Scope of damage assessment in voluntary auto insurance: subsequent expert validation vs. initial joint statement and contractual pre-approval for foreign repairs

Decizia nr. 1221/2015

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Hunedoara la data de 19 noiembrie 2010, sub nr. x/243/2010, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtei B. SA la plata sumei de 158.833,16 RON - 37.817,82 euro - reprezentând contravaloarea daunei autoturismului marca C., cu număr de înmatriculare D. şi număr de identificare E.

Soluţionând excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâtă prin întâmpinare, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 158 şi art. 159 alin. (2) din acelaşi cod şi în baza art. 2 C. proc. civ., faţă de valoarea litigiului, Judecătoria Hunedoara prin Sentinţa civilă nr. 867 din 16 martie 2011 a admis excepţia şi în consecinţă a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Hunedoara, cauza fiind înregistrată pe rolul acestui tribunal la data de 29 martie 2011.

Prin Sentinţa nr. 766/CA/2014, Tribunalul Hunedoara a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, fiind obligată pârâta SC B. SA să achite reclamantei suma de 136.903,79 RON, reprezentând contravaloarea daunelor şi dobânda legală calculată la această sumă începând cu data de 19 ianuarie 2014 până la data plăţii efective. De asemenea a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 36.787,67 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu expert şi onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în data de 14 iunie 2010 a avut loc o coliziune între autoturismul marca C., cu număr de înmatriculare D., proprietatea reclamantei condus de către administratorul societăţii, F., şi un alt autoturism, fiind încheiat de către Poliţia Municipiului Hunedoara, Serviciul Rutier, procesul-verbal din 15 septembrie 2010, în care s-a consemnat că niciunul dintre cei doi conducători auto nu se face vinovat de producerea accidentului având în vedere ca toate semafoarele intersecţiei arătau culoarea verde a semaforului.

A mai reţinut prima instanţă că reclamanta este proprietarul autoturismului conform cărţii de identitate a vehiculului şi deţine Poliţa de asigurare facultativă a autovehiculelor nr. x cu valabilitate de la 2 aprilie 2010 până la 1 aprilie 2011, conform căreia autoturismul marca C. cu nr. de înmatriculare D. era asigurat la valoarea de 75.320 euro. A constatat că, din probele administrate a rezultat că riscul asigurat s-a produs şi că în baza poliţei de asigurare casco, pârâtei îi revenea obligaţia de achitare a sumelor necesare acoperirii prejudiciului încercat de reclamantă prin avarierea autovehiculului asigurat, obligaţie pe care pârâta nu şi-a îndeplinit-o, deşi a fost notificată de reclamantă prin Adresa din 27 august 2010, potrivit dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., fiind formulată cererea de despăgubire pentru suma de 33.740 euro, iar la data de 14 iunie 2010 a fost întocmit Dosarul de daună x /HD/100173/10.

Totodată, tribunalul a considerat că apărările pârâtei referitoare la faptul că devizul prezentat de reclamantă a fost întocmit cu încălcarea dispoziţiilor contractuale şi că devizul prezentat de reclamantă se referă şi la alte avarii neconstatate printr-un proces-verbal sunt nefondate întrucât pârâta a întocmit un proces-verbal de constatare a daunelor la 17 iunie 2010 care se completează cu expertizarea de daună întocmită de G. - filiala Munchen, act prin care s-au determinat în concret toate componentele şi subansamblele avariate ale autoturismului.

Astfel tribunalul, în aplicarea clauzei de la pct. 8.5.2 din Condiţii generale, conform cărora în cazul reparaţiilor din România la costul total al reparaţiilor părţilor componente/subansamblelor avariate şi/sau înlocuirii acestora, inclusiv costul materialelor şi manoperei rezultată din actele de reparaţie se adaugă şi TVA-ul aferent, a admis acţiunea precizată de către reclamantă şi a obligat pârâta la plata unei despăgubiri pentru acoperirea prejudiciul efectiv, consecinţă directă a riscului, constând în suma de 136.903,79 RON inclusiv TVA, acesta fiind costul aferent pieselor şi manoperei conform răspunsului la obiecţiuni pct. 2.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a admis cererea reclamantului şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 36.787,67 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxă de timbru, onorariu de expert şi onorariu avocaţial.

Prin Încheierea din 27 iunie 2014 de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele şi dispozitivul Sentinţei nr. 766/CA/2014, instanţa a reţinut că din eroare a fost obligată pârâta să achite reclamantei dobânda la suma de 136.903,79 RON începând cu data de 19 ianuarie 2014 şi în consecinţă a fost obligată pârâta la plata dobânzii începând cu data de 19 ianuarie 2010 până la data plăţii efective, astfel cum s-a solicitat.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 27 iunie 2014, pârâta B. SA a declarat apel, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 477/2014 din 20 noiembrie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de SC B. SA.

Analizând criticile apelantei privind modul de calcul al despăgubirilor, instanţa de apel a reţinut că acestea au fost acordate în limitele contactului de asigurare cu respectarea principiului reparării integrale a pagubei şi a valorii sumei asigurate.

Totodată, a constatat că dispoziţiile art. 8.10 din condiţiile de asigurare nu-şi au aplicabilitate în cauză, întrucât nu s-a dovedit nici aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 8.2 din condiţiile de asigurare.

În ceea ce priveşte dobânda ce a fost acordată, instanţa a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 43 C. com.

Critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanţă cu titlu de onorariu de avocat a fost înlăturată ca nefondată cu motivarea că acesta a fost acordat în raport de complexitatea şi valoarea obiectului dedus judecăţii cu respectarea dispoziţiilor art. 274 - 276 C. proc. civ.

De asemenea, a fost respins ca nefondat şi apelul declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale, întrucât aceasta a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 150/2015 din 2 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă, a fost admisă cererea reclamantei SC A. SRL, de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 477/2014 din 20 noiembrie 2014, în sensul obligării pârâtei B. SA la 5.000 RON cheltuieli de judecată, instanţa reţinând ca fiind îndeplinite condiţiile art. 2812 alin. (1), raportat la art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva Deciziei civile nr. 477/2014 din 20 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă, a declarat recurs pârâta B. SA, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ.

Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează nulitatea deciziei atacate, întrucât acesteia îi lipsesc două menţiuni obligatorii, respectiv indicarea căii de atac şi menţionarea termenului în care se atacă hotărârea, iar lipsa acestor menţiuni obligatorii atrag nulitatea deciziei, având în vedere că din modul de formulare al art. 261 C. proc. civ., rezultă că lipsa oricăruia din elementele obligatorii, inclusiv a celor prevăzute la pct. 7, este sancţionată cu nulitatea hotărârii.

În acest sens, recurenta apreciază că în cauză se impune admiterea recursului şi casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5 din acelaşi cod.

În opinia recurentei, considerentele care au condus instanţa de apel la respingerea apelului formulat şi la menţinerea hotărârii primei instanţe sunt nelegale, întrucât motivarea este rezultatul unei aplicării eronate a legii, fiind astfel incidente dispoziţiile prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., sens în care solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 recurenta susţine că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece contravaloarea reparaţiilor ar trebui să fie egală cu contravaloarea elementelor constatate ca fiind avariate iniţial, prin procesul-verbal semnat de către ambele părţi, fiind avut în vedere procesul-verbal de constatare a daunelor încheiat la 17 iunie 2010.

În acest sens, recurenta apreciază că au fost nesocotite dispoziţiile art. 8.1. din Condiţiile generale, potrivit cărora, constatarea şi evaluarea sunt efectuate de către asigurător şi asigurat pe baza documentelor complete privind cauzele accidentului şi a actelor din care rezultă valoarea reparaţiei, precum şi dispoziţiile art. 8.11, în sensul că pentru achiziţionarea unor piese din străinătate era nevoie de acordul asigurătorului, cu condiţia ca preţul acestora să nu depăşească nivelul preţurilor de la reprezentantele din România, acord ce era necesar şi pentru repararea autovehiculului în străinătate şi care nu a fost dat niciodată de pârâtă.

Tot în argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta face referire la problema cheltuielilor de judecată, apreciind că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii prin faptul că nu a procedat la cenzurarea onorariului de avocat admis pentru reclamantă în primă instanţă, în sensul reducerii acestuia, solicitând astfel instanţei să procedeze la cenzurarea onorariului de avocat al reclamantei, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., deoarece apreciază cuantumul acestora excesiv de mare faţă de complexitatea muncii depuse de avocatul reclamantei.

În privinţa dobânzilor, recurenta apreciază că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, hotărârile pronunţate în cauză fiind rezultatul aplicării greşite a legii, în acest sens se susţine că s-a încălcat principiul disponibilităţii, deoarece dobânzile nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată şi nici ulterior prin vreo precizare/completare de acţiune şi nici nu a fost achitată taxa judiciară de timbru.

Recursul declarat de pârâta B. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 150/2015 din 2 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă, vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că instanţa a dispus admiterea cererii reclamantei SC A. SRL de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 477/2014 din 20 noiembrie 2014, în sensul obligării pârâtei B. SA la 5.000 RON cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă SC A. SRL la data de 29 aprilie 2015 s-a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâta B. SA Bucureşti sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, care prevăd că: "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie."

În speţă, se constată că, motivul de nulitate al Deciziei civile nr. 477/2014, invocat de către recurentă prin raportare la dispoziţiile art. 261 pct. 7 C. proc. civ., priveşte omisiunea instanţei de a indica calea de atac a recursului şi termenul de exercitare al acestei căi de atac.

Potrivit art. 261 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie menţionat în dispozitivul său calea de atac şi termenul în care se poate exercita această cale de atac, însă această omisiune a instanţei de apel nu atrage nulitatea deciziei astfel pronunţată, având în vedere că pârâta nu a suferit nicio vătămare a drepturilor sale procesuale, aspect ce rezidă din împrejurarea că pârâta şi-a exercitat în termen legal şi în temeiul legii calea de atac prevăzută de lege.

În argumentarea acestei susţineri se reţine că nu judecătorul acordă dreptul la o cale de atac şi nu acesta fixează termenul de exercitare, ci legiuitorul, iar menţionarea din eroare, în dispozitiv a posibilităţii declarării recursului, nu deschide părţii o cale pe care legea n-o acordă, această soluţie reprezentând o consecinţă a principiului legalităţii căilor de atac.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

În acest sens se reţine faptul că, susţinerile referitoare la interpretarea şi aplicarea clauzelor contractuale au fost analizate de instanţa de apel, apreciindu-se că experţii nu se puteau limita la constatările iniţiale din procesul-verbal de constatare a daunelor încheiat la 17 iunie 2010, pentru că acesta nu cuprindea toate daunele cauzate autoturismului, determinarea completă a avariilor necesitând o expertizare tehnică de specialitate completă. Totodată s-a reţinut că reclamanta a înştiinţat pârâta cu privire la intenţia sa de a se deplasa cu autoturismul la reprezentanţa C. din Germania de unde a fost achiziţionat autoturismul în vederea reparării acestuia, şi faţă de care, pârâta nu şi-a exprimat dezacordul.

În acest context, se constată că instanţa de apel a aplicat legea, în mod corect, întrucât potrivit art. 2 din Legea nr. 136/1995, în asigurările facultative raporturile dintre asigurat şi asigurător, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare, ori în cauză este vorba despre o asigurare facultativă de bunuri, astfel că răspunderea părţilor se stabileşte în temeiul contractului de asigurare şi a poliţei de asigurare, iar valoarea autoturismului la care acesta a fost asigurat era de 75.429 euro, sumă în raport de care reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia contractuală a achitării primei de asigurare, astfel că, pârâtei îi revenea obligaţia corelativă de a despăgubi societatea reclamantă cu echivalentul integral al prejudiciului încercat prin producerea evenimentului asigurat.

În privinţa cuantumului daunelor acordate de prima instanţă în sumă de 136.903,79 RON, o primă critică se referă la faptul că singurul document pe care experţii trebuiau să-l aibă în vedere era constatarea iniţială, întrucât contractul prevedea că daunele maşinii pot fi constatate numai de ambele părţi asigurat şi asigurător CASCO, motiv pentru care orice constatare făcută fără acordul asigurătorului ar fi lovită de nulitate.

În acest sens, art. 8.1 prevede că "constatarea şi evaluarea pagubelor se fac de către reprezentanţii Asigurătorului, împreună cu Asiguratul sau împuterniciţii acestuia, inclusiv prin experţi dacă s-a convenit în acest mod între părţi în baza unul proces-verbal de constatare", iar art. 8.2 prevede în mod expres posibilitatea constatării ulterioare a unor pagube ce nu au putut fi constatate iniţial prin vizualizarea de către asigurat şi asigurător a daunelor cauzate autovehiculului.

Din această perspectivă, se constată că experţii nu se puteau limita la constatările iniţiale din procesul-verbal de constatare a daunelor încheiat la 17 iunie 2010 pentru că acestea nu cuprindeau toate daunele cauzate autoturismului, determinarea completă a avariilor necesitând o expertizare tehnică de specialitate şi completă.

Cât priveşte aplicarea art. 8.11 din Condiţii generale în sensul că numai cu acordul asigurătorului, se poate accepta achiziţionarea din străinătate de către Asigurat a unor părţi componente sau materiale în valută, cu condiţia ca preţul acestora să nu depăşească preturile unitare de la reprezentantele din România, pentru tipul respectiv de autovehicul, se constată că această critică este nefondată în condiţiile în care experţii au concluzionat că preţurile pieselor din ţară sunt în medie cu 19,09% mai mari decât în străinătate, sens în care această critică nu va fi reţinută.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, iar în cauză nu se poate reţine că instanţa a acordat ce nu s-a solicitat pentru că reclamanta a formulat înaintea încheierii dezbaterilor pe fond o cerere de întregire a acţiunii civile formulate prin care au fost majorate pretenţiile cu accesoriile solicitate, dobânzile legale de la data introducerii acţiunii, cerere ce se încadrează în dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. şi care a fost depusă la dosarul tribunalului.

În acest sens, se constată aplicarea corectă a legii, instanţa reţinând incidenţa în cauză a prevederilor art. 43 C. com., apreciind că aceste dobânzi au fost solicitate de la data introducerii acţiunii respectiv de la 19 noiembrie 2010, astfel că din eroare, iniţial instanţa a acordat dobânzile de la data de 19 ianuarie 2014, eroare ce a fost rectificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale cu respectarea dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ.

În aceste condiţii la data de 19 noiembrie 2010, data introducerii cererii de chemare în judecată, suma solicitată cu titlu de despăgubiri era deja scadentă, ori potrivit art. 43 C. com. "datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile", iar în speţă acestea nu au fost solicitate retroactiv din 30 august 2010, ci numai potrivit regulii curgerii dobânzilor de la data introducerii acţiunii, consacrată de art. 1088 C. civ., potrivit căreia, în obligaţiile civile, dobânzile erau datorate din ziua cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte cuantumul onorariului avocaţial de la fond, aspect faţă de care instanţa de apel a apreciat că acesta a fost acordat în raport de complexitatea şi valoarea obiectului dedus judecăţii, cu respectarea dispoziţiilor art. 274 - 276 C. proc. civ., se constată că această problemă reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate care astfel, nu poate fi cenzurată prin intermediul recursului, nefiind circumscrisă motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul declarat de pârâta B. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 150/2015 din 2 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă, vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că în raport de munca avocatului în faţa instanţei de apel nu se justifică obligarea recurentei la plata întregului onorariu avocaţial în cuantum de 5.000 RON.

Această critică se constată că este nefondată, întrucât instanţa de apel, la acordarea onorariului de avocat a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv obiectul pricinii, complexitatea cauzei şi activitatea apărătorilor.

Problema aplicării de principiu a art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a fost dezlegată de Curtea Constituţională prin mai multe decizii care au făcut trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Aceasta a statuat că rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale se recuperează numai în măsura în care "au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil".

Astfel, în temeiul art. 30 din Legea nr. 51/1995, "contractul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului", numai că, în ipoteza aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa judecătorească nici nu stânjeneşte executarea contractului de asistenţă juridică şi nici nu îl controlează, iar cu atât mai puţin nu îl modifică şi nu îl anulează, în tot sau în parte.

Însă, între partea căzută în pretenţii şi care urmează a fi obligată de către instanţă, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la plata diminuată a cheltuielilor de judecată şi avocatul părţii adverse ce a probat un onorariu de avocat încasat mai mare, nu există vreun raport juridic contractual care ar ţine instanţa a-l avea în vedere.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport de gradul de dificultate al cauzei, valoarea pretenţiilor deduse judecăţii şi diligentele depuse de apărătorul pârâtei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta B. SA Bucureşti, pe care o va obliga, în temeiul art. 274 C. proc. civ. să-i achite intimatei-reclamante SC A. SRL suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta B. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 477/2014 din 20 noiembrie 2014 şi a Deciziei nr. 150/2015 din 2 aprilie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă B. SA Bucureşti să-i achite intimatei-reclamante SC A. SRL suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2015.

Procesat de GGC - MI