Conflict between state land administration rights and pre-1990 indefinite usage rights: extinguishment of usage title and liability for loss of use

Decizia nr. 1240/2015

Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 6320 din 24 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011 a fost respinsă excepţiei prescripţiei ca neîntemeiată, iar pe fond, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta RA A. - prin Sucursala pentru administraţia şi întreţinerea fondului imobiliar, în contradictoriu cu pârâta B. SA, ca neîntemeiată.

Prin aceeaşi hotărâre, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 14.192 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru dovedirea, respectiv în combaterea cererii, au fost încuviinţate părţilor proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză tehnică, probe ce au fost administrate în cauză.

Tribunalul s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei prescripţiei invocate de pârâtă la termenul din 12 septembrie 2013, conform art. 137 C. proc. civ.

Pârâta a invocat excepţia prescripţiei pentru contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă lunilor noiembrie şi decembrie (20 zile) 2008.

Reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată, obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă asupra unui imobil pentru perioada noiembrie 2008 - octombrie 2011.

Cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 20 decembrie 2011 (data poştei).

Potrivit art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar termenul prescripţiei este de 3 ani.

Conform art. 7 din acelaşi act normativ, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar potrivit art. 8, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Reclamanta a convocat pârâta la conciliere directă, conform art. 7201 C. proc. civ. la data de 25 octombrie 2011. În prezenta cauză termenul de prescripţie a fost suspendat pe durata concilierii, în condiţiile art. 7201 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste motive, tribunalul a apreciat că cererea de chemare în judecată a fost introdusă în termenul de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1957, excepţia prescripţiei urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

Pe fondul cererii, prima instanţă a reţinut următoarele:

Terenul în suprafaţă de 6.692,41 mp aferent imobilului Casa C., situat în Bucureşti, Piaţa C., sector 1, are următoarele vecinătăţi: la nord - str. D.; la sud - alee asfaltată; la est - alee asfaltată, la vest - depozit. Terenul este în proprietatea privată a statului şi în administrarea reclamantei, conform H.G. nr. 361/1993, H.G. nr. 60/2005, modificată şi completată de H.G. nr. 265/2005, Anexa nr. 6, poziţia nr. 324. Terenul are numărul cadastral E. şi este înscris în cartea funciară a Municipiului Bucureşti, sector 1. Din cuprinsul Încheierii din 12 martie 2008 rezultă că în cartea funciară este înscris dreptul de proprietate al statului şi dreptul de administrare a RA A. în baza H.G. nr. 33 din 9 ianuarie 2008, H.G. nr. 265 din 31 mai 2005, H.G. nr. 60 din 21 ianuarie 2005, H.G. nr. 533 din 30 mai 2002.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 642 din 2 iunie 1950 a fost înfiinţat Combinatul Poligrafic "F.", act normativ modificat prin Hotărârea Consiliului de Miniştrii nr. 971 din 21 iunie 1954, ambele acte fiind abrogate prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 434 din 23 decembrie 1976, dată la care a fost înfiinţată "Editura G.", patrimoniul acesteia fiind gestionat de Administraţia Imobilului F.

Prin Decretul nr. 57 din 14 ianuarie 1990 emis de Consiliul Frontului Salvării Naţionale a fost înfiinţată Editura "H.". Prin Protocolul încheiat la data de 5 februarie 1990, în baza Decretului nr. 57 din 14 ianuarie 1990 şi a Decretului nr. 30 din 20 ianuarie 1990 privind trecerea în proprietate a patrimoniului fostului Partid Comunist Român, s-a procedat la predarea - primirea patrimoniului fostei Edituri G. către Editura H. Prin H.G nr. 375/1991, Editura H. a fost reorganizata în societate comercială, respectiv pârâta B. SA, activul şi pasivul, împreună cu contractele economice ale editurii fiind preluate pe baza de protocol de B. SA de la Editura H.

Pârâta a justificat în prezenta cauză dreptul său de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 2.960 mp din terenul în suprafaţă totală de 6.692,41 mp ce alcătuieşte parcela.

Astfel, prin Decizia nr. 53 din 18 ianuarie 1974 a Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, la cererea Editurii G. (autoarea pârâtei, după cum s-a reţinut anterior) din administrarea Direcţiei drumuri şi spatii verzi - Administraţia parcurilor - în folosinţa fără plată şi fără termen - terenul în suprafaţă de 3.320 mp situat în Bucureşti, Bulevardul J., sector 1 (în prezent Piaţa C., sector 1), în vederea construirii unui depozit subteran.

Prin Decizia nr. 919 din 29 iulie 1974 a Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti s-a transmis autoarei pârâtei, fără plată şi fără termen suprafaţa de teren neconstruit de 2.660 mp situat în imediata vecinătate a terenului destinat construcţiei depozitului subteran, în scopul construirii drumului de acces către depozitul subteran.

Prin Procesul-verbal de recepţie preliminară din 1976, s-a admis recepţia depozitului de hârtie pentru Editura G., notându-se faptul că există drum carosabil, alei, trotuare de acces la obiect. În anexa nr. 1 la acesta, la poziţia nr. 6 se regăseşte şi calea de acces, denumita generic "Drumuri". La data de 14 martie 1978 s-a întocmit procesul-verbal de recepţie finală al obiectivului, ce a fost ulterior înscris în Registrul de transcripţiuni al Judecătoriei sector 1 Bucureşti, în 23 martie 1998.

În anul 1983 s-a pus la dispoziţia reclamantei în aceleaşi condiţii, o suprafaţă de 300, întrucât era necesară extinderea căii de acces cu încă 300 mp. La data de 23 septembrie 1985 s-a întocmit procesul-verbal de recepţie a lucrărilor de investiţii - Extinderea căii de acces şi platformei la depozitul de hârtie.

Cele două suprafeţe de teren de 2.660 mp, respectiv 300 mp, cu destinaţia drum de acces, sunt situate în parcela nr. 7, pentru care reclamanta a justificat dreptul său de administrare.

Astfel, tribunalul a reţinut că proprietarul terenului ce formează obiectul prezentului litigiu a pus la dispoziţia pârâtei gratuit şi fără termen o suprafaţă de teren de 2.960 mp situată la adresa din Bucureşti, Piaţa C., sector 1, actuala parcela nr. 7.

Reclamanta nu a făcut dovada că actele prin care s-a transmis reclamantei folosinţa gratuită şi fără termen a respectivei suprafeţe de teren au fost modificate, desfiinţate sau că proprietarul ar fi înştiinţat pârâta în legătură cu vreo modificare a regimului de folosinţă a terenului.

Reclamanta a înştiinţat pârâta pentru prima dată în legătură cu pretenţiile sale privind lipsa de folosinţă a terenului prin convocarea la conciliere comunicată pârâtei la data de 25 octombrie 2011, situaţie în care prima instanţă a apreciat că nu se poate reţine în sarcina pârâtei vreo faptă ilicită care să justifice obligarea sa la plata vreunei despăgubiri în favoarea reclamantei.

În ceea ce priveşte restul terenului ce compune suprafaţa parcelei nr. 7, s-a reţinut că reclamanta nu a făcu dovada că pârâta ar fi ocupat terenul respectiv sau că l-ar fi folosit în orice fel, deşi sarcina probei îi revenea, conform art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere probele administrate în cauză (schiţe, planşe foto, adrese şi raportul de expertiză efectuat în cauză).

În legătură cu temeiul de drept invocat de reclamantă prin cerere, tribunalul a reţinut că aceasta a precizat mai multe texte legale din noul C. civ., ce a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011. Având în vedere data naşterii raportului de drept dedus judecăţii, tribunalul a reţinut că litigiului îi sunt aplicabile prevederile C. civ. din 1864.

Din analiza prevederilor invocate s-a reţinut însă că reclamanta a înţeles să invoce prerogativele dreptului de proprietate şi răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Dispoziţiile legale privind dreptul de proprietate invocate de reclamantă nu pot constitui temei al pretenţiilor acesteia, iar în cauză nu s-a făcut dovada întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtei.

După cum s-a reţinut anterior, nu s-a făcut dovada unei fapte ilicite a pârâtei care să fi produs reclamantei vreun prejudiciu, astfel încât nu se poate dispune obligarea pârâtei la plata vreunei despăgubiri în favoarea reclamantei, iar în baza art. 274 C. proc. civ. a dispus obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă, reprezentând onorariu expert şi onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., motivele de apel formulate fiind amplu şi pe larg dezvoltate.

Prin Decizia civilă nr. 700 din 22 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 RON cheltuieli de judecată către intimată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ce priveşte critica apelantei referitoare la tratarea cu superficialitate a cauzei deduse judecăţii, de către prima instanţă, a fost respinsă ca nefondată, întrucât, prima instanţă a analizat cererea de chemare în judecată având ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, cu privire la care s-a susţinut că a folosit fără drept, o porţiune de teren aflată în administrarea exclusivă a reclamantei.

Deşi apelanta susţine că instanţa a avut în vedere doar două motive pentru pronunţarea soluţiei de respingere a cererii introductive, în realitate nu este aşa, considerentele pentru care judecătorul fondului a respins acţiunea fiind mai multe, şi nu doar aspectul privind "data notificării" pârâtei de către reclamantă şi nedovedirea faptei ilicite.

S-a constatat că prima instanţă în mod corect a statuat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale invocate de reclamantă împotriva pârâtei.

Astfel, reclamanta nu a făcut dovada tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, în special a faptei ilicite a pârâtei.

Deşi reclamanta a susţinut că pârâta foloseşte fără nici un titlu terenul în suprafaţă totală de 6692,41 mp aferent parcelei nr. 7 din terenul aferent imobilului situat în Piaţa C., sector 1, în realitate pârâta a depus la dosarul cauzei înscrisuri care justifică folosinţa sa, transmisă de către autoarea sa, Editura H., care l-a preluat de la Editura G. În acest sens, instanţa de apel a considerat ca fiind relevante:

Decizia nr. 919 din 29 iulie 1974 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv, prin care: Art. 1: "Se transmite începând cu data de 6 iulie 1974, din administraţia domeniului public, în folosinţă fără plată şi fără termen Editurii G., terenul neconstruit în suprafaţă de 2660 mp, situat în B-dul J., sector 1.";

- Decizia nr. 53 din 18 ianuarie 1974 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv, prin care: Art. 1: "Se transmite din administrarea Direcţiei drumuri şi spaţii verzi - Administraţia parcurilor - în folosinţă fără plată şi fără termen, Editurii G., subordonată Secţiei gospodăriei de partid a CC al PCR, terenul în suprafaţă de 3.320 mp situat în Bucureşti, B-dul J., sectorul 1";

- Decretul nr. 57 din 14 ianuarie 1990 emis de Frontul Salvării Naţionale prin care: Art. 3: Pe data prezentului decret Editura G. se desfiinţează; patrimoniul acesteia trece, pe bază de bilanţ, la Editura H.";

- H.G. nr. 375 din 19 iunie 1991 prin care, între altele: art. 1 " Se înfiinţează Editura B. (...) şi se dispune: Art. 5, alin. (1): "Pe data constituirii SC "B." SA, se desfiinţează Editura "H."; iar în alin. (2): "Activul şi pasivul, împreună cu contractele economice ale unităţii care se desfiinţează, se preiau pe bază de protocol de către SC "B." SA;

- Protocolul din 20 iunie 1991, transcris în Registrul de transcripţiuni al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

Din toate aceste înscrisuri a rezultat că pârâta exhibă unele documente care justifică folosinţa sa asupra unei porţiuni din terenul ce se pretinde de reclamantă a fi deţinut de Statul Român în proprietate şi de reclamantă, în administrare exclusivă.

În acest sens, instanţa de apel, fără a nega dreptul de proprietate al Statului Român asupra terenului, sau dreptul de administrare exclusivă al reclamantei asupra acestuia, a constatat doar, în limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată având ca obiect plata unor despăgubiri pentru folosinţa fără drept a acestui teren, că pârâta a folosit terenul în baza acestor titluri succesive de folosinţă, ce nu au fost desfiinţate prin vreo hotărâre judecătorească sau pe altă cale.

Este adevărat că succesiunea sinuoasă a deţinătorilor folosinţei, proprietăţii, administrării asupra acestui teren în perioada 1974 până astăzi, este de natură a crea dificultăţi în stabilirea modalităţilor de transmitere a dreptului de proprietate, însă în acţiunea de faţă, instanţa nu este învestită cu a stabili cine este proprietarul asupra terenului, ci numai cu a stabili dacă pârâta a folosit terenul deţinut în administrare de către reclamantă, prin săvârşirea unei fapte ilicite sau aceasta justifică fapta sa cu documente care o îndreptăţesc cel puţin aparent, să utilizeze acest teren.

Or, în acţiunea personală de faţă, având ca obiect valorificarea unui drept de creanţă derivat dintr-o pretinsă răspundere civilă delictuală, instanţei i-a revenit misiunea de a stabili exclusiv dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, ceea ce, pe bună dreptate, nu s-a verificat, conform celor arătate mai sus şi reţinute, judicios de către prima instanţă.

Cum în cauza de faţă, dreptului pârâtei i s-au opus documente care atestă un drept de folosinţă "fără plată şi fără termen" dobândit de pârâtă de la autoarele sale: Editura G. şi Editura H., instanţa de apel a concluzionat că fapta pârâtei nu apare ca fiind ilicită.

Întrucât acţiunea de faţă nu este o acţiune reală, în care instanţele (de fond şi de apel) să poată analiza titlurile de proprietate ale părţilor, din perspectiva stabilirii proprietarului originar, a modului de transmitere a dreptului de proprietate, a dreptului de folosinţă (ca şi componentă a dreptului de proprietate) sau să procedeze eventual la o comparare a acestor titluri de proprietate, la o clarificare a lor în profunzime, elementele de fapt analizate privesc exclusiv existenţa sau inexistenţa unui titlu de folosinţă în favoarea pârâtei şi opozabilitatea acestuia faţă de dobânditorii ulteriori ai terenului.

S-a statuat de către instanţa de apel, că din documentele depuse la dosar pe de o parte de reclamantă, iar pe de altă parte, de pârâtă, rezultă că acestea ar fi dobândit variatele drepturi pretinse (de folosinţă, de administrare) de la Statul Român, în modalităţile specifice atât statului comunist, în perioada de dinainte de decembrie 1989, fie în modalităţile nu lipsite de echivoc, alese după 1990.

Având în vedere astfel că pârâta a deţinut un titlu de folosinţă pentru terenul ce face parte din parcela nr. 7, situată în Bucureşti, Piaţa C., sector 1, rezultă că este înlăturat caracterul ilicit al faptei acesteia, în condiţiile în care pârâta deţine un titlu pentru folosinţa terenului.

În ce priveşte susţinerea în sensul stabilirii eronate a primei notificări comunicate de reclamantă pârâtei, în scopul efectuării plăţii sumei de bani pretinsă cu titlu de despăgubiri, aceasta este lipsită de relevanţă, deoarece în lipsa faptei ilicite, stabilirea momentului de la care s-ar datora eventuale despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat, este subsidiară, astfel că este de prisos o atare analiză, faţă de cele reţinute mai sus.

Ceea ce nu combate apelanta-reclamantă în cauza de faţă, nici cu susţineri pertinente şi nici cu probe, iar acest lucru este esenţial pentru valorificarea dreptului său de creanţă, este deţinerea de către pârâtă a unui titlu de folosinţă asupra unei porţiuni din terenul ce alcătuieşte parcela nr. 7, anterior dobândirii dreptului de proprietate de către Statul Român şi a dreptului exclusiv de administrare, de către reclamanta A. SA în modalitatea stabilită prin H.G. nr. 60/2005 şi a H.G. 33/2008. În aceeaşi măsură, apelanta-reclamantă nu ţine seama de faptul că nu este suficient să probeze dreptul statului român de proprietate şi al său, de administrare, pentru a pretinde pârâtei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, în condiţiile în care folosinţa este justificată de un titlu de nu a fost desfiinţat până în prezent.

De asemenea, Sentinţa civilă nr. 29102/299/2010, dincolo de faptul că este nedefinitivă, aceasta nu produce efecte în cauza de faţă, întemeiată pe alt obiect, cauză şi alte probe.

De aceea, Curtea nu a reţinut-o ca şi probă în favoarea admiterii cererii de chemare în judecată de faţă, dat fiind efectul său relativ precum şi lipsa puterii de lucru judecat în raport cu cauza de faţă (lipsind identitatea de obiect şi cauză).

În fine, sub aspectul cuantumului despăgubirilor, o atare analiză nu s-ar putea face decât în condiţiile în care instanţa ar stabili în primul rând existenţa unei fapte ilicite care ar fi cauzat prejudiciul, în raţionamentul logico-juridic fiind necesară o atare ordine de prioritate.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamanta a declarat recurs, formulând următoarele critici:

În susţinerea recursului, recurenta invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel, a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, respingând apelul în considerarea faptului că, "pentru valorificarea dreptului său de creanţă, nu este suficient a se proba dreptul de proprietate a Statului Român şi implicit dreptul de administrare al A., atâta timp cât folosinţa este justificată de un titlu ce nu a fost desfiinţat până în prezent."

Nelegalitatea deciziei recurate este mai mult decât evidentă, instanţa de apel încălcând flagrant dispoziţiile legii organice referitoare la dreptul de proprietate, punând un semn de egalitate între un atribut al acesteia (folosinţa) şi însăşi dreptul de proprietate.

Mai mult decât atât, instanţa de apel, consideră că nu există răspundere civilă delictuală care să justifice un drept de creanţă, şi că tot acest "echivoc" referitor la deţinătorii dreptului de proprietate profită intimatei, recurentei revenindu-i sarcina de a proba pe deplin îndeplinirea tuturor condiţiilor cu privire la justificarea dreptului său de creanţă privind plata unor despăgubiri pentru folosirea fără drept a terenului în cauză.

Interpretarea oferită de instanţa de apel este nelegală deoarece, deşi în cauza de faţă este vorba de un drept de creanţă derivat din răspunderea civilă delictuală, nu se poate aprecia asupra răspunderii şi implicit asupra dreptului de creanţă decât pornind de la dreptul de proprietate.

Instanţa de apel, consideră că intimata-pârâtă a obţinut un drept de folosinţă gratuită şi fără termen asupra terenului, acest atribut nefiind desfiinţat.

Concluziile instanţei de apel sunt eronate, fiind date cu aplicarea greşită a legii, iar motivul pentru care susţine această afirmaţie, este că, dreptul romanesc consacra modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate.

În urma definitivării procedurilor de ieşire din indiviziune cu K., RA A. a dobândit calitatea de administrator exclusiv al parcelei nr. 7, iar prin Încheierea de întabulare, s-a dispus de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliara Bucureşti Sectorul 1, în Dosarul nr. x din 12 martie 2008, soluţionat la data de 6 august 2008, înscrierea în Cartea funciară a loturilor/parcelelor de teren şi partea de construcţie ce revin în exclusivitate A. RA.

Dobândirea dreptului de proprietate prin lege, operând astfel ope legis, are ca efect stingerea, încetarea oricărui al drept de proprietate sau dezmembrământ al acestuia, sau oricărui alt drept, aşa cum este şi dreptul de folosinţă asupra terenului în discuţie.

Chiar şi admiţând faptul că pârâta a deţinut terenul în baza unui drept de folosinţă, este evident faptul că începând cu anul 2008, odată cu finalizarea documentaţiei întocmite în baza H.G. nr. 834/1991, atestarea dreptului de proprietate, ieşirea din indiviziune şi înscrierea în Cartea funciară, s-a stabilit în mod clar, concret şi fără echivoc faptul că asupra imobilului/teren în cauză, reclamanta deţine un drept de administrare exclusiv, proprietar fiind Statul Român.

Ca atare, până la pronunţarea unei eventuale hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună nulitatea titlului de proprietate al Statului Român, şi a dreptului de administrare al A. RA, acesta este valabil şi îşi produce pe deplin efectele conform legii.

Într-o manieră oarecum bizară, instanţa de apel reţine că: "nu poate compara titluri", pentru ca nu se află într-o acţiune reală, îi opune "un drept de folosinţă al intimatei, preexistent titlurilor exhibate de reclamantă".

Jurisprudenţa a statuat în materia terenurilor transmise în folosinţa "fără plată şi fără termen", că acest drept de folosinţă va subzista doar până la data la care, proprietarul, va înştiinţa titularul dreptului de folosinţă opunându-i un titlu de proprietate valabil.

A. RA a notificat încă din 21 noiembrie 2008 societatea pârâtă, notificare înregistrată pe rolul BEJA L. şi M., prin care am solicitat acesteia să se prezinte la sediul recurentei cu documente din care să rezulte dreptul de folosinţă al acesteia asupra parcelei nr. 7, însă nu s-a prezentat deşi a semnat dovada de primire şi procesul-verbal de predare în termenul legal; a mai arătat că a mai fost notificată pârâtă, astfel că a introdus o acţiune în justiţie.

Această cauză a făcut obiectul Dosarului nr. x/299/2010, aflat pe rolul Judecătoriei sector 1, dosar soluţionat favorabil, în sensul că instanţa a constatat dreptul de administrare exclusiv al RA A. asupra parcelei nr. 7, aceasta fiind privată de folosinţa acestei parcele şi cu atât mai mult a dispus ca SC B. SA să desfiinţeze pe cheltuiala sa, construcţia edificată pe parcela 7, aceasta fiind ilegală şi totodată eliberarea terenului liber de orice construcţie.

În atare condiţii, a adus la cunoştinţa intimatei faptul că, începând cu anul 2008, este titulara exclusivă a dreptului de administrare în numele Statului Român asupra întregii parcele nr. 7, şi ca începând cu această dată intimata nu mai beneficiază de dreptul de folosinţă gratuită a terenului, existând posibilitatea fie ca terenul să intre în proprietatea acestuia dacă deţinătorul dreptului de proprietate să consimtă să-l vândă, sau în caz contrar, situaţia urmează să fie reglementată de dreptul comun, respectiv acordarea proprietarului terenului a unei chirii echivalente cu lipsa de folosinţa a terenului.

De la data dobândirii dreptului de proprietate prin efectul legii, dreptul de folosinţă al intimatei încetează, până la această dată (2008), dreptul de folosinţă gratuită statuat prin Decizia nr. 53 din 18 ianuarie 1974 emisă de către Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv, rămânând neatins şi fără instituirea vreunei obligaţii pecuniare a intimatei pentru perioada anterioara anului 2008.

În jurisprudenţa Curţii Europene s-a considerat ca principiul respectării proprietăţii se consideră violat nu numai în ipoteza în care o persoana este lipsită în mod propriu-zis de proprietatea sa, dar şi atunci când unei persoane nu i se acordă posibilitatea de a se folosi normal de acesta, când este în imposibilitatea de a se bucura nestingherit de proprietatea sa.

Astfel, recurenta apreciază că prin nerezolvarea raporturilor locative, respectiv prin încheierea unui eventual contract de închiriere, proprietarul imobilului, respectiv Statul Roman este prejudiciat în mod evident, neputându-şi astfel exercita prerogativele conferite de dreptul său, inclusiv de a-i culege fructele.

Instanţa de apel în mod greşit apreciază faptul că "nu s-a făcut dovada unei fapte ilicite a pârâtei care să fi produs reclamantei vreun prejudiciu, astfel încât nu se poate dispune obligarea pârâtei la plata vreunei despăgubiri în favoarea reclamantei".

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta arată elementele răspunderii civile delictuale, pe care le expune pe fiecare, pe larg raportat la circumstanţele prezentei cauze.

În ceea ce priveşte cuantumul sumei solicitate cu titlu de despăgubiri, aceasta a fost solicitată în baza Raportului de evaluare depus la dosarul cauzei, acesta fiind întocmit în conformitate cu toate dispoziţiile legale în vigoare şi cu respectarea tuturor parametrilor prevăzuţi de lege.

Recurenta a mai solicitat înlăturarea expertizei solicitată şi dispusă de tribunal, întrucât este incompletă şi nu corespunde în nici un fel obiectivului stabilit de către însăşi instanţa de fond, respectiv determinarea lipsei de folosinţa pentru perioada noiembrie 2008 - octombrie 2011, motiv pentru care, raportat la forţa probantă a raportului de expertiză şi valoarea acordată de lege raportului de expertiză şi care se impune judecătorului în operaţiunea logico-juridică de selectare a probelor şi de evaluare a importanţei lor pentru dezlegarea pricinii, aşa încât, instanţa nu este legată de concluziile din raportul de expertiză, acestea constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului, ca de altfel, şi celelalte mijloace de probă.

Recurenta în continuare prezintă istoricul obiectivul - imobil (construcţie+teren) Casa C. şi susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, motiv pentru care solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă schimbarea hotărârii apelate şi pe fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 231.726,24 euro (în echivalent în RON la data efectuării plăţii) reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă şi pe cale de consecinţă respingerea cererii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este fondat, însă, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., "instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu."

Instanţa de apel a soluţionat pricina prin raportarea dispoziţiilor legale şi a deciziilor din anii 1974 şi 1991, situaţie în care reclamanta şi pârâta au dobândit în timp, variate drepturi de la Statul Român în modalităţile prevăzute de acte normative începând cu anul 1974 şi continuându-se şi după anul 1990. Motivarea instanţei de apel fiind lacunară, deficitară şi incompletă, deoarece în loc să soluţioneze pricina în limitele cererii deduse judecăţii din perspectiva vechiului C. civ. de la 1864, aceasta îşi circumscrie argumentele de drept în lumina actelor normative din anul 1974 şi 1990, care, de altfel, se referă la modul în care s-a transmis dreptul de folosinţă a imobilului din litigiu şi succesiunea actelor normative, dat fiind că imobilul a aparţinut anterior anului 1990 fostei Casa C.; după cum se ştie începând cu decembrie 1989 s-a dat un Decret-lege prin care se transformau fostele unităţi socialiste de stat în unităţi economice de stat, iar după anul 1990, unităţile economice de stat s-au transformat în societăţi comerciale cu capital integral de stat în temeiul Legii nr. 31/1990, 8 august 1990.

După cum se observă, instanţa de apel s-a raportat în motivarea deciziei atacate numai la acest aspect, fără să examineze pricina sub toate aspectele în limitele învestirii sale.

Cert este că problema din speţă se referă la existenţa sau inexistenţa unui titlu de folosinţă asupra imobilul din litigiu, pe care însă, instanţa de apel l-a examinat din perspectiva succesiunii actelor de constituire a unui drept de folosinţă al pârâtei, preexistând titlurilor exhibate de reclamantă, în cazul pârâtei datând din anul 1974, iar în cazul reclamantei datând din 2005, respectiv H.G. nr. 60/2005.

Revenind la speţa de faţă, Înalta Curte notează că după data - cum însăşi recurenta recunoaşte în motivarea apelului - 21 noiembrie 2008, a notificat pârâta prin intermediul biroului executorilor judecătoreşti, moment de la care, instanţa de apel trebuia să motiveze în fapt şi în drept decizia atacată.

Or, în loc să procedeze să examineze pricina în fapt şi în drept hotărârea, instanţa de apel cu nesocotirea dispoziţiilor legale incidente în cauză, nu s-a raportat la actele normative raportate la situaţia actuală, ci a examinat pricina din perspectiva actelor normative vechi, care vizează aşa cum s-a arătat mai sus, acte legale de constituire şi modul de transmitere al dreptului de folosinţă a imobilului din litigiu.

Procedând în această manieră, Înalta Curte constată că decizia atacată nu este motivată, ştiut fiind că instanţa de apel verifică sentinţa atât sub aspectul temeiniciei ei, al modului în care prima instanţă a apreciat probele administrate în cauză, şi dacă, pe baza acestora, a reţinut corect raporturile juridice dintre părţi cât şi sub aspectul legalităţii, al aplicării şi interpretării legii în vigoare la data judecăţii.

Mai mult decât atât, hotărârea este temeinică când situaţia de fapt reţinută de instanţă rezultă şi se întemeiază pe probele administrate în cauză şi este legală când instanţa de apel a aplicat corespunzător textele de lege şi le-a aplicat corect, în litera şi spiritul lor, cu respectarea principiului non reformation in pejus.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta RA A. împotriva Deciziei civile nr. 700 din 22 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi în consecinţă casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta RA A. împotriva Deciziei civile nr. 700 din 22 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2015.

Procesat de GGC - MI