Commercial litigation: applicability of Commercial Code evidence rules and *dies non interpellat pro hominem* in preliminary sale contracts, interpreting penalty caps as distinct from unrecovered benefit claims

Decizia nr. 432/2015

Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare - cumpărare a imobilului situat în Bucureşti, obligarea pârâtei la plata sumei de 145.640,80 euro reprezentând rest de preţ, conform antecontractului de vânzare - cumpărare din 14 noiembrie 2005, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea reconvenţională formulată, pârâta - reclamantă SC B. SA a solicitat instanţei obligarea reclamantei -pârâte la plata de despăgubiri pentru întârziere în executarea obligaţiilor asumate prin antecontractul de vânzare - cumpărare, estimate la suma de 75.000 euro, în condiţiile admiterii acţiunii principale, şi compensarea datoriilor reciproce.

Prin sentinţa comercială nr. 4506 din 2 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, în Dosarul nr. x/3/2009 a fost admisă acţiunea principală şi s-a dispus ca hotărârea pronunţată să ţină loc de contract de vânzare - cumpărare pentru imobilul în litigiu. Totodată, instanţa a obligat pârâta la plata echivalentului în lei a sumei de 145.640,80 euro, cu titlu de diferenţă de preţ şi a sumei de 10.216,84 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, dispunându-se disjungerea cererii reconvenţionale formulate de pârâta -reclamantă.

Prin sentinţa nr. 1981 din 23 februarie 2011 Tribunalul Bucureşti a respins cererea reconvenţională disjunsă, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin antecontractul de vânzare - cumpărare din 14 noiembrie 2005, pârâta -reclamantă SC B. SA, în calitate de promitentă -cumpărătoare s-a obligat să cumpere la preţul, termenul şi în condiţiile stabilite în antecontract, de la reclamanta - pârâtă SC A. SA, în calitate de promitentă - vânzătoare, un apartament dintr-un imobil ce urma să fie edificat de către aceasta din urmă. Promitentă - vânzătoare s-a obligat să finalizeze şi să predea apartamentul până la data de 1 septembrie 2007, termen ce putea fi prelungit pentru situaţiile prevăzute în convenţia părţilor în mod expres, respectiv: condiţii meteo nefavorabile, caz fortuit, forţă majoră, întârzierea plăţilor de către promitentă - cumpărătoare, etc. Totodată, a reţinut tribunalul, părţile au fost de acord cu stipularea unui termen de graţie de 3 luni, pentru ipoteza în care termenul de predare este depăşit din culpa antreprenorilor şi subantreprenorilor, orice situaţie de prelungire urmând să fie notificată de vânzătoare cumpărătorului cu cel puţin 10 zile înainte de termenul de predare. Prin art. 23 din antecontract părţile au prevăzut penalităţi de întârziere în executarea obligaţiei de predare, penalităţi ce au fost limitate la suma totală de 5.000 euro, stipulând în finalul art. 23 şi aplicabilitatea art. 53 din antecontract, care dă dreptul creditorului contractual să recupereze întregul prejudiciu cauzat de partea în culpă, valoarea prejudiciului fiind limitată la valoarea imobilului.

Ca atare, prima instanţă de fond a apreciat că pentru întârzierea în executarea obligaţiei de predare, pârâta - reclamantă putea solicita penalităţi în cuantum de maximum 5.000 euro, conform art. 23 din antecontract, celelalte despăgubiri - beneficiul nerealizat şi lipsa de folosinţă, conform art. 53 din convenţia părţilor vizând neîndeplinirea altor obligaţii contractuale, cu excepţia celei privind întârzierea în executarea obligaţiei de predare. Cât priveşte nerespectarea de către reclamanta -pârâtă a obligaţiei de predare, tribunalul a reţinut că deşi aceasta a solicitat în repetate rânduri pârâtei - reclamante, recepţionarea imobilului, aceasta din urmă a solicitat refacerea sau remedierea unor lucrări efectuate, în opinia sa, necorespunzător. Totodată, tribunalul a apreciat că pârâta - reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţia de punere în întârziere a reclamantei - pârâte, conform art. 1079 C. civ.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta - reclamantă SC B. SA criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia nr. 552 din 19 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul pârâtei - reclamante SC B. SA şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta - pârâtă la plata sumei de 89.988 euro plus T.V.A., în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri, menţinând în rest soluţia instanţei de fond de respingere a celorlalte pretenţii ca neîntemeiate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin cererea reconvenţională formulată, pârâta - reclamantă a solicitat acoperirea unui prejudiciu constând în două componente: lipsa de folosinţă a imobilului aferentă perioadei de întârziere în predare, reprezentând contravaloarea chiriilor pe care le-ar fi putut încasa pârâta - reclamantă, şi, respectiv, diferenţa dintre preţul pe care pârâta - reclamantă l-ar fi putut obţine din vânzarea imobilului către un terţ, potrivit antecontractului depus, şi preţul actual al imobilului.

Sub aspect juridic, a apreciat instanţa de apel, ambele componente ale prejudiciului reprezintă beneficiu nerealizat, însă apelanta nu putea concomitent să închirieze şi să vândă imobilul.

Curtea de apel a reţinut că, în speţă, pârâta - reclamantă nu a înţeles sa exploateze imobilul sub forma folosinţei acestuia, ci sub aspectul revânzării acestuia la un preţ superior preţului de achiziţie, faţă de antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat cu C., depus la dosarul cauzei de către pârâta - reclamantă, antecontract încheiat în mai 2007. Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că pârâta - reclamantă a făcut dovada certitudinii prejudiciului sub această formă a diferenţei de preţ neîncasate. întrucât în speţă a fost dovedită depăşirea termenului de predare a apartamentului de către reclamanta - pârâtă, şi, întrucât nu era necesară punerea în întârziere a reclamantei - pârâte faţă de conţinutul art. 1079 alin. (2) C. civ. şi al art. 23 din antecontract, curtea de apel a reţinut că este întemeiată acţiunea reconvenţională pentru despăgubiri a pârâtei - reclamante, cerere ce nu poate fi limitată la suma de 5.000 euro prevăzută de art. 23 din antecontractul părţilor, cum greşit a reţinut prima instanţă de fond, întrucât art. 53 din aceeaşi convenţie permite solicitarea, în condiţiile dovedirii, a unor despăgubiri superioare acestei sume, menite să acopere beneficiul nerealizat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta - pârâtă SC A. SA criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate formulate, recurenta -reclamantă - pârâtă a arătat că instanţa de apel şi-a fundamentat în mod greşit soluţia pronunţată pe antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat între intimată şi C., acesta fiind un document întocmit pro causa. Sub acest aspect, recurenta - reclamantă - pârâtă a arătat că, faţă de dispoziţiile art. 1082 C. civ., data menţionată pe acest act - 10 mai 2007 nu îi este opozabilă recurentei decât din ziua în care a fost depus actul în instanţa de judecată - 2 iunie 2009, cu atât mai mult cu cât intimata nu a făcut referire la un atare antecontract în lunga corespondenţă a părţilor litigante purtată anterior litigiului. în plus, intimata nu a dovedit că promitentul - cumpărător C. ar fi depus avansul prevăzut în această convenţie şi nici nu a publicat în M. Of. hotărârea A.I.R. nr. 246 din 8 mai 2007 a intimatei prin care reprezentantul său legal ar fi fost împuternicit să încheie acest antecontract. în plus, la numai 6 zile de la încheierea acestui antecontract, reprezentantul intimatei şi C. au devenit membri ai Consiliului de administraţie al altei societăţi, ceea ce probează caracterul pro causa al antecontractului.

Recurenta - reclamantă - pârâtă a arătat că instanţa de apel a raportat valoarea prejudiciului la valoarea de piaţă a apartamentului de la data pronunţării sentinţei ce ţine loc de act de vânzare - cumpărare, fără să motiveze aceste raporturi, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Or, este evidentă intenţia recurentei de a înstrăina apartamentul, intenţie concretizată în chiar formularea cererii de pronunţare a hotărârii care să ţină loc de act de vânzare - cumpărare. Ca atare, în niciun caz recurenta nu poate fi acuzată de tergiversarea predării încă 1 an până la pronunţarea primei hotărâri judecătoreşti în speţă. în plus, este legală sentinţa tribunalului care a reţinut că recurenta a solicitat în repetate rânduri predarea apartamentului, chiar anterior datei de 6 mai 2009.

Instanţa de apel, a învederat recurenta, şi-a încălcat rolul activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., reţinând că antecontractul depus de intimată este o realitate juridică, în condiţiile în care nu se coroborează cu celelalte probe administrate.

Curtea de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 1079 C. civ., reţinând că nu era necesară punerea în întârziere a recurentei, întrucât s-a prevăzut în contractul părţilor un termen expres, conform art. 1079 alin. (2) C. civ., întrucât simpla ajungere la termen a unei obligaţii contractuale nu este o punere în întârziere a debitorului, în speţă fiind aplicabil principiul prevăzut de art. 1081 C. civ.: dies non interpellat pro hominem.

Art. 1079 alin. (2) C. civ. nu este aplicabil în speţă pentru că părţile nu au cerut expres că debitorul este de drept în întârziere.

Curtea de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 969, art. 977, art. 978 şi art. 982 C. civ. privind interpretarea contractelor, lipsind de substanţă dispoziţiile art. 23 din antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat de părţile în proces, care limitează daunele pentru întârzierea în executarea obligaţiei de finalizare a imobilului la suma de 5.000 euro. Ca atare, este evident că art. 53 din antecontract se referă la neîndeplinirea altor obligaţii contractuale pentru care nu a fost prevăzută o clauză penală.

Instanţa de apel a învederat şi dispoziţiile art. 20 din Legea taxelor de timbru nr. 146/1998 republicată, pentru că intimata a achitat o taxă aferentă sumei solicitate iniţial - 75.000 euro, fără să fie obligată la plata diferenţei de taxă de timbru, conform soluţiei pronunţate de instanţa de apel.

Decizia curţii de apel, a învederat recurenta, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru că nu motivează culpa concurentă a intimatei care a întârziat predarea cu 15 luni a apartamentului, astfel cum a reţinut prima instanţă de fond.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs formulate, văzând şi dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte prima critică de nelegalitate relativă la greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1182 C. civ. şi, prin urmare, la greşita stabilire a caracterului de probă certă a antecontractului încheiat de intimată cu C., act pe care se fundamentează soluţia curţii de apel, Înalta Curte reţine că, faţă de data sesizării instanţei şi, prin urmare, faţă de data declanşării procesului, pendinte, respectiv, 3 iunie 2009, în speţă rămân pe deplin aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1865 şi, implicit, ale Codului comercial. întrucât litigiul de faţă este un litigiu între două societăţi comerciale, în materie de administrare şi apreciere a probelor, se aplică excepţia instituită de dispoziţiile art. 46 din fostul C. com., care permitea dovada obligaţiilor comerciale prin orice mijloc de probă admis de dreptul comun; doctrina şi jurisprudenţa fiind unanime în a reţine că această excepţie, înlătură restricţiile din materia probatorie prevăzute de dreptul comun în art. 1079 şi următoarele C. civ.

Ca atare, simpla contestare în recurs a datei menţionate pe actul administrat ca probă în faţa primei instanţe de fond, de către intimată, prin raportare la art. 1182 C. civ., nu poate fi reţinută de instanţa de recurs ca o răsturnare a prezumţiei pe proba instituită de art. 46 C. com. pentru un astfel de înscris şi, implicit ca o dovadă a caracterului pro causa al unui atare înscris. Celelalte aprecieri invocate de către recurenta - reclamantă relative la neexecutarea acestui antecontract de către cocontractantul intimatei, sau neaplicarea hotărârii Adunării Generale a Acționarilor a intimatei, prin care s-a acordat mandatul pentru încheierea acestui antecontract, reprezentantului legal al intimatei, etc, nu pot fi analizate de instanţa de recurs în această fază procesuală întrucât, pe de o parte, privesc aspecte ce ţin de temeinicia deciziei atacate şi, faţă de conţinutul strict al art. 304 C. proc. civ. care enumera limitativ motivele ce pot fi invocate în faţa instanţei de recurs, nu pot fi analizate în calea de retractare, iar pe de altă parte privesc derularea altor raporturi contractuale ce nu fac obiectul acestui litigiu.

Înalta Curte nu poate reţine ca întemeiat nici motivul de recurs relativ la încălcarea rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., de către instanţa de recurs, faţă de dispoziţiile Legii nr. 202/2010 care prevăd expres că dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului nu pot fi invocate ca motiv de apel sau de recurs.

Recurenta - reclamantă - pârâtă a mai invocat faptul că instanţa de apel a raportat în mod greşit valoarea prejudiciului invocat de intimată la data de 2 aprilie 2010 - data pronunţării sentinţei prin care a fost admisă cererea principală de pronunţare a hotărârii care să ţină loc de act autentic de vânzare - cumpărare, întrucât prin simpla sesizare a instanţei recurenta şi-a dovedit intenţia de executare a obligaţiei de predare, pe de o parte, iar, pe de altă parte, a învederat recurenta instanţa de apel nu a motivat această raportare greşită.

Cu privire la prima critică formulată de recurenta - reclamantă -pârâtă, Înalta Curte reţine că întrucât instanţa de apel a acordat intimatei despăgubiri constând în diferenţa de preţ la care putea fi înstrăinat imobilul, având în vedere antecontractul depus de intimată, este evident că aceste despăgubiri reprezentând beneficiul realizat se calculează la momentul la care intimata era în măsură să dispună de imobilul în litigiu în calitate de proprietar. Or, până la pronunţarea primei sentinţe - 2 aprilie 2010, intimata în calitate de proprietară - cumpărătoare nu avea drept de dispoziţie asupra acestui imobil. Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentei că întârzierea în pronunţarea acestei hotărâri nu-i poate fi imputată, întrucât prin simpla sesizare a instanţei, a dovedit că intimata se face vinovată de neîndeplinirea acestei obligaţii de predare de către recurentă, aspect confirmat şi prin sentinţa dată în soluţionarea cererii principale, întrucât prin cererea reconvenţională formulată în speţă de către intimată, aceasta a înţeles să invoce o veritabilă excepţie de neexecutare a contractului de către recurenta - reclamantă - pârâtă. în ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect învederat - respectiv, nemotivarea soluţiei instanţei de apel de raportare a valorii prejudiciului invocat de intimată la data sentinţei dată în cererea principală, Înalta Curte reţine că aceasta critică intimata pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondată faţă de conţinutul considerentelor instanţei de apel, aflată la fila 9 din decizia atacată, prin care instanţa de apel motivează soluţia prin trimitere expresă la dreptul intimatei de a putea dispune de imobilul aflat în litigiu.

Faţă de reţinerea aplicării în cauză a dispoziţiilor fostului C. com., prin raportare la data sesizării instanţei, Înalta Curte va respinge şi motivul de recurs întemeiat pe greşita interpretare şi aplicare a art. 1079 şi art. 1081 C. civ., întrucât în relaţiile comerciale se aplică principiul dies non interpellat pro hominem, aşadar, debitorul este de drept în întârziere, nefiind necesară respectarea formalităţii prevăzute de art. 1079 C. civ. şi de punerea formală în întârziere a debitorului pentru a se putea pretinde despăgubiri.

În ceea ce priveşte greşita interpretare a clauzelor contractuale ale antecontractului dedus judecăţii, de către instanţa de apel, respectiv, a art. 23 care, în opinia recurentei, limitează penalităţile de întârziere la valoarea totală de 5.000 euro, Înalta Curte reţine că dispoziţia înserată în art. 23 invocată de părţile în proces este clară şi explicită prevăzând pe lângă limitarea penalităţilor de întârziere la valoarea de 5.000 euro, şi posibilitatea expresă de aplicare a art. 53 din acelaşi contract care-i permite creditorului contractual să solicite, în condiţiile dovedirii, şi a beneficiului nerealizat. Or, prin cererea reconvenţională formulată de intimată în prezenta cauză, s-a statuat expres acordarea beneficiului nerealizat în condiţiile art. 23 raportat la art. 53 din antecontract. Date fiind concizia şi claritatea exprimării din aceste clauze contractuale, orice altă interpretare a antecontractului făcută de părţile contractante sau de instanţa de judecată ar aduce atingere principiului forţei obligatorii a contractului, prevăzut de art. 969 C. civ.

Nu poate fi primit nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, republicată, întrucât nelegala timbrare a unei cereri nu poate fi motiv de retractare a unei hotărâri judecătoreşti, putându-se doar dispune eventuala completare a taxei de timbru.

Ultimul motiv de recurs relativ la nemotivarea deciziei instanţei de apel, face, în realitate trimitere la dovada culpei intimatei, astfel cum aceasta ar fi fost reţinută de prima instanţă de fond a cărei hotărâre a fost reformată în apel, astfel încât, nu poate fi analizată în faza extraordinară a recursului, vizând aspecte ce ţin de netemeinicia deciziei atacate.

Pentru considerentele mai sus invocate, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă - pârâtă, ca nefondat.

În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimata - pârâtă - reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 552/2013 din 19 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta să plătească intimatei - reclamante SC B. SA suma de 4.000 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2015.