Construction contract debt: Cassation inadmissibility for merits-based arguments and tardy appeal without cure request

Decizia nr. 428/2015

Deliberând asupra recursurilor de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 4467 din 13 noiembrie 2012, în urma exercitării de către părţi a căii de atac a recursului, cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de apel.

În motivarea deciziei de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că instanţa de apel a reţinut că experţii în specialitatea construcţii nu au constatat în cuprinsul noii expertize administrate în apel împrejurări de fapt care să determine schimbarea sentinţei apelate în ce priveşte obligarea pârâtei la plata sumelor datorate către reclamantă, instanţa de recurs apreciind că această concluzie a instanţei de apel este contrazisă de anexa nr. 8 la raportul de contraexpertiză, prin care se arată că reclamanta mai are de încasat suma de 145.755 lei din totalul de 419.690 lei, diferenţa fiind deja încasată de aceasta. în acest context, s-a constatat de către Înalta Curte că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la respingerea petitului reprezentând pretenţiile reclamantei şi nici nu a dezvoltat motivele pentru care nu a luat în considerare concluzia finală, care rezultă din raportul de contraexpertiză.

Tot în acelaşi context, s-a constatat că, deşi expertul tehnic şi-a susţinut concluziile raportului de expertiză, făcând referire la adresa din 28 ianuarie 2008 din care rezultă că suma confirmată la plată de inspectorul de şantier este de 119.079,80 lei, acesta a concluzionat că suma datorată de pârâtă este de 132.884,13 lei, sumă reţinută de instanţa de fond şi confirmată de Curtea de Apel Timişoara, instanţă care însă, nu a arătat motivele pentru care a ajuns la această soluţie.

De asemenea, s-a apreciat că se impunea a se lamuri dacă articolele de deviz şi cantităţile de lucrări au intrat şi ieşit din gestiunea reclamantei la data la care acestea au fost menţionate în situaţiile de lucrări neacceptate la plată.

În acest sens, criticile formulate de ambele părţi au fost apreciate ca fondate, întrucât această analiză a probatoriului administrat în cauză trebuia avută în vedere de către instanţa de apel şi din perspectiva dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., când instanţa putea dispune ca părţile să completeze probele pentru lămurirea în întregime a procesului, sau din oficiu să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le putea ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

În apel, în fond după casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/30/2008*, iar instanţa a încuviinţat şi dispus efectuarea unei expertize contabile, lucrare ce a fost întocmită de expert A., printre obiectivele stabilite fiind şi unul din aspectele relevate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a se constata dacă articolele de deviz şi cantităţile de lucrări au intrat şi ieşit din gestiunea reclamantei la data la care acestea au fost menţionate în situaţiile de lucrări.

Prin Decizia civilă nr. nr. 103 din 11 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanta SC B. SRL Timişoara şi de pârâta SN C. SA, împotriva sentinţei civile nr. 501 din 16 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. x/30/2008, având ca obiect pretenţii, pe care a schimbat-o, în sensul că:

- obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 141.073,57 lei cu titlu de contravaloare lucrări executate şi acceptate, precum şi la plata de penalităţi de 0,05% pe zi de întârziere, calculate la debitul de 141.073,57 lei, începând de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 20 mai 2008 şi până la data plăţii efective a debitului;

- ia act de renunţarea pârâtei-reclamantă reconvenţională la judecarea capătului de cerere având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 12.593,75 lei prejudiciu estimat.

- majorează cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă reclamantei pentru judecata în primă instanţă de la suma de 1.959,5 lei la suma de 2.246,81 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru parţială.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate referitoare la respingerea capătului de cerere având ca obiect rezilierea contractului de execuţie, precum şi la respingerea celorlalte capete de cerere din acţiunea reconvenţională.

Instanţa de apel a statuat referitoar la derularea contractului dintre părţi, că nu există o probă certă, confirmată de ambele părţi, care să ateste cu exactitate lucrările efectuate de către reclamantă, deoarece nu s-a realizat o recepţie la momentul la care relaţiile contractuale dintre părţi au fost sistate, pentru a se stabili stadiul lucrărilor iar în prezent, deşi se poate constata obiectivul finalizat, nu se mai poate determina printr-o expertiză tehnică în specialitatea construcţii, care anume lucrări au fost realizate de primul antreprenor, care sunt urmarea acţiunilor întreprinse de cel de-al doilea antreprenor (reclamanta) şi care lucrări au fost executate de ultimul antreprenor cu care a contractat pârâta. De altfel, această concluzie a fost relevată de toţi experţii în construcţii care şi-au exprimat părerea în prezenta cauză.

În considerarea motivelor de casare, în rejudecarea apelului, Curtea a încuviinţat o expertiză contabilă asupra actelor contabile ale reclamantei pentru a se constata dacă materialele declarate a fi fost utilizate în realizarea lucrărilor afirmate, au intrat în gestiunea reclamantei. Concluziile acestei expertize au fost că o parte din materialele de construcţii pretinse a fi fost utilizate de reclamantă în realizarea lucrărilor (cele care privesc lucrări refuzate la plată), nu au intrat în gestiunea acesteia. Raportul de expertiză efectuat în cauză nu şi-a găsit finalmente utilitatea în condiţiile în care principala probă care atestă realizarea lucrărilor, indiferent de modul în care materialele folosite au intrat sau nu în gestiunea reclamantei, sunt situaţiile de lucrări acceptate de către beneficiar.

În ce priveşte apelul reclamantei:

S-a reţinut că reclamanta a întocmit situaţii de lucrări pentru suma de 579.044, 94 lei, însă din totalul lucrărilor pe care reclamanta pretinde că Ie-a efectuat, pârâta a recunoscut, prin acceptarea situaţiilor de lucrări, numai o parte din acestea, totalizând suma de 282.124,57 de lei, din care a achitat suma de 141.051,00 lei (Anexa 7 de la raportul de expertiză întocmit în apel, în primul ciclu procesual).

În cauza de faţă, acceptarea situaţiilor de lucrări de către beneficiar este cu atât mai relevantă cu cât stabilirea printr-o probă ştiinţifică de specialitate a lucrărilor executare este imposibil de realizat datorită contribuţiei a trei antreprenori la realizarea obiectivului, fără a exista niciun document care să ateste cota de contribuţie a fiecăruia.

Fără a constitui o observaţie adusă reclamantei, cu siguranţă că în prezenta cauză, o asigurare de dovezi formulată imediat după sistarea raporturilor contractuale, ar fi reprezentat o probă foarte utilă cauzei, deoarece ar fi putut elucida stadiul de realizare al obiectivului anterior începerii lucrărilor de către cel de-al treilea antreprenor.

Aşa fiind, plecând de la materialul probator administrat în cauză şi în cuprinsul căruia pot fi considerate probe utile reclamantei doar situaţiile de lucrări acceptate de către dirigintele de şantier, instanţa de apel a concluzionat că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate în limita lucrărilor a căror executare a fost recunoscută de către partea adversă şi care astfel s-a dovedit că au fost realizate. Valoarea acestor lucrări este de 282.124,57 de lei, din care pârâta a achitat doar suma de 141.051,00 lei, rămânând un rest de plată de 141.073,57 lei, valoare pentru care Curtea concluzionează că apelul reclamantei trebuie admis iar hotărârea primei instanţe se impune a fi parţial modificată, în sensul majorării sumei datorată de pârâtă reclamantei la acest cuantum şi a acordării penalităţilor stabilite contractual prin raportare la această valoare.

De altfel, un aspect adiacent dar util soluţionării prezentei cauze, îl reprezintă calculele realizate de către experţi în cea de-a doua expertiză efectuată în cauză (Anexa 8), din cuprinsul căreia se poate desprinde concluzia că în ipoteza în care reclamanta SC B. SRL ar fi terminat de executat lucrările contractate, restul de plată datorat de către pârâtă, ţinând cont de sumele achitate deja şi de cele achitate celorlalţi doi antreprenori, raportat la valoarea totală a obiectivului, ar fi trebuit să fie de 145.755 de lei, adică o valoare apropiată celei care rezultă din valoarea situaţiilor de lucrări acceptate la plată de dirigintele de şantier cu scăderea sumelor achitate benevol de pârâtă.

Argumentele reclamantei aduse în sprijinul admiterii în întregime a pretenţiilor sale nu pot fi reţinute ca fiind întemeiate. Părerea expertului asistent D., la care face trimitere apelanta-reclamanta este singulară şi este contrazisă de înscrisurile care atestă acceptarea lucrărilor efectuate (situaţiile de lucrări). Simpla apreciere a expertului că, în faţa sa, reprezentanţii pârâtei nu au învederat lucrări de construcţii ori instalaţii executate necorespunzător ori neexecutate, nu confirmă realizarea în integralitate a tuturor lucrărilor menţionate de reclamanta însăşi în situaţiile de lucrări ce au stat la baza emiterii facturilor. Pe de altă parte, plata parţială a unei facturi nu constituie o recunoaştere în integralitate a datoriei, aşa cum opinează reclamanta în motivele de apel, ci dimpotrivă constituie o probă contrară, respectiv o negare a datoriei şi totodată a creanţei invocată de reclamantă în dauna pârâtei.

Instanţa de apel a apreciat că, atâta vreme cât contractul de antrepriză este un act juridic consensual, pentru a cărui valabilitate legea nu pretindea la momentul anului 2007 forma scrisă, lipsa actului adiţional în formă scrisă nu este de natură a combate realitatea juridică recunoscută implicit de către părţi, respectiv că în derularea contractului au intervenit modificări ale înţelegerii prealabile, în sensul realizării de către executant şi a altor lucrări suplimentare, care au fost de altfel executate şi confirmate ulterior, chiar de reprezentantul pârâtei (dirigintele de şantier).

Cât priveşte apelul pârâtei:

S-a reţinut că apelul este fondat cu privire la omisiunea instanţei de fond de a da eficienţă principiului disponibilităţii, tribunalul soluţionând un capăt de cerere din cadrul acţiunii reconvenţionale, deşi pârâta a renunţat expres la judecată în privinţa acestuia, printr-un înscris depus la dosarul cauzei. Din această perspectivă, criticile apelantei-pârâte sunt apreciate a fi fondate, în timp ce argumentele reclamantei în sensul respingerii apelului îndreptat împotriva acestei soluţii sunt neavenite. Este adevărat că această manifestare a disponibilităţii procesuale a pârâtei a intervenit la ultimul termen de judecată, prin concluziile scrise depuse la dosar, însă renunţarea nu s-a produs înaintea închiderii dezbaterilor pentru a putea fi luate în considerare argumentele reclamantei. Aşa fiind, atâta vreme cât potrivit dispoziţiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate renunţa oricând la judecată, inclusiv la ultimul termen, instanţa de fond era datoare a verifica existenţa unei eventuale opoziţii a părţii adverse, iar în caz de neopunere era obligată să dea eficienţă principiului disponibilităţii care guvernează raporturile juridice civile, inclusiv cele născute în plan procesual.

Instanţa de apel în pronunţarea deciziei a avut în vedere că pârâta a renunţat la judecarea capătului de cerere din cuprinsul acţiunii reconvenţionale, având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 12.593,75 de lei, reprezentând valoarea estimată a prejudiciului suferit, constând în lucrările de remediere necesare ca urmare executării necorespunzătoare a unei părţi din lucrări de către antreprenor.

Celelalte critici ale apelantei-pârâte, privitoare la modul de soluţionare a cererii reconvenţionale de către instanţa de fond instanţa de apel Ie-a respins ca nefondate, întrucât din ansamblul probator administrat în cauză s-a desprins concluzia că raporturile contractuale dintre cele două părţi litigante s-au întrerupt în cursul lunii decembrie 2007, iar principala cauză a acestui deznodământ a constituit-o culpa pârâtei care a refuzat orice dialog pentru modificarea unei soluţii tehnice necorespunzătoare, nu şi-a îndeplinit obligaţia contractual asumată de racordare la reţeaua de gaz metan a obiectivului şi nu a achitat decât în parte lucrările efectuate.

Or, atâta vreme cât părţile au prefigurat şi evaluat eventualele prejudicii care le-ar putea încerca în situaţia neexecutării în mod corespunzător a obligaţiilor contractuale şi au stabilit şi modalitatea de determinare a lor, niciuna dintre părţi nu poate solicita alte daune interese decât daunele negociate prin clauza penală inserată în contract.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a admis ambele apeluri şi a dispus modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul că:

- obligării pârâtei să plătească reclamantei suma de 141.073,57 lei cu titlu de contravaloare lucrări executate şi acceptate, precum şi la plata de penalităţi de 0,05% pe zi de întârziere, calculate la debitul de 141.073,57 lei, începând de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 20 mai 2008 şi până la data plăţii efective a debitului;

- s-a luat act de renunţarea pârâtei-reclamantă reconvenţională la judecarea capătului de cerere având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 12.593,75 lei prejudiciu estimat;

Totodată, urmare a majorării cuantumului pretenţiilor reclamantei, recunoscute a fi fondate, instanţa de apel a majorat corespunzător şi cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă reclamantei pentru judecata în primă instanţă de la suma de 1.959,5 lei, acordată de prima instanţă proporţional cu valoarea pretenţiilor admise, la suma de 2.246,81 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru parţială, adică proporţional cu valoarea pretenţiilor considerate a fi întemeiate de către instanţa de apel.

Pârâta la data de 7 iulie 2014, ulterior pronunţării deciziei în apel, a formulat o cerere de lămurire a înţelesului, întinderea şi aplicarea dispozitivului Deciziei civile nr. 103 din 11 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 17 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, s-a admis cererea formulată de pârâta SN C. SA Timişoara şi în consecinţă:

S-a dispus lămurirea întinderii dispozitivului Deciziei civile nr. 103 din 11 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/30/2008* în sensul că:

La stabilirea restului de plată în sumă de 141.073,57 lei nu s-a avut în vedere suma de 132.884,13 lei, executată silit, şi care se va deduce din restul rămas de plată la momentul executării, iar penalităţile acordate nu vor depăşi suma datorată, conform prevederilor contractuale.

Reclamanta SC B. SRL Timişoara a declarat recurs împotriva deciziei pronunţată în apel, precum şi împotriva încheierii dată de aceeaşi instanţă de apel din 17 septembrie 2014.

Pârâta SN C. SA a declarat recurs împotriva deciziei pronunţată în apel.

Prin recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei pronunţată în apel, se susţine, în esenţă, că decizia atactă nu este motivată în rigorile dispoziţiile legale şi că actul dedus judecăţii nu a fost interpretat corect, invocând motivelem de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Prin recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii dată de aceeaşi instanţă de apel din 17 septembrie 2014, reclamanta arată că prin admiterea cererii de lămurire a dispozitivului deciziei din apel se schimbă de fapt întreaga soluţie dată sub aspectul că nu mai are de încasat suma de 141.073,13 lei, ci doar suma de 81.189 lei.

Pârâta prin recursul declarat împotriva deciziei pronunţată în apel, susţine că nu poate fi obligată la plata penalităţilor de întârziere pentru neexecutarea unei obligaţii de plată a unor lucrări care exced obiectului contractului iniţial.

Pe fondul pretenţiilor, pârâta contestă concluziile expertului cu privire la suma datorată de 132.884,13 lei. în acest sens, pârâta precizează că instanţa de apel a reţinut corect pretenţiile reclamantei şi reaminteşte concluziile expertizelor efectuate în cauză, pe care le enumera, pe larg.

Referitor la cererea reconvenţională, pârâta învederează instanţei modul de derulare a lucrărilor de execuţie, ponderea lucrărilor de finisaje ce nu au putut fi finalizate din cauza lipsei racordului de gaz, din totalul lucrărilor executate, împrejurarea ce a determinat-o să închirieze un spaţiu pentru desfăşurarea activităţii comercialeja care trebuie obligată partea adversă, care este în culpă exclusivă în împiedicarea finalizării lucrărilor.

La termenul de azi, Înalta Curte a rămas în pronunţare pe excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei pronunţată în apel, pe fondul recursului declarat de reclamantă împotriva încheierii din 17 septembrie 2014 dată de aceeaşi instanţă de apel şi pe excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtă împotriva deciziei pronunţată în apel, în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

1. Referitor la recursurile declarate de reclamantă.

a. În ce priveşte recursul reclamantei declarat împotriva deciziei pronunţate în apel, Înalta Curte urmează să admită excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamanta SC B. SRL Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 103 din 11 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, şi pe cale de consecinţă să respingă ca tardiv recursul declarat de recurenta - reclamantă SC B. SRL Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 103 din 11 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, pentru următoarele considerente.

Potrivit dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ. "Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei".

În cauză, reclamantei i-a fost comunicată decizia recurată la data de 24 martie 2014, aşa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 293 Dosar apel nr. x/30/2008*, iar recursul a fost declarat la data de 10 octombrie 2014, conform datei poştei de pe plicul de expediere a recursului aflat la fila 19 dosar recurs, peste termenul, prevăzut de lege.

Cum reclamanta nu a formulat o cerere de repunere în termen şi nici nu a dovedit o împrejurare mai presus de voinţa sa de împiedicare a promovării recursului în termenul legal prevăzut delege, Înalta Curte urmează să admită excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamanta SC B. SRL Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 103 din 11 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, şi în consecinţă va respinge ca tardiv recursul declarat de recurenta - reclamantă SC B. SRL Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 103 din 11 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă.

b. în ce priveşte recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 17 septembrie 2014 dată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/30/2008*, Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat recursul, pentru următoarele considerente:

După cum se poate observa, recurenta - reclamantă formulează o singură critică privind încheierea recurată, în sensul că prin lămurirea întinderii înţelesului deciziei pronunţată în apel, s-a stabilit un cuantum mai mic a sumei de încasat, fără să argumenteze în drept în ce constă nelegalitatea acesteia din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă ca ca nefondat recursul declarat de recurenta -reclamanta SC B. SRL Timişoara, împotriva încheierii din 17 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/30/2008*.

2. În ce priveşte recursul declarat de pârâtă.

Înalta Curte examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate şi reţine excepţia nulităţii recursului invocată de reclamantă prin întâmpinare, în considerarea dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Deşi recurenta nu îşi circumscrie criticile în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., recurenta readuce în discuţie probele administrate în cauză, concluzii experţilor cu privire la pretenţiile părţilor din litigiu, precum şi la modul în care s-au derulat raporturile juridice statornicite de părţi prin contractul încheiat, aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii atacate şi care nu pot forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului, acesta făcându-se numai pentru motive de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Practic, aşa cum se poate observa, prin criticile formulate recurenta pârâtă îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată de prima instanţă, critici de netemeinicie, de reapreciere a probelor administrate în cauză şi o restabilire a situaţiei de fapt.

Cum criticile formulate nu pot fi încadrate în nici unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, situaţie în care se va aplica sancţiunea nulităţii recursului.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de recurs şi dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului invocată de recurenta - reclamantă SC B. SRL prin întâmpinare şi pe cale de consecinţă va constata nulitatea cererii de recurs, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamanta SC B. SRL Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 103 din 11 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă.

Respinge excepţia tardivităţii recursului declarat de recurenta - reclamanta SC B. SRL Timişoara, împotriva încheierii din 17 septembrie 2014.

Respinge ca tardiv recursul declarat de recurenta - reclamantă SC B. SRL Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 103 din 11 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamanta SC B. SRL Timişoara, împotriva încheierii din 17 septembrie 2014.

Admite excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta pârâta SN C. SA sucursala Banat E. Timişoara.

Constată nulitatea cererii de recurs declarată de pârâta SN C. SA sucursala Banat E. Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 103 din 11 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2015.