Competence for maritime insurance contract damages: voluntary waiver of alternative territorial jurisdiction exception by defendant

Decizia nr. 1249/2015

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara în data de 4 decembrie 2013 sub nr. x/325/2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. LTD obligarea acesteia la plata sumei de 43.928 RON, cu titlu de daună pentru pierderea a 6800 topuri de hârtie.

În motivarea cererii s-a arătat că a încheiat cu pârâta, în calitate de asigurător un contract de asigurare pentru mărfuri pe parcursul tranzitului pe mare. Agent de asigurare în cuprinsul poliţei de asigurare încheiate era SC C. SA, care a fost citat ca intervenient forţat în cauză. Întrucât la recepţia mărfii s-a constatat lipsa a 6800 topuri de hârtie, reclamanta a înţeles să promoveze cerere în daune contra asigurătorului B. LTD.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 şi art. 2214 C. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 8498 din 24 iunie 2014, Judecătoria Timişoara a declinat cauza spre competentă soluţionare în favoarea Tribunalului Constanţa, apreciind că în materie de asigurare maritimă este competent Tribunalul Constanţa.

După înregistrarea pe rolul Tribunalului Constanţa, prin Sentinţa civilă nr. 2850/2014 s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa, apreciindu-se că acţiunea civilă este una în pretenţii, iar conform art. 94 alin. (1) lit. j) competenţa de soluţionare în primă instanţă aparţine judecătoriei, raporta la valoarea pretenţiilor în sumă de 43.928 RON.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 27 noiembrie 2014.

În şedinţa publică din data de 19 martie 2015 instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Constanţa.

Prin Sentinţa civilă nr. 3133 din 19 martie 2015 pronunţată de Judecătoria Constanţa, secţia civilă, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Constanţa şi în consecinţă s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii formulate de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. LTD şi intervenientul forţat - SC C. SA, în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Totodată, s-a constatat conflictul negativ de competenţă, situaţie în care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unui regulator de competenţă.

S-a reţinut că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, are ca obiect "pretenţii civile", a fost depusă la Judecătoria Timişoara, ca instanţa locului unde îşi are sediul societatea reclamantă.

Faţă de momentul promovării acţiunii civile, s-a constatat că legea procesuală aplicabilă este C. proc. civ. adoptat prin Legea 134/2010, art. 107.

S-a considerat că litigiul se poartă între doi profesionişti, ce priveşte desfăşurarea raporturilor contractuale, pentru care legea prevede o competenţă teritorială alternativă, reclamantul având posibilitatea să aleagă între mai multe instanţe deopotrivă competente, în considerarea art. 113 pct. 3 C. proc. civ. S-a constatat că acest text de lege nu este incident în cauză, nefiind un contract de transport, ci un contract de asigurare.

Executarea contractului de asigurare vizează îndeplinirea obligaţiilor asumate de părţi prin convenţie şi se referă de regulă la obligaţia de a plăti prima de asigurare, de a comunica producerea riscului asigurat, de a plăti indemnizaţia de asigurare, de a informa cu privire la consecinţele privind neplata primelor de asigurare ş.a.

Între aceste obligaţii instanţa reţine că plata primei de asigurare a fost efectuată prin transfer bancar de la sediul reclamantei din Timişoara, la fel ca şi comunicarea privind producerea riscului asigurat. Prin urmare, contractul de asigurare a fost executat fie chiar şi în parte la sediul reclamantei, care a înţeles să învestească această instanţă cu soluţionarea litigiului referitor la neplata indemnizaţiei de asigurare datorată de pârâtă.

Totodată, instanţa reţine că normele care reglementează competenţa teritorială sunt, în principiu, de ordine privată, dacă este vorba despre procese privitoare la bunuri, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 117 - 121 Noul C. proc. civ., însă au caracterul unor norme de ordine publică în materie de persoane, precum şi în cazurile prevăzute de art. 117 - 121 Noul C. proc. civ.

Prin prisma dispoziţiilor legale prevăzute de art. 125, art. 129 şi art. 130, excepţia de necompetenţă teritorială invocată în cauză este una de ordine privată, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât prima instanţă sesizată cu soluţionarea litigiului (Judecătoria Timişoara) nu era în măsură a invoca din oficiu această excepţie, doar pârâţii prin întâmpinare fiind lăsaţi de textul de lege să invoce necompetenţă teritorială de ordine privată.

În acelaşi sens, instanţa a reţinut şi prevederile art. 1066 alin. (2) din C. proc. civ. actual, care arată că instanţa română în faţa căreia pârâtul este chemat rămâne competentă să judece dacă acesta din urmă nu a invocat excepţia de necompetenţă, cel mai târziu până la terminarea procesului în primă instanţă.

Pentru aceste considerente, s-a apreciat că Judecătoria Timişoara este cea competentă în a judeca cererea, faţă de manifestarea de voinţă a reclamantei şi atitudinea procesuală a pârâtului.

Analizând conflictul de competenţă ivit, în aplicarea dispoziţiilor art. 136 din noul C. proc. civ., Înalta Curte stabileşte competenţa Judecătoria Timişoara în soluţionarea cererii de chemare în judecată, pentru considerentele ce succed:

În primul rând trebuie menţionat faptul că cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 12.929 dolar SUA echivalentul a 43.928 RON reprezentând contravaloarea daunei pe care reclamanta a suferit-o ca urmare a pierderii celor 6.800 topuri de hârtie - fiecare top valorând 1,9 dolar SUA - comandate de la compania chineză D., asigurate la societatea pârâtă în vederea transportului pe mare, precum şi obligarea intervenientului forţat la prezentarea în faţa instanţei a raportului de daună în legătură cu poliţa de asigurare în vederea soluţionării juste a cauzei.

În al doilea rând, trebuie reţinut că, la 4 decembrie 2012 reclamanta, în calitate de asigurat şi societatea chineză - B. LTD., în calitate de asigurător a fost încheiat un contract - pentru asigurarea unor mărfuri pe cursul tranzitului pe mare, bunurile asigurate fiind de 7.800 topuri de hârtie.

Concluzionând, izvorul obligaţiilor părţilor este în temeiul contractului de asigurare, reclamanta solicitând prin prezenta acţiune executarea obligaţiilor consfinţite de părţi prin contractual de asigurare mărfuri - topuri de hârtie - respectiv la obligaţia de a plăti prima de asigurare, de a comunica producerea riscului asigurat, de a plăti indemnizaţia de asigurare, de a informa cu privire la consecinţele privind neplata primelor de asigurare.

Prin urmare, litigiu se poartă între doi profesionişti privind desfăşurarea raporturilor contractuale, ceea ce atrage o competenţă teritorială alternativă, aşa încât reclamantul are la îndemână opţiunea de a alege între mai multe instanţe deopotrivă competente, în considerarea dispoziţiilor art. 113 pct. 3 din Noul C. proc. civ.

S-a reţinut că, printre obligaţiile asumate de părţi, plata primei de asigurare a fost efectuată prin transfer bancar de la sediul reclamantei din Timişoara, la fel ca şi comunicarea privind producerea riscului asigurat.

Aşa fiind, contractul de asigurare a fost executat în parte la sediul reclamantei, care a înţeles să învestească Judecătoria Timişoara cu soluţionarea litigiului referitoare la neplata indemnizaţiei de asigurare datorată de pârâtă, în calitate de asigurător al mărfurilor transportate.

De remarcat că, excepţia de necompetenţă teritorială alternativă, este de ordine privată, ceea ce înseamnă în concordanţă cu dispoziţiile art. 107 din Noul C. proc. civ. - referindu-se numai la bunuri cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 117 - 120 din acelaşi cod - o data învestită prima instanţă, cu soluţionarea litigiului, în speţă Judecătoria Timişoara, era această instanţă, iar excepţia de necompetenţă teritorială alternativă putea fi invocată doar de pârâţi prin întâmpinare până la terminarea procesului.

Or, în condiţiile în care pârâtul nu a invocat excepţia de necompetenţă teritorială alternativă până la terminarea procesului şi manifestarea de voinţă a reclamantei, care a înţeles să introduce cererea de chemare în judecată la Judecătoria Timişoara, această instanţă este competentă să soluţioneze prezentul litigiu.

De observat că, pârâta SC C. SA în dosarul Judecătoriei Constanţa a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, pe care în mod legal şi corect această instanţă a considerat aplicarea dispoziţiilor art. 1066 alin. (2) din Noul C. proc. civ., potrivit cărora, cităm: "Cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel, instanţa română în faţa căreia este chemat rămâne competentă de a judeca cererea, dacă pârâtul se prezintă în faţa instanţei şi formulează apărări în fond, fără a invoca excepţia de necompetenţă, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe."

Textul de lege enunţat reglementează un alt caz de prorogare voluntară de competenţă, incident ori de câte ori prin lege nu se prevede altfel, care operează prin voinţa pârâtului, chemat în judecată în faţa unei instanţe române, printr-o cerere de competenţa instanţei străine.

În această ipoteză, instanţa română rămâne competentă să judece cererea, în următoarele condiţii, verificate cumulativ:

a) - pârâtul se prezintă în faţa instanţei române şi formulează apărări în fond;

b) - prezent în faţa instanţei române, pârâtul nu invocă excepţia de necompetenţă, până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe.

Prin urmare, absenţa pârâtului ori neinvocarea excepţiei de necompetenţă până cel mai târziu la terminarea procesului în primă instanţă, face instanţa română să fie competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată a reclamantei.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Timişoara este competentă să soluţioneze prezentul litigiu, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara. Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2015.

Procesat de GGC - MI