alta decât cea pronunţată, în acest sens nu ar fi fost posibilă obligarea sa la plata unor lucrări care urmează să fie desfiinţate, neexistând condiţiile esenţiale ale îmbogăţirii fără just temei, respectiv sporirea patrimoniului său si scăderea patrimoniului SC D. SA.

Practic, se află într-o situaţie fără precedent în sensul că, pentru construcţiile edificate în baza unor contracte încheiate între două societăţi de drept privat, pe domeniul public al Statului, fără autorizaţie de construire precum şi fără acordul prezumatului administratori B. Timiş), prin hotărârea supusă revizuirii este obligată în temeiul „îmbogăţirii fără justă cauză", la plata unor sume enorme de bani, iar prin Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/325/2012 a fost obligată la desfiinţarea(demolarea) aceloraşi construcţii, întrucât au fost edificate fără a deţine autorizaţie de construire.

Totodată, pentru a opera îmbogăţirea fără justă cauză, doctrina de specialitate impune existenţa şi a unei legături sau corelaţii directe între îmbogăţirea sa având calitate de chemată în garanţie şi însărăcirea pârâtei SC D. SA, legătură ce nu este îndeplinită în cauza de faţă.

Faţă de aceste aspecte, a solicitat instanţei de judecată, să admită prezentul prim motiv de apel ca fiind fondat, să constate că Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 îndeplineşte condiţia caracterului determinant, iar pe cale de consecinţă, să modifice în tot sentinţa apelată în sensul admiterii cererii de revizuire ca fiind întemeiată.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, respectiv asupra cheltuielilor de judecată acordate intimatei SC C. SA, în cuantum de 4.500 lei, a solicitat ca instanţa de judecată să îl admită şi să constate că, în mod neîntemeiat, a fost obligată la plata acestei sume, reprezentând onorariu avocat în cuantum de 22.200 lei, înscrisuri depuse după închiderea dezbaterilor, pe care instanţa de fond nu Ie-a pus în dezbaterea părţilor şi nu trebuia să le ia în considerare, dovadă ca acestea nu apar broşate la dosarul de fond, fiind ataşate în afara acestuia, pe coperta dosarului.

Mai mult decât atât, depunerea la dosarul cauzei a unei facturi reprezentând onorariul de avocat, ca document fiscal, nu relevă decât o obligaţie de plată ce derivă din contractul de asistenţă juridică, încheiat între intimata SC C. SA şi avocatul ales. Pentru a proba faptul că SC C. SA şi-a executat această obligaţie de plată faţă de apărător, intimată trebuia să depună la dosar un document fiscal care să ateste acest lucru, respectiv o chitanţă, ordin de plată sau orice alt mijloc de plată aşa cum sunt definite de prevederile legale în materie. Totodată, aduce la cunoştinţa instanţei de judecată că nici în Dosarul nr. x/1/2013 al Înlatei Curții de Casație și Justiție, intimatei SC C. SA nu i-au fost acordate cheltuieli de judecată, deşi acestea au fost solicitate, aşa cum reiese din fila 32 dosar, unde apare depusă factura din 04 decembrie 2013. în cazul în care instanţa de judecată va respinge acest al doilea motiv de apel şi va menţine obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată către SC C. SA, înţelege să invoce prevederile art. 274 alin. (3) V.C.P.C. şi solicită instanţei de apel să reducă cuantumul de 4.500 lei reprezentâd onorariu de avocat, acordat SC C. SA, ţinând cont de munca îndeplinită de avocat I., în această cale de atac extraordinară, ce apare vădit disproporţionată în raport de complexitatea cauzei, asistenţă juridică a avocatului ales constând în 4 termene de judecată, din care la 2 (două) dintre acestea, cauza a fost amânată pentru acvirarea Dosarului nr. x/30/2008 şi Dosar nr. x/1/2013 al Înaltei Curții de Casație și Justiție, ambele aflate la instanţa supremă, iar apărările pe fond împotriva cererii de revizuire, au constat în reluarea, în mare parte, a aceloraşi aspecte învederate de SC C. SA, în Dosar nr. x/30/2008. Nu în ultimul rând, dezbaterile părţilor în prezenta cauză s-au limitat la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază, conform art. 326 alin. (3)) din V.C.P.C., dezbateri ce au avut loc în cadrul unui singur termen de judecată, respectiv la data de 17 iunie 2014.

Prin Decizia civilă nr. 976 din 21 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta SC C. SA şi a fost admis apelul formulat de apelantul-revizuent B. Timiş şi în consecinţă:

A fost modificată în parte hotărârea apelată, în sensul că a fost înlăturată obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.500 lei către intimata SC C. SA.

1. Referitor la apelul revizuentului.

Apelantul-revizuent a criticat mai întâi respingerea cererii sale de revizuire, apreciind că erau îndeplinite condiţiile pentru admiterea căii extraordinare de atac.

Apelantul-revizuient apreciază că înscrisul reprezentat de Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/325/2012 ar constitui un înscris nou, relevant în cauză, care ar conduce la o altă soluţie.

S-a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 23328 din 16 noiembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. x/325/2012, fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Primăria Municipiului Timişoara în contradictoriu cu pârâtul B. Timişoara şi a fost obligat pârâtul să desfiinţeze lucrările de construcţie executate fără a deţine autorizaţie de construire la adresa din Timişoara, şi să aducă la starea iniţială imobilul în maxim de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, iar în caz contrar au fost autorizaţi reclamanţii să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtului.

Prin Decizia civilă nr. 457/A din 13 iunie 2013 a Tribunalului Timiş a fost admis apelul pârâtului şi a fost schimbată sentinţa atacată, în sensul că a fost respinsă acţiunea reclamanţilor.

Prin Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a fost admis recursul reclamanţilor împotriva Deciziei civile nr. 457/A din 13 iunie 2013 a Tribunalului Timiş şi a fost modificată în totalitate hotărârea atacată, în sensul că a fost respins apelul pârâtului împotriva sentinţei civile nr. 23328 din 16 noiembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. x/325/2012.

În literatura juridică de specialitate şi în practica judiciară se consideră că o hotărâre judecătorească poate, în anumite condiţii, să constituie un înscris nou, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

În speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 322 C. proc. civ., întrucât prin decizia civilă a Curţii de Apel Timişoara a fost repusă în fiinţă şi i s-a acordat caracter irevocabil unei alte hotărâri judecătoreşti, respectiv sentinţei civile nr. 23328 din 16 noiembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. x/325/2012.

Or, această sentinţă a existat la data soluţionării litigiului care a făcut obiectul Dosarului x/30/2008, finalizat prin Decizia civilă nr. 484 din 12 februarie 2013 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că ea putea fi prezentată de către parte, iar omisiunea îi este culpabilă.

Mai mult, în dosarul respectiv părţile au depus procesul-verbal de contravenţie din 25 februarie 2011 emis de care Primăria municipiului Timişoara, astfel că aceste împrejurări au fost cunoscute de către instanţele învestite cu soluţionarea cauzei.

Chiar dacă s-ar considera "ad absurdum" că această decizie ar reprezenta un înscris nou, ea nu are şi caracter determinant în speţă.

Astfel, instanţele au constatat că sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză la momentul pronunţării soluţiilor.

Se poate observa că de la momentul sancţionării contravenţionale a apelantului-revizuent şi până la demolarea efectivă a construcţiilor a trecut o perioadă de câţiva ani, în care acesta avea posibilitatea de a intra în legalitate.

În acord cu prima instanţă, instanţa de apel a constatat că rămânerea în pasivitate a acestuia îi este culpabilă şi nu poate înlătura concluzia îmbogăţirii sale.

Faptul că ulterior măririi patrimoniului său, apelantul-revizuent nu a luat măsurile necesare pentru conservarea drepturilor sale nu se poate repercuta asupra celorlalte părţi, care au suferit în mod cert o diminuare corelativă a patrimoniului.

Apelantul-revizuent a mai criticat obligarea sa de către prima instanţă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocaţial.

La rândul său, apelanta SC C. SA a formulat apel, solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul acordării onorariul avocaţial în suma solicitată de 22.200 lei.

În ceea ce priveşte criticile vizând cheltuielile de judecată, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În speţă, instanţa de apel a apreciat că acestea nu au fost dovedite, astfel că prima instanţă ar fi trebuit să nu le acorde nici măcar parţial.

împotriva deciziei pronunţate în apel, au declarat recurs recurentul revizuent B. Timiş şi recurenta SC C. SA.

1. Recursul declarat de revizuent B. Timiş

Prin recursul declarat de revizuent se susţine următoarele:

Recurenta apreciază că hotărârea pronunţată este dată cu interpretarea greşită a art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., în sensul că se prevede în mod clar condiţia existenţei unui înscris nou-doveditor, care să nu fi putut fi înfăţişat instanţei dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, iar jurisprudenţa a admis că o hotărâre judecătorească poate constitui un asemenea înscris (recurenta invocă Decizia civilă nr. 1039 din 23 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi depusă în probaţiune de subscrisa la dosarul cauzei) fără a condiţiona dacă acea hotărâre repune în fiinţă o altă hotărâre sau dă caracter irevocabil unei alte hotărâri, aşa cum în mod greşit motivează instanţa de apel. Dacă s-ar admite raţionamentul instanţei de apel şi s-ar raporta la Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în Dosarul nr. x/325/2012, invocată de recurentă în susţinerea cererii de revizuire, ca înscris nou-doveditor, ar însemna că însăşi sentinţa de fond nr. 23328 din 16 noiembrie 2012 ar fi fost suficientă, la momentul pronunţării (indiferent de admiterea sau respingerea căilor de atac promovate de recurentă) să răstoarne soluţia dată în Dosarul nr. x/30/2008.

Opinează recurenta că nu putea invoca motivul revizuirii, ca înscris nou constând într-o soluţie provizorie, făcând abstracţie de căile de atac al apelului şi recursului, neputând anticipa soluţia irevocabilă ce urma să se pronunţe. Tocmai din acest considerent, a invocat Decizia nr. 1616 din 20 noiembrie 2013, irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, ca înscris nou doveditor, fiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate ale existenţei acestuia, în sensul prevăzut de art. 322 pct. 5 Cod pr.civilă, respectiv:

- înscris probator nou ce nu a fost folosit în procesul în care a fost pronunţată hotărârea supusă revizuirii;

- înscrisul nu a putut fi prezentat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, întrucât este vorba de o hotărâre judecătorească pronunţată ulterior hotărârii supusă revizuirii, în urma acţiunii introduse de reclamanta Primăria Municipiului Timişoara la data de 30 mai 2012, deci înainte de soluţionarea definitivă şi irevocabilă a Dosarului nr. x/30/2008 prin Decizia civilă nr. 484 din 12 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție şi vizează aceleaşi construcţii pentru care s-a stabilit în sarcina noastră îmbogăţirea fără justă cauză;

- înscrisul are caracter determinant, astfel, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării pricinii în fond (Dosar nr. x/30/2008), soluţia ar fi putut fi alta decât cea pronunţată, în acest sens nu ar fi fost posibilă obligarea sa la plata unor lucrări ce au fost desfiinţate, neexistând condiţiile esenţiale ale îmbogăţirii fără just temei, respectiv sporirea patrimoniului subscrisei şi scăderea patrimoniului SC D. SA.

Cu privire la acest ultim aspect, recurenta arată că, în mod netemeinic şi nelegal, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 nu este de natură să modifice soluţia pronunţată în cauză, neavând caracter determinant, motivând greşit că de la momentul sancţionării contravenţionale a recurentei - revizuentei (prin procesul verbal de contravenţie din 25 februarie 2011) şi până la demolarea efectivă a construcţiilor, a trecut o perioadă de câţiva ani, în care recurenta avea posibilitatea de a intra în legalitate.

În continuare, recurenta - revizuentă reia criticile din apel, cu referire la îndeplinirea condiţiilor a înscrisului nou invocat.

Conchide această recurentă că se află într-o situaţie fără precedent în sensul că, pentru construcţiile edificate în baza unor contracte încheiate între două societăţi de drept privat, pe domeniul public al statului, fără autorizaţie de construire precum şi fără acordul administratorului (fostul Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Timiş), prin hotărârea supusă revizuirii este obligată în temeiul „îmbogăţirii fără justă cauză", la plata unor sume enorme de bani, iar prin Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/325/2012 a fost obligată la desfiinţarea (demolarea) aceloraşi construcţii, întrucât au fost edificate fără a deţine autorizaţie de construire.

2. Recursul declarat de recurenta SC C. SA.

Pentru judecarea cererii de revizuire, apelanta menţionează că a negociat şi stabilit un onorariu de avocat în sumă de 22.200 lei cu S.C.P.A., J., însă prin sentinţa civilă nr. 473/Pi din 20 iunie 2014, Tribunalul Timiş i-a acordat doar suma de 4.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat - dispoziţie pe care a înţeles să o conteste prin intermediul prezentului apel.

Prima instanţă i-a redus onorariul de avocat, stabilit şi negociat în sumă de 22.200 lei, la suma de 4500 lei pe care o consideră net inferioară faţă de serviciile avocaţiale efectiv prestate dovedite prin situaţia de lucrări depusă la dosarul din prima instanţa.

Astfel, prin situaţia de lucrări sus menţionată, a prezentat faptul că revizuirea face parte dintr-o serie mai lungă de procese promovate de Inspectorat: apel, recurs, contestaţie in anulare, contestaţii la executare, toate aceste procese având ca scop neexecutarea obligaţiei de plată respectiv înlăturarea efectelor juridice ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de fond.

Suma de 22.200 lei reprezentând contravaloare onorariu de avocat este justificată prin faptul ca reprezintă onorariul stabilit între parti prin contractul de asistenţă juridica, la 6% din valoarea totală a litigiului - respectiv daunele obţinute prin sentinţa civilă nr. 1154/05 noiembrie 2010 pronunţata de Tribunalul Timiş şi anume suma de 291.811,64 lei şi echivalentul în lei al sumei de 13.730,17 euro.

Acest onorariu în cuantum de 22.200 lei reprezintă totalitatea sumelor cerute cu titlu de onorariu de avocat în prezentul dosar, pe toate fazele de desfăşurare a acestuia: prima instanţă, apel şi recurs.

Pentru a formula şi susţine acest proces, S.C.P.A., J. a alocat un număr de ore în vederea consultării, studierii totalităţii actelor ce au făcut obiectul proceselor sus menţionate pentru a fi în deplină măsură să promoveze şi să susţină poziţia juridică adecvată şi completa a societăţii. în acest sens, această recurentă expune pe larg cheltuielile făcute cu prezentul proces, precum şi consultaţiile juridice aferente apărărilor în proces. în acelaşi sens, apelanta critică modul în care a fost soluţionată problema cheltuielilor de judecată raportat la complexitatea şi durata prezentului proces, fără a mai expune situaţia prezentată de recurentă.

1. În ce priveşte recursul declarat de recurenta revizuentă.

Prealabil analizării recursului formulat de această recurentă, Înalta Curte apreciază că motivele invocate de recurentă se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, se poate cere revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul, dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Ca atare, pentru retractarea hotărârii ce se cere a fi revizuită legea impune întrunirea cumulativă a mai multor condiţii, una din acestea referindu-se la imposibilitatea prezentării înscrisului în instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deţinut de partea potrivnică, fie datorită unei împrejurări mai presus de voinţa părţii.

Este adevărat că, se admite că are valoare de înscris nou hotărârea judecătorească obţinută pe baza unei acţiuni introdusă înainte de soluţionarea definitivă a litigiului în care se cere revizuirea, cu motivarea că hotărârea nu putea fi înfăţişată în acel litigiu, întrucât nu era în putinţa părţii să determine pronunţarea ei la o data anterioară, spre a fi în măsură a se servi de ea.

În cauză, în mod corect s-a apreciat că nu sunt îndeplinite aceste condiţii pentru ca hotărârea judecătorească invocată să fie înscris nou.

De adăugat, că numai un înscris care a existat la data pronunţării hotărârii a putut fi reţinut de adversar, cealaltă parte fiind în imposibilitate a-l prezenta.

Prin împrejurarea mai presus de voinţa părţilor se înţelege forţa majoră, care trebuie dovedită. Condiţia nu este îndeplinită dacă înscrisul putea fi procurat şi depus la dosar prin diligenta părţii interesate.

Pentru ca un înscris să fie determinant, înseamnă că dacă înscrisul ar fi fost cunoscut de instanţă a cărei hotărâre este atacată, ar fi putut duce la pronunţarea unei alte soluţii.

Condiţia nu este îndeplinită în cazul în care înscrisul invocat nu atestă o altă situaţie de fapt decât aceea cuprinsă în acte anterioare care au fost analizate de instanţă. Un asemenea înscris nu ar fi de natură să justifice admiterea cererii de revizuire, pentru a se reţine o altă situaţie de fapt decât cea reţinută iniţial, deoarece s-ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărârii pronunţate.

De asemenea, se are în vedere desfiinţarea sau modificarea hotărârii pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Drept urmare, hotărârea desfiinţată sau modificată trebuie să fi fost deterimantă pentru pronunţarea soluţiei atacate cu revizuire.

În cauză, prin decizia civilă a Curţii de Apel Timişoara a fost repusă în fiinţă şi i s-a acordat caracter irevocabil unei alte hotărâri judecătoreşti, respectiv sentinţei civile nr. 23328 din 16 noiembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. x/325/2012, sentinţă care a existat la data soluţionării litigiului şi a făcut obiectul Dosarului nr. x/30/2008, finalizat prin Decizia civilă nr. 484 din 12 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fapt ce confirmă că putea fi prezentată de către parte, iar omisiunea îi este culpabilă. De evidenţiat şi faptul că - cum a reţinut şi instanţa anterioară - în dosarul evocat, părţile au depus procesul-verbal de contravenţie din 25 februarie 2011 emis de care Primăria municipiului Timişoara, ceea ce înseamnă fără dubiu, că aceste împrejurări au fost cunoscute de către instanţele învestite cu soluţionarea cauzei.

Pe de altă parte, cum în mod legal a apreciat instanţa de apel, înscrisul nou pretins de recurentă nu are şi caracter determinant în speţă.

Astfel, instanţele au constatat că sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză la momentul pronunţării soluţiilor.

S-a remarcat corect de instanţa anterioară că, de la momentul sancţionării contravenţionale a apelantului-revizuent şi până la demolarea efectivă a construcţiilor a trecut o perioadă de câţiva ani, în care acesta avea posibilitatea de a intra în legalitate. Prin această atitudine pasivă a recurentei, care avea posibilitatea de a acţiona în consecinţă, se desprinde concluzia culpabilităţii recurentei. Mai mult decât atât, lipsa diligentei recurentei pentru luarea măsurilor necesare conservării drepturilor sale, nu fac decât să înlăture toate criticile recurentei sub acest aspect, cum în mod corect a procedat instanţa anterioară.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect şi în concordanţă cu dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., raportat la pretinsul înscris nou invocat de această recurentă, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă nefondat recursul declarat de recurentul - revizuent B. Timiş.

2. Recursul declarat de recurenta SC C. SA.

După cum se poate observa, recursul declarat de această revizuentă se referă la greşita soluţionare a cheltuielilor de judecată.

Criticile formulate de această recurentă pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la criticile recurentei privind motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să îl respingă, întrucât aşa după cum se poate observa, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., în sensul că : „judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".

La baza obligaţiei de acordare a cheltuielilor de judecată, temeiul juridic al acordării, se află în culpa procesuală dedusă din expresia" partea care cade în pretenţiuni".

Procedând la reducerea cheltuielilor de judecată în sumă de 4.500 lei, instanţa de apel a ţinut seama de criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv de valoarea pricinii şi de munca depusă de avocat şi de soluţia data, respectiv depunerea înscrisurilor şi lipsa actelor doveditoare pentru acordarea acestora.

Cheltuielile de judecată se acordă numai în măsura în care au fost dovedite. în acest scop, la închiderea dezbaterilor părţile vor prezenta instanţei un decont al cheltuielilor făcute, însoţite de acte doveditoare.

În cauză, în faţa primei instanţe apelanta a depus doar o factură fiscală în sumă de 22.200 lei, fără a face şi dovada achitării sumei respective, prin chitanţă, ordin de plată sau un alt instrument doveditor.

De menţionat că potrivit art. 155 din C. fisc. : „Orice persoană impozabilă, înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată, are obligaţia să emită factură fiscală pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate, către fiecare beneficiar. Persoanele impozabile, care nu sunt înregistrate ca plătitori de taxă pe valoarea adăugata, precum şi contribuabilii inactivi, ale căror certificate de înregistrare fiscală au fost suspendate prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, nu au dreptul să emită facturi fiscale şi nici să înscrie taxa pe valoarea adăugata pentru livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii efectuate către altă persoană, în orice documente emise".

Prin urmare, în mod corect instanţa anterioară a confirmat soluţia primei instanţe cu privire la cheltuielile de judecată, în sensul că recurenta nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată, factura fiscală fiind un instrument de plată care face dovada achitării onorariului de avocat, numai în ipoteza depunerii originalului; de aceea factura fiscală, depusă în copie şi/sau fără chitanţa eliberată de cabinetului apărătorului ales, nu constituie o dovadă, şi cum pârâta nu a făcut dovada conform art. 1169 C. civ., cu documente justificative, nu se constată „ caracterul realităţii cheltuielilor de judecată. Criticile recurentei sunt simple afirmaţii fără un suport logico-juridic din perspectiva celor arătate.

Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să repingă şi celelalte critici ale recurentei cu privire la modul de calcul şi contractele de asistenţă juridică menţionate.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul revizuent B. Timiş şi recurenta SC C. SA împotriva Deciziei civile nr. 976 din 21 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2015.