Service contract termination: non-retroactivity of nullity for successive execution contracts and interpretation of penalty clauses

Decizia nr. 917/2015

Deliberând asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 26 aprilie 2010 sub nr. x/3/2010 reclamanta SC A. SA (actuala SC B. SA) a chemat în judecată pe pârâta CN C. SA, pentru ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 35.413.468,98 lei, reprezentând daune-interese pentru denunţarea unilaterala abuziva a contractului de prestări servicii din 27 aprilie 2006, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5230 din data de 28 iunie 2013, Tribunalul a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC B. SA, în contradictoriu cu pârâta CN C. SA.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 150.000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri.

A fost admisă cererea de majorare a onorariului de expert formulată de expert contabil D. şi s-a dispus majorarea onorariului de expert cu suma de 6.000 lei, ce urmează a se plăti în mod egal de ambele părţi, respectiv câte 3.000 lei fiecare.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.202,23 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de prestări servicii din 27 aprilie 2006, în baza căruia prestatorul SC E. SRL. se obliga să presteze serviciile prevăzute la pct. 3 din contract, în schimbul unei remuneraţii care va fi achitată de beneficiar.

Contractul a fost încheiat pe o durată de 5 ani, cu începere de la data semnării sale.(art. 4.1)

Prin actele adiţionale din 04 decembrie 2006, din 29 mai 2007, din 29 ianuarie 2008, din 02 aprilie 2008 părţile au modificat modul de calcul al remuneraţiei prestatorului şi modalitatea de plată, iar prin actul adiţional din 15 decembrie 2008, durata contractului a fost prelungită până la 01 decembrie 2013.

Prin împuternicirea din 05 iulie 2006, valabilă pe o perioadă de 5 ani, CN C. SA a mandatat exclusiv SC E. SRL. pentru administrarea convenţiilor încheiate cu băncile comerciale, pentru întreprinderea demersurilor în vederea evaluării şi îmbunătăţirii acordurilor încheiate de CN C. SA şi societăţile bancare, pentru efectuarea demersurilor în vederea asigurării necesarului de lichidităţi băneşti al CN C. SA.

Prin notificarea comunicată reclamantei prin intermediul executorului judecătoresc la data de 25 iunie 2009, pârâta a denunţat unilateral contractul de prestări servicii, invocând Hotărârea Consiliului de Administraţie al CN C. SA din 17 iunie 2009; cu acelaşi prilej, a fost revocat mandatul acordat reclamantei şi salariaţilor acesteia pentru negocierea în numele şi pe seama pârâtei, precum şi pentru administrarea sau derularea convenţiilor privind ridicarea/depunerea de numerar.

Prin Decizia nr. 1126 din 01 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2010 au fost anulate actele adiţionale la contractul din 27 aprilie 2006.

În prezenta cauză, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru încălcarea obligaţiei prevăzute la art. 9.1.3 din contract Teza I, respectiv pentru denunţarea unilaterală nejustificată a contractului de prestări servicii.

Potrivit prevederii contractuale menţionate, cu excepţia situaţiilor de neîndeplinire, încălcare a obligaţiilor contractuale ce determină crearea unui prejudiciu major celeilalte părţi, care nu poate fi remediat, niciuna dintre părţi nu va fi îndreptăţită să denunţe în mod unilateral prezentul contract înainte de expirarea duratei sale.

În ce priveşte întinderea prejudiciului suferit prin denunţarea unilaterală, reclamanta a înţeles să invoce clauza penală prevăzută la teza a ll-a a aceluiaşi articol.

La rândul său, pârâta a apreciat că denunţarea unilaterală a contractului nu a fost nejustificată, ci determinată de neîndeplinirea obligaţiilor contractuale ce reveneau reclamantei, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute la teza I a art. 9.1.3 din contract.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că se impune să se stabilească dacă, la data de 25 iunie 2009, dată la care între părţi era aplicabil, conform art. 969 C. civ., contractul de prestări servicii modificat prin acte adiţionale (care vizau modul de calcul al bonusului de performanţă), pârâta era îndreptăţită sau nu să considere că a avut loc o neîndeplinire/încălcare a obligaţiilor contractuale de către reclamantă şi, implicit, să denunţe contractul.

Expertul a constatat că, în perioada derulării contractului (27 aprilie 2006- 25 iunie 2009), reclamanta a încheiat 7 convenţii de retragere numerar, în numele CN C. SA şi a renegociat 6 convenţii de retragere numerar, încheiate anterior de CN C. SA, sub pragul mediu agreat de 0,143% (răspunsul la obiectivul nr. 1).

Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă, totalul remuneraţiei facturate de reclamantă (în baza contractului iniţial şi a actelor adiţionale) se ridică la suma de 28.624.774,26 lei, din care T.V.A. 4.570.342,42 lei, din care reclamanta a încasat efectiv de la pârâtă suma de 23.347.105,72 lei(răspunsul la obiectivul nr. 3).

Aşa fiind, tribunalul a respins apărarea pârâtei, în sensul că reclamanta nu a prestat pe perioada derulării contractului servicii care să determine încheierea de convenţii cu alte bănci şi nu a renegociat convenţiile existente sub pragul mediu de 0,143%.

În aceste condiţii, nefiind în ipoteza de excepţie reglementată la teza I a art. 9.1.3 din contractul încheiat între părţi, instanţa a apreciat că denunţarea unilaterală a contractului a fost nejustificată, astfel încât reclamanta este îndreptăţită să obţină despăgubiri.

S-a constatat că valoarea despăgubirilor este limitată la suma de 150.000 euro, conform art. 7.1 din contract.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele parti.

1. Apelanta reclamanta SC B. SA a solicitat schimbarea în parte a sentinţei în sensul obligării pârâte la plata sumei de 21.381.717,12 lei, reprezentând daune interese pentru denunţarea unilaterală a contractului de prestări servicii, calculate pentru perioada 25 iunie 2009 - 01 martie 2012 (data denunţării unilaterale a contractului până la data pronunţării deciziei Înaltei Curții de Casației și Justiției).

În motivare, apelanta a arătat că instanţa de fond a încălcat atât dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. dar şi dispoziţiile contractuale din clauza 7.1 din contract.

Instanţa de fond nu a cuprins în considerentele sentinţei pronunţate motivul pentru care a înlăturat din analiză punctul de vedere al apelantei - reclamante cu privire la voinţa internă, reală a părţilor sau la clauza penală specială şi generală reprezentată de cele două articole contractuale în discuţie, respectiv art. 7.1 şi art. 9.1.3.

Pomindu-se de la voinţa reală a părţilor, de la acordul real al voinţei părţilor, se poate afirma cu certitudine faptul că părţile au dorit limitarea răspunderii contractuale la suma de 150.000 euro pentru toate situaţiile, la modul general, în care una dintre ele încălca obligaţiile contractuale producând celeilalte un prejudiciu, cuantificat deja la suma arătată prin clauza 7.1.

Aceasta clauză reprezintă de altfel, regula generală aplicabilă contractului.

Excepţia de la această regulă o constituie angrenarea răspunderii contractuale în temeiul clauzei 9.1.3 teza II, prin care ambele părţi au înţeles, tot potrivit voinţei lor reale, să determine în alt mod prejudiciul creat în situaţia specifică a denunţării unilaterale a contractului de către una dintre ele.

Faptul că aceasta a fost voinţa reală şi exprimată de către ambele părţi este confirmat încă o dată şi de poziţia pârâtei CN C. SA exprimată în cadrul apărărilor făcute de aceasta, apărări în care nu a invocat în nici un context limitarea răspunderii la un prejudiciu de 150.000 euro.

În ceea ce priveşte interpretarea coordonată a clauzelor contractului şi aşa cum a arătat şi în faţa instanţei de fond, clauzele unui contract alcătuiesc un întreg, motiv pentru care nu pot fi desprinse de contextul în care acestea se încadrează.

Astfel, se poate observa cu uşurinţă încadrarea clauzei 7.1 - Despăgubiri, ca fiind prevăzută imediat după art. 6 al contractului, ce prevede, în mod expres obligaţiile părţilor.

Clauzele 9.1.1 şi 9.1.2 trebuie deci privite şi analizate ca parte integrantă din motivele de reziliere prevăzute de părţi, motive care de altfel, dau dreptul părţii care şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, să rezilieze contractul.

O altă susţinere a apelantei reclamante în fata instanţei de fond, care nu a fost reţinută de această instanţă, priveşte interpretarea clauzei penale generale şi a clauzei penale speciale:

Această apelantă consideră în cauză suntem în prezenţa a două clauze penale contractuale, respectiv: clauza 7.1. este clauza generală care asigură părţii prejudiciate prin nerespectarea obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte, recuperarea prejudiciului său, ce este limitat la suma de 150.000 euro şi clauza 9.1.3 care este clauză specială, aplicabilă doar şi în mod expres atunci când una dintre părţi nesocoteşte obligaţia de a nu denunţa unilateral contractul şi care asigură părţii prejudiciate recuperarea prejudiciului calculat în conformitate cu aceste dispoziţii contractuale, prejudiciu pe care părţile nu au înţeles să-l limiteze la o anumită sumă.

2. Apelanta CN C. SA a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sentinţei atacate în sensul anulării obligaţiei de la plata sumei de 150.000 euro şi respingerii în totalitate a cererii reclamantei.

În motivare, pârâta a arătat că nu există un temei legal, o dispoziţie legală expresă, care să statueze asupra efectelor nulităţii contractelor cu executare succesivă, precum contractul din speţă.

În opinia apelantei ne aflăm în situaţia imposibilităţii de aducere a părţilor în situaţia anterioară, având în vedere faptul că, în cazul contractului iniţial, acesta a fost menţinut ca legal şi valabil încheiat, prevederile acestuia sunt aplicabile.

Faţă de împrejurarea că reclamanta pentru serviciile prestate a fost remunerată oricum, indiferent de prevederile contractuale în vigoare la momentul plăţii, fie că este vorba de contractul iniţial încheiat, fie că este vorba despre actele adiţionale ale căror clauze se aplicau, concluzionează că, prin anularea actelor adiţionale, toate sumele plătite în temeiul acestora, încasate de reclamantă reprezintă sume necuvenite.

Aceste sume nu pot fi utilizate în algoritmul de calcul al unui cuantum mediu al remuneraţiei lunare cuvenit reclamantei, în vederea calculului eventualelor daune interese solicitate, astfel încât prima instanţă era obligată să respingă în totalitate acţiunea promovată de reclamantă.

Facturile care au fost emise în baza contractului de prestări servicii din cauza pendinte, nu au fost acceptate la plata integral, având în vedere faptul că nu corespundeau realităţii, în sensul că valoarea nu reflecta serviciile prestate de reclamantă, ci asumarea obţinerii unor niveluri de comisioane inferioare pragului mediu stabilit prin contract.

Plata nedatorata efectuata de CN C. A a produs în sine un prejudiciu important din punct de vedere al cuantumului, iar acest fapt a afectat şi afectează în continuare activitatea societăţii prin implicaţiile pe care Ie-a avut asupra situaţiei financiare.

Reclamanta a facturat aceste sume în mod necuvenit, dând naştere, în acest fel, unei culpe contractuale, fiind necesară evitarea majorării prejudiciului.

Dreptul de a denunţa în mod unilateral contractul de prestări servicii din 27 aprilie 2006 deriva, în mod evident, din prevederile art. 9.1.3, conform cărora în cazul încălcării obligaţiilor contractuale ce determină crearea unui prejudiciu major celeilalte părţi, partea prejudiciată va fi îndreptăţită să denunţe în mod unilateral contractul înainte de data expirării duratei sale şi implicit fără acordarea de despăgubiri.

Prin decizia civilă nr. nr. 451 din 4 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia la V-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate în prezenta cauză.

1. Referitor la apelul pârâtei

După ce instanţa de apel a calificat contractul încheiat de părţi ca fiind un contract cu prestaţie succesivă, a apreciat că prestaţiile efectuate în baza contractului ce face obiectul cauzei nu pot fi restituite, părţile neputând fi puse în situaţia anterioară, deoarece efectele nulităţii nu operează retroactiv, ci numai pentru viitor.

Prin urmare, instanţa de apel a concluzionat că nulitatea actelor adiţionale la contractul de prestări servicii produce efecte numai de la pronunţarea Deciziei nr 1126 din 01 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că a fost respinsă ca nefondată susţinerea apelantei cu privire greşita aplicare de către prima instanţă a principiului retroactivităţii nulităţii.

S-a mai reţinut că, apelanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a contravalorii serviciilor prestate de către reclamantă - aşa cum s-a constatat şi în raportul de expertiza tehnica în specialitatea contabilitate, efectuat în apel - şi a fost înlăturat argumentul apelantei cu privire la faptul că prin evocata decizie dată de instanţa supremă s-ar fi pronunţat şi la plata anterioară datei de 25 iunie 2009, având în vedere că nulitatea nu produce efecte retroactiv în cazul contractului cu executare succesivă.

Referitor la denunţarea unilaterală a contractului, instanţa de apel a constatat că, întrucât nu s-a făcut dovada că reclamanta, prin încălcarea obligaţiilor contractuale ar fi cauzat un prejudiciu major apelantei este aplicabilă clauza înscrisă în art. 9.1.3 din contract, denunţarea fiind abuzivă.

Instanţa de apel a înlăturat şi celelalte susţineri ale apelantei -pârâte, potrivit cărora emiterea facturilor fiscale pentru sume nedatorate ar fi o încălcare gravă a contractului care ar justifica denunţarea unilaterală - sunt nefondate, întrucât pârâta nu şi-a îndeplinit în totalitate obligaţia de plata a remuneraţiei.

2. Referitor la apelul reclamantei -

În primul rând, instanţa de apel a avut în vedere că această apelantă a susţinut că, în speţă nu este aplicabilă clauza înscrisă în art. 7.1. din contractul de prestări servicii, sens în care a observat că prima instanţă, în virtutea rolului activ al judecătorului consacrat de art. 129 alin. (4) C. proc. civ., a pus în discuţia părţilor aplicarea clauzei prevăzută de art. 7.1. din contract.

S-a reţinut, că voinţa internă a părţilor este relevanta la momentul încheierii contractului de prestări servicii, fiind reflectată în clauzele acestuia, aşa încât împrejurarea că instanţa a reţinut un aspect care deşi nu a invocat în timpul procesului, reiese din convenţia părţilor şi se circumscrie obiectului pricinii, nu constituie o nesocotire a principiului disponibilităţii.

În ceea ce priveşte temeinicia soluţiei de diminuare a despăgubirilor datorate de pârâtă, instanţa de apel a constatat - conform regulii de interpretare gramaticală din termenii utilizaţi de părţi în contract - rezultă că voinţa părţilor a fost de a conferi art. 7.1. din contract aplicabilitatea generală.

Interpretarea coordonata a clauzelor contractului nu conduce la concluzia expusă de apelantă, potrivit căreia o dispoziţie contractuală ar fi interpretată numai prin raportare la clauzele vecine, ci dimpotrivă, art. 982 C. civ. recomandă ca toate clauzele să se interpreteze unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg, ceea ce înseamnă că voinţa reală a părţilor se descifrează ţinând cont de contextul general rezultat din întregul contract.

Distincţia pe care apelanta o face între clauza penală generală, pentru care prejudiciul ar fi limitat la 15.000 euro şi clauza penală specială, ce operează pentru neîndeplinirea obligaţiei de denunţare a contractului, instanţa de apel a respins-o ca nefondata, având în vedere că din redactarea art. 7.1 reiese că limitarea despăgubirilor operează pentru încălcarea oricărei obligaţii contractuale.

Împotriva deciziei pronunţată în apel, reclamanta şi pârâta au declarat recurs.

1. Referitor la recursul declarat de reclamantă s-a luat act de declaraţia expresă a avocatului ales al acesteia că, înţelege să nu mai timbreze recursul şi, pe cale de consecinţă a solicitat anularea recursului ca netimbrat.

2. Prin recursul declarat de pârâtă, se critică decizia pronunţată în apel pentru nelegalitate, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (9) şi art. 304 alin. (1) C. proc. civ., după cum urmează:

2.1. Cu privire la caracterul retroactiv al efectelor nulităţii actelor adiţionale, pârâta arată că instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că prestaţiile efectuate în baza contractului ce face obiectul cauzei nu pot fi restituite, părţile nu pot fi repuse în situaţia anterioară, efectele nulităţii nu operează retroactiv, ci numai pentru viitor, întrucât nu există un temei legal, o dispoziţie legală, expresă, care să statueze asupra efectelor nulităţii contractelor cu executare succesivă, în acest sens fiind adusă în discuţie doar doctrina. Referitor la doctrina în materie, recurenta precizează că sunt autori care consideră că în cazul contractelor cu executare succesivă nulitatea produce un efect ex nune, adică doar pentru viitor şi păreri contrare, care consideră că efectul retroactiv se aplică şi nulităţii contractelor cu executare succesivă.

Recurenta înţelege să achieseze la opiniile contrare privind această problemă de drept şi, totodată să demonstreze că, în cauza pendinte actele adiţionale fiind nule, nu mai produc efecte, iar orice act în baza lor este nul, nemaexistând temei pentru calculul bonusului de performanţă facturat de reclamantă şi achitat în mod eronat de societatea pârâtă, aşa încât acordarea unor despăgubiri pentru denunţarea contractului este nefondată.

Recurenta învederează că instanţa de apel analizează posibilitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară, însă, în mod nelegal, apreciază că această repunere este imposibilă.

În ceea ce priveşte caracterul retroactiv al efectelor nulităţii actelor adiţionale, recurenta critică soluţia dată în apel sub acest aspect, în opinia sa, este greşită concluzia instanţei potrivit cu care repunerea părţilor în situaţia anterioară este imposibilă. în susţinerea acestei afirmaţii, recurenta - pârâtă arată că: nu s-a făcut vorbire, în nici un moment despre desfiinţarea fizică a prestaţiilor efectuate de reclamantă în temeiul contractului, ci numai despre restituirea plusvalorii achitată de pârâtă în mod necuvenit prestatoarei; restul de sume fiind stabilit prin actele adiţionale anulate de instanţă.

Recurenta precizează că există în mod neechivoc posibilitatea de a repune părţile în situaţia anterioară, luând în considerare prevederile contractului iniţial între cele două părţi, fiind vorba de dreptul la restituire al beneficiarului în ceea ce priveşte sumele achitate în plus faţă de preţul convenit la încheierea convenţiei ce face obiectul litigiului de faţă.

În concluzie, privind acest motiv de nelegalitate, recurenta - pârâtă susţine că instanţa anterioară a făcut o apreciere greşită asupra aplicării dispoziţiilor legale, astfel încât solicită modificarea deciziei atacate, în sensul constatării nelegalităţii raţionamentului instanţei de apel în ceea ce priveşte caracterul retroactiv al efectelor nulităţii actelor adiţionale.

2.2. Recurenta susţine că, în mod nelegal s-a constatat faptul că: „nu s-a făcut dovada ca reclamanta, prin încălcarea obligaţiilor contractuale, ar fi cauzat un prejudiciu major apelantei, astfel fiind aplicabilă clauza înscrisă în art. 9.1.3. din contract, denunţarea fiind abuzivă." respectiv contractul de prestări - servicii, instanţele au schimbat înţelesul lămurit al clauzei contractuale aplicabile, respectiv clauza 9.1.3.

Recurenta consideră că prin întregul probatoriu administrat în cauză, a fost făcută dovada culpei prestatorului, prin facturarea şi încasarea unor sume necuvenite, calculate în afara prevederilor contractuale.

În ceea ce priveşte pretinsa culpă contractuală a sa, precizează că facturile nu au fost acceptate la plată integral, având în vedere că acestea nu corespundeau realităţii, respectiv valoarea nu reflecta serviciile prestate de către reclamantă, ci obţinerea unor niveluri de comisioane inferioare pragului mediu stabilit prin contract, care erau deja negociate de către pârâtă anterior încheierii contractului.

Mai mult decât atât, facturile despre care face vorbire reclamanta în susţinerea pretenţiilor sale, cuprind sume necuvenite, facturate în vederea plăţii unui bonus de performanţă necuvenit, aspect constatat şi de instanţa supremă prin anularea actelor adiţionale care au stat la baz calculului sumelor excedentare.

Recurenta precizeze faptul că, sumele parţial achitate la facturile emise reflectă buna credinţă a sa, care a calculat valorile reale realizate într-adevăr de reclamantă în executarea contractului.

Referitor la sumele menţionate în expertiză ca fiind neachitate de pârâtă, recurenta arată că nu corespund prevederilor contractuale vizând data emiterii, modalitatea de calcul a sumelor cuprinse în acestea, aşa încât nu se poate reţine în sarcina sa plata acestora. Recurenta, în acelaşi sens, învederează că facturile fiscale emise de reclamantă şi neachitate de pârâtă, sunt netemeinice, aspect confirmat şi de decizia pronunţată de instanţa supremă; potrivit acestei decizii au fost anulate actele adiţionale, în temeiul cărora reclamanta a calculat şi a emis facturile fiscale.

2.3. Recurenta mai critică decizia recurată şi sub aspectul nelegalităţii denunţării unilaterale abuzive a contractului de prestări servicii, având în vedere următoarele argumente:

Plata nedatorată efectuată de către societatea pârâtă a produs un prejudiciu important din punct de vedere al cuantumului, iar acest fapt a afectat şi afectează în continuare societatea pârâtă;

Reclamanta a facturat aceste sume în mod necuvenit, dând naştere în acest fel, unei culpe contractuale, fiind necesară evitarea majorării prejudiciului suferit de pârâtă.

Recurenta consideră că dreptul său de a denunţa în mod unilateral contractul de prestări servicii din 27 aprilie 2006 derivă, în mod evident, din prevederile art. 9.1.3., conform cărora în cazul încălcării obligaţiilor contractuale ce determină crearea unui prejudiciu major celeilalte părţi, partea prejudiciată va fi îndreptăţită să denunţe în mod unilateral contractul înainte de data expirării duratei sale şi, implicit, fără acordarea de de despăgubiri.

Pe cale de consecinţă, recurenta arată că, instanţa de apel trebuia să analizeze în mod detaliat cauza, iar dispoziţia sa să fie de respingere a pretenţiilor reclamantei, întrucât denunţarea unilaterală a contractului de prestări servicii a fost realizată în perfectă concordanţă cu prevederile contractuale, ţinând cont de îndeplinirea necorespunzătoare în mod culpabil a obligaţiilor contractuale de către prestator şi facturarea de către acesta a unor sume necuvenite, aplicate în temeiul unor calcule eronate.

În opinia recurentei, facturarea nelegală a unui bonus de performanţă necuvenit, reprezintă o neîndeplinire cu rea credinţă a obligaţiilor asumate prin contractul de prestări servicii.

Pentru aceste argumente, recurenta susţine că sunt perfect aplicabile dispoziţiile art. 9.1.3. din contract, conform cărora contractul poate fi denunţat unilateral, fără acordarea de despăgubiri, având în vedere că a fost provocat un prejudiciu foarte important societăţii pârâte.

În concluzie, recurenta consideră că denunţarea contractului de către societatea pârâtă s-a încadrat perfect în art. 9.1.3. din contract care prevăd excepţia de la regulă şi anume, cităm: „ situaţiile de neîndeplinire, încălcarea obligaţiilor contractuale ce determină crearea unui prejudiciu major celeilalte părţi, care nu poate fi remediat"

În concluzie, instanţa de apel a dispus, în mod eronat, plata sumei de 150.000 euro, reprezentând despăgubiri conform clauzei penale cuprinse în art. 7.1. din contract. Prin anularea actelor adiţionale, s-a consfinţit dreptul pârâtei de a cere restituirea sumelor achitate în mod eronat.

În consecinţă, recurenta susţine că aceste sume nu pot fi utilizate în algoritmul de calcul al unui cuantum mediu al remuneraţiei lunare cuvenit reclamantei, în vederea calculului eventualelor daune interese solicitate şi nu justifică aplicarea clauzei penale înserată în contractul de prestări serviicii, instanţele nu se puteau substitui voinţei reale a părţilor, doar în virtutea rolului activ al judecătorului, mai cu seamă atunci când niciuna dintre părţi nu a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile clauzei 7.1 din contract.

1. Referitor la recursul declarat de reclamantă Înalta Curte având în vedere declaraţia expresă a avocatului ales al acesteia, în sensul că înţelege să nu timbreze recursul şi, în consecinţă anulează ca netimbrat recursul reclamantei, în considerarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 146/1997, republicată, potrivit cărora neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru aferentă căii de atac exercitată, atrage sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale menţionate, de anulare a acţiunii şi/sau apelului /recursului.

2. Referitor la recursul declarat de pârâtă

2.1. Cu privire la susţinerile recurentei - pârâte privind caracterul retroactiv al efectelor nulităţii actelor adiţionale, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, pentru următoarele considerente:

După cum se poate constata, instanţa anterioară, în mod corect a aplicat excepţia de la regula retroactivităţii efectelor nulităţii absolute.

Efectele specifice ale nulităţii în cazul contractelor cu executare succesivă - cum este cazul în speţă - nu sunt supuse restituirii iar consecinţele lor sunt menţinute până la data anulării lor. Menţinerea acestei excepţii este firească, dat fiind imposibilitatea obiectivă practică, de restabilire a situaţiei anterioare datorată de natura obligaţiilor contractuale.

Referitor la excepţia de la retroactivitatea efectelor nulităţii, Înalta Curte reaminteşte că, retroactivitatea reprezintă înlăturarea efectelor -esenţa efectelor nulităţii este exprimată în chiar definiţia nulităţii şi anume lipsirea actului juridic civil de efectele contrare normelor edictate pentru încheierea sa valabilă - actului care s-au produs între momentul încheierii actului juridic civil şi acela al anulării efective a actului, ceea ce înseamnă că în temeiul retroactivităţii nulităţii se ajunge în situaţia în care părţile n-ar fi încheiat actul juridic civil. Principiul retroactivităţii efectului nulităţii decurge din principiul legalităţii, adică restabilirea legalităţii, încălcată la încheierea actului juridic civil, impune înlăturarea efectelor produse în temeiul unui astfel de act.

Faţă de considerentele mai sus expuse, rezultă că serviciile deja prestate şi facturate către reclamantă nu are posibilitatea de a solicita repunerea părţilor în situaţia anterioară, şi, în consecinţă, în mod corect a fost obligată să achite prestatorului contravaloarea integrală a serviciilor de care a beneficiat.

Altfel spus, pentru contractele cu executare succesivă, înlăturarea netretroactivităţii se aplică fără echivoc prin imposibilitatea obiectivă de restabilire a situaţiei anterioare.

Contrar susţinerilor recurentei, doctrina şi practica instanţelor judecătoreşti au statuat constant că prin derogare de la principiile retroactivităţii efectelor nulităţii - acestea se produc nu numai în viitor ci şi în trecut, în concret de la momentul încheierii actului juridic - şi principiul restabilirii situaţiei anterioare(restitutio in integrum) - sau repunerii părţilor în situaţia anterioară, potrivit căruia tot ce s-a executat în baza unui act juridic civil anulat trebuie restituit, astfel încât părţile să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat - că situaţia contractelor cu executare succesivă excede regimului juridic al nulităţii actelor cu executare instantanee. în acelaşi context, Înalta Curte reaminteşte că cele două principii enunţate mai sus cunosc unele limitări - ceea ce este cazul în speţă - care sunt, în realitate excepţii de la cele două principii şi anume: menţinerea efectelor produse în trecut de contractele cu executare succesivă lovite de nulitate, adică ceea ce s-a executat rămâne definitiv; nulitatea operează numai pentru viitor- ex nune - neputând fi retroactivă - extunc - şi cea de-a doua limitare care se referă la unele cazuri, pentru anumite raţiuni - sunt menţinute efectele produse între momentul încheierii actului juridic civil şi momentul anulării acestuia, deci cazuri îîn care nulitatea produce efecte numai pentru viitor, adică menţinerea efectelor produse de un contract cu executare succesivă, caz în care înlăturarea retroactivităţii se explică prin imposibilitatea obiectivă de restabilire a situaţiei anterioare.

Concluzionăm că în mod legal şi cu interpretarea corectă a dispoziţiilor legale în materie s-a constatat că actul juridic civil - contractul de prestări servicii prin care prestatorul, reclamanta din prezenta cauză, s-a obligat să presteze lunar servicii beneficiarului, pârâta din prezenta cauză, care s-a angajat să primească prestarea serviciilor şi să achite contravaloarea lor- excede regimului juridic al nulităţii actelor de executare instantanee, adică înlăturarea retroactivităţii tocmai pentru imposibilitatea obiectivă a restabilirii situaţiei anterioare încheierii contractului de prestări serviciu.

Susţinerile recurentei referitoare la opiniile altor doctrinari vizând efectul retroactiv ce se aplică şi la contractele cu executare succesivă, sunt nemotivate, după cum lesne se poate observa, or, recurenta nu face decât să citeze fracţionat un doctrinar în materia efectelor nulităţii, fără să aducă contraargumente pro şi contra din punct de vedere doctrinar şi jurisprudenţial; chiar şi în ipoteza citată sumar de recurentă, se poate constata că, de asemenea, nu este combătută doctrinar şi jurisprudenţial, astfel că simpla enunţare a unor citate din autori cunoscuţi nu pot conduce la ipoteza îmbrăţişată de către recurentă.

Înalta Curte constată că aspectul efectelor nulităţii actelor adiţionale au fost tranşate definitiv şi irevocabil, prin Decizia nr. 1126 din 1 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Potrivit acestei decizii, au fost anulate actele adiţionale la contractul de prestări servicii din 27 aprilie 2008, întrucât pârâta - prezenta recurentă - a încălcat dispoziţiile legale incidente şi nu s-a conform art. 20 din O.U.G. nr. 34/2006, în calitate de autoritate contractantă, în sensul de a atribui un nou contract de achiziţie publică şi nu de prelungire a duratei contractului încheiat cu adversara sa, reclamanta din prezenta cauză. De remarcat că, decizia invocată a intrat în puterea lucrului judecat, aşa încât art. 28710 din O.U.G. nr. 34/2006 - act normativ în baza căruia s-a dispus anularea actelor adiţionale încheiate la contractul de prestări servicii încheiat de părţile din litigiu - reglementează excepţia de la principiul relativităţii nulităţii în cazul imposibilităţii restituirii prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat sau nul.

Cu atât mai mult şi cu respectarea efectelor deciziei evocate raportat la regimul juridic al nulităţii actelor de executare succesivă de către instanţa de apel, nu fac decât să conducă la concluzia că acestea au fost aplicate şi interpretate corect, de aşa manieră încât prezenta recurentă este în imposibilitate obiectivă de a solicita repunerea în situaţia anterioară a părţilor litigante anterior încheierii contractului.

De altfel, după cum se poate constata, prin raţionamentul juridic construit de recurentă în susţinerea apărărilor sale, conduc la concluzia că aceasta tinde să demonstreze - nelegal aşa cum s-a expus în considerentele deja expuse mai sus - că se încadrează în ipoteza repunerii în situaţia anterioară încheierii contractului, în scopul restituirii prestaţiilor realizate. Faptul că recurenta susţine că nu contractul nul este temeiul juridic al prestaţiilor, ci plata nedatorată - conform raportului de expertiză -sunt motivări lipsite de conţinut logico-juridic în raport de considerentele anterior expuse. Aceste susţineri ale recurentei, surprinzătoare din punctul de vedere al problemei de drept abordate, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, deoarece dispoziţiile legale în materie au fost interpretate şi aplicate în spiritul legii, precum şi în concordanţă cu doctrina şi jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti.

2.2. Referitor la cea de-a două problemă pusă de recurentă, se referă la faptul că, în mod nelegal a constatat că s-a făcut dovada că reclamanta prin încălcarea obligaţiilor contractuale ar fi cauza un prejudiciu major pârâtei, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile clauzei înscrisă în art. 9.1.3 din contractul părţilor, denunţarea fiind abuzivă.

Privind aceste critici formulate de recurenta - pârâtă, este de subliniat un aspect foarte important şi anume că instanţa de judecată nu se putea substitui voinţei reale a părţilor, doar în virtutea rolului său activ, întrucât, intervenţia instanţei peste voinţa părţilor ar încălca principiul forţei obligatorii a contractului, ceea ce ar destabiliza securitatea raporturilor juridice încheiate de părţi.

După cum s-a statuat atât în doctrină cât şi în practica judiciară, art. 129 alin. (4) din V.C.P.C., judecătorul manifestă un rol activ în soluţionarea pricinilor, ceea ce înseamnă că nu poate - mai bine spus nu poate schimba clauzele contractuale consfinţite de părţi la încheierea lui - da o interpretare proprie a aplicabilităţii unei clauze contractuale peste voinţa reală a părţilor.

Revenind la speţa de faţă, trebuie observat că, motivele recurentei referitoare la culpa stabilită în sarcina sa, nu mai poate fi stabilită în calea de atac a recursului, deoarece acestea vizează aspecte de ţin de restabilirea situaţiei de fapt, antamând motive de netemeinicie. De aceea, Înalta Curte nu le va mai examina.

În schimb, aşa cum s-a arătat în considerentele deja expuse mai sus, rezultă că pentru serviciile prestate şi facturate de către reclamantă a căror repunere a părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de prestări servicii este imposibilă, şi, prin raportare la efectele specifice nlităţii, aplicabile contractelor cu prestare succesivă, prestaţiile îndeplinite de părţi în temeiul actelor adiţionale la contract nu sunt supuse restituirii şi continuă să îşi producă efectele până la pronunţarea Hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, nr. x/2012.

Altfel spus, pretinderea recurentei a prestaţiilor ca efect al nulităţii unui contract de executare succesivă, este imposibilă. Pe de altă parte, aşa cum rezultă din lecturarea criticilor recurentei, aceasta solicită plata nedatorată, care, de asemenea, nu poate fi restituită tocmai naturii obligaţiilor comerciale înserate în contractul de prestare succesivă, din perspectiva efectelor nulităţii unui asemenea contract.

Teoria construită de recurentă, lipsită de logică juridică şi surprinzătoare în acelaşi timp, plata nedatorată ca un fapt juridic licit care înlocuieşte temeiul juridic al restituirii prestaţiei, nu este legală şi nici nu poate fi aplicată în cauză, tocmai datorită specificităţii obligaţiilor comerciale înserate în contractul părţilor.

De asemenea, este de menţionat şi faptul că recurenta deşi invocă în motivarea recursului, aplicarea clauzei penală în contract, totuşi, prin lecturarea acestor critici, se poate constata că recurenta se referă la altceva, adică la : facturarea şi încasarea sumelor necuvenite cu referire la expertiza efectuată în cauză, netemeinicia facturilor fiscale emise de reclamanta şi la modul în care s-a stabilit culpa de instanţa anterioară.

Toate acestea, nu fac decât să ducă la concluzia că şi sub acest aspect, recurenta nu arată în ce constă nelegalitatea aplicării clauzei penale. Or, din toată expunerea pe care o face recurenta privind această chestiune, reflectă nemulţumirea acesteia la modul în care s-a stabilit culpa în executarea obligaţiilor contractuale, în temeiul contractului de prestări servicii încheiate de părţile din litigiu.

În ceea ce priveşte criticile recurentei vizând denunţarea unilaterală a contractului.

În primul rând, trebuie de observat faptul că recurenta invocă critici privind nelegalitatea soluţiei pronunţate în apel, în sensul că în mod nelegal i-a fost respins şi acest motiv de apel, pe care Înalta Curte o constată corectă, deoarece atâta timp cât nu s-a făcut dovada că reclamanta prin încălcarea obligaţiilor contractuale ar fi creat pârâtei un prejudiciu major, în mod legal s-a aplicat art. 9.1.3. din contractul părţilor, aşa cum a reţinut şi instanţa anterioară.

Mai mult decât atât, pretinsa plată nedatorată de recurentă, care ar constitui o încălcare gravă a contractului - emiterea facturilor fiscale a sumelor nedatorate - şi ar justifica denunţarea unilaterală, nu poate fi reţinută, în condiţiile în care însăşi pârâta nu şi-a executat în totalitate obligaţiile contractuale, aşa cum corect şi în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale înserate de părţi în contract a statuat instanţa de apel.

Celelalte critici ale recurentei sunt nefondate, deoarece, deşi invocă art. 9.1.3. din contract, aceasta face referire numai la facturarea nelegală a unui bonus de performanţă necuvenit, care în opinia recurentei reprezintă o neîndeplinire cu rea- credinţă a obligaţiilor asumate prin contractul de prestări servicii.

Este adevărat că, în contractele cu prestare succesivă pot fi stipulate clauze de denunţare unilaterală care dă dreptul uneia sau alteia dintre părţi să pună capăt contractului de o manieră exclusivă şi are ca efect desfiinţarea acestuia numai pentru viitor, prestaţiile executate fiind ireversibile.

Or, în cauză, în mod corect, instanţa de apel a considerat că art. 9.1.3. din contractul de prestări serviciu nu se aplică, tocmai datorită culpei pârâtei care nu şi-a executat integral obligaţiile contractuale asumate.

Potrivit prevederilor art. 9.1.3., cităm : „în cazul încălcării obligaţiilor contractuale ce determină crearea unui prejudiciu major celeilalte părţi, partea prejudiciată va fi îndreptăţită să denunţe în mod unilateral contractul înainte de data expirării duratei sale şi, implicit, fără acordarea de de despăgubiri."

În primul rând, trebuie amintit de modul cum se interpretează contractele/convenţiile în lumina C. civ. de la 1864, a interpreta înseamnă a determina conţinutul contractului, care nu este altceva decât voinţa părţilor. în alte cuvinte, interpretarea contractului constă în decelarea şi cercetarea voinţei sau intenţiei comune a părţilor contractante.

Art. 977 C. civ., prevede că interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor, text în funcţie de care se interpretează clauzele obscure sau ambigue din contracte, pentru a evita căderea în arbitrar, adică trebuie depăşită litera contractului şi descoperită voinţa reală, internă a părţilor contractante.

Regula formulată în art. 977 C. civ. este completată şi prelungită de unele reguli şi criterii care îşi au sediul în articolele următoare. Aşa este cazul art. 984 şi 985 C. civ., în textele cărora judecătorul este chemat să descopere voinţa reală a părţilor din termenii stângaci ai contractului.

Astfel, art. 984 C. civ. este o trimitere la art. 977 din acelaşi cod, dispunând : „Convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat. Art. 985 C. civ. enunţă, de asemenea, un criteriu de inspiraţie subiectivă în formularea potrivit căreia: „Când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligaţia, nu se poate susţine că printr-acesta s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de drept cazurile neexprese".

În acelaşi context al interpretării subiective se înscriu şi textele art. 978 - 979 C. civ. care au la bază ideea că părţile contractante sunt persoane rezonabile şi cu judecată. Astfel, potrivit art. 978 C. civ. o clauză susceptibilă de două înţelesuri se interpretează pentru a putea produce un efect „actus interpretandus estpotius ut valeat quam utpereat."

De asemenea, art. 979 C. civ. dispune că termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte mai mult cu natura contratului; în fapt, dacă una din cele două interpretări plauzibile este în armonie generală cu economia contractului şi cu contextul sau, cealaltă fiind discordantă, este de presupus că cea dintâi exprimă voinţa reală a părţilor.

Soluţia este în acord şi cu prevederile art. 982 C. civ., care postulează indivizibilitatea contractului în sensul că: „ Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele pnn altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg."

În considerarea dispoziţiilor art. 970 alin. (2) C. civ. : „Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într- însele, daria toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa", şi are următorul înţeles: echitatea constituie o simplă trimitere la buna - credinţă, adică nu semnifică alt lucru decât necesitatea respectării scrupuloase a ceea ce părţile au vrut. în schimb, legea şi obiceiul sau uzanţele sunt considerate ca reprezentând voinţa tacită a părţilor contractante. Concluzionând, buna - credinţă, echitatea şi obiceiurile sau uzanţele, în această concepţie, constituie simple prelungiri ale voinţei contractanţilor, la care se presupune că se referă în mod tacit.

Aşadar, umplerea lacunelor contractului se face cu urmările care sunt ataşate legii, obiceiului şi echităţii.

De remarcat că în cauză, aplicarea pretinsului articol din contractul părţilor instanţa de apel a interpretat corect actul dedus judecăţii, având în vedere considerentele expuse anterior, în sensul nedenunţării unilaterale a contractului, în condiţiile în care însăşi pârâta nu şi-a executat în totalitate obligaţiile contractuale.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de reclamanta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 451 din 4 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia la V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta CN C. SA împotriva Deciziei civile nr. 451 din 4 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia la V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2015.