Cumulative charging of transit access fees and land rent on private industrial railways under Emergency Ordinance 60/2004

Decizia nr. 1222/2015

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x, la data de 17 iunie 2011, reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat obligarea acesteia să permită accesul reclamantei pe linia ferata de tranzit aflată în proprietatea pârâtei, să deblocheze linia ferată industrială de tranzit aflată în proprietatea pârâtei, să plătească reclamantei despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de blocarea accesului pe calea ferată industrială de tranzit, despăgubiri al căror cuantum îl va preciza până la primul termen de judecată.

La data de 11 octombrie 2012, reclamanta SC A. SA a depus cerere de renunţare la petitul 3 din cererea de chemare în judecată, respectiv capătul de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de blocarea accesului pe calea ferată industrială de tranzit, motivat de faptul că prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/30/2011, având ca obiect ordonanţă preşedinţială, instanţa a obligat pârâta SC B. SA, la cererea reclamantei SC A. SA, să permită accesul pe calea ferată industrială de tranzit care face obiectul litigiului şi prin această decizie, prejudiciul reclamantei fiind înlăturat.

Pârâta SC B. SA a depus cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata unui tarif de acces, ce va cuprinde şi impozit pe teren aferent infrastructurii de linii şi tarif de staţionare pe linia proprietatea pârâtei, conform art. 14 alin. (3) din O.G. nr. 60/2004 şi art. 621 alin. (3) din noul C. civ., în cuantum de 8.100 euro/lună, respectiv 29.200 RON, pentru terenul situat în Timişoara, conform Raportului de evaluare nr. x din 17 mai 2011, având în vedere că aceasta se foloseşte în mod gratuit de transportul pe această linie ferată, desfăşurând activităţi comerciale şi obţinând profit din închirierea spatiilor de depozitare.

Prin Sentinţa civilă nr. 113/PI din 4 mai 2012, pronunţată în Dosarul nr. x/30/2011, Tribunalul Timiş a luat act de renunţarea reclamantei SC A. SA la judecarea cererii privind obligarea pârâtei SC B. SA la plata de despăgubiri, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, pe care a obligat-o să deblocheze şi să permită reclamantei accesul pe linia ferată de tranzit aflată în proprietatea pârâtei. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, prima instanţă a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta SC B. SA şi a obligat reclamanta SC A. SA să plătească pârâtei un tarif de acces în cuantum de 19.402 RON/an, respingând restul pretenţiilor pârâtei ca nefondate. Prin aceeaşi sentinţă, Tribunalul Timiş a obligat pârâta la plata sumei de 16,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că societatea reclamantă a deţinut o linie ferată industrială, care făcea parte dintr-un sistem de căi ferate industriale, racordată la sistemul naţional, fără a avea acces direct la ultimele două noduri de cale ferată, astfel că, pentru a ajunge la sistemul naţional de cale ferată, aceasta a fost obligată să folosească tronsoane de cale ferată care nu erau în proprietatea sa, ci a unor societăţi comerciale învecinate, printre care şi pârâta SC B. SA.

Prima instanţă a reţinut că, potrivit alin. (1) al art. 14 din O.G. nr. 60/2004 privind reglementările referitoare la construirea, întreţinerea, repararea şi exploatarea căilor ferate, altele decât cele administrate de Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" SA, în cazul în care una sau mai multe linii ferate industriale sunt racordate la infrastructura feroviară publică prin intermediul uneia sau mai multor linii ferate industriale, proprietarii de linii ferate industriale de tranzit sunt obligaţi să asigure accesul nelimitat şi nediscriminatoriu al vehiculelor feroviare ale oricărui operator feroviar care solicită acest lucru.

Ţinând cont de aceste prevederi legale şi având în vedere faptul că linia situată pe terenul aflat în posesia pârâtei este una de tranzit, prima instanţă a considerat că pârâtei îi incumbă obligaţia legală de a permite reclamantei accesul în vederea deplasări spre/de la linia ferată administrată de C.N. Căi Ferate "CFR" SA. În considerarea acestor argumente de fapt şi de drept, cererea reclamantei a fost apreciată ca fiind întemeiată, tribunalul instituind în sarcina pârâtei SC B. SA obligaţia de a o debloca şi permite reclamantei accesul la linia ferată aflată în proprietatea sa.

Cu privire la cererea reconvenţională, prima instanţă a reţinut că potrivit alin. (3) al art. 14 din O.G. nr. 60/2004, pentru accesul pe liniile ferate industriale de tranzit, proprietarii acestora pot solicita plata unui tarif de acces care nu poate depăşi nivelul practicat de Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" SA pe linii cu condiţii tehnice similare. Întrucât pârâta a solicitat, pe cale reconvenţională, plata unui asemenea tarif, s-a dispus efectuarea unui expertize tehnice de specialitate, potrivit căreia, tariful maxim ce poate fi pretins de proprietar este de 19.402 RON/an, calculat prin raportare la tarifele practicate de C.N. Căi Ferate "CFR" SA pe care reclamanta a acceptat să o plătească, potrivit susţinerilor reprezentantului acesteia de la dezbaterile asupra fondul cauzei.

Tribunalul a considerat că această variantă de calcul este cea corectă, contrar susţinerilor expertului, potrivit cărora, în speţă, ar fi incidente dispoziţiile art. 17 din O.G. nr. 60/2004, deoarece nu s-a făcut dovada că pârâta ar fi dorit închiderea liniei de cale ferată, potrivit art. 16 din aceeaşi ordonanţă. în această privinţă, s-a constatat că, de altfel, chiar societatea a solicitat obligarea părţii adverse la plata unui tarif de acces prevăzut de art. 14 şi nu la suportarea costurilor de întreţinere şi exploatare, precum şi la chiria pe teren, indicate de art. 16 din acelaşi act normativ. Pentru aceste considerente, pretenţiile pârâtei legate de obligarea reclamantei la plata unei chirii pentru folosirea terenului, suplimentar de tariful calculat şi apreciat a fi datorat, au fost considerate neîntemeiate şi respinse ca atare.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs, atât reclamanta SC A. SA cât şi pârâta SC B. SA.

Prin Decizia civilă nr. 149 din 30 ianuarie 2013 pronunţată în Dosarul nr. x/30/2011, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul pârâtei SC B. SA împotriva Sentinţei civile nr. 113/PI din 4 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. x/30/2011, a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis în parte cererea reconvenţională formulată şi precizată de pârâta SC B. SA şi a obligat reclamanta SC A. SA la plata sumei de 4.500 euro/lună, exclusiv TVA, echivalent în RON, începând cu data de 13 iulie 2011, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului aparţinând SC B. SA, afectat de linia de cale ferată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Totodată, prin aceeaşi decizie, Curtea de apel Timişoara a respins recursul reclamantei SC A. SA împotriva aceleiaşi hotărâri judecătoreşti, pe care a obligat-o să plătească recurentei SC B. SA suma de 6.239 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Cu privire la recursul pârâtei SC B. SA, instanţa a considerat că soluţia tribunalului se impune a fi schimbată în parte, în sensul obligării intimatei SC A. SA şi la acoperirea pagubei cauzată proprietarului imobilului afectat de linia de cale ferată, despăgubirea fiind echivalentul lipsei de folosinţă a terenului în cauză.

În ceea ce priveşte cuantumul acestei despăgubiri, instanţa a avut în vedere concluziile expertizei tehnice întocmită în primul ciclu procesual de dl. expert C., care a stabilit această sumă la 19.575 RON/lună, echivalentul a 4.500 euro/lună, exclusiv TVA.

Referitor la perioada pentru care lipsa de folosinţă este datorată, s-a reţinut că pretenţiile sunt justificate doar în parte, respectiv începând cu data de 13 iulie 2011, şi nu pentru 3 ani anteriori formulării cererii, deoarece, numai prin Notificarea din 12 iulie 2011, comunicată intimatei în 13 iulie 2011, pârâta a încunoştinţat partea adversă despre faptul că nu mai are interes în utilizarea liniei şi, în consecinţă, nici în menţinerea acesteia, având în vedere şi starea avansată de degradare, în contextul în care linia de cale ferată nu a mai fost utilizată de o lungă perioadă de timp de societate în activitatea desfăşurată.

Recursul reclamantei SC A. SA s-a apreciat a fi nefondat, întrucât, pe de o parte, reclamanta, după depunerea răspunsului expertului la obiecţiuni nu a solicitat efectuarea unei noi expertize tehnice judiciare, în conformitate cu art. 212 C. proc. civ., valorificarea unei expertize extrajudiciare neputând avea loc, partea trebuind să-şi valorifice criticile formulate în legătură că modul de calcul folosit de specialist în condiţiile textului menţionat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA prin care a invocat nelegalitatea acesteia, iar prin Decizia nr. 895 din 6 martie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/30/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a respins excepţia tardivităţii declarării recursului, a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 149 din 30 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara şi a casat decizia recurată, trimiţând cauza pentru soluţionarea apelului, totodată, fiind respinsă excepţia inadmisibilităţii ca rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că motivele de recurs vizau în esenţă calificarea greşită a căii de atac de către curtea de apel, apreciindu-se că părţile aveau deschisă şi calea de atac a apelului împotriva sentinţei, nu numai a recursului.

De asemenea, stabilind faptul că sentinţa primei instanţe era supusă apelului, şi nu recursului, Înalta Curte a apreciat că, în condiţiile în care decizia curţii de apel, care a judecat ca instanţă de recurs nu a fost comunicată părţilor, reclamantei nu i se poate aplică sancţiunea prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., apreciindu-se că este în termen să declare recurs împotriva acesteia şi în consecinţă a fost respinsă excepţia tardivităţii declarării recursului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 29 iulie 2014, sub nr. x/30/2011.

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1037 din 10 decembrie 2014 a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, împotriva Sentinţei nr. 113 din 4 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. x/30/2011, având ca obiect pretenţii.

A schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a redus cuantumul tarifului de acces datorat de reclamanta SC A. SA pârâtei SC B. SA de la 19.402 RON/an, la suma de 11.662 RON, aferentă anului 2011, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

A respins ca nefondat apelul declarat de pârâta reconvenţională SC B. SA împotriva aceleiaşi sentinţe, fiind obligată intimata SC B. SA să plătească apelantei SC A. SA suma de 228 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că litigiul dintre părţi vizează în principal un singur aspect litigios, respectiv dacă reclamanta, în calitate de utilizator al căii ferate proprietatea pârâtei, trebuie să plătească acesteia din urmă nu numai tariful de peiaj pentru folosirea căii ferate, ci şi o chirie suplimentară pentru utilizarea terenului proprietatea pârâtei, pe care se află amplasată calea ferată în discuţie.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că analiza litigiului este în prezent simplificată de evoluţia legislativă deoarece, dispoziţiile art. 17 din O.G. nr. 60/2004, care prevedeau această chirie pentru folosinţa terenului, au fost abrogate expres prin Legea nr. 402/2004 pentru aprobarea şi modificarea O.G. nr. 60/2004.

S-a mai reţinut din înscrisurile de la dosar, că pârâta a încheiat ulterior şi alte acorduri de folosinţă a aceleaşi căi ferate cu alţi utilizatori, ceea ce exclude existenţa unei intenţii ferme de dezafectare a căii ferate industriale aflată în proprietatea sa.

În raport de considerentele de fapt şi de drept reţinute, dând eficienţă şi principiului disponibilităţii care guvernează raporturile juridice civile, instanţa de apel a apreciat că pârâta SC B. SA este îndreptăţită să primească din partea reclamantei SC A. SA numai tariful de peiaj aferent anului 2011, calculat în acord cu exigenţele art. 14 alin. (3) din O.G. nr. 60/2004 şi stabilit prin suplimentul la raportul de expertiză efectuat în rejudecarea apelului.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta SC B. SA a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului, cu consecinţa respingerii acţiunii principale şi admiterii în integralitate a cererii reconvenţionale.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care vizează ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, recurenta susţine că în cuprinsul deciziei atacate nu se arată care sunt motivele pentru care cererea reconvenţională a fost respinsă în integralitate şi argumentele pentru care probele depuse în susţinerea ei nu au fost avute în vedere şi că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţii legale abrogate, aceasta nefăcând nicio referire la dispoziţiile art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 60/2004 şi la dispoziţiile art. 555 C. civ., invocate în susţinerea cererii.

Mai arată recurenta că, instanţa de apel a apreciat în mod greşit faptul că aceasta nu a notificat intenţia de dezafectare a liniei, deşi notificările se aflau la dosarul cauzei, iar în aceste condiţii instanţei îi revenea obligaţia de a arăta motivul pentru care a considerat că acestea nu constituie o probă în cauză, precum şi considerentele pentru care Ie-a înlăturat din probatoriul administrat.

Cu privire la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care reglementează nelegalitatea deciziei, derivă din interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit sau vădit neîndoielnic al acestuia, recurenta apreciază că, întrucât instanţa nu a motivat care este actul care a condus-o la concluzia că pârâta avea intenţia de a utiliza linia ferată, făcând doar o scurtă referire la Regulamentul tehnic de exploatare, se consideră că acesta este actul greşit interpretat.

În acest sens, recurenta susţine că înscrierea sa în acest Regulament tehnic de exploatare se datorează tocmai reclamantei care a dorit încheierea unui acord de utilizare a liniei ferate pentru a putea plătii lunar suma acordată de către instanţa de apel prin decizia casată, pronunţată în urma soluţionării recursului şi pentru a nu mai achita cheltuieli de executare silită.

De asemenea, se susţine şi faptul că interpretarea dată acordului încheiat de pârâtă cu reclamanta în sensul că acesta ar face dovada faptului că recurenta nu doreşte desfiinţarea liniei reprezintă o interpretare total eronată a instanţei de apel.

Referitor la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine, aşa cum a menţionat în primul motiv de recurs, că legea nu limitează cuantumul tarifului de folosinţă al terenului proprietate privată, ci doar pe cel de acces la linia ferată industrială de tranzit. Mai mult decât atât legea prevede posibilitatea de percepere a celor două tarife în mod cumulativ prin art. 7 alin. (3) şi art. 14 alin. (3) din O.G. nr. 60/2004.

Mai susţine recurenta că interpretarea reţinută prin decizia recurată este greşită, atâta timp cât aceasta a făcut dovada faptului că a transmis reclamantei notificarea prin care o încunoştinţa asupra intenţiei de dezafectare a liniei, iar instanţa, în accepţiunea raţionamentului interpretativ prezentat în decizie, prin care arată că este nerezonabil ca pârâta să beneficieze de ambele tarife, trebuia să acorde tariful de folosinţă a terenului şi nu tariful de folosinţă a liniei, iar din acest motiv se solicită înlăturarea din materialul probator suplimentul la raportul de expertiză întocmit în faţa instanţei de apel.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta SC B. SA este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte, observând considerentele deciziei criticate, constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelată în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Astfel, sub acest aspect nu poate fi reţinută nelegalitatea întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurentei care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că, "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină" şi prin urmare, critica nu va fi reţinută.

În acest sens, susţinerile recurentei, potrivit căreia, hotărârea atacată se întemeiază pe dispoziţii abrogate, respectiv art. 17 din O.G. nr. 64/2004, se constată că nu sunt fondate.

Aceasta deoarece, din considerentele deciziei atacate se reţine că, dispoziţiile art. 17 din O.G. nr. 60/2004, care prevedeau această chirie pentru folosinţa terenului, au fost abrogate expres prin Legea nr. 402/2004 pentru aprobarea şi modificarea O.G. nr. 60/2004, iar începând cu data intrării în vigoare a acestor modificări, proprietarul unei linii ferate industriale nu mai poate solicita decât tariful de peiaj, în timp ce, în eventualitatea intenţiei de dezafectare a acesteia, proprietarul are obligaţia notificării cu 6 luni înainte a tuturor proprietarilor din amonte prezent şi de a respecta dreptul de preemţiune a acestora la închiriere sau cumpărare, urmând ca după închiriere sau cumpărare, să nu mai fie îndreptăţit şi la perceperea tarifului de peiaj, ci doar a chiriei convenite la închiriere ori a preţului convenit în caz de vânzare.

Astfel, notificările evocate de recurentă din 12 iulie 2011 care însă nu au fost finalizate, au un caracter formal, având în vedere că la data de 16 iunie 2011 aceasta blocase calea ferată, iar prin Sentinţa civilă 1099/PI/Com/2011 se admisese cererea de ordonanţă prezidenţială formulată de SC D. SA, iar recurenta fusese obligată să permită liberul acces al utilizatorilor din amonte ai căii ferate, acesta fiind şi motivul pentru care reclamanta a renunţat la petitul acţiunii introductive de instanţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 din O.G. nr. 60/2004 pentru accesul pe liniile ferate industriale de tranzit, proprietarii acestora pot solicita plata unui tarif de acces care nu poate depăşi nivelul practicat de Compania Naţionala de Căi Ferate "CFR" SA pe linii cu condiţii tehnice similare, condiţii care vor fi stabilite în Regulamentul tehnic de exploatare a liniei ferate industriale, dar acest tarif se calculează anual în raport de numărul vagoanelor tranzitate pentru fiecare dintre destinatarii transportului. Proprietarii căilor ferate industriale de tranzit nu pot percepe şi tarife de tranzit şi despăgubiri pentru terenul aferent liniei ferate, decât în situaţia în care ar dori desfiinţarea acesteia, aspect ce presupune îndeplinirea mai multor condiţii, astfel cum prevede Legea nr. 402/2004 pentru aprobarea şi modificarea O.G. nr. 60/2004.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta îşi găseşte aplicaţiunea numai în cazul în care din probele administrate în cauză coroborate cu susţinerile părţilor ar rezulta un dubiu asupra conţinutului actului supus judecăţii, iar judecătorii s-ar substitui părţilor contractante modificând sau înlocuind clauzele contractuale fie schimbând natura juridică a actului care a fost încheiat.

Această ipoteză nu se regăseşte în criticile aduse deciziei pronunţată de instanţa de apel, câtă vreme recurenta susţine că instanţa de apel a făcut doar referire la Regulamentul tehnic de exploatare a căii ferate industriale fără a-l indica, apreciind că instanţa nu a arătat actul care justifică intenţia pârâtei de a folosi linia de cale ferată, fapt ce nu era necesar având în vedere faptul că pârâta era cea care trebuia să dovedească iniţierea procedurii de dezafectare.

În acest sens se reţine că recurenta a devenit parte a Acordului de exploatare a căii ferate, conform Regulamentului tehnic de exploatare din 21 mai 2014, iar potrivit art. 8 din O.G. nr. 60/2004, "cerinţele tehnice şi tehnologice privind desfăşurarea transportului feroviar pe liniile ferate industriale sunt cuprinse în Regulamentul tehnic de exploatare aferent fiecărei linii".

Astfel, devenind parte a Acordului de exploatare a căii ferate, recurenta şi-a manifestat voinţa de a exploata calea ferată industrială prin încasarea taxelor de peiaj, aspect ce confirmă faptul că aceasta nu a avut niciodată intenţia de a dezafecta calea ferată, iar acest regulament tehnic de exploatare a liniei ferate industriale nu prevede obligaţia părţilor de a plăti taxa pentru folosinţa terenului aferent căii ferate.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greşită a legii.

În acest sens, se constată că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 7 din O.G. nr. 64/2004, care se referă la situaţia în care calea ferată industrială aparţinând unor agenţi economici care construiesc linii ferate industriale cu racordare directă la calea ferată administrată de Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" SA este situată pe terenul Companiei, nu şi la situaţia în care calea ferată industrială se află pe terenul agenţilor economici proprietari ai căii ferate. Totodată se reţine şi faptul că, prevederile art. 555 din noul C. civ. intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011 nu pot fi aplicate retroactiv raporturilor civile din 2010 şi iunie 2011.

Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 1037 din 10 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2015.

Procesat de GGC - MI