Contractor's third-party indemnity claims against public entities rejected; sole penalty liability to homeowner upheld.

Decizia nr. 644/2015

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Sentinţa civilă nr. 17091 din 3 octombrie 2011 a admis acţiunea formulată de reclamantul A. şi a obligat pârâta B. la plata sumei de 44.333 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând penalităţi de întârziere.

A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B. în contradictoriu cu Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti prin Primar, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Comunei Voluntari, C. şi D.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin încheierea de şedinţă din data de 8 noiembrie 2010, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A. întrucât penalităţile solicitate au ca temei juridic contractul de construire încheiat de reclamant cu pârâta B., mandatul dat ANL vizând reprezentarea beneficiarului cu privire la lucrările de construcţie, iar nu referitor la consecinţele patrimoniale suportate de mandant ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere a obligaţiilor asumate de constructor; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. având în vedere că pretenţiile reclamantului derivă din contractul de construire, că prin art. 6 alin. (2) din contractul de cesiune s-a stipulat că cedentul rămâne obligat pentru neexecutarea obligaţiilor ce decurg din contractul de antrepriză generală până la data cesiunii, iar reclamantul invocă tocmai o astfel de încălcare a contractului, respectiv nerespectarea termenului de predare care este anterior perfectării contractului de cesiune în raport de care pârâta argumentează excepţia; de asemenea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie Consiliul Judeţean Ilfov şi C. faţă de obligaţiile asumate de aceştia în temeiul Convenţiei nr. MM 1909 din 6 mai 2004, apreciind că întinderea şi executarea obligaţiilor reprezintă aspecte care vor fi lămurite pe fondul cauzei.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe Bucureşti, având în vedere că prin Contractul de mandat nr. HC 0850 din 30 iulie 2004 nu a fost inserată o clauză referitoare la plata penalităţilor în situaţia întârzierii în predarea locuinţei, respingând cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva acesteia.

Pentru a pronunţa Sentinţa civilă nr. 17091 din 3 octombrie 2011 instanţa de fond a reţinut că între Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliului Local al Comunei Voluntari, C., D. şi E. a fost încheiată Convenţia privind realizarea ansamblului de locuinţe G. nr. MM 1909 din 6 mai 2004 prin care au fost stabilite obligaţiile specifice şi necesare pentru realizarea acestuia pe o suprafaţă de 115,6889 ha teren, aflat pe teritoriul Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti şi al comunei Voluntari, jud. Ilfov.

În exercitarea obligaţiilor asumate prin art. 2 lit. b) din actul menţionat, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a încheiat cu F. Contractul de antrepriză generală nr. 3418 din 6 aprilie 2004, prin care aceasta din urmă în calitate de antreprenor general şi-a luat obligaţia realizării construcţiilor de locuinţe (42 de unităţi locative, iar potrivit Actului adiţional nr. 1/2006, 69 unităţi locative) la cheie, singulare, cuplate şi înşiruite în amplasamentul G., Bucureşti-Băneasa, Zona F.

Prin contractul de mandat nr. HC 0850 din 30 iulie 2004, în îndeplinirea prevederilor contractului de antrepriză generală, Agenţia Naţională pentru Locuinţe s-a obligat faţă de reclamantul A. la a-l reprezenta în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor de construire, la a încheia în numele şi pe seama reclamantului contractul de construire cu antreprenorul general, precum şi alte acte juridice necesare construirii unei case de tipul S6, situată pe lotul 351 în cartierul G., sector 1, Bucureşti.

În baza prevederilor art. 17 din contractul de antrepriză generală, cu acordul ANL antreprenorul general a cesionat către B. contractul de antrepriză generală, precum şi drepturile şi obligaţiile ce decurg din acesta, încheind în acest sens Contractul de cesiune nr. 1162/2006.

La data de 2 martie 2006 reclamantul a încheiat cu pârâta B. contractul de construire autentificat sub nr. 197 din 2 martie 2006 de BNP H., completat cu Actul adiţional nr. 1693 din 11 mai 2006 autentificat de BNP I., prin care s-a convenit modificarea preţului total al locuinţei, respectiv de 53.062 euro - inclusiv TVA, acest contract având ca obiect construirea locuinţei menţionate, potrivit schiţelor şi documentaţiei anexe.

Părţile au stabilit la art. 10 că în cazul neîndeplinirii de către antreprenorul general a obligaţiei de predare a locuinţei la termenul stabilit (24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, art. 8), acesta va plăti reclamantului penalităţi de 0,15% pe fiecare zi de întârziere, calculate asupra valorii contractului.

În baza Autorizaţiei de construire nr. 919/58/D/30325 din 12 octombrie 2005 eliberată de Primăria Sectorului 1 Bucureşti, a fost emis ordinul de începere a execuţiei lucrărilor din 15 mai 2006 pentru imobilul casă de tipul S6, situat pe lotul 351 în cartierul G., sector 1, Bucureşti. Raportat la data emiterii ordinului, lucrările de construire trebuiau a fi încheiate, iar casa predată reclamantului cel mai târziu la data de 22 mai 2008.

Din raportul de expertiză tehnică judiciară J., a rezultat că la data expertizării, 8 martie 2011, clădirea situată pe lotul 351 se afla încă în curs de finalizare, lucrările de construire fiind situate la stadiul finisajelor şi de completare a tuturor instalaţiilor interioare, fiind detaliate lucrările rămase de executat în interiorul, respectiv exteriorul casei.

Faţă de concluziile raportului de expertiză, coroborate cu celelalte mijloace de probă, instanţa a reţinut că pârâta B. nu şi-a executat principala obligaţie, respectiv cea de finalizare şi predare a locuinţei către reclamant până la data de 22 mai 2008, aspect necontestat de acesta.

Instanţa a respins apărările pârâtei, privitoare la transferul obligaţiilor sale către K. prin Contractul de cesiune nr. 25478 din 25 septembrie 2008, reţinând că această cesiune a intervenit la o dată ulterioară celei la care obligaţia sa principală devenise scadentă, de mai bine de 4 luni şi că apărarea pârâtei nu rezistă unei analize asupra naturii juridice a operaţiunii desfăşurate sub denumirea de cesiune, întrucât în legislaţia juridică română nu există instituţia cesiunii datoriilor, ci doar cea a novaţiei cu schimbare de debitor, pentru care însă ar fi fost necesar acordul explicit al creditorului, în cazul de faţă al reclamantei. Cum acest acord nu a fost dat, instanţa nu a putut să reţină că în cauză a operat vreo novaţie, pentru a reţine că obligaţiile născute în sarcina pârâtei ar fi trecut asupra K. Notificarea cesiunii contractului de construire către reclamantă nu echivalează unui acord al acesteia asupra modificării raportului juridic obligaţional, ea rămânând o simplă înştiinţare a reclamantei asupra actului juridic încheiat de cele două societăţi comerciale.

Potrivit art. 969 C. civ. convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, pârâta B., fiind ţinută să respecte obligaţiile pe care şi le-a asumat, inclusiv cele născute în legătură cu finalizarea lucrărilor de construire şi predarea casei către reclamant, respectiv de plată a sumelor convenite cu titlu de clauză penală potrivit celor de mai sus, în cazul depăşirii termenului limită de predare a bunurilor.

În raport de dispoziţiile art. 379 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ. şi art. 1073 şi 1075 din C. civ., instanţa a reţinut că pârâta B. datorează reclamantului penalităţi de întârziere în sumă de 44.333 euro, calculate prin aplicarea cotei de 0,15% asupra valorii contractului (imobilului) pentru fiecare zi de întârziere, începând din 22 mai 2008.

În ceea ce priveşte cererile de chemare în garanţie formulate de pârâta B., instanţa a constatat că acestea sunt neîntemeiate.

Analizând excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta B., invocată de Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, instanţa a constatat că în cauză nu este vorba de o excepţie şi că aspectele de netemeinicie invocate se vor analiza pe fondul cauzei.

Legat de cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, s-a apreciat că pentru soluţionarea acesteia se impune a fi analizat modul în care persoanele de drept public, sau de drept privat şi-au îndeplinit obligaţiile privind realizarea lucrărilor de utilităţi sau de infrastructură rutieră ori de amenajare a ansamblului de locuinţe menţionat.

În acest sens s-a reţinut că, nu există un act juridic încheiat de pârâtă cu vreunul dintre chemaţii în garanţie, care să constituie temei pentru a se reţine răspunderea civilă contractuală a acestora faţă de pârâtă, deşi aceasta susţine că cei chemaţi în garanţie sunt obligaţi să garanteze antreprenorul general pentru nerespectarea obligaţiilor asumate, în solidar, dar fără să arate de unde rezultă o asemenea obligaţie de garanţie, fie ea şi solidară, în condiţiile în care principiul relativităţii efectelor actelor juridice împiedică pârâta să îşi întemeieze pretenţiile sau să formuleze apărări prin invocarea unor acte juridice în care nu este parte.

Se arată că singurul act juridic care întruneşte formal cerinţa menţionată este contractul de antrepriză generală nr. 3418 din 6 aprilie 2004 încheiat de F. cu Agenţia Naţională pentru Locuinţe, dar că ulterior raportul juridic a fost modificat prin preluarea de către pârâtă a drepturilor şi obligaţiilor F., astfel că nu există o încălcare a obligaţiilor stipulate în contract a chematei în garanţie Agenţia Naţională pentru Locuinţe faţă de pârâtă, care să ducă la nefinalizarea lucrărilor de construire în beneficiul reclamantului.

Astfel ANL şi-a îndeplinit atât obligaţia obţinerii avizelor şi aprobărilor necesare începerii lucrărilor, fiind emis ordinul de începere a acestora, cât şi celelalte obligaţii asumate potrivit art. 31 alin. (1) şi art. 70 alin. (1) din contract.

Pe de altă parte, chiar dacă ar exista în sarcina chemaţilor în garanţie obligaţiile pe care pârâta le aminteşte în cererea sa, acestea nu au nicio legătură cu obligaţia sa de finalizare a lucrărilor de construire.

Pârâta fiind parte căzută în pretenţii, a fost obligată potrivit art. 274 C. proc. civ. să plătească reclamantului suma de 3.505 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 428/2012 din 25 octombrie 2012 a admis apelul declarat de pârâta B. împotriva încheierii de şedinţă din data de 31 ianuarie 2011 şi împotriva Sentinţei civile nr. 17091 din 3 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. şi intimaţii chemaţi în garanţie Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al comunei Voluntari, C., D. şi Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti.

A schimbat în tot încheierea de şedinţă din 31 ianuarie 2011 în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe Bucureşti.

A schimbat în parte Sentinţa nr. 17091 din 3 octombrie 2011 în sensul că a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B. împotriva chemaţilor în garanţie: ANL, Consiliul Local Sector 1, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Oraşului Voluntari şi C.

A obligat chemaţii în garanţie Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti, Consiliul Local Sector 1, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Oraşului Voluntari şi C. la plata către pârâta B., în solidar, a sumei de 44.333 euro, reprezentând despăgubiri pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale şi convenţionale privind lucrările la ansamblul G. din Bucureşti, sector 1 şi Voluntari, judeţ Ilfov.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate privind admiterea cererii principale şi cele privind respingerea celorlalte cereri de chemare în garanţie.

A obligat intimaţii chemaţi în garanţie menţionaţi mai sus la plata, în solidar, către pârâtă a sumei de 3.505 lei cheltuieli de judecată în fond.

A respins ca nefondat apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 8 noiembrie 2010.

A obligat pârâta la plata către intimatul reclamant a sumei de 2.480 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, în apel.

A obligat intimaţii chemaţi în garanţie menţionaţi mai sus, la plata în solidar către pârâtă a sumei de 16.712 lei cheltuieli de judecată, precum şi la plata sumei de 2480 lei, cheltuieli de judecată în apel la care a fost obligată apelanta către intimatul reclamant.

Curtea a apreciat că apelul este fondat, doar în ce priveşte criticile care se referă la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ANL şi de respingere a cererilor de chemare în garanţiei, nu şi cele referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a B. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie Consiliul Judeţean Ilfov şi C. precum cele cu privire la admiterea cererii de chemare în judecată, acesta urmând a fi admis, cu consecinţa schimbării în tot a încheierii din 31 ianuarie 2011 şi în parte a sentinţei, pentru următoarele considerente:

I. Prima critică referitoare la nesoluţionarea cauzei şi în contradictoriu cu K. a fost respinsă deoarece prin încheierea de şedinţă din 8 noiembrie 2010, cererea completatoare prin care reclamantul A. a înţeles să cheme în judecată şi pe K. a fost respinsă ca tardiv formulată, motiv pentru care K. nu a dobândit calitate procesuală pasivă în cauză astfel că în mod corect aceasta nu figurează în dispozitivul sentinţei atacate.

Este adevărat că apelanta a declarat apel şi împotriva acestei încheieri de şedinţă însă numai cu privire la soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a B. şi a chemaţilor în garanţie Consiliul Judeţean Ilfov şi C. nu şi cu privire la soluţionarea cererii completatoare a cererii principale.

II. Cea de-a doua critică, referitoare la greşita interpretare a clauzelor contractuale, în special a art. 10 din contractul de construire, sub aspectul caracterului imputabil al neexecutării obligaţiilor, la termen, este întemeiată numai în parte, în sensul că şi atunci când cauzele neexecutării la termen se completează cu fapta altor persoane, răspunderea contractuală continuă să subziste.

Astfel, curtea a reţinut că nefiind o cauză de forţă majoră care ar fi exclus răspunderea contractuală în condiţiile contractului de antrepriză generală, contract cu care se completează contractul de construire, orice alte elemente care au contribuit la întârzierea în executarea obligaţiilor pârâtei, nu au efect exonerator. S-a apreciat că împrejurarea dovedită a faptului că întârzierea în executarea obligaţiilor s-a datorat şi altor fapte ale unor terţe persoane în raport cu contractul de construire şi cu contractul de antrepriză generală nu va avea un efect exonerator de răspundere contractuală în ce priveşte incidenţa clauzei penale cuprinse în art. 10 din contractul de construire, însă va produce consecinţe juridice asupra modului de soluţionare a cererilor de chemare în garanţie formulate de pârâtă împotriva altor persoane.

III. Criticile apelantei referitoare la modalitatea de interpretare a probatoriului, precum şi a dispoziţiilor legale şi convenţionale aplicabile în cauză, cu referire la soluţia dată de prima instanţă, cererilor de chemare în garanţie, au fost apreciate ca întemeiate în parte.

În primul rând, aşa cum a susţinut pârâta, potrivit raportului de expertiză tehnică în construcţii efectuat în cauză clădirea situată pe lotul 351 este în curs de finalizare, iar lucrările menţionate în raportul de expertiză nu pot fi de principiu realizate până nu sunt realizate toate branşamentele la utilităţi, până când toate reţelele interioare nu sunt completate, să devină funcţionale şi până când la acestea nu sunt efectuate probe şi încercări de funcţionare la parametrii proiectaţi.

În acelaşi raport de expertiză s-a constatat că la data de 22 mai 2008 în ansamblul de locuinţe G., din care face parte şi locuinţa reclamantului, nu erau realizate: reţelele de drumuri care să facă în vreun fel posibil accesul la toate unităţile locative ale ansamblului de locuinţe G. din acest cartier şi implicit la imobilul în cauză lotul 351; reţelele de alimentare cu apă potabilă; reţelele de canalizare pentru evacuarea apelor menajere; reţele de alimentare cu energie electrică; reţele de alimentare cu gaze naturale, la care să poată să fie branşată construcţia de la lotul 351, înainte de a fi predată reclamantului, conform contractului, la cheie.

Aceleaşi lucrări lipseau atât la data cesiunii contractului de antrepriză, respectiv 28 octombrie 2008 cât şi la data de 8 martie 2011 dată la care au fost efectuate măsurătorile, observările directe şi fotografierea la faţa locului de către expert şi reprezentanţii părţilor.

De aceea, s-a apreciat că în raport cu caracterul tehnic al probei cu expertiza în construcţii, aspectul cauzelor care au condus la întârzierea în activitatea pârâtei de finalizare a construcţiei a fost dovedit, în sensul că neîndeplinirea obligaţiilor derivând din convenţia privind realizarea ansamblului de locuinţe G. nr. MM 1909 din 6 mai 2004, de către entităţile implicate în acest proiect a fost unul dintre elementele esenţiale care a cauzat întârzierea.

Curtea a apreciat că în mod greşit tribunalul a considerat că nu există un act juridic încheiat între pârâtă şi chemaţii în garanţie, părţi în Convenţia nr. MM 1909, deoarece în realitate, în raport cu numeroasele acte juridice încheiate între părţile din prezenta cauză, există legături atât convenţionale cât şi legale care conturează naşterea unor drepturi şi obligaţii reciproce, respectiv obligaţii faţă de pârâtă şi faţă de reclamantă, după cum urmează:

- în ce priveşte ANL, există contractul de antrepriză generală nr. 3418 din 06 aprilie 2004, încheiat cu cedenta F., ale cărei drepturi şi obligaţii au fost preluate de cesionara pârâtă B., prin contractul de cesiune a contractului de antrepriză generală nr. 1162 din 31 ianuarie 2006, care, completat cu Contractul de mandat nr. HC 0850 din 30 iulie 2004 şi cu Convenţia nr. MM 1909 din 6 mai 2004 nu numai că îmbracă un caracter de acte juridice formale opozabile chematei în garanţie ANL, dar acestea creează chiar obligaţii a căror executare se află într-o legătură de cauzalitate cu obligaţiile pârâtei de a finaliza construcţia, în strânsă legătură de asemenea cu dispoziţiile legale aplicabile activităţii ANL.

Astfel, coroborând textele de lege [Legea nr. 152/1998, art. 2 alin. (7), art. 3 alin. (3), art. 3 alin. (4) şi Normele de aplicare a sa, aprobate prin H.G. nr. 592/1996, art. 19 alin. (3), art. 10, art. 3 alin. (4)] cu clauzele convenţiilor evocate, ANL avea obligaţii proprii de a sprijini finalizarea construcţiilor în cauză, de a încheia convenţii cu autorităţile locale pentru viabilizarea terenurilor pe care se construia, pentru asigurarea dotărilor tehnico-edilitare aferente construcţiilor de locuinţe, de a asigura realizarea obiectivelor de investiţii din cadrul programului "Locuinţe pentru tineri, destinate închirierii" etc. În acest context, s-a reţinut că deşi obligaţiile ce reveneau ANL, atât cele legale cât şi cele convenţionale, aveau mai degrabă natura unor obligaţii de diligentă, iar nu de rezultat, în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii unei atare diligente de către aceasta, necesară pentru îndeplinirea a însuşi obiectului său de activitate, relativ la ansamblul de locuinţe G., astfel că în mod greşit prima instanţă a apreciat că ANL nu are calitate procesuală pasivă şi mai mult aceste reţineri conduc la aprecierea ca întemeiată a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva ANL. În caz contrar, proiectul edilitar de anvergură în care au fost implicate toate autorităţile private sau publice prevăzute de lege sau de convenţiile încheiate ar fi sortit eşecului, fără responsabilizarea uneia sau alteia dintre acestea. Prin urmare apelul declarat împotriva încheierii din 31 ianuarie 2011 apare ca fondat, ANL având calitate procesuală pasivă în cauză.

- Referitor la obligaţiile chematului în garanţie Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, acestea sunt cele asumate prin art. 2 lit. d) din Convenţia nr. MM 1909 din 6 mai 2004, respectiv: "Să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia potrivit Planurilor de Urbanism aprobate şi etapizat în funcţie de graficele de lucrări, următoarele investiţii: - reţea de canalizare pentru ape menajere pe toată suprafaţa ansamblului; reţea de canalizare pentru ape pluviale pe toată suprafaţa ansamblului; reţea de alimentare cu apă pe toată suprafaţa ansamblului; (...)" iar neîndeplinirea acestora a împiedicat parţial pe pârâtă să finalizeze construcţia al cărei beneficiar era reclamanta, aşa cum se reţine în raportul de expertiză.

- De asemenea, chematul în garanţie Consiliul Judeţean Ilfov şi-a asumat prin aceeaşi convenţie nr. MM 1909 din 6 mai 2004, art. 2 pct. e, obligaţii precum: "Să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia potrivit Planurilor de Urbanism aprobate şi etapizat în funcţie de graficele de lucrări, următoarele investiţii: - reţea de drumuri interioare pe toată suprafaţa ansamblului; (...)", obligaţie pe care nu a executat-o şi care a contribuit la întârzierea de către pârâtă a finalizării construcţiei al cărei beneficiar este reclamanta, aşa cum se retine de către expertul tehnic;

- Chematul în garanţie Consiliul Local al Oraşului Voluntari şi-a asumat prin aceeaşi convenţie nr. MM 1909 din 6 mai 2004, art. 2 pct. f, obligaţii precum: "Să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia potrivit Planurilor de Urbanism aprobate şi etapizat în funcţie de graficele de lucrări, următoarele investiţii: (...) instalaţie de iluminat public pe terenul aflat în administrare din ansamblu, dotări urbane (...), să solicite şi să obţină, în calitate de investitor, certificat de urbanism pentru lucrările de viabilizare şi pentru locuinţele pentru tineri, destinate închirierii (...)", obligaţii pe care nu le-a executat şi care au contribuit la întârzierea de către pârâtă a finalizării construcţiei al cărei beneficiar este reclamanta, aşa cum se reţine de către expertul tehnic;

- Chemata în garanţie C., prin aceeaşi convenţie nr. MM 1909 din 6 mai 2004, art. 2 pct. g, şi-a asumat obligaţii precum: "să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de alimentare cu energie electrică, etapizat în funcţie de graficul de lucrări", părţile făcând aici trimitere şi la Convenţia nr. 517/194 din 09 ianuarie 2004 între ANL şi C., obligaţii pe care, de asemenea aceasta nu şi le-a îndeplinit şi în lipsa cărora pârâte nu a putut finaliza construcţia;

- În ceea ce o priveşte pe chemata în garanţie D., s-a reţinut prin aceeaşi convenţie nr. MM 1909 din 6 mai 2004, art. 2 pct. h, D. s-a obligat "să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de alimentare cu gaz metan, etapizat în funcţie de graficul de lucrări", părţile făcând aici trimitere şi la Convenţia nr. 15580/108442 din 22 decembrie 2003 încheiată între ANL şi D., obligaţie pe care nu a îndeplinit-o, cu consecinţe păgubitoare faţă de pârâtă, în cauza de faţă. Însă D. s-a divizat în două societăţi respectiv L. cu obiect de activitate distribuţia de gaze naturale prin conducte şi D. cu obiect principal de activitate comercializare de gaze naturale prin conducte. Prin urmare obligaţiile asumate prin convenţia mai sus amintită nu incumbă chematei în garanţie din cauza de faţă D., ci L. care nu este parte în cauză.

Contrar celor reţinute de către tribunal, că şi chematele în garanţie (cu excepţia D.) şi-au asumat obligaţii în cadrul îndeplinirii proiectului G., obligaţii precise, cu privire la care în cauza de faţă nu s-au făcut dovezi în sensul îndeplinirii lor.

De aceea, curtea a reţinut în ansamblu criticile apelantei pe aspectul neîndeplinirii unor obligaţii, a căror contribuţie la neîndeplinirea obligaţiei de către pârâtă, în raport cu reclamanta, apare ca fiind solidară, indivizibilă, în temeiul art. 296 din C. proc. civ.,. rap. la art. 969 din vechiul C. civ. (în vigoare pe parcursul derulării raporturilor convenţionale sau legale, dintre părţile din cauza de faţă) şi la Legea nr. 152/1998, la H.G. nr. 592/2006, dar şi la H.G. nr. 241/2007.

Referitor însă la criticile apelantei privind lipsa calităţii sale procesuale pasive, curtea a apreciat că acestea sunt neîntemeiate, deoarece considerentele reţinute sub acest aspect de către tribunal sunt temeinice şi legale, astfel că din motivele de apel formulate nu rezultă necesitatea reformării încheierii din 8 noiembrie 2010 în acest sens, soluţia privind admiterea cererii principale fiind menţinută, reţinând şi limitele în care instanţa de apel judecă apelul, doar asupra a ceea ce s-a criticat.

Astfel, în mod corect a reţinut tribunalul că pretenţiile reclamantului derivă din contractul de construire, iar prin art. 6 alin. (2) din contractul de cesiune s-a stipulat că cedentul, apelata de faţă, rămâne obligat pentru neexecutarea obligaţiilor ce decurg din contractul de antrepriză generală până la data cesiunii. Or, cesiunea a avut loc după data la care trebuiau finalizate lucrările la imobilul reclamantului.

În ceea ce priveşte criticile aduse încheierii din 8 noiembrie 2010 referitoare la soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Judeţean Ilfov şi C., curtea a constatat că sunt nefondate, deoarece soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la aceste excepţii, respectiv de respingere a excepţiilor este favorabilă apelantei.

În raport cu soluţia dată apelului şi cu împrejurarea că pârâta a efectuat cheltuieli de judecată în fond, iar culpa procesuală conturată în urma soluţiei pronunţate, apare ca fiind a chematelor în garanţie cu privire la care a apreciat că se impune admiterea cererii pârâtei, în temeiul art. 274 din C. proc. civ. a obligat chematele în garanţie ANL, Consiliul Local Sector 1, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Oraşului Voluntari şi C., care au căzut în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă în fond în cuantum de 3.505 lei.

În ceea ce-l priveşte pe intimatul reclamant A., având în vedere că soluţia în cerea ce-l priveşte a rămas neschimbată, apelul vizând soluţia pe cererea principală fiind considerat nefondat, curtea a obligat pârâta la plata către intimatul reclamant a sumei de 2.480 lei cheltuieli de judecată în apel, conform dovezilor din dosar.

Având în vedere soluţia pronunţată, chematele în garanţie ANL, Consiliul Local Sector 1, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Oraşului Voluntari şi C., care au căzut în pretenţii au fost obligate şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelantă în apel, respectiv a sumei de 16.712 lei cheltuieli de judecată, precum şi la plata sumei de 2.480 lei, cheltuieli de judecată în apel la care a fost obligată apelanta către intimatul reclamant.

Împotriva Deciziei civile nr. 428/2012 din 25 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au declarat recurs chemaţii în garanţie Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti, Judeţul Ilfov - Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Al Oraşului Voluntari, Consiliul Local Al Sectorului 1 Bucureşti, D. şi C., considerând-o nelegală, solicitând admiterea recursurilor, modificarea deciziei, iar pe fond respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta B. împotriva lor.

I. Recurenta chemată în garanţie Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti şi-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând în esenţă următoarele:

- în mod greşit a reţinut instanţa de apel că instituţia sa nu a depus toate diligentele pe lângă autorităţile competente pentru realizarea utilităţilor, pe care le enumera în amănunţime, întrucât programul G. a avut la bază Convenţia nr. MM 1909 din 6 mai 2004, în care Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti, Consiliul Local Sector 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Oraşului Voluntari, C. şi D., s-au obligat fiecare pe domeniul său de activitate, să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia tuturor componentelor sistemului.

Arată că de la începutul programului a efectuat toate demersurile necesare pe lângă autorităţile competente semnatare ale convenţiei, deşi instituţia sa avea doar obligaţia de monitorizare a acestuia, dar că obligaţia de viabilizare a terenurilor, de finanţare şi executare a utilităţilor, a dotărilor tehnico-edilitare era în sarcina autorităţilor locale, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti şi Primăriei Oraşului Voluntari.

Recurenta redând pe larg demersurile efectuate în realizarea obligaţiilor contractuale, aspecte ce ţin de situaţia de fapt, consideră abuzivă decizia instanţei de apel privind obligarea sa în solidar cu chematele în garanţie la plata unor despăgubiri.

Menţionează faptul că reclamantul are o relaţie contractuală directă cu constructorul, convenţie în care sunt stipulate în mod expres obligaţiile constructorului, făcând trimitere la art. 10 din contratul de construire, care prevede că pentru nepredarea la termenul stabilit prin contract pentru cauze imputabile antreprenorului general, în cazul depăşirii termenului de finalizare a locuinţei, constructorul va plăti penalităţi de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă, precum şi la dispoziţiile art. 969 şi art. 970 C. civ.

A precizat că, întrucât prin contractul de cesiune, cesionarul a preluat toate drepturile şi obligaţiile din contractul de antrepriză nr. 3418 din 6 aprilie 2004 şi contractul de construire încheiat cu beneficiarul A., pârâta B. este singura răspunzătoare pentru neîndeplinirea acestor obligaţii, astfel că motivarea instanţei de apel pe acest aspect este sumară şi face dovada înţelegerii greşite a raporturilor juridice dintre părţi, favorizând-o pe pârâtă, care avea obligaţia de a executa lucrările şi utilităţile necesare.

- A mai arătat că, chemaţii în garanţie nu pot fi obligaţi în solidar la plata despăgubirilor solicitate, în raport de art. 1041 C. civ. care nu stipulează expres o solidaritate pasivă născută dintr-o obligaţie solidară şi nici în raport de dispoziţiile art. 3 din Convenţia nr. MM 1909 din 6 mai 2004, conform cărora, fiecare titular este răspunzător de lucrările angajate, fiind obligat să respecte graficul de eşalonare a lucrărilor, or agenţia nu poate fi ţinută să răspundă împreună cu cei care s-au obligat prin convenţia încheiată la realizarea utilităţilor, această obligaţie nefiind stabilită în sarcina sa.

- Consideră că nici măsura obligării sale în solidar cu ceilalţi chemaţi în garanţie la plata cheltuielilor de judecată în apel, reprezentând cheltuieli de judecată la fond şi apel, nu este legală în raport de prevederile art. 277 C. proc. civ., care instituie o astfel de obligaţie a pârâţilor în solidar, dar ţinând cont de felul raporturilor juridice de drept dintre ei, întrucât în cauză solidaritatea nu operează.

II. Chematul în garanţie Judeţul Ilfov - Consiliul Judeţean Ilfov, în susţinerea recursului formulat a invocat art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., arătând următoarele:

- Decizia din apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi art. 60 C. proc. civ., apreciind existenţa unor obligaţii faţă de pârâtă avându-se în vedere lipsa unui astfel de act juridic încheiat cu B., cu reclamantul sau cu ceilalţi chemaţi în garanţie, care să genereze drepturi şi obligaţii reciproce sau să constituie temei pentru reţinerea răspunderii sale contractuale şi nici a unei obligaţii de garanţie, fie şi solidară, prevăzută de lege sau de contract, cu atât mai mult cu cât nu a cunoscut şi nu a fost informat despre contractele încheiate de/cu antreprenorul general, de/cu beneficiarii locuinţelor, despre clauzele acestora, despre penalităţile aplicabile în caz de nerespectare a termenelor stipulate în cuprinsul actelor juridice încheiate în speţă.

A susţinut că nu este corectă reţinerea instanţei că, obligaţia de garanţie îşi are temeiul în Convenţia nr. MM 1909 din 6 mai 2004, privind realizarea ansamblului de locuinţe G., pentru neîndeplinirea obligaţiilor izvorâte din aceasta, în lipsa unui raport juridic contractual.

- S-a mai arătat că nu contestă faptul că dreptul la acţiune al pârâtei împotriva chematului în garanţie poate să izvorască nu doar dintr-un raport contractual, ci şi direct din lege, dar că în raport de acest aspect instanţa de apel deşi a apreciat că temeiul acţiunii pârâtei împotriva sa este de natură contractuală, constând în încălcarea obligaţiilor derivând din Convenţia nr. MM 1909 din 6 mai 2004, nu a indicat în mod concret eventualul act normativ ce i-ar conferi pârâtei un drept la acţiune împotriva sa, astfel că decizia a fost dată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi a principiului relativităţii efectelor actelor juridice, aspect nemotivat în raport de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

- În cauză au fost aplicate greşit şi dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., avându-se în vedere că cererea de chemare în garanţie, în raport de art. 41 C. proc. civ. şi art. 21 din Legea nr. 215/2001, republicată, a fost îndreptată greşit împotriva Consiliului Judeţean Ilfov, care este autoritate deliberativă a administraţiei publice locale, fără capacitate procesuală de folosinţă şi de reprezentare.

Susţinerea recurentului pe acest aspect pleacă de la premisa că Consiliu judeţean nu are aptitudinea de a-şi asuma obligaţii şi de a exercita drepturi pe plan procesual întrucât, potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001, numai unităţile administrativ teritoriale au capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, în speţă judeţul, care este persoană juridică de drept public.

Astfel, deşi Consiliul Judeţean Ilfov este parte a convenţiei menţionate, nu această calitate îi conferă drepturi şi obligaţii pe planul dreptului substanţial şi calitatea de parte în proces, pe planul dreptului procesual, aceste atribute aparţin unităţii administrativ-teritoriale, respectiv judeţului.

III. Chematul în garanţie Consiliul Local al Oraşului Voluntari şi-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:

- Greşit a fost admisă cererea de chemare în garanţie împotriva sa, în condiţiile în care prin Convenţia nr. MM 1909 din 6 mai 2004, Consiliul Local al Oraşului Voluntari şi-a asumat obligaţia realizării reţelei de comunicaţii, instalaţiei de iluminat public, a altor dotări urbane şi eliberarea autorizaţiei de construire pentru locuinţele din ansamblul G., dar numai pentru cele de pe terenul aflat în administrarea sa, dar lotul nr. 351 se află în administrarea Primăriei Sectorului 1 Bucureşti.

Având în vedere această situaţie, recurentul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Oraşului Voluntari, considerând că obligaţiile pe care şi le-a asumat nu au legătură cu construcţia reclamantului, neexistând o legătură de cauzalitate între acestea şi întârzierea predării imobilului, ceea ce implică respingerea cererii de chemare în garanţie, neputându-se reţine vreo culpă în sarcina sa.

IV. Recursul declarat de Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti a fost întemeiat pe art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., fiind argumentat astfel:

- Decizia din apel a fost dată cu nerespectarea art. 261 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta necuprinzând motivele de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei, a căror lipsă atrage nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) teza 1 C. proc. civ., arătând în acest sens că a invocat apărări şi excepţii ce nu au fost analizate în integralitatea lor, cererea de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare a sa în garanţie în raport de art. 60 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Mai mult, deşi instanţa de apel a reţinut lipsa culpei pârâtei în mod greşit a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia, astfel că şi acest aspect atrage nulitatea deciziei faţă de nerespectarea dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ.

- Recurentul a invocat şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, dar şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

În privinţa primei excepţii s-au invocat dispoziţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., apreciindu-se că instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, iar autoritatea deliberativă de la nivelul Sectorului 1 ar trebui chemată în garanţie în momentul în care, în sarcina acesteia s-ar fi reţinut o obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o.

În cauză, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a preluat, încă din anul 2006, obligaţia de a finanţa şi demara realizarea reţelelor publice de alimentare cu apă şi canalizare în cartierul G., precum şi a drumurilor aferente.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive apreciază că aceasta se impune a fi admisă, arătând lipsa identităţii între Consiliul Local al Sectorului 1 şi cel despre care se pretinde a fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, cu atât mai mult cu cât instituţia sa nu are raporturi contractuale nici cu reclamantul, astfel că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 969 C. civ.

- Pe fondul litigiului s-a invocat nesocotirea prevederilor art. 81 alin. (2) lit. f) şi art. 85 din Legea nr. 215/2001, precum şi art. 969 C. civ., în sensul că pârâta B. nu putea să aibă o relaţie contractuală cu Consiliul Local al Sectorului 1, aceasta fiind obligată să-şi îndeplinească obligaţiile pe care şi le-a asumat în legătură cu finalizarea lucrărilor de construire şi de predare a locuinţei la cheie.

V. Recursul declarat de chemata în garanţie C., a fost întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut următoarele:

- Instanţa a ignorat în analiza problematicii speţei dispoziţiile legale din materia electricităţii, Legea energiei electrice nr. 318/2003, reţinută ca temei al admiterii cererii de chemare în garanţie, pe baza şi în executarea căreia s-au adoptat o serie de acte normative secundare, H.G. nr. 867/2003, Anexa 2 la Regulament care statuează şi principiile pentru realizarea racordării la reţeaua de distribuţie a locuinţelor individuale, a blocurilor de locuinţe, precum şi a ansamblurilor rezidenţiale, cu detalierea modului de suportare a costurilor pentru fiecare din aceste situaţii. Or, în cauză, utilizatorii solicită racordarea la reţele electrice de interes public, iar nu extinderea instalaţiilor de distribuţie, care reprezintă un atribut al operatorului de distribuţie, în condiţiile reglementate de lege.

În sprijinul acestor susţineri se invocă Regulamentul de racordare aprobat prin H.G. nr. 90/2008 potrivit cu care, în vederea racordării la reţeaua electrică, utilizatorul are obligaţia de a solicita operatorului de reţea emiterea avizului tehnic de racordare.

Redând dispoziţiile art. 4 şi art. 7 din H.G. nr. 90/2008, recurenta concluzionează că şi-a îndeplinit toate obligaţiile asumate prin Convenţia nr. MM 1909 din 6 mai 2004, în sensul montării posturilor de transformare şi că, în lipsa unei solicitări exprese din partea proprietarului imobilului de racordare la reţeaua electrică nu putea să se procedeze la racordarea la reţeaua de distribuţie pentru că solicitantul nu depusese nici un act din cele reglementate de lege.

Instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv Convenţia nr. MM 1909 din 6 septembrie 2004, în sensul că antecesoarea sa şi-a asumat obligaţia de a asigura proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de energie electrică funcţie de graficul de lucrări, nu şi pe cea de utilizare, fiind evident că instanţa a făcut confuzie între instalaţia de racordare şi cea de utilizare.

Drept urmare se solicită a se constata că reclamantul şi pârâta îşi invocă propria culpă, în condiţiile în care nu au demonstrat că ar fi solicitat operatorului de distribuţie racordarea imobilelor la reţeaua electrică.

VI. Chemata în garanţie D., prin recursul întemeiat pe art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., a criticat Decizia civilă nr. 428/2012 din 25 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a apreciat-o ca nelegală, precizând în mod expres, că ceea ce înţelege să atace sunt considerentele acesteia referitoare la presupusa existenţă a unei obligaţii solidare, indivizibile şi la reţinerea unei obligaţii faţă de pârâta B., solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul înlăturării considerentelor anterior menţionate.

În dezvoltarea motivelor de recurs a susţinut în esenţă următoarele:

- Că soluţia instanţei de apel este legală numai în ceea ce priveşte reţinerea că societatea sa nu are calitate procesual pasivă în cauză neavând calitatea de distribuitor de gaze naturale, nu şi referitor la presupusa existenţă a unei obligaţiei solidare, indivizibile şi la reţinerea unei obligaţii faţă de pârâta B.

Din această perspectivă, a aspectului considerentelor instanţei de apel menţionate, apreciază că decizia recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea legii şi a principiilor de drept aplicabile, întrucât actele juridice deduse judecăţii au fost interpretate greşit în condiţiile în care nu există nici un contract încheiat de pârâtă cu societatea sa, care să justifice reţinerea răspunderii contractuale, astfel că nu se poate pretinde antrenarea răspunderii solidare a chemaţilor în garanţie în raport de prevederile art. 969 C. civ. şi de principiul relativităţii efectelor actelor juridice prevăzut de art. 973 C. civ., în condiţiile în care nu este parte în contract.

Se arată că deşi se reţine pretinsa obligaţie solidară, nu există o motivaţie în acest sens, în condiţiile în care la art. 3 din Convenţia nr. MM 1909 din 6 mai 2004, se prevede expres lipsa solidarităţii, fiecare titular de investiţie fiind răspunzător de lucrările angajate, iar Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea ANL nu prevede o solidaritate de drept, cu atât mai mult una solidară.

În privinţa noţiunii de viabilizare a arătat că o locuinţă la cheie nu presupune neapărat o alimentare cu gaze, în condiţiile în care reclamantul în cererea sa nu se plânge de inexistenţa gazelor, ci spune că nu are o construcţie finalizată.

În continuare s-a învederat că, din probele administrate, nu rezultă că societatea sa ar avea vreo culpă pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale ale pârâtei faţă de reclamant, că alimentarea cu gaze naturale nu intră în categoria utilităţilor publice, în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, în condiţiile în care nu şi-a asumat obligaţia de a executa instalaţiile de utilizare prin care urma să se facă alimentarea individuală a imobilelor, în acest sens fiind instituită o anumită procedură de urmat. Pe acelaşi aspect, a arătat că pentru racordarea la sistemul de distribuţie al gazelor naturale, proprietarii imobilelor sunt obligaţi să respecte dispoziţiile H.G. nr. 1043/2004, privind aprobarea Regulamentului de acces la sistemele de distribuţie a gazelor naturale, care stabileşte modalitatea în care persoanele ce doresc să consume gaze naturale trebuie să se adreseze titularului de licenţă pe unitatea administrativ teritorială în vederea obţinerii acordului de acces la sistemul de distribuţie, în baza căruia se execută instalaţia de utilizare proprie.

Reluând aspecte ce ţin de situaţia de fapt, recurenta arată că tot ceea ce s-a imputat pârâtei prin acţiunea introductivă, nu au legătură cu eventualele obligaţii pe care recurenta şi le-a asumat prin contract şi că, totodată, nu au fost dovedite condiţiile cumulative pentru atragerea răspunderii sale contractuale.

În plus, recurenta arată că este terţ faţă de contractul de construire în temeiul căruia reclamantul şi-a formulat pretenţiile împotriva pârâtei, iar o pretinsă răspundere nu ar putea fi atrasă în condiţiile în care, nici reclamantul şi nici pârâta nu au optat pentru îndeplinirea obligaţiilor legale ori convenţionale referitoare la alimentarea cu gaze şi nu s-a plâns în cererea sa de inexistenţa utilităţilor, ci vorbeşte de construcţia nefinalizată.

- Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar sub acest aspect, instanţa avea obligaţia legală de a arăta în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile ori susţinerile părţilor, nici cu privire la fond, nici cu privire la cheltuielile de judecată, iar actul dedus judecăţii a fost interpretat greşit, schimbându-i-se înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic.

În concret, se susţine că instanţa de apel nu a argumentat în clar şi precis decizia luată, temeiul de drept, ci s-a mărginit la a face câteva aprecieri simple şi generale ceea ce atrage nesocotirea art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

- Decizia a fost luată cu încălcarea art. 274 - 277 C. proc. civ., fiind nemotivată şi pe acest aspect, arătând că în materia acordării cheltuielilor de judecată, instanţa trebuie să ţină seama de culpa procesuală şi acoperirea prejudiciului cauzat părţii care a câştigat procesul, ori în cauză, nu poate fi reţinută culpa exclusivă a chematelor în garanţie de natură a atrage plata cheltuielilor, în condiţiile în care, în urma judecării cauzei pe fond - cea care a căzut în pretenţii este pârâta, iar în apel, sentinţa a fost modificată în parte, doar în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie.

Analizând recursurile declarate de chemaţii în garanţie Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Oraşului Voluntari, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti şi C. împotriva Deciziei civile nr. 428/2012 din 25 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, avându-se în vedere următoarele considerente:

I. Recursul formulat de chemata în garanţie Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti, întemeiat pe art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte soluţia Curţii de Apel Bucureşti de admitere a apelului pârâtei B. declarat împotriva încheierii de şedinţă din 31 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care a fost schimbată în tot, în sensul că a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe Bucureşti, se apreciază că aceasta este legală.

Astfel, se constată că în cauză există contractul de antrepriză generală nr. 3418 din 06 aprilie 2004, încheiat cu cedenta F., ale cărei drepturi şi obligaţii au fost preluate de cesionara pârâtă B., prin contractul de cesiune a contractului de antrepriză generală nr. 1162 din 31 ianuarie 2006, care, completat cu contractul de mandat nr. HC 0850 din 30 iulie 2004 şi cu Convenţia nr. MM 1909 din 6 mai 2004, contracte care îi sunt opozabile chematei în garanţie ANL, dar care creează şi obligaţii a căror executare se află într-o legătură de cauzalitate cu obligaţiile pârâtei de a finaliza construcţia, în strânsă legătură de asemenea cu dispoziţiile legale aplicabile activităţii ANL.

Coroborând textele de lege din Legea nr. 152/1998, art. 2 alin. (7), art. 3 alin. (3), art. 3 alin. (4) şi Normele de aplicare a sa, aprobate prin H.G. nr. 592/1996, art. 19 alin. (3), art. 10, art. 3 alin. (4), cu clauzele convenţiilor evocate, se reţine că ANL avea obligaţii proprii de a sprijini finalizarea construcţiilor în cauză, de a încheia convenţii cu autorităţile locale pentru viabilizarea terenurilor pe care se construia, pentru asigurarea dotărilor tehnico-edilitare aferente construcţiilor de locuinţe, de a asigura realizarea obiectivelor de investiţii din cadrul programului locuinţe pentru tineri, destinate închirierii, situaţie în raport de care se apreciază că aceasta are şi calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cererii, se constată că recursul ANL este fondat, urmând ca, criticile ce se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să fie analizate în partea finală a considerentelor, împreună cu cele invocate de ceilalţi recurenţi.

Se apreciază că, obligaţiile legale cât şi cele convenţionale ce reveneau ANL, care au fost îndeplinite şi descrise în amănunţime, ce aveau natura unor obligaţii de diligentă, iar nu de rezultat, ţin de stabilirea situaţiei de fapt şi nu pot face obiectul recursului, ştiut fiind că în această etapă procesuală, analiza este limitată numai la cercetarea motivelor de nelegalitate reglementate strict de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Deşi, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., privind interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, se constată că această critică a vizat, cum de altfel Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti a şi precizat, greşita interpretare a dispoziţiilor contractelor care au stat la baza raporturilor dintre părţi, aceste critici putând fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.

II. Şi recursul declarat de chematul în garanţie Judeţul Ilfov - Consiliul Judeţean Ilfov prin preşedinte, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., este fondat în ceea ce priveşte fondul raporturilor juridice.

Legat de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. arătând motivele pentru care a pronunţat soluţia menţionată.

Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Consiliului Judeţean Ilfov întemeiată pe dispoziţiile Legii administraţiei publice nr. 215/2001 este nefondată, avându-se în vedere faptul că recurentul este parte în Convenţia nr. MM 1909 din 6 mai 2004, iar potrivit art. 91 din aceiaşi lege are atribuţii referitoare la administrarea patrimoniului unităţii administrativ teritoriale.

Asumându-şi obligaţii prin convenţia dedusă judecăţii, recurentul chemat în garanţie a dobândit şi capacitatea de a sta în judecată prin reprezentantul legal, preşedintele Consiliului Judeţean.

Pe de altă parte, instanţa are în vedere că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de conducere, actele făcute de aceste organe, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, fiind actele persoanei juridice însăşi.

De altfel excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Judeţean Ilfov a fost analizată de către Tribunalul Bucureşti prin încheierea de şedinţă din 8 noiembrie 2010 şi a fost respinsă, soluţie care a intrat în puterea lucrului judecat, întrucât chematul în garanţie Consiliul Judeţean Ilfov nu a mai exercitat calea de atac a apelului, soluţia fiind corectă.

Urmează ca, celelalte critici formulate în recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să fie analizate împreună cu cele invocate de ceilalţi recurenţi.

III. Recursul declarat de chematul în garanţie Consiliul Local al Oraşului Voluntari, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. se apreciază ca fiind fondat pe fondul cererii.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor circumscrise de recurent motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., apreciază că acesta este nefondat, dat fiind că instanţa de apel a motivat hotărârea în acord cu soluţia pronunţată, respectând dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Deşi recurentul a menţionat ca temei al recursului său şi prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se apreciază că ipotezele pe care acest text de lege le conţine nu au suport în criticile formulate, întrucât ele sunt formale, nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci se referă la clauzele contractelor care au stat la baza raporturilor dintre părţi.

Recurentul a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, aducând în susţinere aspecte ce ţin de amplasarea lotului pe care este construit imobilul reclamantului, în sensul că acesta nu se află în aria teritorială a comunei Voluntari.

Având în vedere faptul că analiza cererii de chemare în garanţie s-a efectuat din perspectiva convenţiei nr. MM 1909 din 6 mai 2004, privind realizarea ansamblului de locuinţe G., convenţie în care recurentul figurează ca parte şi prin care acesta şi-a asumat o serie de obligaţii, Înalta Curte constatând că între persoana sa şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii există identitate, respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Oraşului Voluntari.

Celelalte critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce privesc soluţia dată cererii de chemare în garanţie vor fi analizate împreună cu cele invocate de ceilalţi recurenţi.

IV. Recursul declarat de chematul în garanţie Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pe fondul cererii este fondat.

Critica prin care recurentul a susţinut nulitatea deciziei din perspectiva prevederilor art. 261 C. proc. civ., considerând că aceasta nu conţine motivele de fapt şi de drept care să justifice soluţia la care s-a oprit instanţa de apel, în sensul că nu s-a răspuns separat diferitelor argumente aduse în apărare de chematul în garanţie, nu va fi primită întrucât aceasta a fost în acord cu soluţia pronunţată, decizia permiţând exercitarea controlului judiciar.

Nici critica privind soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Sectorului 1 Bucureşti nu poate fi reţinută, faţă de faptul că analiza cererii de chemare în garanţie s-a făcut prin raportare la Convenţia nr. MM 1909 din 6 mai 2004, convenţie în care recurentul figurează ca parte, prin care acesta şi-a asumat o serie de obligaţii.

Faţă de situaţia arătată, cum între persoana sa şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic ce face obiectul recursului există identitate, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Sectorului 1 Bucureşti.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie se constată că, în realitate, recurentul invocă motive ce ţin de rezolvarea fondului cererii, iar nu de faptul că pârâta nu ar fi avut la îndemână un astfel de demers judiciar, motiv pentru care toate susţinerile pe acest aspect vor fi analizate alături de cele invocate de ceilalţi recurenţi, urmând ca instanţa să le răspundă prin considerente comune.

V. Recursul declarat de chemata în garanţie C. întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privesc nelegalitatea soluţiei date cererii de chemare în garanţie, motiv pentru care criticile vor fi analizate împreună cu cele invocate pe acelaşi aspect de către ceilalţi recurenţi Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Oraşului Voluntari şi Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti.

Criticile comune invocate de recurenţi subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează, în esenţă, nelegalitatea admiterii cererii de chemare în garanţie de instanţa de apel, în contextul în care o asemenea obligaţie nu a fost asumată prin vreun act juridic care să fi fost încheiat cu pârâta ori cu reclamantul din cauză.

Recurenţii au susţinut şi nelegalitatea soluţiei instanţei de apel, din perspectiva reţinerii eronate a unei răspunderi solidare în cadrul pretinsei obligaţii de garanţie.

Astfel, se constată că în cauză prin acţiunea introductivă, instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în pretenţii formulată în baza art. 10 din contractul de construire autentificat sub nr. 197 din 2 martie 2006 şi a actului adiţional la acesta autentificat sub nr. 1693 din 11 mai 2006, fiind indicate şi prevederile art. 969 şi art. 1073 C. civ.

Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe art. 10 din contract care prevede că: "Pentru nepredarea locuinţei la termenul stabilit prin prezentul contract, din cauze imputabile Antreprenorului General, acesta va plăti Beneficiarului penalităţi de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a acesteia, conform Contractului de antrepriză generală".

De asemenea, reclamantul a invocat neîndeplinirea obligaţiei de predare a locuinţei de către pârâtă, arătând şi lucrările rămase de executat la data sesizării instanţei.

Pârâta B., prin cererea de chemare în garanţie, a susţinut că nu a finalizat construcţia datorită chemaţilor în garanţie, care nu au asigurat utilităţile, respectiv reţelele de apă, canalizare, energie electrică, gaze naturale.

Tribunalul Bucureşti, având în vedere acest cadru procesual, în raport de dispoziţiile art. 969, art. 1073 şi art. 1075 C. civ., a statuat că pârâta B., iar nu o altă persoană, era ţinută de construirea şi predarea imobilului până la data de 22 mai 2008, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o din culpa sa, motiv pentru care devine operantă clauza penală convenită de părţi la art. 10 din contractul de construire.

Astfel, instanţa de fond a obligat pârâta B. să plătească reclamantului A. suma de 44.333 euro, în echivalent în lei, la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de penalităţi de întârziere şi a respins ca neîntemeiată cererea acesteia de chemare în garanţie a intimaţilor Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Comunei Voluntari, C. şi D.

Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia pronunţată în soluţionarea apelului pârâtei, a menţinut statuările primei instanţe asupra cererii principale privind răspunderea contractuală a pârâtei în neexecutarea obligaţiei de finalizare şi predare a imobilului şi a schimbat soluţia dată cererii de chemare în garanţie pe care a admis-o în contradictoriu cu intimaţii chemaţi în garanţie Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Comunei Voluntari, C. şi Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti, considerând că, unul din elementele esenţiale care a cauzat întârzierea în predarea imobilului în discuţie a constat în neîndeplinirea obligaţiilor asumate de chemaţii în garanţie prin Convenţia nr. MM 1909 din 6 mai 2004, privind realizarea ansamblului de locuinţe G., precum şi a obligaţiilor rezultate din anumite norme legale.

Problema cu care instanţa de recurs rămâne învestită este aceea a legalităţii deciziei atacate, în privinţa cererii de chemare în garanţie, urmând a se stabili dacă chemaţii în garanţie şi-au asumat faţă de pârâtă o asemenea obligaţie, în raport de multitudinea de acte juridice perfectate pentru îndeplinirea obiectivului, constând în ansamblul de locuinţe G., dacă o asemenea obligaţie rezultă din lege şi dacă, ne aflăm în faţa unei solidarităţi pasive.

Se constată că pentru realizarea obiectivului, constând în ansamblul de locuinţe G. - au fost perfectate următoarele convenţii:

Convenţia nr. MM 1909 din 6 mai 2004, privind realizarea ansamblului de locuinţe G., s-a încheiat între Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliului Local al Oraşului Voluntari, C. şi D., iar prin ea au fost stabilite obligaţiile specifice şi necesare pentru realizarea acestuia pe terenul în suprafaţă de 115,6889 ha, situat pe teritoriul Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti şi al Oraşului Voluntari, jud. Ilfov.

Contractul de antrepriză generală nr. 3418 din 6 aprilie 2004 a fost încheiat în exercitarea obligaţiilor asumate prin art. 2 lit. b) din actul juridic mai sus menţionat între Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi F., prin care aceasta din urmă şi-a asumat, în calitate de antreprenor general, obligaţia realizării construcţiilor de locuinţe la cheie, singulare, cuplate şi înşiruite în amplasamentul G., Bucureşti -Băneasa, Zona F.

Contractul de mandat nr. HC 0138 din 06 mai 2004 a fost încheiat, în îndeplinirea prevederilor contractului de antrepriză generală, iar prin el, Agenţia Naţională pentru Locuinţe s-a obligat faţă de reclamantul A. să o reprezinte în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor de construire, să încheie în numele şi pe seama reclamantului contractul de construire cu antreprenorul general, precum şi alte acte juridice necesare construirii unui imobil casă de tipul S6, situat pe lotul 351 în cartierul G., Sector 1, Bucureşti.

Contractul de construire autentificat sub nr. 197 din 2 martie 2006 de BNP H. a fost încheiat de reclamantul A. cu antreprenorul general F., şi a avut ca obiect construirea locuinţei menţionate.

Prin art. 10 din acest contract, părţile au stabilit că, în cazul neîndeplinirii de către antreprenorul general a obligaţiei de predare a locuinţei la termenul stabilit, de 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor conform art. 8, acesta va plăti reclamantei penalităţi de 0,15% pe fiecare zi de întârziere, calculate asupra valorii contractului.

În baza prevederilor art. 17 din contractul de antrepriză generală, modificat prin actul adiţional nr. 1/2006, cu acordul ANL antreprenorul general a cesionat către B. contractul de antrepriză generală, precum şi drepturile şi obligaţiile ce decurg din acesta, încheind în acest sens contractul de cesiune nr. 1162/2006.

Prin acest act, reclamantul A. şi-a dat acordul nu doar asupra schimbării antreprenorului general, ci a convenit cu acesta şi asupra unei modificări a preţului total al locuinţei.

Este de reţinut că, toate considerentele expuse mai sus şi care au vizat atât derularea litigiului în etapele procesuale anterioare, cât şi numeroasele convenţii încheiate în realizarea ansamblului de locuinţe sunt de natură a lămuri raporturile dintre părţile implicate în proces.

Potrivit art. 60 C. proc. civ., partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire.

Astfel se constată că, obligaţia de garanţie rezultă din lege ori din contractul părţilor, neputând fi omisă situaţia în care, dacă partea ar cădea în pretenţii ar putea să se îndrepte împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubire pentru prejudiciul suferit prin pierderea procesului în care se pune problema chemării în garanţie.

În acest sens, faţă de susţinerile chemaţilor în garanţie care au făcut precizarea că nu şi-au asumat o asemenea obligaţie faţă de pârâtă, neexistând un contract încheiat cu aceasta, instanţa de apel a reţinut că actul juridic prin care acestea şi-au asumat obligaţii reciproce este convenţia privind realizarea ansamblului de locuinţe G. nr. MM 1909 din 6 mai 2004, soluţia de admitere a cererii fiind fundamentată pe acest act, în sensul că, neîndeplinirea obligaţiilor specifice asumate de către recurenţi au concurat la întârzierea predării construcţiei.

Este de observat că, acest act a fost încheiat între Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliului Local al Oraşului Voluntari, C. şi D., şi că prin el au fost stabilite obligaţiile specifice care revin instituţiilor şi societăţilor implicate în realizarea ansamblului de locuinţe G.

Se reţine că faţă de acest aspect, raţionamentul instanţei de apel este eronat pentru că, pe de o parte, din acest act în care pârâta B. nu figurează ca parte, chiar analizat în corelare cu celelalte acte perfectate în cadrul amplului proces de realizare a obiectivului părţilor, nu rezultă o astfel de obligaţie de garanţie asumată de chemaţii în garanţie şi nici nu se poate deduce asumarea unei obligaţii faţă de pârâtă.

Mai mult decât atât, în contextul în care prin art. 3 din convenţie s-a convenit asupra faptului că fiecare titular de investiţie este răspunzător de lucrările angajate şi are obligaţia de a respecta graficul de eşalonare a lucrărilor, în cauză se exclude existenţa unei solidarităţi pasive care, trebuie prevăzută expres în convenţia părţilor ori în lege, nefiind permis ca solidaritate pasivă să fie prezumată în raport de dispoziţiile art. 1039 C. civ.

Totodată, se constată că întreaga analiză a instanţelor anterioare s-a subsumat exclusiv unei răspunderi contractuale, cauza fiind soluţionată în condiţiile dreptului comun, aspect ce rezultă din chiar argumentarea instanţei de apel.

Raportat la cadrul procesual stabilit de reclamant prin acţiunea formulată, se apreciază că în cauză se impune a fi analizată numai obligaţia asumată de către pârâtă pentru probleme ce ţin strict de construcţie şi care nu au legătură cu utilităţile ce cădeau în sarcina chemaţilor în garanţie şi care, oricum existau pe organizarea de şantier.

Instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa în ceea ce priveşte cererea principală, menţinând obligarea pârâtei B. la plata către reclamant penalităţilor de întârziere în sumă de 44.338 euro, calculate prin aplicarea cotei de 0,15% asupra valorii contractului pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 22 mai 2008, reţinând corect statuările primei instanţe.

În considerarea celor de mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) teza 1 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de chemaţii în garanţie Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Oraşului Voluntari, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti şi C. împotriva Deciziei civile nr. 428/2012 din 25 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care va fi modificată în parte, în sensul că va fi respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. împotriva Sentinţei civile nr. 17091 din 3 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Vor fi menţinute dispoziţiile deciziei privind apelul declarat de pârâta B. împotriva încheierilor de şedinţă din data de 8 noiembrie 2010 şi data de 31 ianuarie 2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010.

Va fi schimbată în parte Sentinţa civilă nr. 17091 din 3 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul că va fi respinsă ca neîntemeiată şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B. împotriva chematei în garanţie Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti.

Faţă de această situaţie, se apreciază ca întemeiată şi critica privind obligarea greşită a chemaţilor în garanţie la cheltuielile de judecată acordate la fond şi apel, în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere, să plătească cheltuieli de judecată având la bază ideea de culpă procesuală.

Potrivit art. 274 C. proc. civ., vor fi menţinute dispoziţiile deciziei privind obligarea apelantei pârâte B. la plata către intimatul reclamant A. a sumei de 2.480 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat în apel şi pe cale de consecinţă va fi respinsă cererea de obligare a intimaţilor chemaţi în garanţie menţionaţi mai sus de la plata în solidar a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.505 lei către pârâtă în fond, de la plata sumei de 16.712 lei, reprezentând onorariu avocat şi taxă timbru în apel către apelanta pârâtă, precum şi de la plata sumei de 2.480 lei, cheltuieli de judecată în apel la care a fost obligată apelanta către intimatul reclamant.

VI. Recursul declarat de chemata în garanţie D. întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., împotriva Deciziei civile nr. 428/2012 din 25 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, din perspectiva analizei propuse nu poate fi primit, motiv pentru care acesta va fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., avându-se în vedere următoarele considerente:

Este de observat în cauză că recurenta chemată în garanţie D. a precizat, în mod expres, că ceea ce înţelege să atace sunt considerentele deciziei recurate, considerente care în situaţia în care ar fi păstrate, ar putea să-i aducă o vătămare referitoare la presupusa existenţă a unei obligaţii solidare, indivizibile, ceea ce ar genera o răspundere nelegală a sa faţă de pârâta B.

Arată că prin recursul declarat împotriva hotărârii menţionate nu se tinde la o modificare a soluţiei adoptate, ci la o modificare şi/sau completare a considerentelor pentru care a fost adoptată soluţia de obligare în solidar a chemaţilor în garanţie, în condiţiile în care după finalizarea lucrărilor de construcţie, racordarea la sistemul de distribuţie a gazelor poate fi adusă în discuţie numai după realizarea utilităţilor publice, situaţie care de altfel presupune şi îndeplinirea anumitor condiţii şi proceduri legale, astfel că dincolo de lipsa calităţii procesuale pasive a societăţii sale, D. nu poate fi obligată în solidar cu ceilalţi chemaţi în garanţie, fiind terţ faţă de contractul de construire pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile împotriva pârâtei B.

Este ştiut că obiect al recursului poate fi doar dispozitivul deciziei atacate, întrucât numai această parte a hotărârii constituie ordinul instanţei cu privire la raportul juridic dedus judecăţii şi este susceptibilă de executare silită.

Astfel, calea de atac a recursului este admisibilă numai dacă partea prin demersul său tinde la schimbarea soluţiei adoptate, iar nu la schimbarea considerentelor pronunţate de instanţa a cărei hotărâre este recurată, situaţie ce nu se regăseşte în speţă.

Distinct de cele reţinute, dacă partea a avut câştig de cauză, cum este şi situaţia de faţă, recursul său exercitat împotriva considerentelor hotărârii instanţei de apel nu poate fi primit, deoarece numai dispozitivul trece în puterea lucrului judecat.

Aşa fiind, pentru considerentele de mai sus recursul declarat de chemata în garanţie D. împotriva Deciziei civile nr. 428/2012 din 25 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de chemaţii în garanţie Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Oraşului Voluntari, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti şi C. împotriva Deciziei civile nr. 428/2012 din 25 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta B. împotriva Sentinţei civile nr. 17091 din 3 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Menţine dispoziţiile deciziei mai sus menţionate privind apelul declarat de pârâta B. împotriva încheierilor de şedinţă din data de 8 noiembrie 2010 şi data de 31 ianuarie 2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010.

Schimbă în parte Sentinţa civilă nr. 17091 din 3 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul că respinge ca neîntemeiată şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B. împotriva chematei în garanţie Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti.

Menţine dispoziţiile deciziei privind obligarea apelantei pârâte B. la plata către intimatul reclamant A. a sumei de 2.480 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat în apel.

Respinge cererea de obligare a intimaţilor chemaţi în garanţie menţionaţi mai sus de la plata în solidar a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.505 lei către pârâtă în fond, de la plata sumei de 16.712 lei, reprezentând onorariu avocat şi taxă timbru în apel către apelanta pârâtă, precum şi de la plata sumei de 2.480 lei, cheltuieli de judecată în apel la care a fost obligată apelanta către intimatul reclamant.

Respinge recursul declarat de chemata în garanţie D. împotriva Deciziei civile nr. 428/2012 din 25 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2015.

Procesat de GGC - GV