Insurance death benefit claim; nullity of cassation appeal for failure to develop legal grounds beyond factual re-litigation

Decizia nr. 625/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 23 martie 2010, sub nr. x/3/2010, reclamanta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B. a chemat în judecată pârâtele SC C. SA Bucureşti şi SC D. SRL Bucureşti, solicitând instanţei obligarea pârâtelor la plata următoarelor sume: 207.418 lei, constând în suma asigurată în caz de deces, conform cerere de asigurare nr. 8367160 din 23 noiembrie 2006; 75.000 RON, constând în protecţie suplimentară de deces din accident, conform aceleiaşi cerere de asigurare; 59.876 lei, constând în suma asigurată în caz de deces (incluzând protecţie suplimentară în caz de deces) conform cerere de asigurare nr. 8388500 din 15 decembrie 2006 şi Poliţa nr. 10125363 (poliţă care nu se află în posesia reclamantei), şi, 3.000 Ron, constând în comisioane datorate ca urmare a activităţii prestate de către defuncta E., ca şi consultant de asigurări al SC D. SRL; cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată generate în prezenta cauză.

Prin Sentinţa comercială nr. 1312, pronunţată la data de 7 februarie 2011, în Dosarul nr. x/3/2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială,a admis în parte cererea formulată de A.- în calitate de reprezentant legal al minorei B., în contradictoriu cu paratele SC C. SA Bucureşti şi SC D. SRL Bucureşti, şi a obligat paraţii la plata sumei de 1616,09 lei aferenta cererii de asigurare nr. 8637160 din 23 noiembrie 2006 şi 59.876 lei aferent cererii de asigurare nr. 8388500 din 15 decembrie 2006 (poliţa nr. 10125363); a obligat paraţii la plata sumei de 3739,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs, ulterior, recalificat de către instanţă drept apel, în raport de valoarea pretenţiilor (prin încheierea de şedinţă publică de la 14 septembrie 2011), reclamanta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., la data de 11 aprilie 2011, cât şi pârâta SC C. SA Bucureşti, la data de 08 aprilie 2011, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceleaşi date.

Prin Decizia comercială nr. 403/2011, pronunţată la data de 21 septembrie 2011, în Dosarul nr. x/3/2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială,a respins apelul declarat de apelanta A. - reprezentant al minorei B. împotriva Sentinţei comerciale nr. 1312 din data de 7 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. x/3/2010, în contradictoriu cu intimatele SC C. SA şi SC D. SRL; a admis apelul declarat de apelanta SC C. SA împotriva aceleiaşi sentinţe, şi a schimbat în parte hotărârea apelata, în sensul că: a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtelor la plata sumei de 59.876 lei aferentă cererii de asigurare nr. 8388500 din 15 decembrie 2006; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B.

Prin Decizia nr. 2055, pronunţată la data de 24 aprilie 2012, în Dosarul nr. x/3/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. - reprezentant legal al minorei B. împotriva Deciziei comerciale nr. 403/2011 din 21 septembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a casat în întregime decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 4 iulie 2012, sub nr. x/3/2010*.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 393/2012, pronunţată la data de 17 octombrie 2012, în Dosarul nr. x/3/2010*, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC D. S.R.L.; a respins apelul declarat de pârâta SC C. SA, ca nefondat; a admis apelul declarat de reclamanta B., minoră, prin reprezentant legal A.; a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi a trimis spre rejudecare cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. cu privire la obligarea pârâtei SC D. S.R.L. la plata sumelor de 207.418 lei, reprezentând sumă asigurată, şi 75000 lei, reprezentând protecţie suplimentară de deces din accident conform cererii de asigurare nr. 8367160 din 23 noiembrie 2006; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B. şi pârâta SC C. SA Bucureşti.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 1846, pronunţată la data de 25 aprilie 2013, în Dosarul nr. x/3/2010*, a respins recursurile declarate de reclamanta A., reprezentant al minorei B. şi de pârâta SC C. SA împotriva Deciziei civile nr. 393/2012 din 17 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

În rejudecare, conform dispoziţiilor Deciziei civile nr. 393/2012 din 17 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010*, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 20 septembrie 2013, sub nr. x/3/2010.

Prin Sentinţa civilă nr. 6400, pronunţată la data de 30 octombrie 2013, în Dosarul nr. x/3/2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ. de la 1864, formulată de reclamanta B., prin reprezentant legal A., cu privire la obligarea pârâtei SC D. S.R.L. Bucureşti la plata sumei de 207.418 lei, reprezentând sumă asigurată şi a sumei de 75000 lei, reprezentând protecţie suplimentară de deces din accident, conform cererii de asigurare nr. 8367160 din 23 noiembrie 2006, şi a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată; a luat act că pârâta SC D. S.R.L. nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen, reclamanta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., la data de 10 decembrie 2013, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeaşi dată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia nr. 497/2014, pronunţată la data de 18 iunie 2014, în Dosarul nr. x/2/2014, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă B.- prin reprezentant legal A. împotriva Sentinţei civile nr. 6400 din 30 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010, în contradictoriu cu intimatele- pârâte SC D. SRL Bucureşti şi SC C. SA Bucureşti.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta B. - prin reprezentant legal A., solicitând admiterea recursului, casarea Deciziei civile nr. 497/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, şi, pe fondul cauzei cu privire la petitul 1 şi 2: obligarea pârâtelor la plata sumei de 207.418 lei suma asigurată şi 75.000 lei protecţie suplimentară în caz de deces ce rezultă din cererea de asigurare nr. 8367160 din 23 noiembrie 2006 către minora B., în calitate de beneficiară şi unică moştenitoare a mamei sale defuncte.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7, 8, 9 şi 10 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă B. - prin reprezentant legal A. a relevat, foarte pe larg, situaţia în fapt în cauză şi a criticat decizia recurată ca netemeinică, nelegală şi insuficient motivată (statuare eronată a unei situaţii de fapt în pofida probelor care conduc la o altă situaţie de fapt), invocând, în esenţă, următoarele motive:

SC C. SA a avut calitate de pârâtă şi nu a depus întâmpinare la instanţa de fond şi nici la apel. Solicită recurenta-reclamantă ca la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, SC C. SA să aibă calitatea de pârâtă întrucât a avut această calitate la fond, nu a contestat-o până în prezent şi nici nu a depus întâmpinări.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, instanţa de apel nu a analizat suficient cazul şi a făcut o constatare superficială a probelor, dând în final o hotărâre în defavoarea minorei beneficiare. Instanţa de judecată nu a intrat în cercetarea fondului şi nici nu s-a pronunţat cu privire la înscrisurile prezente la dosar care vin în sprijinul minorei beneficiare. În ceea ce priveşte interogatoriul, instanţa, deşi a aprobat această probă, nu s-a pronunţat asupra răspunsurilor date de pârâtă. Instanţa de apel prin decizia dată i-a respins cererea în urma unor considerente ulterioare, care contravin condiţiilor prevăzute de lege.

Solicită recurenta a se reţine că, cererea a fost întemeiată în baza legilor din România, C. civ., printre care se regăsesc şi art. 998 şi art. 999, cât şi a Codului de procedură civilă, printre care se regăsesc şi art. 17, art. 30, art. 49, art. 50, art. 51, art. 55, art. 97 şi următoarele, recurenta-reclamantă arătând că, instanţa de judecată se pronunţă din oficiu cu privire la anumite aspecte legate de cerere, sens în care recurenta a redat, textual, aceste norme legale.

Recurenta-reclamantă a dorit să precizeze în recurs că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 2055 din 24 aprilie 2012, a casat în întregime Hotărârea nr. 403/2011 a Curţii de Apel Bucureşti dată în defavoarea minorei beneficiare şi a trimis cauza spre rejudecare întrucât au fost foarte multe elemente nelegale. Instanţa de apel a apreciat greşit faptul că minora beneficiară nu are dreptul să primească banii, întrucât sunt la dosar documente bazate pe legi care vin în sprijinul acesteia.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că, instanţa de apel nu a manifestat un rol activ în rezolvarea corectă a cauzei, în primul rând, pentru că nu a respectat C. civ. - art. 263 alin. (1), Legea nr. 272/2004 - art. 2 alin. (1) şi alin. (3), vechiul C. civ. - art. 661, dar şi Legea nr. 287/2009, C. civ. - art. 964 alin. (1) şi art. 975 alin. (1).

Solicită recurenta-reclamantă a se reţine că instanţa de fond şi instanţa de apel nu au manifestat un rol activ în rezolvarea corectă a cauzei în ceea ce priveşte C. proc. civ. art. 129 alin. (5) şi art. 261 pct. 5.

A arătat că, pârâta SC D. SRL a precizat în faţa instanţei de fond că vrea să-i dea o parte din bani minorei beneficiare (sunt înregistrări în acest sens cu termen de 3 ani), dar instanţa, prin sentinţa dată, nu a dorit şi nici nu a motivat acest lucru din motive necunoscute recurentei, fapt care a condus la urmarea procedurilor legale. Atunci pârâta a precizat că este vina lor în culpă comună cu SC C. SA. La curtea de apel pârâta SC D. SRL a încercat să inducă în eroare instanţa de judecată, dar în final şi-a recunoscut vina. Pentru că minora beneficiară nu şi-a primit banii, a urmat procedurile legale prin acest recurs. Curtea de Apel a dat o hotărâre nelegală în ceea ce priveşte modul de cercetare a cazului; a aprobat interogatoriul, dar nu a luat în considerare răspunsurile care vin în sprijinul minorei beneficiare.

Recurenta-reclamantă susţine că, hotărârea atacată cu acest recurs se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, şi anume, înlăturarea lor. Toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale au fost întrunite cumulativ şi le-a prezentat în continuare.

A arătat că, instanţa de apel a interpretat greşit faptul că nu există o legătură de cauzalitate directă între culpa SC D. SRL şi emiterea poliţei, întrucât SC D. SRL a îndrumat clienta şi i-a dat numărul de cont al SC C. SA ca să plătească prima iniţială calculată în baza sumei asigurate ca să primească poliţa.

Apreciază recurenta-reclamantă că este neîntemeiată reţinerea instanţei de apel cu privire la faptul că E. în calitate de client şi-a completat singură cererea şi a depus-o târziu la Asigurător. Clienta nu avea de unde să ştie numele şi numărul de cod al consultantei, nu avea de unde să ştie numărul contului Asigurătorului şi nici nu a falsificat semnătura consultantei pentru ca pârâta SC E. SRL a recunoscut în interogatoriu că au primit cererea de la consultantă.

Instanţa de apel a apreciat greşit că este concludent din Legea nr. 136/1995 - art. 13 alin. (1), fiind nelegală reţinerea instanţei de apel a art. 2 pct. 3 din Condiţiile Generale de asigurare din moment ce a menţionat în decizia dată că, în afară de interogatoriu nu au mai fost administrate şi alte probe.

Susţine recurenta-reclamantă că, Curtea de Apel Bucureşti la rejudecare în Decizia nr. 393 din 17 octombrie 2012 a constatat că suma asigurată în caz de deces este de 207.418 lei şi că 75.000 lei reprezintă protecţia suplimentară în caz de deces din accident în cazul cererii nr. 8367160, iar pârâtele nu au contestat-o până în prezent. Din înscrisurile de la dosar, respectiv, Noţiuni de bază ale asigurărilor-completarea formularelor- reiese că pârâta SC D. SRL avea obligaţia să stabilească suma asigurată, respectiv, 207.418 lei, care de altfel este pe cerere, şi să vândă produsul complet viitorului client.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că, instanţa de apel a apreciat total greşit faptul că prejudiciul cauzat este unul eventual întrucât pe cererea de asigurare este trecută suma exactă calculată odată cu stabilirea primei iniţiale, care, de altfel, a şi fost achitată. Instanţa de apel nu a reţinut din înscrisuri că cererea de asigurare de viaţă cu protecţie suplimentară în caz de deces nr. 8367160 a fost acceptată de consultant prin semnătură şi că prin acest lucru a recunoscut acele sume.

Solicită recurenta a se reţine că instanţa de apel nu a analizat interogatoriul, deşi era ca probă la dosar, cu privire la răspunsul de la întrebarea 7 unde pârâta a recunoscut că acel chestionar medical îl avea şi consultanta şi trebuia să îl predea clientei, iar la răspunsul de la întrebarea 22 pârâta a recunoscut că prelucrează o cerere timp de 2 - 3 zile, completată corect, pentru că altfel nu o acceptă, şi mai ales prin semnătură, iar în cazul de faţă a acceptat-o. Instanţa a reţinut doar lipsa copiei după buletin pe baza unei situaţii de fond incorect şi insuficient stabilită şi necompletarea chestionarului medical care, de fapt, a fost trimis clientei după ce au înregistrat decesul acesteia.

Instanţa de judecată are obligaţia ca, în baza rolului activ, să se preocupe de cercetarea şi stabilirea legăturii dintre fapta comisă cu vinovăţie şi prejudiciu.

A solicitat a se reţine şi că pârâta SC D. SRL a încălcat prin imprudenţă sau neglijenţă Condiţiile de asigurare - art. 9 alin. (4) şi Legea nr. 32/2000 completată de O.U.G. nr. 201/2005, solicitând ca pârâta să răspundă conform C. civ. art. 998 şi art. 999.

Instanţa de apel nu a luat în calcul şi nici nu şi-a motivat hotărârea dată cu privire la Legea nr. 32/2000 - art. 38 alin. (1), precizând recurenta-reclamantă că textele vechiului C. civ. nu prevedeau expres ca fapta prejudiciabilă să fie ilicită; art. 998 şi art. 999 făceau referiri numai la greşeală, neglijenţă şi imprudenţă, acesta fiind motivul pentru care consideră că ilicitul este un simplu element al greşelii sau al culpei, într-un cuvânt, al vinovăţiei.

Recurenta-reclamantă a solicitat a se reţine ca nelegală şi susţinerea instanţei de apel referitoare la culpa clientei în tergiversarea depunerii cererii de asigurare întrucât intenţiona să obţină o nouă carte de identitate după schimbarea numelui la aproximativ 1 lună de la încheierea tuturor actelor, pentru că SC D. SRL a încălcat Condiţiile de asigurare - art. 9 alin. (4) recunoscute ca durată de 2- 3 zile de prelucrare a unei cereri în interogatoriu la răspunsul de la întrebarea 22.

Recurenta-reclamantă a precizat că prejudiciul este cert-prejudiciul actual, adică, prejudiciul deja produs, cât şi prejudiciul viitor, care este sigur că se va produce ca urmare a faptei ilicite, fiind astfel posibil de evaluat. Pârâta SC D. SRL a întârziat aproximativ 4 luni eliberarea poliţei pentru că nu a depus dosarul la timp în termen de maxim 7 zile conform Condiţiilor de asigurare - art. 9 pct. 4, şi aceasta este destul de clar o legătură dintre faptă şi prejudiciu. Brokerul a avut toată documentaţia necesară ca să o predea clientei, dar nu a făcut-o.

Prejudiciile pot fi previzibile, s-a mai arătat. Prejudiciile previzibile sunt acele consecinţe dăunătoare care au fost sau au putut fi prevăzute la momentul săvârşirii faptei ilicite sau al producerii împrejurării care le-a cauzat.

Valoarea prejudiciului este trecută de pârâta SC D. SRL pe cerere, respectiv, 207.418 lei şi 75.000 lei, pe care i le-au prezentat clientei conform obligaţiilor prevăzute în Condiţiile de asigurare şi a Legii nr. 32/2000, fapt confirmat şi de ei cu privire la Academia cu lectori pe care o aveau la acea dată.

Prin întârzierea eliberării poliţei către clientă s-a creat un prejudiciu minorei beneficiare, iar afirmaţiile SC D. SRL nu sunt dovedite cu proba scrisă din care să rezulte că au solicitat copia după buletin, iar instanţa nu le poate lua în considerare.

Clienta E., a arătat recurenta-reclamantă, a urmat toate indicaţiile primite de la SC D. SRL, iar aceasta trebuia să respecte Condiţiile de asigurare - art. 9 pct. 4 şi să urgenteze eliberarea poliţei.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, instanţa de apel la rejudecare nu şi-a exercitat rolul activ, nu a stabilit corect situaţia de fapt, nu a apreciat corespunzător probele administrate, mai ales interogatoriul, şi a aplicat în mod eronat legea, după ce a interpretat-o numai în defavoarea minorei beneficiare. Obligaţia legală a instanţei de apel era şi aceea de a judeca cauza conform legilor din România care vin în interesul superior al copilului, pe care le-a prezentat şi le completează.

A mai arătat recurenta că, instanţa de apel nu a înţeles că pârâta SC D. SRL a întârziat emiterea poliţei invocând motivul nesemnificativ al depunerii copiei după buletinul nou schimbat la câteva luni de la îndeplinirea tuturor condiţiilor obligatorii de încheiere a unui contract. Acest fapt deosebit de grav săvârşit de pârâtă conduce la o faptă ilicită şi atrage, totodată, după sine, şi culpa delictuală, care se încadrează exact la art. 998 şi art. 999 C. civ. de la 1864.

S-a susţinut că, instanţa de apel a apreciat că acel contract prevede doar obligaţiile între cele două pârâte, fără să ia în calcul obligaţia pârâtei SC D. SRL de a urma procedurile legale şi de a respecta Legea nr. 32/2000 art. 2, pct. 6 şi art. 38, cât şi Condiţiile de asigurare art. 9 alin. (4).

A solicitat recurenta-reclamantă a se reţine că acest proces are drept scop interesul superior al copilului şi, în acest sens, a mai completat cu următoarele: reclamanta B. prin reprezentant legal îşi cere drepturile în instanţă pentru că este trecută la rubrica beneficiar. Solicitanta sumei asigurate şi a sumei de protecţie în caz de deces este moştenitorul contractantei asigurării, aşadar, un terţ fată de poliţa de asigurare, solicitând a fi aplicate în cazul ambelor pârâte şi art. 998 şi art. 999 C. civ. (actualizate în Noul C. civ. de la art. 1357 până la art. 1385).

A mai solicitat a se reţine şi că SC C. SA a trimis un chestionar medical ulterior înregistrării decesului şi a precizat că SC C. SA a primit de la SC D. SRL dosarul de asigurare al clientei E., l-au ţinut aproximativ o lună, au înregistrat decesul şi apoi au calculat riscurile clientei şi au trimis un chestionar medical, deşi ştiau că este decedată.

În fine, recurenta-reclamantă B. - prin reprezentant legal A. a precizat că instanţa de apel a aprobat proba cu interogatoriu, dar nu a luat în calcul niciun răspuns dat de pârâta SC D. SRL. Instanţa de apel nu a motivat în decizia dată nici răspunsul de la întrebarea 7 unde pârâta recunoaşte vina angajatului ei pentru că a avut, dar nu i-a predat clientei chestionarul medical, iar la răspunsul de la întrebarea 22 pârâta recunoaşte că în termen de 2 - 3 zile prelucrează o cerere. Instanţa de apel a reţinut greşit faptul că nu este precizat în niciuna din probe durata de prelucrare a unei cereri de asigurare de către pârâta SC D. SRL, sens în care recurenta-reclamantă a reluat, în cuprinsul recursului, răspunsurile SC D. SRL la interogatoriu.

La data de 23 februarie 2015, intimata- pârâtă SC D. SRL Bucureşti a depus întâmpinare la dosar, ulterior, recalificată de instanţă drept concluzii scrise, prin care, în primul rând, a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ., considerând că recurenta, prin motivele de recurs depuse la dosar, nu a făcut dovada existenţei unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7 - 9 C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei Curţii de Apel Bucureşti, ca fiind temeinică şi legală.

Faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., examinând, cu prioritate, excepţia nulităţii cererii de recurs invocată de către intimata-pârâtă, conform dispoziţiilor art. 3021 lit. c) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, textul impunând, aşadar, ca o condiţie de formă a recursului, menţionarea motivelor de nelegalitate.

Dispoziţiile legale stipulează în art. 303 C. proc. civ. că recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs urmând a fi arătat şi dezvoltat separat în sensul formulării unor critici de nelegalitate, în sensul celor arătate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., în privinţa modului de judecată al instanţei finalizat prin hotărârea atacată.

Totodată, instanţa este obligată să verifice dacă dezvoltarea motivelor de recurs realizează exigenţele dispoziţiilor înscrise în art. 306 alin. (3) C. proc. civ., care dispune că "indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.".

Aşadar, potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.; per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.

Sancţiunea nerespectării acestor exigenţe este cea reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor care se referă la motivele de ordine publică.

De aceea, atunci când se constată de instanţă imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de parte într-unul din motivele prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ., se aplică sancţiunea nulităţii recursului, deoarece, în materia nulităţii recursului, astfel cum este reglementată de art. 306 C. proc. civ., există numai excepţia care priveşte motivele de ordine publică, întrucât - potrivit legii - nu orice nemulţumire a părţii poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.

Rezultă, din aceste prevederi legale, conjugate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., privitoare la sfera motivelor de recurs, că, pentru a fi validă juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică, acele argumente de natură juridică pentru care recurenta înţelege a critica hotărârea atacată.

Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea textului de lege, condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

În speţă, nu numai că recurenta-reclamantă B. - prin reprezentant legal A. nu s-a conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ. pe care îşi întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Din observarea criticilor formulate, se constată că motivele invocate de către recurentă în susţinerea recursului său nu se subscriu nici unuia dintre motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., în realitate, toate criticile formulate vizând aspecte de apreciere ori de stabilire a situaţiei de fapt în cauză şi de administrare şi interpretare a probatoriilor, susţinând, în esenţă, recurenta-reclamantă că, "hotărârea atacată se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, şi anume, înlăturarea lor", toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale fiind întrunite cumulativ, şi că prejudiciul este cert, intimata-pârâtă SC D. SRL Bucureşti întârziind aproximativ 4 luni eliberarea poliţei.

S-a susţinut şi că, "instanţa de apel la rejudecare nu şi-a exercitat rolul activ, nu a stabilit corect situaţia de fapt, nu a apreciat corespunzător probele administrate, mai ales interogatoriul, şi a aplicat în mod eronat legea după ce a interpretat-o numai în defavoarea minorei beneficiare".

Or, în privinţa criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a prejudiciului şi stabilirea caracterului cert al acestuia, funcţie de probele care relevă impactul şi consecinţele suferite pe plan fizic, social şi emoţional, Înalta Curte reţine că acestea nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât, reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 304 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

Recurenta-reclamantă este, deci, nemulţumită de respingerea acţiunii sale pe fond, soluţie ce a fost confirmată, ulterior, de instanţa de apel, recurenta opinând în cuprinsul cererii de recurs asupra interesului superior al copilului, care, prin reprezentantul legal, îşi cere drepturile în instanţă- suma asigurată şi suma de protecţie în caz de deces, fiind moştenitorul contractantei asigurării, aşadar, un terţ faţă de poliţa de asigurare.

Deopotrivă, Înalta Curte observă că, deşi recurenta-reclamantă aduce în discuţie şi prevederile art. 998, 999 C. civ., această critică evocată nu se constituie într-o critică de nelegalitate, întrucât, în dezvoltare, face trimitere tot la împrejurări de fapt- "instanţa de apel nu a înţeles că pârâta SC D. SRL a întârziat emiterea poliţei invocând motivul nesemnificativ al depunerii copiei după buletinul nou schimbat la câteva luni de la îndeplinirea tuturor condiţiilor obligatorii de încheiere a unui contract. Acest fapt deosebit de grav săvârşit de pârâtă conduce la o faptă ilicită şi atrage, totodată, după sine, şi culpa delictuală, care se încadrează exact la art. 998 şi art. 999 C. civ. de la 1864", ceea ce nu poate fi supus analizei în recurs.

Simpla indicare a unui text de lege şi nemulţumirea părţii faţă de soluţia pronunţată, fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţă şi legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancţionată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Înalta Curte reţine, deci, că, recurenta-reclamantă nu a arătat în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii, şi nici nu s-a raportat la considerentele acesteia, ci a reluat, ad litteram, criticile de fapt formulate în faza procesuală anterioară şi asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze critica pe nelegalitate a hotărârii judecătoreşti atacate, iar nu doar reiterarea susţinerilor părţii cu privire la situaţia de fapt ori probatoriul administrat, de la judecata în instanţa de prim control judiciar devolutiv- cum este cazul în speţă.

În cauză, susţinerile recurentei- reclamante prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care deja şi-au primit o rezolvare prin hotărârea atacată.

Astfel, fără a face referiri la soluţia respingerii apelului şi fără a arăta, în concret, motivele de nelegalitate a deciziei recurate, recurenta-reclamantă a reluat criticile de fapt formulate împotriva hotărârii de primă instanţă, referitoare la împrejurările de fapt, cu raportare la probatoriu.

Or, prin decizia atacată, s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate, pe care instanţa de apel le-a expus în conturarea soluţiei adoptate.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta-reclamantă a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, şi, ca urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conţinutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, este atrasă nulitatea recursului, întrucât, ele nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanţei de apel.

Astfel, deşi recurenta-reclamantă a exercitat calea de atac a recursului, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, aceasta îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul de stabilire de către instanţă a situaţiei de fapt şi de administrare şi apreciere a probelor, aspecte care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reanalizarea situaţiei de fapt ori reaprecierea probelor sau a modului de administrare a acestora.

Căci, critica vizând greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor, fiind actualmente abrogat prin Legea nr. 219/2005.

Prevederile acestuia nu erau în vigoare la momentul pronunţării deciziei recurate şi al declarării recursului, şi, prin urmare, în temeiul art. 725 alin. (1) C. proc. civ., nu pot fi avute în vedere, în sensul cercetării ca motiv de recurs, în virtutea principiului de drept procesual-civil tempus regit actum, actul procesual al declarării recursului fiind guvernat de prevederile procesual- civile în vigoare la acel moment; noile prevederi procesual-civile imperative sunt de imediată aplicare şi în lipsa unor norme tranzitorii, aplicabilitatea lor imediată priveşte actele procesuale ulterioare intrării lor în vigoare.

Aşadar, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii în speţă, nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă nu formulează, deci, critici de nelegalitate care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de modificare ori casare prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs şi, ca atare, nu pot fi analizate.

Modalitatea de motivare a recursului adoptată de recurentă constă, practic, în redarea istoricului cauzei, prin indicarea obiectului cererii de chemare în judecată şi a demersurilor întreprinse, a apărărilor formulate la fond şi în apel, a probelor administrate, fără însă a arăta, în concret, în ce constă greşeala instanţei de apel, a cărei hotărâre a atacat-o.

Succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Astfel, deşi recurenta-reclamantă a indicat, drept motive de recurs, prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., care se referă la nemotivarea hotărârii sau când aceasta cuprinde motive contradictorii, interpretarea greşită de către instanţa de apel a actului juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul acestuia, şi, respectiv, la hotărârea lipsită de temei legal sau pronunţată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii, din observarea criticilor formulate de către recurentă se constată că, acestea nu reprezintă critici efective de nelegalitate aduse hotărârii, în sensul motivelor de recurs evocate, ci doar critici de netemeinicie.

Înalta Curte reţine că acestea nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât, reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 304 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

În aceste circumstanţe, se constată că reclamanta în cuprinsul cererii de recurs nu relevă critici de nelegalitate a deciziei instanţei de apel, chiar dacă, în mod formal, a indicat ca temei de drept motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. Aspectele învederate de recurentă se situează în afara competenţelor instanţei de recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la situaţia de fapt ori la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate, nefiind posibil a se reţine vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute limitativ de lege, context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de art. 304 C. proc. civ.

Dezvoltarea criticilor nu face, deci, posibilă încadrarea lor în nici unul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în realitate, recurenta-reclamantă reluând apărările de fond formulate în fazele procesuale anterioare, referitoare la situaţia de fapt şi probele efectuate în cauză, ceea ce constituie o chestiune de fapt şi de administrare şi apreciere a probelor, ce nu mai poate face obiectul cenzurii în recurs, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate, iar simpla indicare a unui text de lege, fără a se arăta în ce constă nelegalitatea, prin raportare la hotărârea pronunţată, nu este suficientă, din această perspectivă.

Simpla indicare a unui text de lege şi nemulţumirea părţii faţă de soluţia pronunţată, fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţă şi legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancţionată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

În cauză, recurenta-reclamantă B. - prin reprezentant legal A. nu s-a conformat, aşadar, dispoziţiilor înscrise în art. 3021 şi art. 304 C. proc. civ., întrucât, în declaraţia de recurs, nu a dezvoltat vreun motiv din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., criticile formulate neputând fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege.

Aşa fiind, cum casarea sau modificarea deciziei atacate este posibilă numai în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., şi cum recurenta nu s-a conformat acestei dispoziţii legale imperative;

Pe de altă parte, recursul nefiind o cale de atac devolutivă, care să permită reanalizarea situaţiei de fapt şi reinterpretarea probelor, nefiind posibilă nici reîncadrarea criticilor în alte motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a da eficienţă dispoziţiilor legale precitate şi pe cale de consecinţă, a constata nulitatea cererii de recurs.

Constatând, deopotrivă, că nu sunt nici motive de ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, de către instanţa de recurs, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficienţă textului de lege invocat, va constata nulitatea cererii de recurs, conform dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă B. - prin reprezentant legal A. împotriva Deciziei nr. 497/2014 din 18 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, conform dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 25 februarie 2015.

Procesat de GGC - GV