Limits of cancellation appeal for material error versus error of judgment in challenging nullity of appeal for insufficient legal motivation.

Decizia nr. 1244/2015

Deliberând asupra contestaţiei în anulare, din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 26 din 14 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei procedurii prealabile şi tardivităţii formulării contestaţiei; a admis contestaţia la executare formulată de contestatoarea SC A. SRL în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi cu intimata-chemată în garanţie Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş; a anulat poprirea înfiinţată prin Ordinul nr. 5 din 30 ianuarie 2013 în ceea ce o priveşte pe societatea contestatoare, precum şi actele subsecvente şi a respins cererea de chemare în garanţie ca nefondată.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut că, în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 95/2003 aprobată prin Legea nr. 557/2003, intimata a preluat de la F.N.U.A.S.S. o creanţă împotriva contestatoarei, în sumă totală de 3.803,82 RON, reprezentând contribuţie CAS, dobânzi şi penalităţi aferente.

A mai consemnat Curtea că debitoarea-contestatoare a fost informată asupra sumelor datorate prin Înştiinţarea din 5 februarie 2004, emisă de C.A.S. Timiş şi prin Somaţia colectivă din 4 martie 2004 şi că prin Ordinul nr. 5 din 30 ianuarie 2013 intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a dispus poprirea conturilor debitoarei până la acoperirea creanţei.

În motivarea respingerii excepţiei neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 46 din O.U.G. nr. 51/1998, prima instanţă a avut în vedere lipsa oricărei vătămări pentru intimată, care, între sesizarea instanţei iniţial învestite şi soluţionarea cauzei de instanţa competentă, a luat cunoştinţă de actele depuse, precum şi faptul că evocata normă legală vizează soluţionarea cu celeritate a unor asemenea litigii, fără să instituie însă nici o sancţiune pentru nerespectarea comunicării actelor.

Respingerea excepţiei tardivităţii a fost argumentată de curtea de apel în funcţie de natura contestaţiei la executare deduse judecăţii, guvernată de normele speciale ale O.U.G. nr. 51/1998, în raport de care a apreciat că în cauză nu este incident termenul de decădere prevăzut de norma de drept comun, repectiv de art. 401 C. proc. civ., invocat de intimată.

Asupra fondului cererii, Curtea, în urma analizei înscrisurilor depuse în apărare, a reţinut că sumele pentru care intimata a început executarea silită împotriva contestatoarei fuseseră deja achitate de aceasta la 30 ianuarie 2004, fapt în considerarea căruia a apreciat executarea ca fiind lipsită de temei şi a dispus anularea actelor de executare contestate, făcute după stingerea creanţei.

În considerarea celor anterior expuse, apreciind că nu poate fi reţinută culpa chematei în garanţie, astfel încât să poată fi antrenată răspunderea acesteia, a respins ca nefondată cererea de chemare în garanţie.

Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat recurs intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9, ca şi prevederile art. 3041 C. proc. civ.

În cuprinsul memoriului de recurs depus la dosar, recurenta a arătat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre greşita, trecând peste susţinerile sale.

A prezentat derularea raporturilor cu intimata-debitoare, arătând că a preluat de la C.A.S. Timiş, prin Protocolul din 25februarie 2004, încheiat în baza prevederilor O.U.G. nr. 95/2003, o creanţă fiscală în valoare de 3.803,82 RON, şi că, ulterior acestui moment, nu i s-a transmis vreun act rectificativ care să ateste stingerea datoriei SC A. SRL, drept pentru care, în vederea recuperării debitului, a iniţiat împotriva acesteia executarea silită, emiţând Ordinul de poprire nr. 5 din 30 ianuarie 2013 conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 51/1998.

În continuare, a expus evoluţia actului normativ menţionat, în raport de intrarea în vigoare a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Noului C. proc. civ. şi a făcut o serie amplă de consideraţii relative la incidenţa dispoziţiilor legii speciale în speţă, susţinând că în mod greşit prima instanţă a reţinut aplicabilitatea prevederilor de drept comun.

Recurenta a justificat la fel de amplu abilitarea sa în începerea executării silite funcţie de natura creanţei fiscale deduse judecăţii, enumerând o serie de acte normative şi reproducând integral textele legale invocate.

A reprodus definiţia creanţei fiscale, a titlului executoriu şi a arătat că O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, aprobată prin Legea nr. 409/2001, modificată prin O.U.G. nr. 23/2004, stabileşte cadrul pentru accelerarea procedurii de recuperare a creanţelor cesionate, printr-un tratament juridic diferit justificat de natura specială a creanţelor preluate la datoria publică internă, sens în care a enumerat o serie largă de decizii ale instanţei de contencios constituţional.

Ulterior, recurenta a revenit şi a reiterat derularea raporturilor juridice cu contestatoarea-debitoare şi cu chemata în garanţie, susţinând că prima dintre acestea îşi invocă, practic, propria culpa şi că nu avea alta cale pentru recuperarea debitului, decât cea pusă la îndemâna sa de prevederile O.U.G. 51/1998.

Pentru toate aceste argumente, recurenta a cerut schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii contestaţiei la executare.

Prin Decizia nr. 3898 din 5 decembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/325/2013 s-a admis excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu de instanţa de recurs şi, în consecinţă s-a constatat nul recursul declarat de recurentă împotriva sentinţei curţii de apel, în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Hotărârea ce face obiectul prezentei căi de atac se încadrează în categoria celor supuse controlului judiciar unui singur grad de jurisdicţie, faţă de natura obiectului demersului judiciar, nefiind susceptibilă de apel, conform art. 48 alin. (2) din O.U.G. nr. 58/1998, varianta în vigoare la data iniţierii precedurii executării silite.

În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că în prezenta cale de atac sunt incidente, aşa cum a indicat şi recurenta în memoriul depus la dosar, dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., care relevă intenţia legiuitorului de a extinde cenzura instanţei de control asupra unei astfel de hotărâri, dincolo de limitele statuate de art. 304 C. proc. civ. Astfel, pentru că litigiul beneficiază de un singur grad de jurisdicţie, legiuitorul a lărgit aria verificării judecătorului într-o asemenea cale de atac, abilitându-l să cenzureze atât aspectele de nelegalitate, cât şi pe cele de netemeinicie.

Textul legal amintit nu exclude, însă, incidenţa într-un astfel de recurs a prevederilor art. 3021 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, care sancţionează calea extraordinară de atac cu nulitatea pentru nerespectarea condiţiilor prevăzute pentru cererea de recurs, respectiv pentru neincluderea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi a dezvoltării lor.

În continuare, instanţa de recurs a constatat că, în speţă, recurenta a prezentat exhaustiv situaţia de fapt şi a reiterat apărările formulate prin întâmpinare, însă nu a formulat nicio critică referitoare la sentinţa atacată, în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, aceasta indicând doar formal motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanţa de recurs, sub acest aspect a arătat pe larg, împrejurarea că recurenta nu a formulat argumente de drept, care să situeze susţinerile în sfera temeiurilor de modificare indicate, care să posibilă exercitarea controlului judiciar în calea de atac a recursului.

Conchide instanţa de recurs, că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care nu constituie o motivare în sens procedural a recursului. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, susţinerile recurentei nu vizează sentinţa atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de chemare în judecată.

Împotriva deciziei pronunţate în recurs, contestatoarea Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a formulat contestaţie în anulare prin care a arătat că hotărârea pronunţată este pe de o parte rezultatul unei greşeli materiale, iar pe de altă parte, nu a răspuns criticilor formulate prin motive le de recurs.

În motivarea contestaţiei în anulare, contestatoarea a susţinut că, întreaga motivaţie a recursului, adusa în faţa instanţei superioare, era menită să sublinieze ca toate dispoziţiile legale în ceea ce priveşte executarea silita a SC A. SRL au fost respectate, fiind evident că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre care este rezultatul unei greşeli materiale, iar pe de altă parte nici nu a răspuns criticilor formulate prin motivele formulate de recurs.

Astfel, recurenta a reiterat toate dispoziţiile legale pe care instanţa de recurs nu le-a luat în considerare şi de care era strâns legată chiar dezlegarea pricinii, respectiv a arătat că în temeiul O.U.G. nr. 95/2003 privind preluarea de către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a unor creanţe bugetare în vederea încasării şi virării lor la Fondul Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, recurenta a preluat de la C.A.S. Timiş, prin Protocolul din 25 februarie 2004 o creanţa fiscală în valoare de 3.803,82 RON asupra SC A. SRL.

În acelaşi sens, recurenta a susţinut că, ulterior acestui protocol, C.A.S. Timiş nu a transmis înscrisuri din care să reiasă stingerea datoriei SC A. SRL şi nu s-a conformat dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 95/2003, potrivit căruia, C.A.S. garantează valabilitatea, realitatea şi actualitatea creanţelor transferate, precum şi legalitatea titlurilor de creanţă şi a titlurilor executorii aferente, astfel ca Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a procedat la executarea silită a creanţei preluate şi nu a ţinut cont de creanţa menţionată.

În consecinţă, contestatoarea a solicitat admiterea contestaţiei în anulare.

Contestaţia în anulare este neîntemeiată, conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:

După cum se poate observa, contestatoarea invocă ambele ipoteze ale dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.

În sensul textului art. 318 teza I C. proc. civ., "greşeală materială" înseamnă greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşită. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.

Legea are în vedere greşelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. În această categorie intră greşelile comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei. Prin urmare, greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt, şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.

Textul de lege se referă la greşeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca netimbrat (sau insuficient timbrat) ori făcut de o persoană fără calitate şi alte situaţii asemănătoare, deşi la dosar se găsesc dovezi din care se învederează că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat ori formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara, pentru verificarea acestor situaţii nefiind necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor.

Din examinarea criticilor formulate de contestator în raport de textul de lege enunţat mai sus, Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, întrucât contestatoare se referă la greşeli de judecată ce nu pot face incidenţa textului de lege evocat.

În ceea ce priveşte susţinerile contestatoarei pe fondul cauzei, nu pot fi analizate, faţă de calea de atac exercitată, aşa cum s-a arătat mai sus.

În ceea ce priveşte incidenţa 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul textului de lege invocat trebuie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, această omisiune să se fi produs din greşeală. În cazul în care instanţa de recurs a analizat, criticile pe care le-a găsit nefondate şi a arătat motivat, soluţia nu constituie o greşeală materială săvârşită de instanţă, ci a avut un caracter deliberat, iar motivele pentru care instanţa de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare, care este o cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv pentru situaţiile de la art. 317 C. proc. civ. (necompetenţă sau vicii vizând procedura citării şi art. 318 C. proc. civ. greşeală materială sau nepronunţarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greşita apreciere a probelor, aplicare greşită a legii, sau probleme ce ţin de fondul litigiului, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în recurs, şi nu în contestaţia în anulare.

De reamintit că pentru verificarea acestor greşeli nu este necesară o reexaminare a fondului sau reaprecierea probelor, greşeala trebuie săvârşită de instanţa de recurs, nefiind admisibilă dacă înaintea instanţei de recurs au fost invocate greşeli materiale săvârşite de o altă instanţă; greşeala materială trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante.

De asemenea, contestaţia în anulare nu poate fi primită atunci când se invocă stabilirea eronată a situaţiei de fapt, în urma aprecierii probelor sau a interpretărilor, nefiind greşeli de judecată în sensul dispoziţiilor în contestaţia în anulare. Ori, după cum se poate observa, contestatoarea este nemulţumită de soluţia pronunţată în recurs, criticile formulate vizează greşeli de judecată, privind modul de apreciere a procesului verbal, neprelungirea contractului de închiriere asupra imobilelor din litigiu.

Din examinarea considerentelor deciziei a cărei anulare se cere Înalta Curte constată că instanţa de recurs a analizat pricina din perspectiva motivului de nelegalitate indicat formal de contestatoare al art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la sancţiunea prevăzută de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., deoarece criticile formulate de recurentă în recurs nu îndeplineau exigenţele motivelor de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. situaţie în care s-a constatat nulitatea cererii de recurs.

De reamintit că această cale de atac nu are caracter devolutiv, în cadrul contestaţiei în anulare nu se judecă acţiunea ca atare şi nu se examinează temeinicia susţinerilor părţilor cu privire la drepturile lor subiective deduse judecăţii, ci se verifică dacă judecata a avut loc cu respectarea normelor procedurale privind competenţa şi a celor referitoare la citarea părţilor - în cazul contestaţiei în anulare obişnuite precum şi dacă judecata recursului este rezultatul unei greşeli materiale sau dacă instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare - în cazul contestaţiei în anulare speciale, chiar dacă prezenta pricină trebuia cenzurată şi din perspectiva dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ.

Atâta timp cât, contestatoarea a formulat critici care nu vizau aspecte de nelegalitate, în mod corect instanţa de recurs a aplicat sancţiunea înserată în art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Pe de altă parte, chiar dacă recurenta - contestatoarea din prezenta cauză - a invocat temeiurile de drept din recurs, simpla menţionare fără o argumentare în spiritul nelegalităţii deciziei atacate pentru asigurarea unui control judiciar în recurs, nu poate fi asimilat cu una dintre ipotezele prevăzute de art. 318 C. proc. civ. Mai mult decât atât, cum se poate observa din examinarea motivării prezentei căi de atac, contestatoarea săvârşeşte aceeaşi eroare ca şi în recurs, în sensul că antamează fondul pricinii şi modul în care a fost judecată aceasta, fără să se conformeze dispoziţiilor legale impuse căilor de atac exercitate.

În consecinţă, Înalta Curte urmează să respingă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 3898 din 5 decembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/325/2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 3898 din 5 decembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/325/2013.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2015.

Procesat de GGC - MI