Validity of summons and service of judgment after revocation of domestic counsel mandate

Decizia nr. 646/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din şedinţa publică de la 23 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, asupra excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române, a constatat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Regulamentului C.E. nr. 44/2001, privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

În acest sens, tribunalul a reţinut că potrivit art. 5 pct. 1 lit. a) din Regulament, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru, în materie contractuală, în faţa instanţelor de la locul în care obligaţia care formulează obiectul cererii a fost au urmează a fi executată.

S-a reţinut că în speţă, obligaţia asumată prin scrisoare de garanţie corporativă urmează a fi executată în România, prin urmare, competenţa aparţine instanţei române.

În consecinţă, tribunalul a respins excepţia necompetenţei generale invocată de pârâta SC A. SA.

Prin încheierea din şedinţa publică de la 18 mai 2010, tribunalul a respins excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ.

Prin sentinţa comercială nr. 13067 din 14 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis cererea formulată de reclamanta SC B. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A. SA şi a obligata-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 87.104,25 euro în echivalent lei la data plăţii, reprezentând debit conform scrisorii de garanţie încheiate la data de 12 februarie 2007 şi la 6.858 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că între reclamantă, în calitate de proprietar şi SC C. SRL, în calitate de chiriaş, s-a încheiat la data de 10 octombrie 2006 contractul de închiriere având ca obiect spaţiul comercial situat în Bucureşti, sector.

Concomitent cu semnarea contractului de închiriere între reclamantă, în calitate de administrator, şi SC C. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat şi contractul de management având ca obiect administrarea spaţiului comercial închiriat în Năsăud.

Pârâta SC A. SA a semnat la data de 12 februarie 2007 Scrisoarea de garanţie corporativă prin care s-a obligat ca „în cazul în care, în timpul executării contractelor antemenţionate (contractul de închiriere şi contractul de management n.n.) chiriaşul /beneficiarul SC C. SRL nu îşi îndeplineşte obligaţiile stipulate în contracte, să îl substituie pe acesta din urmă şi să plătească, în baza unei notificări scrise trimisă de proprietar/ societatea de management în termen de 5 zile.

S-a stipulat în contract că „garanţia corporativă va fi valabilă pe toată durata contractelor antemenţionate, inclusiv pe perioada pe care se vor prelungi contractele şi va acoperi chiria pe trei luni şi onorariul de management în sumă de 7.104,25 euro, în concordanţă cu prevederile contractuale.

În alineatul ultim s-a prevăzut că „în cazul în care până la încheierea perioadei de valabilitate a prezentei garanţii corporative, proprietarul/societatea de management nu va transmite nicio notificare de neîndeplinire de către chiriaş/beneficiar a obligaţiilor sale contractuale de plată, atunci garanţia corporativă devine în mod automat nulă, indiferent dacă este returnată sau nu.

Tribunalul a reţinut că raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile legii române, deoarece în speţă există legături mai strânse ale contractului cu legea română.

Astfel, obligaţia debitoarei chiriaş/beneficiar SC C. SRL de a prezenta o scrisoare de garanţie este stipulată expres în contractul de închiriere (art. 13 şi urm.) având ca obiect folosinţa unui spaţiu comercial situat în Bucureşti, precum şi în contractul de administrare privind acelaşi spaţiu comercial (art. 9 şi urm. contract).

Scrisoarea de garanţie poate fi considerată un act juridic accesoriu celor două contracte încheiate între două persoane juridice de naţionalitate română, ipoteză în care tribunalul a apreciat că raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de legea română (art. 70, art. 77, art. 78 alin. ultim din Legea nr. 105/1992).

Beneficiul de discuţiune invocat de pârâtă în raport de dispoziţiile art. 1662 C. civ. nu a fost primit, deoarece în scrisoarea de garanţie nu este inserată o clauză care să înlăture în mod explicit şi expres prezumţia de solidaritate instituită de dispoziţiile art. 42 C. com.

În consecinţă, tribunalul a constatat că în speţă sunt întrunite condiţiile prevăzute în scrisoarea de garanţie corporativă asumată de pârâtă, respectiv, debitoarea SC C. SRL nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată care îi incumbă în temeiul contractelor de închiriere şi de management; aceste contracte îşi produc efectele juridice, nefiind reziliate ori desfiinţate în orice alt mod; fidejusorul a fost notificat cu privire la faptul neîndeplinirii de către debitoare a obligaţiilor sale contractuale.

În raport de dispoziţiile art. 969 şi urm C. civ., tribunalul a admis acţiunea.

Apelul declarat de SC A. SA împotriva încheierii de la 23 martie 2010 şi de la 18 mai 2010 prin care s-au soluţionat excepţiile şi împotriva sentinţei comerciale nr. 13067 din 14 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 370/2012 din 03 octombrie 2012.

În argumentarea acestei decizii, instant de apel a reţinut, în esenţă că între reclamantă, în calitate de proprietar şi SC C. SRL, în calitate de chiriaş, s-a încheiat la data de 10 octombrie 2006 contractul de închiriere având ca obiect spaţiul comercial situat în Bucureşti, sector 5.

Concomitent cu semnarea contractului de închiriere între reclamantă, în calitate de administrator, şi SC C. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat şi contractul de management având ca obiect administrarea spaţiului comercial închiriat în Năsăud.

Pârâta SC A. SA a semnat la data de 12 februarie 2007 Scrisoarea de garanţie corporativă prin care s-a obligat ca „în cazul în care, în timpul executării contractelor antemenţionate (contractul de închiriere şi contractul de management n.n.) chiriaşul /beneficiarul SC C. SRL nu îşi îndeplineşte obligaţiile stipulate în contracte, să îl substituie pe acesta din urmă şi să plătească, în baza unei notificări scrise trimisă de proprietar /societatea de management în termen de 5 zile, toate obligaţiile contractuale de plată ale chiriaşului/beneficiarului".

Se stipulează în continuare că „garanţie corporativă va fi valabilă pe toată durata contractelor antemenţionate, inclusiv pe perioada pe care se vor prelungi contractele şi va acoperi chiria pe trei luni şi onorariul de management în sumă de 87.104,25 euro, în concordanţă cu prevederile contractuale.

În alineatul ultim se prevede că „în cazul în care până la încheierea perioadei de valabilitate a prezentei garanţii corporative, proprietarul/societatea de management nu va transmite nicio notificare de neîndeplinire de către chiriaş/beneficiar a obligaţiilor sale contractuale de plată, atunci prezenta garanţie corporativă devine în mod automat nulă, indiferent dacă este returnată sau nu".

S-a mai reţinut că în speţă, instanţa de fond nu a încălcat principiul aflării adevărului, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât aceasta nu are obligaţia, ci doar posibilitatea (conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ.) să dispună dovezile pe care le găseşte de cuviinţă, însă atunci când apreciază că sunt necesare pentru dezlegarea pricinii.

Sunt nefondate criticile apelantei, în sensul că instanţa de fond nu a stabilit natura juridică a actului produs în faţa sa „scrisoare de garanţie corporativă" şi că a interpretat în mod greşit clauzele stipulate în conţinutul acestei scrisori, opinând că fidejusiunea constituită conform acestui contract unilateral nu este o obligaţie solidară, fiind răsturnată astfel prezumţia prevăzută de art. 42 alin. (2) C. com.

Raportat la clauzele scrisorii mai sus-menţionate s-a constatat că modul de operare al garanţiei constituite prin actul în discuţie se aseamănă cu fidejusiunea reglementată de art. 1657 C. civ., fiind totuşi o garanţie atipică fără o reglementare de sine stătătoare.

Mai mult, din analiza coroborată a clauzelor tuturor actelor anterior menţionate rezultă fără dubiu că scrisoarea de garanţie corporativă este rezultatul manifestării de voinţă a părţilor, având natura unui contract unilateral pentru că dă naştere la obligaţii doar în sarcina garantului corporativ faţă de creditor, având titlu gratuit, în condiţiile în care garantul comparativ nu urmăreşte să obţină de la creditorul garantat o contraprestaţie.

Odată stabilită natura juridică a scrisorii de garanţie corporativă ca fiind un contract unilateral s-a analizat modul în care au fost aplicate dispoziţiile relative la competenţa de soluţionare a cauzei, conţinute de Regulamentul (C.E.) nr. 44/2001.'

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că devin incidente prevederile articolului 5 punctul 1 litera a conform cu care - o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un stat membru, în materie contractuală, în faţa instanţei de la locul în care obligaţia care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată, iar cum obligaţia de garantare asumată prin scrisoare urmează a fi executată în România, competentă generală de soluţionare a cauzei aparţine instanţelor române.

S-a apreciat că beneficiul de discuţiune invocat de apelanta-pârâtă în raport cu dispoziţiile art. 1662 C. civ. nu poate fi primit, deoarece în scrisoarea de garanţie nu este inserată nicio clauză care să înlăture în mod explicit şi expres prezumţia de solidaritate instituită de dispoziţiile art. 42 C. com.

În consecinţă, în speţă sunt întrunite condiţiile prevăzute în scrisoarea de garanţie corporativă: debitoarea nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată asumate prin contracte, aceste contracte îşi produc efectele în continuare, iar fidejusorul a fost notificat cu privire la faptul neîndeplinirii obligaţiilor debitorului. Prin emiterea scrisorii de garanţie bancară, s-a creat un raport de fidejusiune, ce a luat naştere prin acordul ambelor părţi şi a dat naştere unei singure obligaţii : cea a fidejusorului faţă de intimată cu privire la garantarea obligaţiei debitorului. Acesta reprezintă un contract unilateral şi nu un act unilateral.

De asemenea, este un contract accesoriu, urmând soarta contractului principal. Mai mult, în contractul principal este expres menţionată obligativitatea scrisorii de garanţie bancară, iar scrisoarea de garanţie a fost emisă în legătură cu acel contract ce urma să fie executat pe teritoriul României de către persoane de naţionalitate română.

Cum corect s-a reţinut şi de prima instanţă, beneficiul de discuţiune, invocat de pârâtă, în raport de dispoziţiile art. 1662 C. civ., nu a putut fi primit, întrucât în scrisoarea de garanţie nu este stipulată o clauză care să înlăture expres şi explicit prezumţia de solidaritate instituită de dispoziţiile art. 42 C. com.

Instanţa de apel a reţinut că reclamanta intimată SC B. SRL şi-a întemeiat acţiunea formulată şi pe dispoziţiile articolului 969 C. civ., iar soluţia s-a pronunţat şi cu respectarea principiului disponibilităţii, fiind admisă acţiunea cu menţionarea faptului că debitul la care a fost obligată pârâta este conform scrisorii de garanţie încheiate la data de 12 februarie 2007, care are natura juridică a unui contract unilateral.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC A. SA a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., formulând totodată şi cerere de repunere în termenul de recurs.

În argumentarea cererii de repunere în termenul de recurs, recurenta a susţinut, în esenţă, că în cursul judecării apelului, la data de 25 mai 2011, SC A. SA a depus o cerere prin care a învederat faptul că înţelege să renunţe la mandatul acordat d-lui av. D. şi că toate actele de procedură să le fie comunicate la sediul din Belgia şi aplicarea dispoziţiilor art. 242 alin. (2) C. proc. civ.

Cu toate acestea şi în cursul celei de a doua judecări, actele de procedură şi decizia recurată i-au fost comunicate SC A. SA tot la adresa av. D., iar SC A. SA a luat cunoştinţă de hotărârea recurată la data de 02 iulie 2014 când la solicitarea sa, au fost făcute copii ale actelor şi Dosarului nr. x/3/2009*, astfel susţine recurenta, cererea de repunere în termenul de recurs este întemeiată.

Pe fondul cauzei, recurenta a susţinut, în esenţă, că rejudecarea apelului de către Curtea de Apel Bucureşti s-a desfăşurat fără legala citare a apelantei SC A. SA, aceasta fiind citată la adresa din Bucureşti a cabinetului de avocat D., care însă nu mai reprezenta apelanta încă din data de 25 mai 2011, rejudecarea apelului având loc cu încălcarea dispoziţiilor art. 87, art. 88 C. proc. civ.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat repunerea în termenul de recurs şi admiterea recursului.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata reclamantă a solicitat respingerea cererii de repunere în termen formulată de recurenta pârâtă şi pe cale de consecinţă admiterea excepţiei tardivităţii recursului şi respingerea acestuia ca tardiv formulat.

Înalta Curte, analizând cererea de repunere în termen şi cererea de recurs prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine caracterul fondat atât al cererii cât şi al recursului pentru următoarele considerente comune:

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, care prevăd că: "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii, o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. In cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie".

Din perspectiva acestui motiv recurenta a susţinut că rejudecarea apelului de către Curtea de Apel Bucureşti s-a desfăşurat fără legala citare a apelantei SC A. SA, aceasta fiind citată la adresa din Bucureşti a cabinetului de avocat D., care însă nu mai reprezenta apelanta încă din data de 25 mai 2011.

Critica recurentei este fondată.

Astfel, verificând legalitatea deciziei recurate prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor procedurale referitoare la citare se constată că într-adevăr au fost încălcate prevederile art. 88 şi art. 87 C. proc. civ.

Din examinarea actelor aflate la dosar se constată că prin cererea aflată la fila 22 depusă la data de 25 mai 2011, în Dosarul de apel nr. x/3/2009, SC A. SA a renunţat la mandatul acordat d-lui av. D. solicitând ca toate actele de procedură să fie comunicate la sediul lor din Belgia.

Totodată, se constată, potrivit dovezii de comunicare aflată la fila 12 Dosar apel nr. x/3/2009*, că hotărârea recurată a fost comunicată tot la adresa cabinetului av. D.

În aceste condiţii se va reţine că procedura de comunicare a hotărârii recurate nu a fost îndeplinită, astfel încât va fi admisă cererea de repunere în termenul de declarare a recursului.

În acelaşi timp se constată că deşi pârâta SC A. SA a depus cererea prin care a învederat instanţei că renunţat la mandatul acordat d-lui av. D. indicând pentru comunicarea actelor de procedură sediul din Belgia, instanţa a îndeplinit procedura de citare faţă de aceasta pentru termenul din data de 20 septembrie 2012 când s-a luat în examinare soluţionarea apelului, după casare, tot la adresa cabinetului av. D.

În raport de această situaţie, Înalta Curte reţine că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, vătămarea pârâtei fiind evidentă prin aceea că a fost în acest fel privată de un grad de jurisdicţie, neavând cunoştinţă despre derularea fazei procesuale a apelului şi fiind astfel în imposibilitate de a-şi susţine pretenţiile.

Aşa fiind, constatând că procedura de citare a apelantei şi de comunicare a hotărârii recurate nu au fost legal îndeplinite, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de repunere în termenul de recurs.

Admite recursul declarat de pârâta SC A. SA Belgia împotriva Deciziei civile nr. 370/2012 din 3 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauze spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2015.