Negative conflict of jurisdiction: Unenforceability of abusive exclusive venue clause in consumer credit contract under EU Directive 93/13

Decizia nr. 641

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea, secţia civilă, la data de 04 iulie 2012, sub nr. x/271/2012, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. - prin Sucursala Oradea, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa: să elimine clauzele abuzive din contractul din 11 mai 2007, încheiat între reclamanţi şi pârâtă, în speţă, clauza prevăzută la art. 5.1 şi 5.4 din contractul încheiat între părţi; să elimine comisioanele abuzive (administrare, gestiune, acordare, reeşalonare) din contractele de credit şi din actele adiţionale; să se stabilească cuantumul real şi legal al sumelor rămase de rambursat, şi să se întocmească un grafic real pe perioada din contract, astfel încât, să se ramburseze în totalitate sumele către bancă.

La data de 24 octombrie 2012, pârâta C. Bucureşti a depus întâmpinare la dosar, prin care a invocat, între altele, excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Oradea, în raport de prevederile art. 7 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii.

Prin Sentinţa civilă nr. 13113/2012, pronunţată la data de 30 octombrie 2012, în Dosarul nr. x/271/2012, Judecătoria Oradea, secţia civilă, a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată de către pârâtă, şi în consecinţă: a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi a dispus înaintarea dosarului către această instanţă.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Conform clauzei contractuale cuprinse în art. 7 din contractul încheiat între părţi, acestea au dat eficienţă prorogării convenţionale de competenţă, convenind ca orice litigii privind contractul în discuţie să fie soluţionate de către instanţele din Bucureşti.

Întrucât, prezenta cauză se referă la bunuri, şi nu la statutul persoanelor, instanţa a apreciat că o atare clauză este valabilă şi determină competenţa teritorială în cauză, conform art. 19 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, s-a reţinut, şi sub aspectul competenţei teritoriale de drept comun, raportat la art. 7, alin. (1) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a prezentei cauze revine Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti. Astfel, sediul pârâtei este în sectorul 1 Bucureşti, adică, în circumscripţia teritorială a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 12 noiembrie 2012, sub nr. x/299/2012.

Prin Sentinţa civilă nr. 19509/2014, pronunţată la data de 11 noiembrie 2014, în Dosarul nr. x/299/2012, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale absolute a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti; a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii privind pe reclamanţii A., B. şi pe pârâta C., în favoarea Judecătoriei Oradea; în temeiul art. 20 pct. 2 C. proc. civ., a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Cauzele conexate C383/06-C385 din 06 că "Este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsură necesară, un act normativ naţional care i se depune". În Cauzele reunite Oceano Grupo Editorial SA contra Rocio Murciano Quintero (C-240798), Salvat Editores SA contra Jose M. Sanchez Alcon Prades (C-241/98), Jose Luis Copano Badillo (C-242/98), Mohammed Berroane (C-243/98) şi Emilio Vinas Feliu (C-244/98), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că "Revine judecătorului învestit cu un litigiu ce ţine de domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, ca atunci când aplică dispoziţiile dreptului naţională în vigoare la data faptelor, să le interpreteze, pe cât posibil, conform Directivei, în aşa fel încât să fie aplicate din oficiu".

În egală măsură, s-a reţinut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că judecătorul naţional are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor, şi că statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor să înlăture - din oficiu sau la cererea părţilor - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale (parag. 103 şi 104 din Hotărârea pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României).

În concluzie, având în vedere obiectul cererii formulate de reclamant, instanţa a apreciat că, instanţa naţională nu numai că se poate sesiza din oficiu, ci are obligaţia de a se sesiza pentru a înlătura normele interne sau modalităţile de interpretare a acestora care sunt contrare dispoziţiilor comunicate sau drepturilor fundamentale ale omului, recunoscute prin tratate.

Analizând excepţia necompetenţei teritoriale, din această perspectivă, instanţa a constatat că reclamanţii au sesizat în mod corect Judecătoria Oradea, conform regulilor de competenţă alternativă prevăzute de art. 7 alin. (2) şi art. 10 pct. 1 C. proc. civ., întrucât banca pârâtă are o reprezentanţă în localitatea Oradea, iar atât locul încheierii contractului care cuprinde clauzele cu privire la care se solicită constatarea caracterului abuziv, cât şi locul executării obligaţiilor prevăzute de aceste clauze sunt în aceeaşi localitate, contractul fiind încheiat de pârâtă, prin Sucursala Oradea.

Instanţa a mai reţinut că, atunci când competenţa este alternativă, alegerea instanţei competente din punct de vedere teritorial aparţine reclamanţilor, potrivit art. 12 C. proc. civ., şi că în urma introducerii acţiunii la Judecătoria Oradea, competenţa a fost stabilită în favoarea acestei instanţe, nemaiputând fi declinată către o altă instanţă.

Totodată, instanţa a reţinut şi că stabilirea competenţei teritoriale pentru soluţionarea acţiunii având ca obiect constatarea unor clauze abuzive din Contract nu se poate face conform art. 19 C. proc. civ., prin raportare la clauza atributivă de competenţă prevăzută la art. 8.2 din acelaşi contract, care are un vădit caracter abuziv, motiv pentru care nu produce efecte juridice, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Atunci când a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, instanţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a avut în vedere concluziile şi argumentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Hotărârea Oceano Grupo Editorial şi Salvat Editores, C-240/98, care au fost reiterate şi în jurisprudenţa recentă a Curţii, cum ar fi cauza C-137/08, invocată de reclamant.

Instanţa a constatat că situaţia din cauzele reunite analizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea citată se suprapune peste cea existentă în prezenta speţă. În acest sens, instanţa a reţinut că, prin clauza cuprinsă la art. 10.3 din Contractul de credit încheiat cu reclamanţii, care nu a fost negociată individual, pârâta a înlăturat dispoziţiile art. 7 alin. (2) şi art. 10 pct. 1 C. proc. civ., stabilind o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţelor de la sediul său principal, fapt ce a creat, cu încălcarea bunei- credinţe, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Instanţa a apreciat că, susţinerile pârâtei în sensul că părţile au convenit atribuirea competenţei instanţelor judecătoreşti de la sediul central al băncii, sunt vădit neîntemeiate, având în vedere că aceasta face parte dintr-un contract standard preformulat, în care sunt schimbate doar elementele privind numele împrumutatului, valoarea şi destinaţia creditului, perioada de rambursare, dobânda şi garanţiile. Este de domeniul evidenţei că, dacă o asemenea clauză putea fi negociată, reclamanţii nu avea niciun interes să o accepte. De asemenea, s-a apreciat că invocarea de către pârâtă a clauzei cuprinsă la art. 8.2 din Contractul de credit este vădit neîntemeiată, instanţa nefiind oprită să analizeze caracterul abuziv al unei clauze de faptul că în contract a fost cuprinsă o clauză, de asemenea contrară Legii nr. 193/2000, prin care consumator a declarat că a citit contractul şi că acesta nu cuprinde clauze abuzive.

A considerat instanţa că, în mod similar cu situaţia din cele două cauze ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sus- citate, introducerea în contractul de credit încheiat cu reclamanţii a clauzei de la art. 8.2 creează, cu încălcarea bunei-credinţe, creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul pârâtului între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante. Încălcarea bunei-credinţe rezultă din forţarea de către pârâtă a concentrării tuturor litigiilor pe care le are sau le-ar putea avea cu consumatorii la instanţa de la sediul său, deşi contractele sunt încheiate prin intermediul reprezentanţelor pe care banca le are în ţară, iar competenţa alternativă permite consumatorilor să se adrese instanţei de la locul încheierii contractului. Prin stabilirea competenţei teritoriale exclusive în favoarea instanţelor de la sediul său, banca îşi creează un avantaj faţă de clienţi, prin aceea că minimizează costurile sale pentru susţinerea litigiilor şi reduce în mod semnificativ posibilitatea consumatorilor de a-şi apăra interesele, din cauza cheltuielilor ridicate pe care le presupune deplasarea la instanţă sau menţinerea legăturii cu un avocat care se află la sute de kilometri distanţă.

Mai mult, a reţinut instanţa, în prezentul dosar este uşor de observat că aceste efecte s-au produs, întrucât, atâta timp cât dosarul s-a aflat pe rolul Judecătoriei Oradea, reclamanţii au fost reprezentaţi de avocat D., care a fost prezent la termenul de judecată din data de 30 octombrie 2012. După înregistrarea cauzei pe rolul instanţei din Bucureşti, reclamanţii nu s-au mai putut prezenta şi nu au mai fost reprezentaţi şi nici nu au îndeplinit obligaţiile puse în vedere de instanţă până la termen, motiv pentru care în baza art. 1551 C. proc. civ. dosarul a fost suspendat la data de 15 octombrie 2015.

A considerat instanţa că, judecarea dosarului de către o instanţă situată la peste 500 km de domiciliul reclamanţilor, în pofida faptului că, potrivit dispoziţiilor legale care reglementează competenţa teritorială, aceasta se putea stabili în favoarea instanţei de la domiciliul lor, conform art. 7 alin. (2) şi art. 10 pct. 1 C. proc. civ., reprezintă expresia dezechilibrului creat între părţile litigante, constituind o încălcare flagrantă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, una dintre componentele acestei noţiuni fiind principiul "egalităţii armelor". Totodată, s-a considerat, dacă se dă eficienţă clauzei atributive de competenţă cuprinsă în contractul de credit, se încalcă dreptul la apărare al reclamanţilor, consfinţit de art. 24 din Constituţia României, care include posibilitatea părţii de a participa personal la şedinţa publică de judecată, precum şi de a fi asistată sau reprezentată de un avocat. Instanţa a avut în vedere faptul că nu trebuie omis nici obiectul litigiului, reprezentat de constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul prin care s-a stabilit competenţa teritorială exclusivă, prezenţa sau reprezentarea reclamanţilor în instanţă şi formularea de concluzii orale fiind importantă

În încercarea de convingere a judecătorului cu privire la temeinicia acţiunii.

Pentru toate aceste motive, instanţa a constatat că este abuzivă clauza atributivă de competenţă cuprinsă la art. 8.2 din Contractul de credit, contravenind art. 1 lit. q) din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel încât aceasta nu va produce efecte asupra consumatorului, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Totodată, instanţa a constatat că este contrară Directivei nr. 93/13/CEE şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, stabilirea competenţei teritoriale în instanţei de la sediul central al băncii, respectiv, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în temeiul unei clauze abuzive, având ca efect crearea unei dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, între drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi încălcarea principiului "egalităţii armelor" în procesul civil.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 20 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 20 alin. (2) C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe, prin hotărâri irevocabile, s-au declarat necompetente să judece aceeaşi pricină.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Judecătoria Oradea şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri irevocabile, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

În esenţă, conflictul de competenţă s-a ivit între Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi Judecătoria Oradea, ambele instanţe declarându-se necompetente teritorial să soluţioneze cauza, după cum au dat sau nu efecte constatării caracterului abuziv al clauzei atributivă de competenţă, inserată în contractul de credit încheiat de C. Bucureşti - prin Sucursala Oradea, cu consumatorii A. şi B.

Mai este de observat că ambele instanţe au reţinut corect obiectul cererii de chemare în judecată, ca fiind un litigiu comercial, care are drept obiect constatarea nulităţii absolute a unor clauze abuzive şi plata unor sume de bani ce derivă din executarea unui contract de credit.

Înalta Curte constată că, prin art. 8.2 din Contractul de credit din data de 19 iunie 2008, a fost inserată clauza potrivit căreia, orice litigiu în legătură cu prezentul contract care nu s-a putut soluţiona amiabil între părţi, va fi soluţionat de instanţele judecătoreşti din Bucureşti.

Această clauză care conţine prorogarea voluntară de competenţă în favoarea instanţei de la sediul social al băncii, întruneşte toate condiţiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE coroborată cu reglementarea Uniunii Europene aplicabilă contractelor de credit de consum, cu precizarea că în cauză a fost efectuată de către instanţă o analiză specifică unei cercetări judecătoreşti.

Astfel, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a avut în vedere faptul că domiciliul reclamanţilor se află în Municipiul Oradea, jud. Bihor, la o distanţă de peste 500 km depărtare de instanţa stabilită ca fiind competentă, iar contractul de credit bancar nu s-a încheiat în localitatea în care se află sediul central al băncii, respectiv, Bucureşti, ci în localitatea de domiciliu a reclamanţilor, printr-o sucursală a băncii. De asemenea, s-a reţinut că la termenele de judecată acordate în faţa Judecătoriei Oradea, reclamanţii au fost reprezentaţi prin avocat D., în timp ce, după înregistrarea cauzei pe rolul instanţei din Bucureşti, reclamanţii nu s-au mai putut prezenta şi nu au mai fost reprezentaţi.

Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa a procedat la aplicarea unei prezumţii de nulitate, prin simpla constatare a existenţei unei clauze atributive de competenţă într-un contract încheiat cu un consumator.

Din acest punct de vedere sunt justificate considerentele Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care a reţinut, în funcţie de jurisprudenţa evocată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-137/08, privind VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, cauza C-240 din 98 şi C-244 din 98 Hotărârea Oceano Grupo Editorial şi Slavat Editores), obligaţia instanţei naţionale de a determina din oficiu dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi poate crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

În aceste condiţii, clauza atributivă de competenţă nu este operantă, iar în cauză nu se aplică regula de drept comun, înscrisă în art. 7 alin. (1), coroborat cu art. 10 alin. (1) C. proc. civ., ci regula înscrisă în art. 7 alin. (2) C. proc. civ., astfel că, Înalta Curte va stabili competenţa în favoarea Judecătoriei Oradea, căreia i se va trimite dosarul în vederea soluţionării litigiului.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate şi în raport de obiectul cauzei - constatare nulitate absolută clauză abuzivă -, având în vedere faptul că instanţa în circumscripţia căreia pârâta C. Bucureşti are reprezentanţă este Judecătoria Oradea, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei Oradea şi, în considerarea prevederilor art. 7 alin. (2) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. Bucureşti, în favoarea Judecătoriei Oradea.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2015.

Procesat de GGC - GV