Right of regression of social security institutions for medical expenses incurred abroad against mandatory motor liability insurers

Decizia nr. 652/2015

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii SC B. SA şi C. obligarea pârâţilor la plata sumei de 24.708,48 euro reprezentând despăgubiri.

În motivarea cererii s-a arătat că la 6 mai 2009 pârâtul C., în timp ce conducea autoutilitara pe raza localităţii Plopii-Slăviteşti a pierdut controlul asupra direcţiei de mers, a pătruns pe contrasens şi a intrat în coliziune cu autovehiculul condus regulamentar de D.

În Dosarul penal nr. x/2009 s-a stabilit culpa exclusivă a pârâtului C. în producerea accidentului rutier.

Ca urmare a accidentului, dl. D. a înregistrat leziuni traumatice care au necesitat peste 250 zile de îngrijiri medicale în perioada mai 2009 - martie 2010, iar cheltuielile ocazionate până la data de 11 martie 2010 cu tratamentul şi recuperarea acestuia sunt în cuantum de 24.708,48 euro constând în: tratament spitalicesc, şedinţe de fizioterapie, costuri de achiziţie a unei cârje, a unei orteze de peroneu, indemnizaţie de boală şi contribuţie pentru despăgubire salarială.

Reclamanta a arătat că autoutilitara condusă de pârât era asigurată R.C.A. la data producerii accidentului la pârâta SC B. SA cu poliţa de asigurare. Deoarece la data producerii accidentului dl. D. era încadrat în muncă în Germania, toate costurile legate de intervenţiile chirurgicale şi tratamentul aferent acordate în clinicile din Germania (inclusiv indemnizaţia de boală şi contribuţiile pentru despăgubire salarială) au fost suportate de A. în baza poliţei de asigurare de sănătate conform legislaţiei germane în domeniul protecţiei sociale.

Prin sentinţa civilă nr. 20539 din 1 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiate, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta SC B. SA la plata către reclamantă a sumei de 41.895,22 euro cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală aferentă calculată de la data introducerii cererii şi până la data plăţii efective. A obligat pârâta la plata sumei de 18.739,72 lei reprezentând cheltuieli de judecată şi a respins capătul de cerere îndreptat împotriva intervenientului forţat C.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:

Pârâta SC B. SA a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând în esenţă că disp art. 313 din Legea nr. 95/2006 conferă calitate procesuală activă într-o acţiune în regres doar furnizorului de servicii medicale; disp. art. 49 din Ordinul nr. 20/2008 al C.S.A. prevăd că la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămărilor corporale se au în vedere acele cheltuieli prilejuite de accident, probate cu documente justificative, care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale; în calitate de asigurător de răspundere civilă obligatorie pârâta a fost obligată în dosarul penal la plata despăgubirilor către persoana vătămată constituită parte civilă, în consecinţă reclamanta nu poate pretinde repararea aceluiaşi prejudiciu prin cererea de faţă.

S-a reţinut că ambele excepţii sunt neîntemeiate întrucât potrivit disp. art. 313 alin. (1) din Legea nr 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de furnizorii de serviciu medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată.

Acţiunea de faţă este formulată chiar de Casa de Asigurări de Sănătate, întrucât a decontat ea însăşi costurile necesitate de îngrijirea şi recuperarea persoanei vătămate către furnizorii de servicii medicale din Germania.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei SC B. SA, tribunalul a reţinut dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 136/1995 potrivit cărora, despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi art. 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.

Nu a fost primit nici argumentul referitor la dubla reparare de către pârâtă a aceluiaşi prejudiciu material. Prin Decizia penală nr. 233 din 23 decembrie 2010 Tribunalul Teleorman a admis apelurile declarate de inculpatul C. şi SC B. SA şi a redus cuantumul daunelor materiale la plata cărora au fost obligaţi către partea civilă D. de la 70.000 euro la 50.000 lei, reţinându-se în considerentele deciziei că partea civilă nu a probat cheltuielile pe care Ie-a efectuat pentru redobândirea sănătăţii sale. S-a apreciat că nu au fost avute în vedere de instanţa penală şi nu au fost incluse în cuantumul daunelor materiale acordate părţii civile cheltuielile suportate de Casa de Asigurări de Sănătate reclamantă.

S-a reţinut că disp. art. 54 din Legea nr. 136/1995 exclud în mod expres solidaritatea asigurătorului de răspundere civilă obligatorie cu persoana răspunzătoare de producerea accidentului, care stă în proces în calitate de intervenient forţat.

În consecinţă, tribunalul a admis în parte acţiunea astfel cum a fost modificată şi completată şi a dispus obligarea pârâtei SC B. SA la plata către reclamantă a sumei de 41.895,22 euro cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală aferentă calculată de la data introducerii cerem şi până la data plăţii efective a debitului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC SC B. SA VIG SA şi a solicitat schimbarea acesteia în tot în sensul respingerii acţiunii ca urmare a admiterii excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. şi lipsei calităţii procesuale pasive SC B. SA.

Prin Decizia civilă nr. 353 din 26 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs apelanta pârâtă. Prin cererea de recurs întemeiată pe disp. art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi a respingerii acţiunii formulată de reclamantă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Criticile aduse deciziei atacate se referă în esenţă la faptul că, hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât au fost respinse în mod nelegal excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei pârâte.

Prin Decizia civilă nr. 3414 din 22 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, analizând criticile aduse deciziei atacate, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel nu a făcut o analiză judicioasă şi coroborată a întregului material probator administrat în cauză.

Astfel, instanţa s-a pronunţat fără să verifice dacă s-au acordat sumele solicitate cu titlu de daune materiale, prin Decizia penală nr. 816 din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi de asemenea, nici nu a stabilit în concret dacă sumele cerute de către reclamantă au fost acordate şi prin respectiva hotărâre penală sau dacă acestea au fost deja achitate, astfel cum susţine recurenta.

S-a apreciat că în speţă se impune completarea probatoriului administrat, întrucât din considerentele celor două hotărâri se constată că doar excepţiile invocate au fost analizate, iar în ceea ce priveşte fondul cauzei, motivarea instanţei de apel nu susţine soluţia de menţinere a hotărârii primei instanţe, de admitere a acţiunii.

Având în vedere că a fost apreciată ca fiind fondată, critica bazată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., de natură să atragă casarea cu trimitere spre rejudecare a deciziei recurate, s-a indicat că solicitarea intimatei-reclamante privind cheltuielile de judecată efectuate în această fază procesuală, urmează să fie soluţionată cu ocazia rejudecării apelului în raport de analiza culpei procesuale.

În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin Decizia civilă nr. 699 din 1 octombrie 2014 a respins apelul SC E. SA împotriva sentinţei civile nr. 20538 din 1 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:

La 6 mai 2009 a avut loc un accident de circulaţie din care a rezultat vătămarea corporală a numitului D., fiind întocmit un dosar penal pe numele intimatului-intervenient C.

Prin sentinţa penală nr. 143 din 22 iulie 2010, definitivă prin Decizia penală nr. 816 din 13 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost condamnat intervenientul pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, iar sub aspectul laturii civile au fost admise pretenţiile părţii civile D. în limita sumelor de 25.000 euro, daune materiale şi 70.000 euro daune morale.

S-a apreciat că partea civilă a făcut dovada efectivă a prejudiciului material suferit în cuantum de 25.000 euro. Această sumă a fost achitată persoanei vătămate de către apelanta-pârâtă în calitate de asigurător al intervenientului-intimat C.

În urma accidentului de circulaţie în care a fost implicat, numitul D. a beneficiat de tratament medical atât în România cât şi în Germania, intimata-reclamantă, A., solicitând în cauza de faţă obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor ocazionate de tratamentul şi recuperarea persoanei vătămate în Germania.

Curtea a apreciat că în mod corect tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active reţinând, pe de o parte, că potrivit Legii nr. 95/2006, titularul acţiunii în recuperarea cheltuielilor este casa de asigurări în ale cărei drepturi se subrogă furnizorul de servicii medicale, iar pe de altă parte, că prevederile art. 49 din Ordinul C.S.A. reglementează modul de stabilire al despăgubirilor în caz de vătămare corporală sau deces şi nu legitimarea procesuală activă.

Calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi creditorul din raportul juridic obligaţional dedus judecăţii, iar odată ce intimata-reclamantă A. în calitate de Casa de Asigurari de Sănătate (asigurător social) a suportat contravaloarea cheltuitelor ocazionate de tratamentul şi recuperarea numitului D. în Germania aceasta are posibilitatea de a se regresa împotriva asigurătorului persoanei responsabile de producerea vătămărilor suferite de persoana vătămată.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive s-a reţinut în primul rând că există calitate procesuală pasivă atunci când există identitate între persoana chemată în judecată şi debitorul din raportul obligaţional dedus judecăţii, iar apelanta-pârâtă are calitatea de asigurător pentru persoana vinovată de producerea a accidentului de circulaţie din data de 6 mai 2009.

Prin Decizia penală nr. 816/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, i s-a acordat părţii civile D. suma de 25.000 euro cu titlu de daune materiale, sumă ce include şi parte din pretenţiile solicitate în prezenta cauză de intimata-reclamantă.

Nu se poate susţine dincolo de orice dubiu că instanţa penală a acordat şi contravaloarea facturii de spitalizare din 11 martie 2010 în valoare de 24.708,48 euro, la dosar neexistând nicio dovadă din care să rezulte că partea civilă D. ar fi achitat contravaloarea acestei facturi, iar instanţa penală nu a făcut nicio referire la respectivul document.

Intimata-reclamantă a dovedit că a suportat cheltuielile de spitalizare şi tratament ale numitului D. în cuantum de 24.708,48 euro, prezentând cererile de preluare costuri de la Clinica Regională F. precum şi extrase de cont din care rezultă că a achitat sumele solicitate.

Mai mult, intimata-reclamantă nu a fost parte în procesul penal, aceasta având dreptul ca pretenţiile sale să fie analizate pe calea unei acţiuni civile separate.

S-a reţinut că este nefondată critica nemotivării hotărârii instanţei de fond.

Motivarea hotărârii nu trebuie să fie un răspuns al instanţei la toate argumentele părţii, ci trebuie să conţină aspectele de fapt şi de drept care au format convingerea tribunalului în pronunţarea soluţiei.

Este adevărat că motivarea tribunalului s-a axat în mare parte pe analiza excepţiilor invocate de apelanta-pârâtă, însă motivarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive - faptul că despăgubirile au fost deja achitate persoanei vătămate în urma procesului penal - se confundă, parţial, cu însăşi fondul cauzei, odată ce şi apărările de fond ale pârâtei sunt întemeiate, în mare parte, pe faptul că a achitat numitului D., în baza sentinţei penale definitive, despăgubiri pentru spitalizare şi tratament.

Atât timp cât reclamanta solicită, pe baza actelor medicale contravaloarea costurilor aferente spitalizării şi tratamentului asiguratului său pentru perioada mai 2009 - septembrie 2010 nu se poate susţine că solicitarea sa contravine prevederilor Ordinului C.S.A. nr. 20/2008.

Împotriva acestei decizii, precum şi a încheierii din Camera de Consiliu din data de 5 iunie 2014 a declarat recurs SC E. SA criticându-le sub următoarele motive de nelegalitate:

Se solicită să se constate că este nefondată soluţia de respingere a cererii de recuzare dispusă prin încheierea de şedinţă din 5 iunie 2014 şi că cererea de recuzare este fondată, că aceasta se încadrează în disp. art. 27 pct. 7 C. proc. civ., aspect dovedit prin modalitatea de conducere a şedinţei din data de 4 iunie 2014 şi dispoziţiile instanţei de apel la primul termen de judecată după trimiterea cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Completul de judecată care a soluţionat cererea de recuzare a analizat greşit cazul şi a pornit de la o premisă eronată.

Instanţa de recurs nu a trimis spre rejudecare cauza doar pentru o simplă analiză a Deciziei penale nr. 816/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, ci pentru completarea probatoriului.

Instanţa a respins proba cu ataşarea dosarului penal, astfel că nu se poate stabili că a fost obiectivă şi imparţială şi că ar fi respectat disp art. 315 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte decizia recurată se arată că instanţa de apel a preluat motivarea instanţei de fond în ce priveşte soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale pasive în ce priveşte capătul de cerere privind solicitarea sumei de 24.708,48 euro.

Reclamanta nu este un furnizor de servicii medicale, motiv pentru care nu are dreptul şi nu poate solicita aceste sume de la pârâta-recurentă.

A. este Casa de Asigurări de Sănătate de stat din Germania, landul Bavaria, astfel că nu este posibil să se dea curs solicitării de daună faţă de prevederile art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr 20/2008 coroborat cu art. 313 din Legea nr. 95/2006 neavând calitate procesuală activă.

Dacă partea civilă D. s-a constituit parte civilă în dosarul penal şi cu suma de 24.708,48 euro daune materiale, cheltuieli medicale Germania conform facturii din 11 martie 2010, recunoscând că are calitatea de debitor faţă de reclamantă, A., SC B. SA fiind obligată la plata daunelor materiale prin hotărâre judecătorească penală irevocabilă.

În cazul în care s-ar admite prezenta acţiune, practic SC B. SA ar fi obligată să plătească de două ori, o dată către partea civilă D., conform hotărârii penale, ceea ce a şi făcut şi în al doilea rând ar fi obligată să plătească şi faţă de reclamanta din prezenta acţiune comercială.

În contradicţie cu decizia de casare, instanţa de apel a apreciat că nu este adevărat că întreaga sentinţă este motivată numai sub aspectul excepţiilor invocate şi nu şi pe fondul cauzei, sentinţa fiind practic nemotivată, ci se apreciază că nu trebuie răspuns la toate argumentele, ci doar la chestiunile juridice ridicate.

Instanţa de apel arată că este în dubiu privind dispozitivul deciziei penale cu privire la ce ar reprezenta suma acordată cu titlu de daune materiale ale părţii civile D.

Principiul in dubio pro reo se aplică în favoarea debitorului unei obligaţii şi nu în favoarea creditorului, făcându-se astfel o răsturnare a aplicării acestui principiu, iar invocarea acestui principiu de instanţa de apel ar fi trebuit să fie susţinuţi de completarea probatoriului în apelul din rejudecare şi prin ataşarea dosarului penal în vederea lămuririi cauzei.

În cauză A. a formulat întâmpinare solicitând atât respingerea recursului împotriva încheierii din 5 iunie 2014 cât şi a recursului împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul împotriva încheierii din 5 iunie 2014:

Recurenta-pârâtă a recuzat completul de judecată invocând disp art. 27 pct. 7 C. proc. civ. şi arătând că maniera de conducere a şedinţei şi de pronunţare pe probele solicitate denotă o lipsă de detaşare faţă de decizia pronunţată de Curtea de Apel înainte de rejudecare, de lipsă de obiectivitate şi imparţialitate şi de încălcare a deciziei de casare.

Curtea de Apel nu a analizat greşit cererea de recuzare şi nici nu a pornit de la o premisă eronată.

S-a reţinut în mod corect faptul că în speţă nu sunt întrunite cerinţele art. 27 pct. 7 C. proc. civ., acest text de lege negăsindu-şi aplicare în situaţia în care judecătorul respinge o probă solicitată de parte.

Prin decizia de casare s-a reţinut că este necesară completarea probatoriului, dar nu s-a stabilit că este necesară ataşarea dosarului penal astfel cum a solicitat recurenta pârâtă. în această situaţie nu se poate susţine că prin respingerea acestei probe, completul de judecată nu a respectat decizia de casare şi a încălcat disp. art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Aşa fiind, Curtea de Apel a respins cererea de recuzare respectând dispoziţiile legale în materie, reţinând că din modul în care au fost cenzurate cererile de probatoriu formulate de părţi în apel, după casare, nu susţine lipsa de imparţialitate şi de obiectivitate reclamată de recurentă.

Pe cale de consecinţă, recursul împotriva încheierii din 5 iunie 2014 urmează a fi respins ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 699 din 1 octombrie 2014:

Acţiunea care face obiectul prezentei cauze este o acţiune în regres pentru recuperarea cheltuielilor efectuate de reclamanta intimată de la asiguratorui de răspundere civilă auto al persoanei vinovate de accident, care este pârâta recurentă SC E SA.

Astfel, în urma evenimentului rutier din 6 mai 2009 asiguratul reclamantei D. a fost vătămat corporal şi a fost supus mai multor intervenţii chirurgicale şi unui tratament medical şi de recuperare atât în România, cât şi în Germania.

D. era asigurat în sistemul de asigurări sociale şi ca atare, costurile ocazionate de îngrijirile medicale şi tratamentul acordat acestuia, precum şi indemnizaţia de boală şi contribuţiile sociale pentru despăgubiri salariale au fost suportate de reclamanta-intimată.

Dreptul de regres este reglementat atât în legislaţia română, cât şi în legislaţia germană şi este recunoscut şi prin Regulamentul C.E. nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială şi Acordul încheiat la 8 aprilie 2005 între România şi Germania în domeniul securităţii sociale.

În acest context legislativ reclamanta intimată are calitate procesuală activă.

Dreptul de regres al asigurătorului social este permis atât de legislaţia germană cât şi de normele dreptului Uniunii Europene.

Potrivit disp art. 313 din Legea nr. 95/2006, în cazul unor fapte ilicite ce au ocazionat cheltuieli cu tratamentul medical acordat victimelor, furnizorii de servicii medicale se subrogă în drepturile caselor de asigurări de sănătate împotriva celor vinovaţi.

În condiţiile în care persoana păgubită poate solicita de la asiguratorui R.C.A. al şoferului vinovat daunele materiale cuprinzând toate cheltuielile efectuate, dar şi pierderile de venit, prestaţii periodice, în baza raportului de asigurare socială, asiguratorui social al persoanei vătămate are, la rândul său, posibilitatea şi cadrul legal să se regreseze împotriva celor răspunzători, pentru recuperarea sumelor plătite pentru tratamentul propriului asigurat.

Instituţia dreptului la acţiunea în regres prevede că cel care despăgubeşte o persoană dobândeşte drepturile celui vătămat/păgubit împotriva celui responsabil.

În cauză, reclamanta intimată a făcut dovada calităţii procesuale active prin achitarea costurilor în beneficiul asiguratului D.

Susţinerea recurentei în sensul că în dosarul penal s-au acordat părţii civile D. aceleaşi sume pretinse şi de reclamanta intimată nu poate fi primită.

Astfel în ceea ce privesc daunele materiale acordate părţii civile prin Decizia penală nr. 816 din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti nu se face referire la suma de 24.708,48 euro pretinsă de reclamantă în acţiunea iniţială ce face obiectul cauzei de fată.

În cauza penală s-a reţinut că partea civilă şi-a dovedit pretenţiile materiale în parte în limita sumei de 25.000 euro.

Astfel, anterior accidentului victima avea un salariu net lunar de 1.164 euro, iar în perioada mai 2009 - august 2010 a înregistrat o pierdere de venit în cuantum de 5.745,60 euro.

De asemenea, în perioada 14 septembrie 2010 - 13 septembrie 2012 victima a înregistrat o pierdere de venit în cuantum de 15.141,60 euro.

Acestea sunt sumele reţinute în decizia penală pentru care au fost acordate daune materiale părţii civile.

Aşa fiind, instanţa penală nu a acordat victimei suma de 24.708,48 euro cuprinsă în factura. De altfel, instanţa nici nu a făcut referire la acest înscris când a menţionat dovezile pe care Ie-a avut în vedere la stabilirea daunelor materiale.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte apreciază că în cauză s-a făcut o aplicare corectă a disp art. 274 C. proc. civ. atunci când a obligat recurenta la plata onorariilor de avocat.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit disp. art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E. SA împotriva încheierii din 5 iunie 2014 şi a Deciziei civile nr. 699 din 01 octombrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Obligă recurenta pârâtă SC E. SA la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă A. Germania.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2015.