Cassation quashes appellate remand to first instance for ignoring mandatory guidance; case sent back for retrial on merits.

Decizia nr. 1239/2015

Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

În fond după declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, prin Sentinţa civilă nr. 3396 din 24 martie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins cererea ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă în cuantum de 11.739 RON.

Prin Decizia civilă nr. 311 din 30 septembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă SC A. SA.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA, iar prin Decizia nr. 2435 din 26 iunie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/3/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat, s-a casat decizia recurată, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a apreciat că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită în fazele procesuale anterioare, că reţinerile la modul generic cu privire la neoferirea unor date elemente concrete care să dovedească caracterul necorespunzător al serviciilor prestate de pârâtă, la lipsa dovezilor şi la faptul că raportul de evaluare a fost primit fără obiecţiuni - deşi reclamanta nu are expertiză în domeniu, acesta fiind şi motivul pentru care a apelat la serviciile unei firme specializate şi pentru care, imediat ce a primit refuzul şi punctul de vedere abilitat al auditorului s-a adresat pârâtei şi apoi instanţei - nu sunt de natură a echivala cu o cercetare a fondului pricinii.

În apel, după casare cu trimitere spre rejudecare, instanţa a apreciat necesară încuviinţarea probei cu interogatoriu şi a prorogat discutarea privind necesitatea efectuării unei probe cu expertiză evaluatorie, cu privire la care a apreciat ulterior, faţă de motivele de apel şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că nu se impune în mod expres efectuarea unei astfel de probe, în această etapă procesuală.

Prin Decizia civilă nr. 1264 din 17 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SA Bucureşti şi a Încheierii de şedinţă din 12 martie 2013, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC B. SA şi în consecinţă s-a anulat sentinţa apelată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că faţă de motivele de apel invocate şi de precizarea cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile articolului 1073 C. civ., raportat la decizia de casare dată de instanţa supremă, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile articolului 297 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte Încheierea de şedinţă din 12 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a constatat inutilă cauzei efectuarea unui raport de expertiză, întrucât nu s-a depus la dosar un raport de evaluare pentru a putea fi comparat.

În acord cu cele reţinute în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a apreciat că în dosarul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti au fost depuse rapoartele de evaluare în discuţie.

Instanţa de apel a considerat că, deşi reclamanta şi-a precizat acţiunea pe dispoziţiile articolului 1073 C. civ., prima instanţă nu a avut în vedere acest aspect.

Faţă de aceste considerente, instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei că prima instanţă, a soluţionat cauza fără a intra în judecata fondului, astfel încât devin incidente dispoziţiile articolului 297 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere că apelanta reclamantă a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, motiv în raport cu care a dispus aplicarea dispoziţiilor 297 alin. (1) C. proc. civ., aşa încât a admis apelul apelantei, a anulat sentinţa tribunalului şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal, instanţa care va aprecia asupra necesităţii efectuării unui raport de expertiză şi va avea în vedere şi temeiul de drept invocat de apelantă, respectiv articolul 1073 C. civ.

Împotriva ultimei decizii din apel, pârâta a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:

Recurenta susţine că prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel în rejudecare a încălcat formele procedurale prevăzute de art. 315, respectiv art. 295 alin. (1) C. proc. civ., şi neintrând în cercetarea fondului apelului.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta învederează că, "instanţa de apel nu cercetează fondul apelului, soluţia pe care o pronunţă fiind una de trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, pe temeiul argumentului că instanţa de fond ar fi soluţionat cauza fără a intra în judecata fondului".

Chiar şi în ipoteza în care această afirmaţie ar fi adevărată (deşi nici măcar prin decizia de casare nu s-a reţinut acest lucru - s-a arătat doar că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită în fazele procesuale anterioare), instanţa de apel nu avea posibilitatea, în etapa rejudecării, să retrimită cauza spre soluţionare instanţei de fond. Aceasta pentru că, pe baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac exercitate de către apelanta-reclamantă, instanţa de apel trebuia să soluţioneze cauza, pronunţând o soluţie după cercetarea fondului apelului care îi deschidea oportunitatea devoluţiunii totale.

Precizează că judecarea apelului pe fond, chiar în ipoteza în care prima instanţă nu ar fi intrat în cercetarea fondului, nu privează partea de două grade de jurisdicţie, astfel cum acest drept este consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În concluzie, instanţa de apel în rejudecare a încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectiv art. 295 alin. (1) C. proc. civ. prin aceea că a admis apelul şi anulând sentinţa primei instanţe, a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond, în ciuda dispoziţiei cuprinse în decizia de casare, respectiv cu nesocotirea caracterului devolutiv al căii de atac.

În ceea ce priveşte vătămarea cauzată recurentei prin nesocotirea acestor prevederi procedurale, recurenta arătă că aceasta se constituie în tergiversarea soluţionării cauzei, fără o bază legală.

În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la respingerea probei cu expertiza de către prima instanţă, instanţa de apel în rejudecare s-a mulţumit să reitereze cele reţinute în mod eronat (eroare de fapt) de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deşi a menţionat faptul că se poate verifica la dosarul cauzei că, în momentul în care instanţa a statuat asupra încuviinţării probei cu expertiza, nu au fost depuse rapoartele întocmite de C. SRL care se refereau la evaluarea bunurilor din cadrul agenţiilor societăţii reclamante. Recurenta mai precizează că raportul de evaluare întocmit de către ea, a fost efectuat având ca referinţă activele imobilizate de la sediul central, precum şi de la mai multe agenţii ale societăţii. Până la momentul la care instanţa s-a pronunţat asupra probei cu expertiza, reclamanta nu depusese decât o parte din rapoartele efectuate de către C. SRL, rapoarte care nu acopereau toate activele evaluate de către recurentă.

Raportat la această chestiune, solicitarea recurentei este aceea ca instanţa de recurs să verifice acest aspect de fapt şi să constate că în cuprinsul deciziei de casare pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a s-a strecurat o eroare în această privinţă. în drept, recurenta precizează că îşi întemeiază recursul pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Recursul este fondat potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare:

În primul rând, trebuie avut în vedere ce a statuat instanţa supremă în decizia de casare.

Astfel, instanţa de recurs a clarificat faptul că, prin cererea introductivă, reclamanta nu a formulat o simplă cerere de restituire a preţului plătit în baza contractului, ci şi-a evaluat cuantumul prejudiciului pretins produs de pârâtă prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale, la suma achitată în baza contractului de prestări servicii derulat între părţi la care a adăugat suma de 900 RON, reprezentând sancţiunea contravenţională aplicată de ANAF prin Procesul-verbal de contravenţie din 9 septembrie 2009 pentru motivele arătate prin acţiune.

Faţă de aceste considerente reţinute în decizia de casare, instanţa supremă a concluzionat că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită în fazele procesuale anterioare, că reţinerile la modul generic cu privire la neoferirea unor elemente concrete care să dovedească caracterul necorespunzător al serviciilor prestate de pârâtă, lipsa dovezilor şi faptul că raportul de evaluare a fost primit fără obiecţiuni, acesta fiind şi motivul pentru care a apelat la serviciile unei firme specializate şi pentru care, imediat ce a primit refuzul şi punctul de vedere abilitat al auditorului s-a adresat pârâtei şi apoi instanţei - nu sunt de natură a echivala cu o cercetare a fondului pricinii.

Prin urmare, din considerentele hotărârii de casare rezultă fără posibilitate de echivoc, îndrumările şi recomandările obligatorii date instanţei în rejudecarea cauzei.

Deşi obligatorii aceste recomandări, potrivit dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., este de observat că instanţa de apel nu s-a conformat recomandărilor date prin decizia de casare, respectiv de a stabili situaţia de fapt şi administrarea probatoriului pentru examinarea pricinii sub toate aspectele cu care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată.

Or, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Soluţia consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină şi o legitimare incontestabilă, ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar, dispoziţiile evocate limitând însă obligativitatea deciziei instanţei de recurs la problemele de drept dezlegate şi la necesitatea administrării unor probe.

Prin urmare, stabilirea situaţiei de fapt, încuviinţarea efectuării unui raport de expertiză de specialitate, modul de interpretare a unui anumit text de lege, ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condiţiile determinate de instanţa de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanţa determinată să rejudece cauza nu poate să ignore o atare interpretare.

Pe de altă parte, este de evidenţiat şi faptul că dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., au fost greşit aplicate în cauză de instanţa de apel, în rejudecare, întrucât, în ipoteza în care instanţa de recurs a statuat rejudecarea cauzei în apel, aceasta din urmă, la rândul său, a apreciat greşit că prima instanţă nu a a cercetat fondul şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă. Aceasta întrucât textul de lege menţionat - evocat de instanţa de apel în rejudecarea apelului - prevede că această măsură poate fi dispusă de instanţa de apel doar în situaţia în care "în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului".

Mai mult decât atât, procedând la desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare cu recomandarea asupra necesităţii efectuării unui raport de expertiză şi analizarea temeiului de drept - art. 1073 C. civ. - invocate în cererea dedusă judecăţii, curtea de apel în mod greşit a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Ipoteza avută în vedere de legiuitor vizează două situaţii stricte şi prevăzute limitativ, care nu se regăsesc în speţă, curtea de apel ca instanţă de apel avea obligaţia legală de a verifica "în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă" şi totodată "facultatea de a încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi a probelor noi", potrivit dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ.

În cauză, este vorba de o altă ipoteză şi anume respectarea art. 315 C. proc. civ., în contextul prezentat mai sus, pe care însă, instanţa de apel, nu s-a conformat dezlegărilor date prin Decizia nr. 2435 din 26 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte, în recurs, respectiv, că nu s-a stabilit situaţia de fapt şi administrarea probelor menţionate în decizia de îndrumare, necesară cererii deduse judecăţii, instanţa anterioară nefăcând altceva decât aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. şi nesocotirea dispoziţiilor art. 315 din acelaşi cod, ceea ce a condus la o hotărâre nelegală.

Procedând astfel, instanţa de apel nu s-a conformat dezlegărilor obligatorii date de instanţa de recurs şi nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt, ceea ce atrage casarea deciziei pronunţate în asemenea condiţii pentru încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., cu privire la soluţia dată apelului formulat de pârâtă şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâtă, să caseze decizia atacată şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Instanţa de apel va examina pricina sub toate aspectele inclusiv asupra probelor necesare dezlegării cererii deduse judecăţii, precum şi criticile recurentei referitoare la eroarea emisă de instanţa de recurs în primul ciclu procesual.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1264 din 17 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2015.

Procesat de GGC - MI