Political Conviction Damages Capped at €10,000 as Statutory Basis Ruled Unconstitutional

Decizia nr. 658/2015

Asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu A.Mare sub nr. x/83/2010, reclamantul A., a chemat în judecată, în calitate de pârât, Statul Român prin B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să se constate, în principal, că reclamantul a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni politice care este enumerată la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, pentru care toate efectele condamnării sunt înlăturate de drept, conform art. 2 din acelaşi lege, iar, în subsidiar, şi dacă se va considera că fapta pentru care a fost condamnat nu a fost prevăzută la acea vreme ca şi infracţiune şi deci nu sunt incidente prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a solicitat să se constate că sunt incidente prevederile art. 4 din aceeaşi lege şi să se constate caracterul politic al condamnării, înlăturând toate efectele acestuia şi obligarea Statului Român prin B. (conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954) prin C. Satu Mare să acorde juste compensaţii în cuantum de 300.000 euro echivalent lei, pe baza prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin condamnare pentru săvârşirea infracţiunii politice de „propagandă contra regimului" la muncă silnică grea prestată în cadrul Penitenciarului Colonia Valea Neagră, localitatea Poarta Albă, fiind eliberat după executarea a 4 ani şi 6 luni de pedeapsă, executată la acea colonie. A solicitat, de asemenea, judecarea cauzei şi în lipsă, conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2231/D din 15 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin B. Bucureşti.

În baza art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului, în nume propriu, pentru condamnarea cu caracter politic, suma de 10.000 euro, cu titlu de daune morale.

Au fost respinse restul pretenţiilor, ca nefondate.

Pentru a pronunţa astfel, prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamantul a dovedit calitatea procesuală activă, prin prisma dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care recunoaşte dreptul de a obţine măsuri reparatorii pentru orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al ll-lea inclusiv.

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, prima instanţă a reţinut că pretenţiile reclamantului se întemeiază pe art. 1, art. 2 lit. a), art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Prin conţinutul art. 1 din actul normativ evocat, legiuitorul a definit conţinutul noţiunii de condamnare cu caracter politic ca fiind orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar comunist instaurat la data de 6 martie 1945, prezumând prin art. 2 infracţiunile pentru care condamnările au caracter politic.

Prin sentinţa penală nr. 617 din 18 august 1950 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul - minor la vremea respectivă - a fost condamnat la 4 ani de închisoare corecţională pentru delict de uneltire contra ordinii sociale şi 2 ani de închisoare corecţională pentru delictul de instigare publică, urmând să execute pedeapsa cea mai grea, hotărâre rămasă definitivă prin Decizia nr. 3354 din 19 octombrie 1950, cu executare la Penitenciarul Valea Neagră. Reclamantul a fost reţinut în arest preventiv începând cu 23 ianuarie 1950 fiind pus în libertate la 11 mai 1954, aşa cum rezultă din înscrisurile comunicate la solicitarea instanţei de C.N.S.A.S.

Ambele infracţiuni (art. 209 C. pen. şi art. 327 alin. (3) C. pen.) care au condus la pedepsirea reclamantului sunt prevăzute în categoria celor pentru care condamnarea are un caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi pentru care se cuvine a se acorda daune morale în compensare pentru repararea prejudiciului moral suferit, la nivelul maxim stabilit prin O.U.G. nr. 62/2010, fără a putea fi depăşit acest prag întrucât, potrivit art. ll, dispoziţiile de modificare ale legii, stabilite prin noul cadru normativ, O.U.G. nr. 62/2010 se aplică proceselor în curs pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă dată până la data intrării în vigoare a ordonanţei.

În cuantificarea acestor daune, cum este şi cazul în speţă, s-au avut în vedere consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, precum şi importanţa valorilor morale lezate - dreptul la libertate individuală, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, vârsta la data condamnării.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs recurentul - reclamant A., în termenul legal şi scutit de taxă judiciară de timbru, solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate, în parte, în sensul majorării cuantumului compensaţiilor pentru daunele morale la suma iniţial solicitată, de 300.000 lei, fără cheltuieli de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea ca apel, iar în şedinţa publică din data de 30 martie 2011 instanţa, având în vedere Decizia dată în interesul Legii cu nr. 32/2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi valoarea obiectului litigiului şi pretenţiile precizate de reclamant la 100.000 euro a constatat că, în mod corect, s-a înregistrat ca apel, calea de atac.

Prin Decizia civilă nr. 88/A din 30 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis, ca fondat, apelul civil introdus de apelantul - reclamant A. în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin B., reprezentat de C. Satu Mare, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva sentinţei civile nr. 2231/D din 15 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că:

A majorat cuantumul despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantului de la suma de 10.000 Euro la suma de 100.000 euro.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

S-a precizat că în speţă s-a formulat apel doar de către reclamant, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea depunând doar precizări în cuprinsul cărora a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, astfel că sentinţa a fost analizată în limitele învestirii instanţei de apel, avându-se totodată în vedere şi apărările invocate de intimaţi pe fondul cauzei, criticile ce vizează supraevaluarea despăgubirilor fiind înlăturate, dată fiind de lipsa unui apel declarat de pârâţi.

În speţă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin B. la repararea prejudiciului produs urmare a condamnării dispuse faţă de reclamant prin sentinţa penală nr. 617 din 18 august 1950 a Tribunalului Militar Cluj, cererea fiind fundamentată pe dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009.

Astfel cum rezultă din actele dosarului, prin sentinţa penală nr. 617 din 18 august 1950 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul (minor) a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională pentru delict de uneltire contra ordinii sociale şi 2 ani închisoare corecţionale pentru delictul de instigare publică urmând să execute pedeapsa cea mai grea, hotărârea rămânând definitivă prin Decizia nr. 3354 din 19 octombrie 1950 cu executarea în Penitenciarul Valea Neagră. Reclamantul a fost reţinut în arest preventiv începând cu data de 23 ianuarie 1950 fiind pus în libertate la data de 11 mai 1954

În mod corect a reţinut prima instanţă caracterul politic al condamnării dispuse faţă de reclamant, ambele infracţiuni (art. 209 C. pen. şi art. 327 C. pen.), care au condus la pedepsirea acestuia, fiind prevăzute în categoria celor pentru care condamnarea are caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a). din Legea nr. 221/2009.

Sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, s-a apreciat ca greşita soluţia primei instanţe în sensul cuantificării acestor daune în limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010, fără a se avea în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, în condiţiile în care acţiunea a fost promovată de reclamant anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010, acesta având speranţa legitimă a realizării dreptului în virtutea Legii nr. 221/2009 nemodificată.

De altfel, dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 situaţie faţă de care, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 din Constituţia României, în prezent ordonanţa invocată nu-şi mai produce efecte juridice.

În cursul anului 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicarea deciziei practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de fată.

Din examinarea jurisprudenţei, din ultimii ani, a Curtea Europeană a Dreptului Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei se observă că, într-un mare număr de cazuri, condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.

Cât despre noţiunea de speranţă legitimă Curtea Europeană a Dreptului Omului a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman şi alţii împotriva României).

Or, cum până la publicarea Deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 din 15 noiembrie 2010 - practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, s-a apreciat că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.

Prin urmare, în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din F., care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

S-a opinat de instanţa de apel că acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din F., ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte persoane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate, - a se vedea în acest sens cauza Driha împotriva României.

Raportat la toate aceste dispoziţii legale, avându-se în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, durata măsurii dispusă faţă de reclamant,în speţă durata detenţiei, consecinţele pe care această măsură Ie-a produs asupra stării de sănătate a recurentului, a vieţii familiale, fiind evident că o arestare, respectiv inculpare, pe nedrept, produce celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, lezând drepturi fundamentale precum demnitatea, onoarea, libertatea individuală, instanţa de apel a apreciat că pentru a se asigura o reparaţie corespunzătoare a prejudiciului moral suferit de reclamant se impune majorarea cuantumului daunelor morale de la 10.000 euro la 100.000 euro sumă pretinsă de reclamant şi apreciată ca întemeiată.

În acest sens a fost avută în vedere şi practica constantă a Curții Europene a Dreptului Omului potrivit căreia atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea prejudiciului cauzat, cuantumul prejudiciului apreciindu-se din perspectiva criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului, lucru pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.

Curtea Europeană a Dreptului Omului însăşi, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecată în echitate.

Cât priveşte susţinerile intimaţilor în sensul că măsurile reparatorii în cazul în speţă au fost reglementate prin dispoziţii legale anterioare cuprinse în Decretul - Lege nr. 118/1990 respectiv O.U.G. nr. 214/1999, astfel încât nu se justifică o dublă reparaţie, acestea au fost înlăturate ca nefondate, Legea nr. 221/2009 având un caracter de complinire, fără a înlătura, însă, drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Că este aşa, o dovedeşte scopul pentru care legea a fost adoptată şi anume înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretul - Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Statul Român prin B. prin C. a judeţului Satu Mare, criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizând nelegalitatea ei.

Prin Decizia civilă nr. 5150 din 9 iulie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins cererea de suspendare şi de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de intimatul-reclamant A. privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. (3) şi (5) Teza I din C. proc. civ. aşa cum au fost modificate prin art. 1 pct. 19 din O.U.G. nr. 138/2000.

A respins excepţiile invocate de intimatul-reclamant A., respectiv: tardivităţii, inadmisibilităţii, nulităţii şi a lipsei de interes a recursurilor declarate în cauză.

A admis recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin B. prin C. Satu Mare şi de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 88 din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.

A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Curtea de Apel Oradea.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut următoarele considerente:

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1997 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale republicată, decizia prin care se contestă neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe ori dispoziţiei unei legi sau unei ordonanţe, în vigoare, este definitivă şi obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra cauzelor în care îşi are incidenţa textul legal declarat neconstituţional.

Alin. (3) al aceluiaşi articol face trimitere la situaţia în care, în termen de 45 de zile de la comunicarea deciziei Curţii Constituţionale, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după care îşi încetează efectele juridice(în acest sens şi dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie).

Or, s-a reţinut de instanţa de recurs că textul legal care a constituit temeiul juridic al acţiunii reclamantului nu a fost modificat în perioada de 45 de zile de la pronunţarea deciziilor în M. Of. al României, astfel că acestuia i-au încetat efectele juridice. De altfel, dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 12 octombrie 2010 situaţie fată de care, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 din Constituţia României, în prezent, ordonanţa invocată nu-şi mai produce efecte juridice (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009).

Deşi aceste aspecte erau cunoscute de instanţa de apel, fiind aspecte de ordine publică, totuşi, în mod nejustificat şi nelegal, s-a reţinut că deşi Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, totuşi până la publicare deciziei, practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de fată.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel nu analizează cauza prin prisma motivelor de ordine publică incidente în cauză, reţinând doar existenţa unei practici judiciare constante a Curţii de Apel Oradea în cauze similare, considerentele hotărârii nu se circumscriu exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care nu poate fi exercitat controlul judiciar în raport de obiectul dedus judecăţii, şi de motivele de apel invocate.

Procedând la rejudecarea apelului formulat de către reclamantul A., după casarea Deciziei civile nr. 88 din 30 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea; de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti prin Decizia civilă nr. 5150 din 9 iulie 2012, prin Decizia nr. 508 din 6 noiembrie 2014, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de apelantul reclamant A. în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin B. Bucureşti, reprezentat de D. Cluj Napoca prin E. Satu Mare, şi cu intimatul-pârât Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva sentinţei civile nr. 2231/D din 15 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a păstrat-o în întregime.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Doar reclamantul a uzat de dreptul de a declara apel împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Satu Mare prin care s-a reţinut caracterul politic al condamnării acestuia în baza art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, iar potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ i-au fost acordat daune morale în cuantum de 10.000 de euro, raportat la limitarea acestora conform O.U.G. nr. 62/2010. Ceea ce a criticat apelantul reclamant prin apelul declarat a fost doar cuantumul daunelor morale acordate, câtă vreme dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, ce limita cuantumul daunelor morale ce puteau fi acordate, a fost declarată neconstituţională, acţiunea sa fiind înregistrată anterior, sub imperiul vechii reglementări.

Nefiind motive de ordine publice care să impună o cercetare din oficiu a dispoziţiei prin care s-a constatat caracterul politic al măsurii luate împotriva apelantului reclamant, aceasta nu se impune a fi analizată. De altfel, acest aspect nu a fost contestat de către intimat sau de către reprezentanţii Parchetului.

Cât priveşte criticile referitor la daunele morale acordate, s-au reţinut următoarele:

O.U.G. nr. 62/2010, ce a limitat despăgubirile ce puteau fi acordate în baza Legii nr. 221/2009 - art. 5 alin. (1) lit. a) - ulterior pronunţării sentinţei apelate a fost declarată a fi neconstituţională, potrivit Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010 pronunţată de către Curtea Constituţională, astfel că aceasta nu mai poate să-şi producă efectele. în astfel de situaţie firesc ar fi fost să se ţină cont de dispoziţiile legale anterioare emiterii acestui act normativ, respectiv de art. 5 alin. (1) lit. a) din cuprinsul Legii nr. 221/2009, însă, prin Decizia civilă nr. 1358/ 2010 Curtea Constituţională a constatat că şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din cuprinsul Legii nr. 221/2009 sunt neconstituţionale şi în consecinţă nu mai poate constitui temei legal pentru acordarea daunelor morale celor care suferiseră condamnări cu caracter politic sau fuseseră victimele unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În situaţii similare celei în speţă, Curtea de Apel Oradea, până la data publicării în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011 a Deciziei civile nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în baza art. 329 C. proc. civ. în soluţionarea unui recurs în interesul legii, a admis şi a continuat să admită astfel de cereri şi să constate caracterul politic al măsurilor administrative, al condamnărilor cu caracter politic din perioada 6 martie 1945 - decembrie 1989 acordând daune morale chiar şi după publicarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, cu referire la declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Prin hotărârile pronunţate, Curtea de Apel Oradea a reţinut că deciziile Curţii Constituţionale sus menţionate nu pot fi aplicate cauzelor aflate pe rol la data publicării, pentru a nu încălca dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, legea incidenţă, la data formulării cererii de chemare în judecată, fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului, invocând cauzele Blecic/Croaţiei, Stratis Andreatis/Greciei, Popageorgiu/Greciei, pronunţate în acest sens de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 14, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei arătate mai sus.

S-a mai reţinut că şi în cazul în care s-ar accepta inaplicabilitatea acestei dispoziţii, întrucât a fost declarată neconstituţională, în speţă îşi găseşte aplicarea art. 998 C. civ., normă de drept comun în materie, câtă vreme prin Legea nr. 221/2009 cei îndreptăţiţi au fost repuşi în termenul de prescripţie de a solicita despăgubiri.

Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă, s-a reţinut că s-a stabilit - cu forţă obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. (dezlegările date problemelor de drept judecat, sunt obligatorii pentru instanţe, de la data publicării deciziei în M. Of.) - că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constituit temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în considerente, obligatoriu pentru instanţe, că, efectele deciziilor de neconstituţionalitate se produc pentru viitor şi nu aduc atingere drepturilor câştigate; faptul că acţiunea întemeiată pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a promovat când era în vigoare, nu înseamnă că efectele acesteia se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, nefiind un act juridic convenţional şi nefiind raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite pentru a opera legea incidenţă la momentul în care raporturile au luat naştere.

S-a apreciat că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziţie legală inexistentă juridic, urmare a declarării neconstituţionalităţii ei, iar dreptul pretins, s-a considerat că nu mai are nici un fundament în legislaţia internă şi nici nu este incidenţă noţiunea de bun pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Ca urmare, a proceda altfel decât a conchis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar însemna, o încălcare a dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dispoziţii ce sunt imperative şi, în consecinţă, criticile aduse de apelantul reclamant în sensul aplicării vechilor dispoziţii legale în materie, a majorării cuantumului daunelor morale acordate, apar ca fiind nefondate.

Întrucât, doar reclamantul a declarat apel, iar conform art. 296 C. proc. civ. apelantului nu i se poate înrăutăţii situaţia în propria cale de atac, instanţa de apel a respins, ca nefondat, apelul şi a păstrat, în întregime, sentinţa apelată ca fiind legală şi temeinică.

Referitor la solicitarea Parchetului prin concluziile scrise de admitere a apelului declarat de Statul Român, câtă vreme conform celor expuse, doar reclamantul a declarat apel, s-a apreciat că nu se mai impun a fi analizate.

împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Statul Român prin B. - prin C. Satu Mare şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

I. În recursul său, recurentul-pârât Statul Român prin B. - prin C. Satu Mare a adus următoarele critici deciziei recurate.

Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii, întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra apelului promovat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, în Dosarul nr. x/83/2010.

În acest context s-a apreciat că instanţa de apel nu a ţinut cont de Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, şi nici de Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii.

II. În recursul său, recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a adus următoarele critici deciziei recurate.

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, neţinând cont de Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, şi nici de Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, aceste dispoziţii legale ne mai putând constitui temei juridic pentru acordarea daunelor morale, în cauzele nesoluţionate în mod definitiv până la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în M. Of.

III. În recursul său, recurentul-reclamant A. a adus următoarele critici deciziei recurate.

Hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală, deoarece, deşi din reglementarea naţională au fost întemeiate temeiurile legale prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, locul acestora a fost preluat de principiile de drept şi de reglementările informaţionale, acest fapt rezultând chiar din prevederile art. 20 din Constituţia României.

Acesta a învederat instanţei că în cauză sunt aplicabile deciziile Curții Europene a Dreptului Omului, pronunţate în cauzele Weissmann şi alţii împotriva României, Driha împotriva României, Klaus şi louri Kiladzi contra Georgiei, potrivit cărora, la data când a formulat cererea de chemare în judecată, reclamantul avea o speranţă legitimă, deoarece Legea nr. 221/2009 era în vigoare, iar articolul nr. 5 din această lege, a fost declarat neconstituţional în cursul derulării procesului.

Mai mult, consideră că nici nu a avut parte de un proces echitabil, deoarece la data soluţionării apelului, procedura în faţa Curţii Constituţionale era nesemnalizat.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

I. în ce priveşte recursul declarat de Statul Român prin B. - prin C. Satu Mare.

Pe de o parte, acest recurent nu poate invoca, în recursul său, vătămarea unei alte părţi din procesul civil, respectiv pretinsa neanalizare a apelului declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, iar pe de altă parte, nu poate critica, direct în recurs, o hotărâre a primei instanţe (Tribunalul Bihor), pe care nu a criticat-o în calea de atac a apelului.

Motivele de ordine publică pot fi invocate peste termenul prevăzut de lege sau de către instanţă, din oficiu, însă acestea nu pot fi analizate dacă partea care le invocă nu a exercitat calea de atac a apelului, deoarece, în situaţia în care s-ar admite recursul, ar trebui modificată decizia recurată şi ar trebui admis apelul părţii care a invocat motivele de ordine publică, însă această parte nu a declarat apel, iar în calea de atac a apelului declarat de către reclamant nu i se poate înrăutăţi situaţia acestuia, pentru că, altfel, ar fi încălcate dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.

II. Pentru aceleiaşi considerente, arătate mai sus, nu pot fi reţinute nici criticile formulate de către recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

III. Recursul declarat de către recurentul-reclamant A. este nefondat.

Aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, în timpul soluţionării procesului, Curtea Constituţională a pronunţat Deciziile nr. 1358/2010, nr. 1360/2010, prin care a declarat neconstituţionale dispoziţiile legale pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de judecată, iar prin Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, s-a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, pe care şi-a întemeiat cererea reclamantul, nu mai pot constitui temei juridic pentru cererile de despăgubire în cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale.

Recurentul-reclamant nu putea avea o speranţă legitimă, chiar dacă, la data formulării cererii de chemare în judecată, respectivele dispoziţii legale erau în vigoare, cât timp, în timpul desfăşurării procesului aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale, dar şi găsite ca inapte de a constitui temei juridic pentru acordarea de despăgubiri în cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale, deoarece temeiurile cererii de despăgubiri nu au la bază raporturi juridice determinate de părţi, pentru a opera legea incidenţă la momentul la care raporturile juridice au luat naştere, ci au la bază dispoziţii legale, ale căror efecte nu se întind, în timp, pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, cât timp, organele competente, le-au declarat inaplicabile, iar procedura judiciară nu era încheiată.

Nu se poate reţine faptul că ar exista o jurisprudenţă Curții Europene a Dreptului Omului, în sensul celor susţinute de către recurentul-reclamant, deoarece în cauzele invocate de către acesta era vorba despre o practică judiciară suficient de constantă pentru a crea reclamantului impresia unei speranţe legitime, or, în România nu a existat o astfel de practică judiciară, dimpotrivă, Curtea de Apel Oradea fiind singura care a continuat să acorde despăgubiri în baza dispoziţiilor legale declarate neconstituţionale şi declarate ca inapte de a constitui temei legal pentru acordarea unor astfel de despăgubiri, în discordanţă totală cu practica celorlalte curţi de apel din ţară şi cu practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Nici susţinerea recurentului-reclamant cu privire la lipsa unui proces echitabil nu poate fi reţinută, deoarece, pe de o parte, chiar în Legea nr. 221/2009, o prevedere reparatorie este chiar cea referitoare la recunoaşterea caracterului politic al condamnărilor respective, or, în speţa de faţă recurentul-reclamant a beneficiat de o astfel de măsură reparatorie, iar pe de altă parte, în România au fost adoptate mai multe acte normative cu caracter reparatoriu, chiar şi din punct de vedere material, inclusiv cu privire la represiunile cu caracter politic suferite de către unii cetăţeni români în timpul regimului comunist.

Prin urmare, recurentul-reclamant a beneficiat de un proces echitabil, recunoscându-i-se, inclusiv, caracterul politic al condamnării suferite, primind, deci, măsurii reparatorii cu caracter moral, numai lipsa de diligentă a recurenţilor-pârâţi, în declararea apelului, făcând ca acesta să primească şi sume de bani constând în daune morale.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate împotriva deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A., pârâtul Statul Român prin B. - prin C. Satu Mare şi B. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei civile nr. 508/2014/A din 6 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 26 februarie 2015.