Landowner's damages claim annulled and remanded for retrial; appellate court erred on concession law and expert evaluation.

Decizia nr. 1223/2015

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data 30 septembrie 2011, sub nr. x/90/2011, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, a solicitat obligarea acesteia la plata de despăgubiri civile, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului proprietatea sa, în suprafaţa de cca 1540 mp, situat în intravilanul comunei C., pe ultimii trei ani, anterior introducerii acţiunii, despăgubiri ce se solicită a fi reactualizate până la data plaţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 2498 din 2 noiembrie 2011 a Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei şi a fost respinsă acţiunea reclamantului A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea sentinţei s-a reţinut că prejudiciul invocat de reclamant constând în lipsa de folosinţă a terenului nu este cauzat de eventuala faptă a pârâtei de a folosi construcţia, chiar reclamantul subliniind în cererea de chemare în judecată că amplasamentul construcţiei pe terenul său face imposibilă folosirea acestuia.

Prin urmare, indiferent dacă probele administrate în cauză ar confirma susţinerea reclamantului în sensul că pârâta foloseşte construcţia, acest fapt nu ar avea nicio relevanţă cu privire la cererea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, o atare obligaţie de despăgubire neputând fi reţinută decât în sarcina proprietarului construcţiei, întrucât simpla existenţă a acesteia, independent de folosirea ei, împiedică exercitarea dreptului de proprietate asupra terenului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., care a fost admis prin Decizia civilă nr. 18/A-COM din 21 martie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, dispunându-se anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

În considerentele deciziei s-a reţinut că pe perioada de la încheierea procesului-verbal de licitaţie şi cel puţin până la rămânerea irevocabilă a sentinţei prin care s-a dispus anularea licitaţiei, dobânditoarea construcţiei situată pe terenul în discuţie, SC B. SRL l-a folosit şi a realizat venituri din exercitarea unor activităţi comerciale, fiind evident că în acest mod l-a prejudiciat pe reclamant în calitate de proprietar. S-a concluzionat de instanţa de apel, că în mod greşit a apreciat tribunalul că pârâta nu are calitate procesuală pasivă şi că obligaţia la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului revine eventual proprietarului construcţiei, deoarece simpla existenţă a construcţiei împiedică exercitarea dreptului de proprietate al reclamantului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtă SC B. SRL, care a fost respins de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 315 din 30 ianuarie 2013.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, sub nr. x/90/2013.

Prin cererile formulate de reclamant, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., acesta şi-a precizat pretenţiile, în sensul că solicită despăgubiri în cuantum de 207.000 RON, constând în lipsa de folosinţă pentru suprafaţa de 1914 mp.

Prin Sentinţa civilă nr. 913 din 3 iulie 2014, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a admis în parte, acţiunea, fiind obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 59.000 RON, reprezentând despăgubiri civile, precum şi cheltuieli de judecată de în sumă de 9.771 RON.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat, constând în lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 1914 mp, pe ultimii trei ani, anterior introducerii acţiunii, s-a avut în vedere categoria de folosinţă a imobilului astfel cum este înscrisă în titlul de proprietate al reclamantului, respectiv curţi - construcţii, intravilan.

În acest sens, s-a argumentat că valoarea prejudiciului suferit de reclamant trebuie determinată, conform variantei a II-a din raportul de expertiză realizat de expertul D., întrucât, pe de o parte, terenul în litigiu nu aparţine domeniului public, pentru a-i putea fi aplicate chiriile practicate de primării, subiecţii raportului juridic dedus judecăţii fiind persoane fizice şi juridice private. Pe de altă parte, ofertele date de primării nu respectă dispoziţiile art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2006, în sensul că niciuna din acestea nu a apelat la serviciile de specialitate pentru determinarea valorii unitare de închiriere sau concesionare a terenurilor aparţinând domeniului public, fiind stabilite fără un studiu de fundamentare, în baza unei propuneri a membrilor consiliului local, adică în mod arbitrar.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât reclamantul A., cât şi pârâta SC B. SRL.

Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 377/A-C din 27 octombrie 2014 a respins ambele apeluri.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut faţă de apelul declarat de reclamantul A., privind cuantumul despăgubirilor că acestea au fost acordate în mod corect de către prima instanţă, conform variantei a II-a din raportul de expertiză realizat de expertul D., în acest sens s-a apreciat că nu pot fi avute în vedere chiriile practicate de primării, întrucât acestea vizează bunurile din domeniu public şi care au un regim juridic distinct faţă de bunurile proprietate privată.

În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâta SC B. SRL, instanţa de apel a reţinut că, lipsa de folosinţă aferentă unui teren nu reprezintă echivalentul contravalorii terenului, întrucât în ipoteza ocupării fără drept a unui teren, proprietarul îşi păstrează o parte din atributele dreptului de proprietate, fiind afectată doar folosinţa, astfel că determinarea cuantumului acestor despăgubiri trebuie să se realizeze raportat la această împrejurare.

A mai reţinut instanţa de apel că este nereală susţinerea apelantei-pârâte, conform căreia nu s-ar fi realizat o identificare exactă a terenului în litigiu, întrucât, deşi prin art. 107 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţie s-a prevăzut că terenurile transmise în folosinţă pe durată nedeterminată şi fără plată în vederea realizării de construcţii pentru activitatea organizaţiilor cooperaţiei de consum îşi menţin acest regim juridic pe toată durata existenţei construcţiilor, în jurisprudenţa CEDO, respectiv cauza Moculescu c. României s-a decis că, în ipoteza în care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului afectat de un drept de folosinţă, nu este respectat raportul de proporţionalitate impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 în situaţia în care persoana beneficiară a reconstituirii nu are posibilitate de a obţine despăgubiri pentru lipsa de folosinţă ca urmare a existenţei construcţiilor.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta SC B. SRL.

Recursul reclamantului A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei, în sensul obligării pârâtei la plata despăgubirilor în sumă de 207.000 RON.

În argumentarea motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel, în mod greşit şi-a însuşit opinia primei instanţe, confirmând soluţia pronunţată de Tribunalul Vâlcea privind înlăturarea variantei I din expertiza D., având în vedere că nu exista niciun text de lege care să justifice statuarea instanţei, în sensul că, chiriile stabilite prin acte ale organelor administraţiei publice locale ar fi aplicabile, exclusiv, terenurilor ce aparţin domeniului public, sens în care apreciază că această motivare a instanţei este nelegală

Mai susţine recurentul că, instanţa de apel a ignorat şi jurisprudenţa în materie, depusă la dosarul cauzei, din care rezulta că, chiriile practicate de primării, pentru un teren din aceeaşi categorie cu cel din litigiu, situat într-o zonă similară, chiriile respective constituind criteriul pe baza căruia s-a stabilit irevocabil, cuantumul despăgubirilor acordate pentru lipsa de folosinţă, aspect care, potrivit deciziei recurate apare lipsit de relevanţă.

Tot în susţinerea acestui motiv de recurs, se arată că prin decizia pronunţată s-a aplicat greşit legea, fiind eronat argumentul că, chiriile "stabilite de primării" n-ar putea fi luate în considerare la evaluarea despăgubirilor, pe motiv că, astfel, s-ar încălca art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2006, întrucât acest act normativ are o altă reglementare, nefiind incident în cauza de faţă.

Critica vizând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitoare la faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au determinat convingerea instanţei, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează faptul că decizia atacată se rezumă la formularea câtorva considerente cu caracter general, fără a răspunde, concret criticilor formulate de reclamant împotriva sentinţei şi fără a se arata motivele de fapt şi de drept care au determinat convingerea instanţei de apel, pentru adoptarea soluţiei pronunţate.

Recursul pârâtei SC B. SRL a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi respingerea acţiunii formulată de reclamantul A.

În susţinerea acestui motiv de recurs, pârâta susţine că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 C. civ., având în vedere că pe parcursul procesului, reclamantul nu a făcut dovada folosirii de către SC B. SRL a suprafeţei de 1540 mp sau de 1914 mp, cum ulterior şi-a precizat pretenţiile.

Mai susţine recurenta-pârâtă că, din probele administrate în cauză nu rezultă că aceasta l-a împiedicat pe reclamant să-şi folosească terenul neîngrădit, iar din extrasul de carte funciară, întinderea parcelei de teren care ar putea face obiectul litigiului este, eventual, echivalentul bănesc al folosinţei pentru suprafaţa de 564 mp, nicidecum suprafaţa de 1540 mp, de a cărei folosinţa a fost lipsit reclamantul, cu atât mai puţin suprafaţa de 1914 mp.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că a folosit terenul de sub construcţie - pe perioada cuprinsă între data adjudecării la licitaţie şi data solicitării în instanţă a anularii licitaţiei - exercitând, cu bună-credinţă, prerogativele dreptului de proprietate asupra construcţiei dobândite de la antecesoarea E., precum şi cu dreptul de folosinţă asupra terenului de sub construcţie - în virtutea unui drept de superficie a cărui existenţă era recunoscută de art. 492 C. civ.

În acest context, se susţine că, pentru existenţa răspunderii civile, în condiţiile art. 998 şi art. 999 C. civ., în mod necesar trebuia să se fi produs un prejudiciu, întrucât fără pagubă nu poate lua naştere obligaţia de a despăgubi.

Astfel, contravaloarea lipsei de folosinţa a terenului ar trebui raportată la suprafaţa de 564 mp, cât reprezintă amprenta la sol a clădirii ţi trotuarul de gardă şi la veniturile pe care reclamantul le-ar fi realizat dacă ar fi folosit el însuşi terenul respectiv, doar aceste venituri ar reprezenta prejudiciul direct din patrimoniul persoanei păgubite.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Referitor la recursul reclamantului A., se va reţine că motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelant în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Astfel, sub acest aspect nu poate fi reţinută nelegalitatea întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurentului care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că, "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină" şi prin urmare, critica nu va fi reţinută.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

În ceea ce priveşte critica recurentului referitoare la faptul că dispoziţiile art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2006 nu sunt aplicabile în cauză, se constată că aceasta este întemeiată, având în vedere că, aşa cum rezultă din titlul actului normativ, O.U.G. nr. 54/2006, priveşte regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietatea publică, care se aplica numai în domeniul contractelor menţionate şi numai cu privire la bunurile aparţinând domeniului public, ceea ce în speţa de fată, nu este cazul.

În privinţa recursului pârâtei SC B. SRL, Înalta Curte apreciază că pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., indicat ca şi temei de drept pentru susţinerea căii de atac nu este incident în speţă, astfel că, instanţa de recurs constată că motivele de nelegalitate astfel cum au fost dezvoltate pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând ca acestea să fie analizate din această perspectivă.

Astfel, în argumentarea acestui motiv de recurs, pârâta susţine că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale prevăzută de art. 998 C. civ., având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada folosirii de către SC B. SRL a suprafeţei de 1540 mp sau de 1914 mp, pentru că terenul nu era împrejmuit.

Din acest punct de vedere se constată, potrivit art. 292 C. proc. civ., că instanţa de apel putea încuviinţa şi administra probe care ar fi rezultat din dezbateri, iar în acest context se reţine că proba cu expertiză topografică solicitată de către pârâtă, prin Încheierea din 13 octombrie 2014 a fost respinsă fără o motivare care să susţină înlăturarea acesteia, deşi această probă se impunea pentru a se verifica suprafaţa reală folosită de pârâtă, având în vedere faptul că prima instanţă nu a admis obiecţiunile formulate în cauză.

Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, neadministrând probatoriile necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi aflării adevărului în cauză, sens în care se impune completarea probatoriului în vederea unei interpretări judicioase şi coroborate a întregului material probator administrat în raport de normele legale incidente, urmând ca celelalte critici evocate de părţi să fie analizate de către instanţa de trimitere, în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru toate argumentele ce preced şi pentru soluţionarea unitară a cauzei, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 377/A-C din 27 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 377/A-C din 27 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2015.

Procesat de GGC - MI